A.D. 2016

Câte ceva din ceea ce a însemnat, pentru mine, 2016:

✓ Urmărirea unui lung șir de atrocități asiduu mediatizate, până și într-o Europă „bolnavă de angelism” ce se pregătește de „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist” (Nicolae Steinhardt, 1989). 

Ruga (regia Tenghiz Abuladze)

✓ Aurora, Sieranevada și o serie de interviuri cu Cristi Puiu despre - între altele - rostul cinema-ului care, „așa cum e folosit azi, e ciumă”. Sieranevada (la fel ca, altădată, După dealuri de Cristian Mungiu) mi-a amintit de cuvintele lui Christos Yannaras: „Limbajul experienţei bisericeşti – limbajul Ortodoxiei – este poezia. Imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice, dulcegăriile sentimentale sunt limbajul religiozităţii instinctuale – limbajul Ortodoxismului. Acestea nu au nicio legătură cu evenimentul eclezial, cu strădania căutării metafizice aducătoare de bucurie. … Ideologia religioasă se exprimă într-un limbaj al „idolilor mentali” ce alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat.”. Sau ale lui Herbert Read (Imagine și idee): „Înțelegerea artei ca instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane nu este întâmplătoare, ci necesară. Roadele ei nu sunt secundare sau de prisos, ci cu totul esențiale, dacă mintea omului nu vrea să paralizeze”. 

Sieranevada (regia Cristi Puiu)

✓ Cronicile vulpii de Paul Slayer Grigoriu sau odiseea adolescentină de îmbisericire a minții unui rocker metalist, la începutul anilor 90.

✓ Opera cerșetorilor (regia: Kokan Mladenović) sau redescoperirea teatrului, la Teatrul Maghiar din Timișoara, unde am mai văzut Pace în Itaca (regia: Boris Liješević) și Incendii (regia: Radu Alexandru Nica).

Opera cerșetorilor (TM-T)

✓ Scene dintr-o căsnicie - montarea lui Radu Jude la Teatrul Național Timișoara (după filmul lui Ingmar Bergman) care m-a dus cu gândul la versurile lui Ioan Alexandru: „Cât e de greu și-anevoios / Drumul din mine înspre tine / Când pe altarul rece dintre noi / Nu-i sacra ardere de sine”.

Scene dintr-o căsnicie (TN-T)

✓ Tot de Radu Jude, Inimi cicatrizate, film inspirat din scrieri de Max Blecher, despre suferința „care destramă” și despre cea care „întărește ființa întru ființă” (Lucian Blaga).

Inimi cicatrizate (regia Radu Jude)

✓ Boala familiei M la TNT (opt ani de la premieră), care mi-a amintit de Alexander Schmemann: „Cuvântul este calea Adevărului și tot el este calea minciunii demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, are, tocmai de aceea, și o cutremurătoare putere negativă. Cu adevărat, cuvântul zidește - pozitiv sau negativ. Când deviază de la originea și de la scopul său divin, cuvântul devine zădărnicie. Împinge spre trândăvie, deznădejde și iubire de stăpânire și transformă viața într-un iad. Devine adevărata putere a păcatului.”.

Bolala familiei M (regia Radu Afrim, TN-T)

✓ Casa cu pisici și Anul pierdut 1989 - două piese de la Teatrul Mic (București) în turneu la Timișoara; reîntâlnirea cu Emilia Dobrin. 

Casa cu pisici (Teatrul Mic)

✓ Tripla retrospectivă cu filme de Lucian Pintilie, Stere Gulea și Alexandru Tatos, pe care am prezentat-o la BCUT. 

Lucian Pintilie

✓ Concertul pentru pian și orchestră de Cornelia Tăutu și Festivalul Internațional de Muzică Nouă, Intrada (organizat de pianistul Sorin Petrescu la Filarmonica Banatul din Timișoara), cu lucrări de Octavian Nemescu, Niculae Brânduș, Aurel Stroe, Lucian Mețianu ș.a. 

✓ Ave, Cezar! de Frații Cohen, Francofonia de Alexander Sokurov, Tony Erdmann de Maren Ade - trei limanuri pe ecranele de la mall.

