luni, 3 octombrie 2016

Acel „altceva” care „schimbă lucrurile”



Octombrie, 2, Duminica iubirii de vrăjmași

Mă urmărește destăinuirea lui Radu Jude (într-un excelent interviu acordat lui Ionuț Mareș în ziarul „Metropolis”), apropo de acele „lucruri care ne-au fost ascunse”: „Biserica Ortodoxă Română ar trebui să se cheme Biserica Ortodoxă Antisemită Legionară Antonesciană Ceaușistă – și adaugă aici toate partidele de la putere de după 1989 – Română, asta e și nimic mai mult. Cele câteva figuri luminoase din istoria ei nu schimbă lucrurile.” De fapt, regizorul cunoscut, în ultimii ani, pentru Aferim! (și care, în 2016, a primit un premiu important la Locarno pentru Inimi cicatrizate) nu se referă exclusiv la BOR, ci la năravul filetismului (pe care Biserica – în teorie – îl condamnă ca erezie). Frank Schaeffer, fost protestant american (pe cai mari și foarte mari), a descoperit (sau i s-a descoperit) Ortodoxia și a fost primit în Biserică, la începutul anilor 90. În Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions (carte pe care am tradus-o în română), povestește cum, atunci când a început să meargă la Sfânta Liturghie la o biserică ortodoxă grecească din SUA, toți cei de acolo (de etnie greacă) voiau să știe dacă este ... grec. Și au strâmbat din nas când au aflat că este american. Pe când locuiam în UK și mai veneam pe acasă în vacanțe, mergeam – însetat după frumusețea liturgică – la diverse biserici ortodoxe. În UK sunt puține locurile unde oamenii se adună pentru Sfânta Liturghie. Am ajuns, astfel, și la o impunătoare biserică sârbească din oraș. Eram singur cu preotul și un crâsnic. La sfârșit, au vrut să știe dacă sunt sârb. 
Aferim!
Cred că există anumite tatuaje pe care – tocmai fiindcă nu știm, în faptă, ce e aia „iubirea de vrăjmași” – oricât am vrea să le ștergem, nu le putem înlătura. Și apar când te aștepți mai puțin. Mă gândesc, în trecutul recent, la efectele devastatoare ale destrămării Iugoslaviei și ale URSS. La masacrele inter-etnice de acolo. Lepa selo, lepo gore; Underground; Life is a Miracle; Drumul Halimei – în cinema-ul mainstream din ex-Iugoslavia. La Ruga lui Abuladze. Sau la ceea ce citesc acum în cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand, despre oasele care – primăvara, când ninge sau când plouă – ies din straturile de cartofi: „Nimănui nu-i e silă, s-au obișnuit, tot pământul e plin de oase ca de pietre. Le aruncă pe margine, le calcă-n picioare. Le îngroapă la loc, bătătorind pământul.” Ioan Alexandru: „...oriunde intră plugul în pământ / dai de un scut și-o patrie de oase...”.
Life is a Miracle
