Living Dead

Tablou de Dan Voinea

„Când am plecat pe front eram o materialistă. Atee. Fusesem o bună elevă sovietică, învățasem tot ce era de învățat. Dar acolo... Acolo am început să mă rog... Întotdeauna mă rugam înainte de bătălie, îmi spuneam propriile mele rugăciuni. Cuvinte simple ... făcute de mine... Și sensul era unul singur, să mă întorc la mama și la tata. Nu știam rugăciuni adevărate și nu citisem Biblia. Nimeni nu mă vedea când mă rugam. Era în secret. Pe furiș. Cu grijă. Pentru că... Eram alții pe atunci, trăiau altfel de oameni pe atunci. Înțelegeți? Altfel gândeam, înțelegeam ... Pentru că ... Am să vă povestesc o întâmplare... Odată, printre nou-veniții în unitatea noastră s-a nimerit să fie și un băiat credincios, și soldații râdeau când îl vedeau că se roagă: „Cum e, te-a ajutat Dumnezeul tău? Dacă există cu adevărat, cum de rabdă toate astea?” Nu credeau, ca omul acela care striga la picioarele lui Hristos răstignit, pasămite, dacă te iubește, de ce nu te salvează? După război am citit Biblia... Acum o citesc de o viață întreagă... Și soldatul acesta, nu mai era la prima tinerețe, nu voia să tragă. Refuza: „Nu pot! Nu vreau să omor!” Toți se învoiau să omoare, numai el nu. Dar timpurile? Ce timpuri erau! ... Cumplite! ... Pentru că... A fost trimis la tribunalul militar și peste două zile l-au împușcat... Pac! Pac!

Erau alte timpuri... Alți oameni... Cum să vă explic? Cum...

Din fericire, eu ... Nu i-am văzut pe oamenii pe care îi omoram... Dar ... oricum ... Acum înțeleg că omoram. Mă gândesc la asta... Pentru că... Pentru că am îmbătrânit. Mă rog pentru sufletul meu. I-am spus fetei mele că, după moarte, să-mi ducă toate ordinele și medaliile nu la muzeu, ci la biserică. Să le dea părintelui... Vin la mine în vis ... morții ... Morții mei. Deși nu i-am văzut, vin și se uită la mine. Și eu caut, caut cu privirea, poate e careva doar rănit, fie și grav rănit, dar care să mai poată fi salvat. Nu știu cum să-ți spun... Dar toți sunt morți...” (Vera Borisovna, sergent, tunar în artileria antiaeriană) - fragment din romanul Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici

Alexandru Tatos la BCUT, în noiembrie-decembrie 2016

Retrospectiva ALEXANDRU TATOS la Cinemateca BCUT, Timișoara, marțea de la ora 18 - în noiembrie-decembrie 2016, după următorul program:

Secretul vieții

Jessica Lange & Roy Scheider în All That Jazz (Bob Fosse, 1979)

În All That Jazz (Bob Fosse, 1979), coregraful Joe Gideon (Roy Scheider) deslușește „secretul vieții” abia pe patul de moarte. Gândul morții de care se apropie îl face să spună „Bye-bye, life / Bye-bye, happiness / Hello, loneliness / I think I'm gonna die...” Flirtează cu Moartea-Mireasă (Jessica Lange) care, în secvența de pe urmă, îl va îmbrățișa. Svetlana Aleksievici, Soldații de zinc: „Dacă aștepți moartea ca pe o logodnică, ea așa va și veni.” Și tot acolo, în rezerva de spital unde suferise o operație pe cord deschis, Joe Gideon înțelege că nu mai are timp de pierdut cu fleacuri și nu acceptă minciuna prietenei sale, care-i spune că, atunci când a sunat-o la miezul nopții, scosese poate câinele la plimbare. Vrea, pentru întâia oară, să audă adevărul. Și de aceea cântă de inimă albastră: „There goes my baby with someone new / She sure looks happy / I sure look blue...” Tot Svetlana Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie: „Cu anii – ani mulți –, omul înțelege că asta i-a fost viața, iar acum trebuie să se împace și să se pregătească de plecare. Dar nu prea-i vine și i se pare nedrept să dispară pur și simplu. În grabă. Din mers. Și, când privește înapoi, simte în el dorința nu doar de a povesti despre ale sale, ci și de a ajunge la secretul vieții. De a-și răspunde sieși la întrebarea: de ce i s-au întâmplat toate câte i s-au întâmplat? Privește totul cu o privire puțin tristă, de rămas-bun... aproape de dincolo... Nu mai are rost să mintă și să se mintă. Înțelege că, fără gândul morții, omul nu poate fi deslușit. Taina ei plutește deasupra a toate.”