Tony Erdmann

✓ Carmen Galin - actrița retrasă din lumea scenei și ecranului la mijlocul anilor 90, premiată la TIFF 2016 pentru excelență. În anii 70 scria și poezie: „M-am mutat în mine! / Am păsăsit lumea, / Oamenii, cerul și stelele, / Pentru gălăgia din mine. / Ce tare se vorbește! am să fac cale întoarsă!”.

Carmen Galin

✓ Close Encounters of the Third Kind aka Întâlnire de gradul trei de Spielberg, revizitat înainte de întâlnirea cu Arrival / Primul contact (de Denis Villeneuve).

Arrival

✓ Despărțirea (pentru o vreme doar, până la reîntâlnirea în veșnicie) de Adrian Enescu (✝19 august, 2016). Timpul nu a mai avut răbdare cu acest muzician în evantai despre care puțini își dau seama cât de uriaș a fost. Prin Basorelief, poemul său pop (versuri Ioan Alexandru) din 1977, absurdul unei lumi în care fiecare caută la ale sale este preschimbat în veșnică bucurie: „Ne-am îmbrăcat curat de sărbători / Gura ni-e numai imne și slăvire / Pace în cer și pace între oameni / În toți și-n toate pace, slavă Ție!”. L-am pomenit, în după-amiaza incinerării, într-o lungă discuție față către față cu Dan Pița, pentru filmele căruia scrisese cele mai multe muzici. 

Adrian Enescu

✓ Proiecția cu 100 lei de Mircea Săucan (director’s cut) la Mediaș, în prezența actriței principale, Ileana Popovici. Acolo am revăzut Copilăria lui Ivan, Călăuza și Câteva zile din viața lui Oblomov.

100 lei (regia Mircea Săucan)

✓ Timpul petrecut în Wroclaw și Sofia.

Wroclaw

✓  Publicarea volumului Pseudokinematikos 3. Între viață și filme (la Editura Filos a lui Ionuț Trandafirescu) pe care l-au prezentat, în cadrul lansărilor de la București și Timișoara, oameni dragi: Costion Nicolescu, Paul Slayer Grigoriu, Ionuț Mareș, Mihai Fulger, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Lucian Ionică, Alin Gavreliuc, Lucian Mircu. 

✓ Actualitatea lui Mircea Eliade: „Dacă credință înseamnă altceva? Dacă eu nu am ajuns încă a dibui tâlcul credinței și iau superstiția înspăimântată în locul unui fapt sublim de care mă aflu, încă, prea departe?” (Romanul adolescentului miop).

✓ Minunea cea mare: suntem încă aici, laolaltă. 

Poveste de aur

Privesc volumul dedicat actriței Maria Ploae editat de UCIN și fotografiile - de bună și foarte bună calitate - îmi amintesc de multe din filmele în care actrița a apărut în anii 70, 80, 90 și până în ziua de azi. Se detașează din listă Dincolo de pod, adaptarea lui Mircea Veroiu după Mara lui Ioan Slavici. De neuitat secvența în care Maria Ploae este în același cadru cu Irina Petrescu, în scena vopsirii cu alb a oglinzii. Sau scena de la început, când Persida îl vede întâia oară pe Națl (Andrei Finți). Maria Ploae îl va reîntâlni pe Andrei Finți peste ani, tot într-un film de Veroiu, Așteptând un tren. Apoi, tot de neuitat, prezența actriței în Ștefan Luchian, în regia lui Nicolae Mărgineanu, unde operator este (ca și la Dincolo de pod, Mânia) Călin Ghibu. Zăresc în volum și o fotografie dintr-un spectacol dedicat memoriei lui Nicolae Steinhard și pus în scenă de Gavriil Pinte, cu vreo doi ani în urmă, la Timișoara (sala Capitol). Impresionat am fost și când am văzut Promisiuni, Cuibul de viespi, Undeva în est, Faimosul paparazzo sau Fii cu ochii pe fericire. Dar poate cel mai puternic și plăcut impresionat sunt de povestea de aur a actriței din viața pe care - de 40 de ani - o trăiește alături de un OM ce emană un firesc irezistibil: Nicolae Mărgineanu. Am petrecut câteva clipe (ceasuri, cu totul) alături de ei și încă mi se pare că-i știu de o viață, că mi-au fost și-mi sunt alături de o viață. Că, în prezența lor, tăcerea nu e o constrângere. Că însăși prezența lor ține loc de cuvânt, de grai. Ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Irina Petrescu și Maria Ploae - Dincolo de pod