Mă gândesc apoi (apropo de antisemitism), la anecdota pe care Nicolae Steinhardt a auzit-o de la Manole, amicul său alături de care – înainte de a-L descoperi pe Hristos – a încercat să fie un bun iudeu. Manole îi povestise despre un negustor ovrei a cărui prăvălie pe colţ purta emblema „La Jean". La celălalt colţ al străzii era magazinul „La Iancu". Ovreiul s-a botezat, românizîndu-şi numele în ... Iancu. Ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decît „Conu Iancu jidanu"... Pe de altă parte, apropo tot de „iubirea de vrăjmași”, apropo de orice vrăjmășie topită atunci când ești inundat de iubire și vezi în cel pe care îl detestai un frate, cum aș putea uita relatarea aceluiași Nicolae Steinhardt, din Jurnalul fericirii: „Unde am fost pus într-o despărţitură, o adîncitură, o carceră, cu Sandu L., fost legionar. Abia înghesuiţi, mi-a şi vorbit. Îmi spune că-i pare sincer rău că a fost legionar, îmi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit să stau cu el, şi atît de strînşi unul într-altul. Nu mi-e groază? Nici n-a apucat să termine că plafonul dubei s-a şi deschis; s-a deschis şi albastrul cerului. Îi răspund că nu văd de ce îmi pomeneşte de iertare, că dacă-i vorba aşa îi cer şi eu iertare pentru că sunt evreu şi că trebuie să stea lipit de mine, că în ce priveşte vinovăţia, vinovaţi suntem cu toţii, deopotrivă, laolaltă, îi propun, acum că ne-am cerut reciproc iertare, să ne împăcăm, să ne îmbrăţişăm, să ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sărutăm şi – considerînd ridicolul drept vorbă deşartă şi simţămînt inexistent – cunoaştem dintr-odată şi din belşug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusă fericire faţă de care orice băutură, orice erotism, orice spectacol, orice mîncare, orice lectură, orice călătorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toată, praf şi cenuşă, amăgire, gol, pustietate, aramă sunătoare şi chimval zăngănitor, stare ce urmează împlinirii unei acţiuni conforme cu prescripţiile divine. Valuri de bucurie se revarsă asupra noastră, curg, ne inundă, ne covârşesc.” Ceea ce povestește Steinhardt – metamorfoza suspiciunii și a oricărei „agende secrete” într-o împreună bucurie – ține însă de miracol, de taină. Și Biserica (atunci când nu e luată drept partid politic sau focar ideologic, atunci când devine spațiu și timp liturgic) poate fi chiar locul de întâlnire pentru cei care Îl caută pe Hristos. 
Nicolae Steinhardt
În afirmația lui Radu Jude mă poticnesc doar la acel radical „asta e și nimic mai mult”. Tocmai pentru că – atunci când (foarte rar) se trece peste legalisme și alte –isme la credință, la asumarea paradoxului ei („Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”) – e posibil și acel „altceva” care să „schimbe lucrurile”. Iar acel „altceva” este tocmai esențialul pe care omenirea amăgită ba de una, ba de alta – nu de ieri, de azi, ci de la Adam și Eva încoace, vorba preotului din Sieranevada lui Cristi Puiu – îl pierde din vedere. Iar esențialul este, poate, starea despre care vorbea Dostoievski: „Fiecare om, în afară de propriile sale păcate, e vinovat și pentru toate ale celorlalți. Și tot atât de adevărat e că, atunci când oamenii vor ajunge să-și dea seama de asta, împărăția cerurilor se va statornici pe pământ și nu va mai fi vis, ci realitate.” Ioan Alexandru: „... când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie...”.

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Missing the mark

Am revăzut Sieranevada a treia oară în sala de mall, de la ora 21.30. Știam că se va termina după miezul nopții. În sală eram 14 spectatori. Șase din ei (trei cupluri) veniseră din întâmplare, atrași poate de titlu. (Cum de-or fi nimerit tocmai acolo, unde se proiecta singurul film - din repertoriul celor 13 săli - care nu avea niciun afiș?) După ce au scos tot felul de icnete și au făcut tot felul de comentarii infantile (deși aveau în jur de 25 de ani fiecare), au fost dojeniți de o spectatoare („Se poate puțină liniște?”) și s-au mai potolit. Culmea, nici nu s-au dezlănțuit ca Andi Vasluianu în filmul lui Puiu ca să-și facă dreptate. Dreptatea de a te purta, într-o sală de cinema, ca pe stadion. Sau ca în pădure. Câteva minute mai târziu, cei șase magnifici s-au cărat unul după altul fără să mai zică nimic.
Receptarea unui film ca Sieranevada în sălile de cinema din România anului 2016 mă face să cred că nimic nu s-a schimbat - în esență - față de acum 100 de ani, când apărea un film ca Intoleranță de D.W. Griffith. (Urmat de altele asemenea, începătoare de limbaj cinematografic: Ultimul dintre oameni, Cetățeanul Kane, Persona, Meandre, Stalker și câte altele...) Aceeași lipsă de pregătire (deși materiale informaționale, promoționale, există), aceeași dificultate de a urmări o poveste care nu e nici vodevil, nici acțiune cu senzații tari, nici romantism leșinat. Decalajul enorm dintre propunerile autorilor de filme de azi (iar Cristi Puiu este un autor vrednic de toată atenția) și așteptările / prejudecățile / comoditatea publicului de film ridică un îndreptățit semn de întrebare: pentru cine se mai fac astfel de filme? Dar ne putem întreba la fel de bine: câtă vreme se vor mai face astfel de filme? când asediul filmelor conservă (asupra mallurilor, televiziunii, internetului) va fi complet biruitor, fără să mai lase loc unor proiecții cu povești bizare ce nu ascultă de șabloane, ci invită la reflecție, la analiză? Preotul jucat de Valer Dellakeza spune lucrurilor pe nume: omenirea se învârte necontenit în cercuri și se lasă păcălită ba de una, ba de alta, pierzând din vedere esența și risipindu-se în o mie de fleacuri. Englezii numesc asta missing the mark. Adică rătăcire, pierderea sensului, ratare. Iar noi (spectatori, laolaltă cu personajele filmului adunate în sufrageria de bloc unde se făcea pomenirea celui plecat la odihna veșnică, iar la urmă, când se rostea „Hristos a înviat!”, pe cineva din spatele meu l-a pufnit râsul) ne uităm la personajul preotului ca la urs (așa cum se uitau la un alt preot, jucat de Alexandru Dabija, personajele din O umbră de nor, scurt-metrajul lui Radu Jude) și nu pricepem o iotă. Tanti Evelina, baba comunistă („Nușa, tu ai înțeles ceva din ce-a zis popa ăsta, că eu n-am înțeles nimic?...”) suntem chiar noi.
Cristi Puiu și Valer Dellakeza

marți, 27 septembrie 2016

Dor de mama

Mama și-a pregătit locul de veci cu vreo treizeci de ani înainte să plece în vacanța cea mare. Așa se face că, la cinci ani după mutarea ei six feet under, placa de ciment a mormântului s-a crăpat de tot, astfel că acum trebuie construită una nouă. O echipă de muncitori s-a apucat deja de treabă. De ziua în care Biserica îi pomenește pe cei adormiți nădăjduiesc să isprăvească.
Mă uitam de dimineață la gaura căscată în mormântul mamei ... Ca și cum ar fi vrut să-și facă loc înapoi în lumea fizică a celor ce încă văd numai în ghicitură. Dar adevărata prezență a mamei aveam să o simt - meta-fizic - abia spre seară, în timp ce - din sala 2 a TNT - urmăream spectacolul Casa cu pisici, montare a Teatrului Mic din București. M-am gândit și la Oglinda lui Tarkovski, film născut tot dintr-un dor imens de chipul mamei. O nostalgie e povestea lui Radu Iacoban, o dureroasă emoție a drumului înapoi. Fiica (Ilinca Manolache), la fel ca fotograful din ultima scenă din Blowup, intră în jocul mamei (Emilia Dobrin). Nu știe cum să-și iubească mama. (Dan Nuțu, 100 lei: „Vreau să iubesc! Vreau să te iubesc!”) Părinți și copii care nu știu să comunice între ei. Mama nu știe cum să-și iubească fiica risipitoare care, totuși, caută calea întoarsă. Bunătatea ca dat al firii. Menajera (Andreea Grămoșteanu) e bună că așa a făcut-o mama ei. Binele - ca și Harul - e nenăscut, nefăcut. Nu e o virtute pe care să o achiziționezi. E doar o stare de nostalgie, o „devenire întru ființă”, întru ființa cea dinainte de căderea în vicleșug.
M-a cuprins un năprasnic dor de mama privindu-le pe Emilia Dobrin și pe Ilinca Manolache. Și mi-am amintit și de agonia mamei lui Harry (jucată de Ellen Burstyn) din Requiem for a Dream, de Mama și fiul de Sokurov, de versurile lui Evtușenko:
Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.
Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.
Emilia Dobrin & Ilinca Manolache în Casa cu pisici