Irina Petrescu și Maria Ploae - Dincolo de pod

Leopoldina Bălănuță și Maria Ploae - Dincolo de pod

Maria Ploae & Ion Caramitru

Maria Ploae în Fii cu ochii pe fericire (foto: Dinu Lazăr)

Inimi cicatrizate și „această suferință”

Inimi cicatrizate

Am văzut filmul polonez Ida (Oscar pentru cel mai bun film străin, 2015) în chiar ziua când aveam să citesc un fragment din Epistola Sf. Apostol Pavel cătrei Evrei: „Nu suntem ai îndoielii spre pieire, ci ai credinței spre câștigarea sufletului”. (Îmbisericirea minţii Idei (şi cuminţenia ei, şi nevoia ei de iubire pentru veşnicie, şi hotărârea de a se retrage „din lume”, de a-şi asuma calea crucii şi de a-şi ascunde părul frumos sub veşmintele de monahie) mi se părea, deodată, contrapusă îndoielii spre pieire a Wandei (mătuşa Idei, singura rubedenie în viaţă, o evreică pe care stareţa mănăstirii unde crescuse insistă să o cunoască în ajunul intrării fetei în monahism). Ida caută să intre în rânduiala Bisericii, pe când Wanda, care fusese un procuror de temut în zorii comunismului abia instalat în Polonia (anii 50), când recunoaşte că a trimis la moarte pe mulţi „duşmani ai poporului”, a ajuns acum o simplă judecătoare, dependentă de alcool, de tutun şi plină de ranchiună pe tăvălugul istoriei, pe creştinii care i-au ucis familia.) Același cuvânt apostolic l-am citit, un an mai târziu, în dimineața următoare vizionării Inimilor cicatrizate (2016), adaptare liberă de Radu Jude (scenariul și regia) după scrieri de Max Blecher (Inimi cicatrizate, Vizuina luminată, Corp transparent, Întîmplări în irealitatea imediată, Scrisori către Geo Bogza). N-am ales eu lectura acestor rânduri pauline. Și într-un caz, și-n celălalt, s-a întâmplat ca ele să însoțească pericopa evanghelică a zilei. 

Inimi cicatrizate

O situație-limită (îmbolnăvirea unui tânăr intelectual evreu de tuberculoză osoasă, în România anilor 30) este pretext, în filmul lui Jude, pentru câteva considerații despre viață și moarte, despre „nesfârșita pustietate a lumii” și prietenie, despre „extrema dreaptă” și „chestiunea evreiască”. Despre, mai ales, dificultatea aflării unui sens în viață („clipele vieții noastre au însemnătatea cenușii care se cerne”), atunci când ești prizonier al „îndoielii spre pieire” și nu ai primit credința „spre câștigarea sufletului”. („…impresia care renaște este înainte de toate aceea a efemerității vieții care se scurge și, apoi, aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvînt, existența unui om.” (Max Blecher, Vizuina luminată)) Manu, personajul central al filmului (și al cărții) asistă la înmormântarea unui coleg de suferință, după rânduiala Bisericii. Apoi, prin pereții subțiri ai salonului privat unde zace imobilizat la pat, aude cum alt coleg de suferință, refuză ultima Împărătșanie ce i se oferă - tot după rânduiala Bisericii. Pe afișul filmului (și în genericul de la început, ce cuprinde texte scrise pe un montaj din desenele lui Max Blecher, ilustrate sonor cu un fragment - Dies Irae - din Recviemul de Mozart) vedem, într-unul din desenele inedite rămase de la Blecher, chiar o pâine în care este înfipt un cuțit și acum sângerează din abundență. De pâine atârnă un miel spânzurat și un cap de om - detașat de corpul care nu i se vede, asemenea trupurilor dezmembrate din Guernica lui Picasso - cuprins de groază. Semnele descompunerii și putrefacției ca urmare a bolii neiertătoare sunt contrabalansate, în Inimi cicatrizate, de semnele unei frumuseți nepieritoare fără de care viața omului ar rămâne absurdă: splendoarea naturii (director de imagine: Marius Panduru) sau a culturii (decoruri: Christian Niculescu, costume: Dana Paparuz) - de exemplu, icoana bizantină cu Mântuitorul din salonul cu bolnavi, idealul desăvârșirii omenești. Cehov: „La om, totul trebuie să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile, şi ţinuta, şi sufletul, şi gândurile”. Și ghipsul, adaugă ironic Manu. Într-un fel, îndoiala și credința sunt două fețe ale aceleiași monede, precum trăirea acelui carpe diem - hedonistă, în cazul lui Manu, și cu frică de Dumnezeu, în cazul Isei (o altă pacientă din spital). Marc Aureliu (citat de Manu): „Nu lucrurile în sine, ci felul cum ne raportăm noi la ele, asta contează”. Nu moartea în sine, ci - adaugă Isa, referindu-se la felul în care, de ani de zile, gândește zilnic - cum ne pregătim (sau nu ne pregătim) pentru ea astfel încât să nu ne surprindă când va veni. 