luni, 26 septembrie 2016

1989

Vervă, umor și fior, plus o excelentă scriitură în spectacolul Anei Mărgineanu de la Teatrul Mic, Anul dispărut, 1989. Cumva, e în continuarea lecturii din cartea Svetlanei Aleksievici, Vremuri second hand, cronică a dezmembrării URSS. Momente-cheie din anul 1989 în România și în lume, evocate pe scurt. Maria Ploae într-o postură - pentru mine - inedită: de comedie dramatică. (Ultima oară o văzusem le scena TNT în Doi pe un balansoar, montare a Teatrului Mic de la începutul anilor 80.) La fel și Gheorghe Visu, pe care, cu 30 de ani în urmă, l-am văzut aici tot într-o montare a Teatrului Mic, Amurgul burghez (de Dan Pița). Și, evident, în filme: Profetul, aurul și ardelenii; Faleze de nisip, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Unde la soare e frig, Balanța, Terminus paradis și, Câini, la care aștept să ajung cât de curând, după ce mai văd o dată Sieranevada. Pe Ilinca Manolache - exuberantă și gravă - am văzut-o întâia oară și sper s-o mai văd. (Iar de părinții ei - Dinu Manolache și Rodica Negrea - se leagă câteva din primele mele amintiri despre cinemaul românesc: Ion, Din nou împreună, Fata morgana, Semnul șarpelui.)
Anul dispărut 1989 (regia Ana Mărgineanu)

vineri, 23 septembrie 2016

Lansare de carte „Pseudokinematikos 3. Între viață și filme” la Cărturești-Mercy, Timișoara

Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți ajunge la Timișoara. Joi, 6 octombrie, ora 19, va fi lansat la Cărturești (str. Mercy 7), în prezența unor oameni dragi: domnii Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Lucian Ionică, Alin Gavreliuc, Lucian Mircu și a lui Ionuț Trandafirescu, directorul Editurii Filos (București), unde a apărut volumul. Le mulțumesc pentru sprijin și prietenie. Poveștile despre filme și despre starea de balans între viață și filme vor fi întregite de o surpriză muzicală (pian și vioară - live) și de proiecția unui scurt-metraj: Alexandra - filmul din 2006 regizat de Radu Jude (care a primit cu bucurie să ne ofere dreptul de vizionare), cu Șerban Pavlu, Oana Ioachim și Mimi Brănescu în rolurile principale. All welcome. Mulțumesc pentru afiș, Dan Voinea.

http://atelier.liternet.ro/articol/16971/Costion-Nicolescu-Marian-Radulescu/Viata-printre-filme-ca-intre-boabe-de-grau.html

http://atelier.liternet.ro/articol/16972/Lucian-Mircu-Paul-Slayer-Grigoriu-Marian-Radulescu/Cinema-ul-un-pretext-si-un-context-Un-jurnal-in-care-filmul-joaca-rolul-de-revelator.html

http://atelier.liternet.ro/articol/16970/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-3-Intre-viata-si-carti.html

miercuri, 21 septembrie 2016

Cinemateca BCUT - stagiunea de toamnă-iarnă 2016

În lunile octombrie-noiembrie-decembrie 2016 la Cinemateca BCUT din Timișoara se vor proiecta câteva filme de Stere Gulea și Alexandru Tatos - două voci distincte din filmul românesc de factură realistă ante și post 1990.
Primele proiecții: Iarba verde de acasă (Stere Gulea, 1977) - 11 octombrie ora 18; Ochi de urs (Stere Gulea, 1983) - 18 octombrie ora 18; Moromeții (Stere Gulea, 1988) - 25 octombrie ora 18.