Inimi cicatrizate

Filmul lui Radu Jude - dincolo de lectura în cheie „politică” - poate fi privit și ca un eseu, ca o elegie pe tema suferinței general umane, a modului în care o primim și ne-o asumăm. Senzația copleșitoare e blagiană (chiar dacă Manu recită din Bacovia - „cel mai autentic poet din poezia noastră”): „atâţia dintre semeni nu prea ştiu / ce să înceapă-n zori cu suferinţa. / Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul / chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa” (Laudă suferinței). Pentru cei mai mulți, suferința e „întuneric”, „tăciune în inimă”, „un bulgăre de țărână”, o „dulce psihoză”. Sau, am putea adăuga, un corset de ghips. Pentru alții, ea e „sâmbure de cer”. Pentru Isa, bunăoară, al cărei salon este - spune Manu - o oază de pace. În salonul lui, i se confesează el, simte gustul amar al singurătății („Abia așa îmi dau seama ce singur sunt în camera aia a mea”), pe când în salonul ei, pe ai cărui pereți zărim o icoană cu Maica Domnului și pruncul Iisus, nu se mai simte sărăcit de „suferința care destramă” („Mă simt foarte bine la tine, e așa un calm aici, o liniște”). Este, poate, singurul moment de levitație - în duh - al acestui film cu un subiect atât de apăsător. Suferința, așa cum este primită de Isa, e o suferință „care întărește ființa întru ființă” - singura legătură dintre ființa zisă om și Creatorul care „este și va fi”. E forma ei de credință „spre câștigarea sufletului” pentru că, spune ea, „timpul nu poate fi pierdut” și, la urma urmei, „poate că nu e totul un joc, poate există mântuire”. 

Inimi cicatrizate

Semafor ucigaș

Nu știu de ce, dar întotdeauna m-a fascinat nu siguranța de sine a celui ce „știe cum stă treaba” (cu providențele, cu viața de apoi, cu judecata lui Dumnezeu, cu aia, cu ailaltă), ci îndoiala - de la un moment încolo - care tulbură certitudinile unui „necredincios” ce rezuma nevăzutele taine ale vieții la niște cuvinte, credea el, bine ticluite de oameni vicleni. Și, deodată, începe să-și pună întrebări. Logica pe care o frecventase începe să-l strâmtoreze ca un corset. Este împresurat din toate părțile de mirare. În acest sens, înțeleg versurile poetului iconoclast care, la „intrarea în grevă a plămânilor”, se întreabă „ce se petrece în acest timp cu sufletul”. În acest timp, adică atunci când „ne ia dracu” și „se cheamă că am murit”. Răspunsul poetului (Lucian Avramescu, Intrarea în grevă a plămânilor): „greu de spus / dar, zău, dacă n-aș da oricât să aflu”. 