miercuri, 7 septembrie 2016

Sieranevada, o masă bună

Sieranevada - o masă bună! De fapt, această bombă de firesc și de umor nu are cum să fie altceva decât o furtună într-un pahar cu apă, un prilej - încă unul - ratat de spectatorii din România mult prea dedulciți cu filme-conservă ori instructiv-pilduitoare (în sens școlăresc), dacă se poate chiar triumfalist-propagandistice. (Cât aș vrea să mă înșel! ...) N-a schimbat Caragiale nimic, nu va schimba nici parastasul de 40 de zile comprimat de Cristi Puiu în trei ore de proiecție. Românașul nostru - dacă va binevoi să cerceteze ironia și prospețimea Sieranevadei - se va întoarce la ceea ce i-a intrat în sângele verde-crud: epopeea națională cu daci și romani, voievozi, haiduci și comisari „ca la carte”. Poate și comedioarele noastre cu actori populari (așa cum, nu-i așa, nu se vor mai naște degrabă), grai blând, eroi exemplari și peisagii care să-i ademenească pe străini să ne viziteze țărișoara (iar nu cu bicisnici și slobozi la gură, ca în filmele astea pe care, ei, străinii, le laudă și premiază) și să vadă că noi nu suntem defel așa cum ne filmează alde Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Tănase, Mungiu, Jude ori acest Cristi Puiu. Vizionare plăcută sau, și mai bine, somn ușor! 
Sieranevada - un film de Cristi Puiu, 2016