N-o să știm niciodată ce anume se întâmplă cu altcineva în acele ultime clipe de viață, iar ceea ce se va întâmpla cu noi - dacă nu vom fi luați prea din scurt - nu o să mai avem ocazia să povestim nimănui. De aceea, poate că muzica și poezia, în ceea ce au ele mai sublim și mai tragic, sunt chiar expresia acestei singurătăți când - părăsit de toți și de toate, renunțând la orice cosmetizare ce nu-și mai are rostul - rămâi singur cu tine însuți:

noaptea este uluca de care ne ținem

când singurătatea ne îmbrâncește în stradă

lumină robitoare

semafor ucigaș

cotrobăindu-ți prin riduri,

prin ochi, prin vine, prin cuvinte

prin tresăriri și mirări,

prin spaima de a muri

și prin speranța de a nu locui niciodată într-un cavou

noaptea este uluca de care ne ținem

când singurătatea ne îmbrâncește în stradă

noaptea este propteaua sinucigașului

noaptea, cu batista ei de întuneric

îți șterge lacrimile

iar tu plângi în voie

plângi ca-n brațele mamei, fără rușine,

plângi ca o descărcare de nori

gravizi de atâtea fulgere

încât iată-i născând o ploaie tămăduitoare

noaptea este uluca de care ne ținem 

când singurătatea ne îmbrâncește în stradă

noaptea nu este opusul zilei

așa cum un copac nu este opusul aceluiași copac

în schimb noaptea

este opusul

semaforului ucigaș cotrobăindu-ți printre riduri

(Lucian Avramescu, Când singurătatea ne îmbrâncește)

Tablou de Dan Voinea

Schimbare de macaz

Cred că, la fel ca personajul doctorului însingurat din filmul lui Mihai Constantinescu, Singurătatea florilor, nicicând nu suntem îndeajuns de pregătiți pentru a primi gândul că - de la un punct încolo - suntem obligați să ne păzim de moarte ca să ne rămână cât mai mulți ani și să începem o altă viață. Minunea cea mare: n-am murit încă, suntem încă în viață, încă putem schimba macazul. (Ca tânărul ucigător de oameni, îmbătat de ademenitoarele „idealuri bolșevice”, din filmul lui Nikolai Dreyden, Lăcașul îngerului.) Desigur, nu macazul unei societăți întregi, pentru că indiferența și complacerea e prea mare. Putem însă încerca să înțelegem cu o idee mai mult. Să înțelegem, mai ales, pe ce lume trăim, pentru a nu ne mai risipi în zadarnice schimburi de vorbe. Să începem să vorbim pe limba interlocutorului nostru. Să preschimbăm „vorbele ce sunt” (Ioan Alexandru) în graiuri. Sau măcar să tăcem. Să ne adunăm din împrăștiere. Acolo, în această adunare (venire în fire, îndreptare, cercetare, metanoie) stă însăși taina fericirii noastre. Să trăim și să fim fericiți, că fericirea este prima îndatorire a omului! - spune soferul de taxi sfătos din același film de Mihai Constantinescu. Dar nu în sensul - egoist, individualist - în care, zadarnic, se aștepta să fie fericit regizorul Guido în 8 1/2 de Fellini. Tarkovski a spus-o cât se poate de limpede: Nu ne-am născut să fim fericiți! Iar Steinhardt, în volumul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, a enumerat câteva din lucrurile care-l făceau fericit:

a) Cîte o vorbă bună spusă mie spontan.

b) Ne-boala.

c) Amintirea clipelor fericite de altădată (Anti-Dante).

d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către ceilalţi.

e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte.

Lăcașul îngerului

De la o imagine la alta. Grațiela Benga despre „Pseudokinematikos3. Între viață și filme”

De la o imagine la alta

Grațiela Benga despre Pseudokinematikos 3. Între viață și filme (Ed. Filos, București, 2016)

Text apărut în revista „Orizont”, 12/2016

 

Pe Marian Rădulescu îl cunosc din toamna lui 1990. Pasionat de literatură  şi de filme de calitate, vorbea despre James Joyce şi Tarkovski cu o însufleţire pe care arareori am întâlnit-o. Datorită dialogurilor cu el i-am (re)descoperit pe Mircea Veroiu şi Dan Piţa. Pe Mircea Daneliuc şi Alexandru Tatos. Dar şi pe Abuladze (cu Ruga şi Căinţa) ori pe Bob Fosse (cu Cabaret şi All That Jazz). În Timişoara, iubitorii de film s-au bucurat încă de pe-atunci, din anii ’90, de cinemateca pentru care scotocea îndelung, cu smerită sârguinţă, printre rolele aruncate de-a valma prin depozite. Şi se mai bucură şi astăzi.