miercuri, 24 august 2016

Recviem pentru Adrian



Adrian Enescu

Pe 23 Gustar ne-am trezit toți patru la Cabana Vânătorilor din Olănești. Am pornit-o spre București, cu gând să ajungem la Muzeul „George Enescu” pentru a ne lua adio de la Adrian Enescu. Pe drum am reascultat muzicile sale pe care nici până azi – de peste 30 de ani – nu m-am săturat. Am lăsat mașina în apropiere de Universitatea de Artă, am luat-o pe bv. Dacia, apoi pe Calea Victoriei. Aveam cu noi o lumânare de ceară (de la mănăstirea Cebza) pe care Ioan a aprins-o și a așezat-o într-o găleată cu nisip, alături de zeci de alte lumânări standard, în cilindre de plastic roșu. Raluca și copiii au urcat treptele, iar eu am mers până  în Piața Victoriei să cumpăr niște flori. Am luat gladiole albe. Când am ajuns în sala unde câțiva zeci de oameni îl privegheau pe Adrian Enescu m-au întâmpinat sunetele stranii din Concurs. Prin ele aveam să-i descopăr muzica, la începutul anilor 80, când am văzut întâia oară filmul lui Dan Pița la Televiziunea Iugoslavă. Au urmat fragmente din alte muzici din filme – Faleze de nisip, Second Hand, Domnișoara Christina, Pepe și Fifi, Bietul Ioanide, Eu sunt Adam, Dreptate în lanțuri ... Copleșitoare momente. Priveam, printre lacrimi, la sicriul acoperit unde se afla omul de care mă leagă multe și variate discuții (nu puține în contradictoriu), o lungă afecțiune și care, prin muzica sa mi-a fost călăuză spre nebănuite trepte. Ioan, de bună voie și nesilit de nimeni, s-a apropiat de fotografia sa, și-a făcut cruce și apoi a sărutat-o.
Peste, probabil, jumătate de oră, șase bărbați au luat sicriul să-l ducă în limuzina funerară ce aștepta în curte. Exact în acel moment, pe stream-ul din play list – minunată coincidență – a început să răsune genericul final din Hotel de lux, cu refrenul „Kyrie Eleison”. Câteva minute mai târziu sala s-a golit. Următorul track pe care nevăzutul DJ, ca din cer, l-a bine rânduit, a fost piesa „Chemare” pe versurile lui Romulus Vulpescu, cântată de Ileana Popovici în filmul Septembrie din 1978:
Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,
Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.
Cheamă, pleacă, vine, este!
Vine ziua să coboare discul meu solar,
Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.
Vine ora care doare, scrisă în calendar,
Vine ora ca odoare să vă las în dar.
Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,
Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă, pleacă, vine, este!
De atâtea ori ascultasem înainte și muzica din Hotel de lux și bossa nova din Septembrie, însă niciodată nu mi-am imaginat că le voi asculta ca fond muzical pentru petrecerea grăbită a lui Adrian Enescu către crematoriu. Am coborât scările Muzeului „George Enescu” (asigurând-o pe doamna Adina Popescu de compasiunea noastră, salutându-i pe compozitorul Vasile Șirli și pe regizorul Nicolae Mărgineanu) și am privit cum limuzina se pierde în mulțimea de mașini de pe Calea Victoriei.
Adrian Enescu a avut, fără doar și poate, dumnezeul său și a dat dovadă – ca puțini alți creatori de frumos – de autodisciplină și sârguință. Îmi place să cred că – la ceasul sfârșitului, care nu-i aici – pentru basoreliefurile sale muzicale, Cel Mult Milostiv îi va spune (asemenea Părintelui de la Roma lui Pasolini, vrând să-l felicite pentru a sa Evanghelie după Matei):­ „Dans mes bras, mon fils!” (Pasolini: „Sunt un ateu care trăieşte cu nostalgia unei credinţe.”)
În seara zilei când trupul dat de Dumnezeu lui Adrian Enescu a fost prefăcut – printr-o „ardere de tot” – într-un pumn de cenușă, am petrecut câteva ore bune acasă la Dan Pița. Am povestit despre cinema și poezie, despre căutarea de sens și înșelătoarele sclipiri luciferice, mereu însoțiți în fundal de muzicile lui Adrian Enescu pentru filmele lui Dan Pița și Mircea Veroiu. Theodor ne-a cântat la nai temele muzicilor din Tănase Scatiu, Ardelenii, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Hotel de lux, Eu sunt Adam, Femeia visurilor. A fost o revedere pe care mi-o doream de mult și poate că – din cer, de undeva – Adrian Enescu, în ziua întoarcerii sale la izvoare, ne-a readus laolaltă...  

sâmbătă, 20 august 2016

Adrian Enescu și mersul pe valuri, în picioare

Cea dintâi duminică - a umblării pe mare - fără Adrian Floru Enescu. Timpul nu a mai avut răbdare cu el și, a doua zi după ce în Biserică a fost pomenit Sf. Floru (pe 19 august 2016) - l-a luat pe Câmpiile Elizee. „După mai multe complicații de sănătate” - precizează pentru presă Adina Popescu, soția sa. În 1988, în Rezervă la start - unul din multele filme românești mediocre din acei ani, azi uitat (îți amintești, Dan Voinea?) - actorul George Alexandru rostea niște versuri de Nichita Stănescu pe un elegiac fond muzical adrianenescian. Poemul se cheamă „Adolescenți pe mare”: 
această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul de curenţi,
mai sprijinându-se de o rază ţeapănă, de soare.
eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
o flotă infinită de yole.
și aştept un pas greşit să văd,
sau o alunecare
măcar pân’ la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.
Există, în muzicile sale în evantai (nu doar în cele dance), un formidabil teen spirit, un vibe ce vine parcă dintr-altă lume. Pe la noi doar Richard Oschanitzky (și, la o scară ceva mai mică, Doru Căplescu) mai avea această deschidere (nu doar teoretică și de principiu, ci - în mod constant - practică) spre fusion. Am simțit pentru întâia oară acest prim suflu electrizant, de o nemaiîntâlnită anvergură în filmele românești, în muzica sa pentru Concurs, filmul lui Dan Pița din 1982. Au urmat Dreptate în lanțuri, Pas în doi, Ringul, Umbrele soarelui, Rezervă la start. Apoi synth pop-ul din piesele cu Grupul Stereo (nu doar cele opt cuprinse în LP-ul din 1985) și, desigur, din cele două albume cu Loredana Groza (plus cele două piese cu Gabriel Cotabiță și încă altele cu Silvia Dumitrescu), muzici care - prin muzică, orchestrație, versuri, interpretare vocală - contrastau puternic cu cenușiul vieții din România acelor ani (nu doar din spațiul muzicii ușoare) și îți dădeau o puternică senzație că - la fel ca în poemul stănescian - ai deprins mersul pe valuri, în picioare.
A trecut vremea și - în urma unor căutări, a unor extraordinare întâlniri - am început să înțeleg că  spațiul liturgic nu e musai echivalent - în cel mai bun caz! - cu interiorul unui muzeu prăfuit și fără sens în babilonia sfârșitului de mileniu doi. Era prin anii 90. Atunci aveam să deslușesc și miezul escatologic al poemului său pop-simfonic, Basorelief (1977), pe versurile lui Ioan Alexandru. Compozitorul, după cum mi-a mărturisit cândva, îi ceruse permisiunea poetului ardelean să decupeze câteva versuri de ale sale din Imne și alte volume de poezii. Binecuvântarea lui Ioan Alexandru de atunci (care i-ar fi spus: „Doamne ajută!”) a dat nesperat rod. 
Se vorbește mult despre hit-ul „Bună seara, iubito!”, despre combinațiile electro dance și sympho-jazz din serialul Funky Synthesizer, despre orchestrațiile pentru proiectul Enigma și Sandra, pentru Budha Bar și (datorită lui Vasile Șirli) pentru Disney’s Christmas Parade, despre zecile și zecile de muzici pentru filme și scenă ș.a.m.d. Eu însă cred că mă voi întâlni oricând în veșnicie cu Adrian Enescu nu doar în conversațiile noastre (prin telefon, email sau față către față) de peste 25 de ani, ci mai ales prin sunetele și slovele Basoreliefului său - apărut ca o cometă în spațiul muzical și cultural autohton: 
acum este soare
şi e târziu
până departe, în întunecime
caii înşeuaţi aleargă goi
la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi
cum îşi aprinde lampa de la stele
într-un potir de argint sufletul său
e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou
e pregătit pământul de primire
întâii vestitori albaştri au sosit
cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum
ştergarele luminii într-o dungă
pământul este o cădelniţă-n amurg
când oile se limpezesc în strungă
veşnică amintire celor ce au iubit
neprihăniţi senini până la moarte
căci din adâncurile bunului pământ
iubirea-nvârte lumea mai departe
ne-am îmbrăcat curat de sărbători
gura ni-e numai imne şi slăvire
pace în cer şi pace între oameni
în toţi şi toate pace
slavă ție
în focu-ncins din bucuria ta
s-au luminat puterile din jur
şi-n loc de fiare
s-au făcut popoare
din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri
acum e linişte peste păduri
de-acum e graiul lui, al meu
când povestim e graiul de departe
şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi
în slava lor de foc de după moarte
capetele lor în univers
bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi
de mii de ani se străduie să iasă
pe sângele lor tainic se trudesc
să-mpingă-n cer corabia din casă
acum e linişte peste păduri
un râu subţire picură din munţi
cu zvon de clopoţei şi oseminte
acolo sus e neamul meu plecat
cu turmele pe plaiurile sfinte
de bună seamă că s-ar cuveni
să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume
cei ctitori jupuiţi de vii
ostaşi martiri cu feţe cuvioase
oriunde intră plugul în pământ
dai de un scut şi-o patrie de oase
când fiecare suflet pe pământ
va fi cuprins de sfânta datorie
că patria începe-n trupul său
şi creşte-n ceilalţi în armonie
Cu Adrian Enescu, 2012
La revedere, Adrian Enescu!