Nu îl pot defini altfel pe Marian Rădulescu decât ca un neostenit căutător al sensului din imagine – concepută într-o întreită accepţiune: cinematografică, literară şi lăuntric transfiguratoare. Cine deschide Pseudokinematikos poate observa acest lucru fără greutate. E un proiect întins (până acum, pe trei volume) care, înainte de a se desfăşura pe orizontala criticii de film, acoperă verticala unei existenţe. A unui mod distinct de a cârmui viaţa, în vălmăşagul clipelor din care e alcătuită. Ori în răscrucile unde se întâlnesc, fecund, profunzimea şi himera. Fiindcă, dincolo de structurarea unor trasee cinematografice esenţiale în istoria filmului românesc şi universal, Pseudokinematikos sugerează că între cult şi cultură punţile nu s-au surpat cu totul.

Văzut, nevăzut

Ieşit din tipar în urmă cu puţine săptămâni, Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme (cu un subtitlu care trimite spre opul lui Steinhardt, Între viaţă şi cărţi) arată cât de omogen poate fi un proiect a cărui dimensiune atrage mai degrabă ameninţarea redundanţei decât o prospeţime lipsită de vârstă. Lasă la vedere cât de ambiguă poate fi suprafaţa imaginii, închisă într-un spaţiu al umbrelor ori desfăcută pentru a croi un drum modelator. „Bunica mea avea dreptate în felul ei: suntem înconjuraţi peste tot [...] de icoane (înţelese largo sensu), de reprezentări văzute ale chipului celor nevăzute, de ferestre spre absolut, de poezie. [...]/ Într-o după-amiază de la începutul anilor 90, după ce am ieşit din sala de cinema unde, pentru întâia oară, văzusem – ca student – Născuţi asasini, m-am întâlnit cu un dascăl  specializat în limbi clasice (acum e monah). Bulversat, intrigat şi – în mod bizar – încântat de electrizantele și năucitoarele imagini de pe ecran, am dorit să ştiu ce impresie i-a lăsat lui domn’ profesor năzdrăvănia lui Oliver Stone, la a cărei vizionare luase şi el parte. Mi-a răspuns oarecum esopic: ‹‹Filmul s-ar cuveni să fie ca o icoană, nu-i aşa?...›› Am tăcut, n-am zis nimic, dar în sinea mea încercam să pricep ceva din răspunsul său enigmatic. Ce legătură putea fi între film (orice film) şi icoană? Niciuna, gândeam.”

Natural Bork Killers

Ei bine, Pseudokinematikos 3 aşază filmul şi  icoana faţă în faţă, până când confruntarea lasă loc unui dialog revelator - întemeiat la întretăierea dintre pictura transfigurativă (cu perspectiva ei răsturnată) şi filmul de conştiinţă, capabil să descopere adevăruri ascunse, nu doar să însăileze iluzii. „Fără să fie teologie, arta cinematografică s-a dovedit, uneori, deschizătoare de drum şi călăuzitoare întru teologie, chiar fără a avea conştiinţa acestui act.” Reper absolut al transfigurării realităţii, al îmbogăţirii imaginii de film cu o hermeneutică apropiată de cea a icoanei e (desigur) Tarkovski. Abia după Călăuza a recunoscut Marian Rădulescu, pascalian, glasul cinemaului. Iar glasul cinemaului înseamnă şi Leviatan (regizat de Andrei Zviaghințev), Hadersfild (Ivan Zivkovic), A opta zi (Jaco Van Dormael), Detachment (Tony Kaye), Simon al deșertului (Louis Buñuel), Somn de iarnă (Nuri Bilge Ceylan), Ida (Pawel Pawlikowski) sau Aferim! (Radu Jude).

Aferim!

Un balans continuu între văzut şi nevăzut, între familiaritatea sensibilului şi singularitatea spiritualului face autorul paginilor care alcătuiesc Pseudokinematikos 3. Însă trebuie subliniat că această mişcare oscilatorie nu este rezultatul unui dezechilibru, ci efectul încercărilor de reglaj fin de care avem nevoie pentru propria propulsie. Fiindcă, pe suprafaţa unei imagini, pe ţesutul exterior al unei trame, se întrezăreşte uneori o zonă de interogaţii a cărei sondare poate remodela conştiinţe. E acea zonă în care ficţiunea şi tehnica ei de expunere recuperează vizionarismul şi se lasă adumbrită, în chip fericit, de echivocul fundamental dintre finit şi infinit. De aceea, avem de-a face în Pseudokinematikos 3 cu o insolită explorare a adâncimilor conştiinţei din unghiul reprezentărilor. A imaginilor care pot fixa omul în cruda materialitate, dar îl şi pot elibera.

Apropieri şi depărtări

Bine racordat la tot ce apare pe ecrane, Marian Rădulescu nu se opreşte la analiza îndreptăţită a unor producţii cinematografice, la stabilirea unor descendenţe şi propunerea (sau destructurarea) unor comparaţii. Pseudokinematikos se alcătuieşte, de fapt, în spaţiul de întâlnire dintre imagine (în accepţiunea întreită pe care am menţionat-o) şi biografie. Dintre istorie culturală şi istorie personală. Practic, cartea valorifică ea însăşi o tehnică de film, prin care omenescul este aşezat în perimetrul încercărilor-limită, unde problema este cum trasezi graniţa între inexistenţa, pervertirea şi autenticitatea sensului. Cum se disting imaginile (filmice, dar şi „iconice”) care manipulează, deturnează, asfixiază de acelea care includ un potenţial al re-lecturii. Sau care pot reorienta o existenţă. Bunăoară, despre Călăuza lui Tartovski se spune că „nicicând – în cinema – disperarea nu este mai frumoasă. Nicicând nu este mai dureros strigătul celui care constată strania metamorfoză a omului în umanoid. Nicicând nu e mai zbuciumată dezintegrarea sufletului omenesc. Nicicând nu doare mai tare spiritul ajuns independent, emanciparea omului de sub împreună-strădania numită Biserică [...]. Asta, firește, dacă privitorul nu se împotmolește în ‹‹pragul›› filmului – cadrul S.F – și trece peste sugestia vagă a prezenței unor meteoriţi și – în cazul fiicei Călăuzei – telekinezie. Iar cel care trece, se va afla deopotrivă în universul lui Cervantes și Dostoievski, al lui Soljenițân și al lui Rubliov.”

Stalker

Pentru autorul paginilor din Pseudokinematikos 3, realitatea este un complex de realităţi. Unele stratificate, altele interferente. Unele refuză numitorul comun, altele se articulează convingător. Dacă limita ce stabileşte autenticitatea sensului devine un breviar al salvării umanului, faptul că o secvenţă biografică îşi găseşte pe neaşteptate corespondențe în lumea filmului indică radiaţia magnetică a vecinătăţilor livreşti – concepute ca repere clare de orientare, prilejuri de (auto)cercetare şi de inserţii conotative în marginea stabilităţii ori fluidităţii identitare. Diseminate intertextual sau asumate prin filiaţii detectabile, trimiterile spre Oscar Wilde şi Cinghiz Aitmatov, Evdokimov şi Nikolai M. Tarabukin, Olivier Clément, Jean-Luc Marion şi Alain Besançon, Franky Schaeffer şi Paul Schrader se împletesc, nici insipid, nici previzibil, cu exegeza cinematografică, cu decupajele biografice şi popasurile meditative. Elegant în glisarea lui confesiv-analitică şi rafinat pe claviatura bibliografică, demersul lui Marian Rădulescu e formulat cu o precizie care nu slăbeşte vitalitatea disciplinată a imaginaţiei critice şi compoziţionale.

Provocator şi seducător, Pseudokinematikos 3 creşte pe patul germinativ al afecţiunii critice, dar şi pe traiectoria iscoditoare a unei priviri in-formate. Cu geometria elastică de la bază („între viaţă şi filme”), cu recontextualizări şi cu un paratext (subtitluri şi note) care face, repetat, incizii în miezul hermeneutic, deschide necontenit ferestre şi dă măsura evoluţiei intelectuale şi spirituale a unui autor pentru care memoria, imaginea şi sensul fac parte din substanţa libertăţii.