duminică, 25 decembrie 2016

O seninătate în plus

Adrian Enescu


Despre povața Dacă n-ai de spus nimic amabil, mai bine nu spune nimic!, îmi scria compozitorul Adrian Enescu în urmă cu zece ani: <<Dacă ești căldicel, am să te scuip din gură!>> zice Cartea Sfântă. Nu am putut niciodată să respect și nu mi-a trecut prin cap nici măcar o secundă să fiu așa... Evident, nu mă refer la spusele cu răutate, ci la cele argumentate foarte logic, atât cât am învățat de la logica pământului, a celor mai deștepți ca mine, dar aplicând bunul meu simț și, cel mai important, flerul și ideile din bucuriile mele ... Ce am pierdut? Mulți, foarte mulți oameni din jurul meu. Ce am câștigat? Self respect și o seninătate în plus. According to me, say anything but say your truth.
Este esențial să-ți exprimi adevărul personal (apelând, cum spunea și Adrian Enescu, la argumente logice), însă tind să cred că de foarte multe ori tot tăcerea e cel mai bun cuvânt. De ce? Pentru că vorbele sunt adesea înșelătoare. Presupui că dai același înțeles unui cuvânt ca și persoana cu care vorbești, ca să constați că vorbești o cu totul altă limbă. De aceea poate că dacă tăcerea e greu de învățat muzica e răspunsul. Muzica lui Adrian Enescu este pentru mine, în orice caz un partener de dialog excelent.


joi, 22 decembrie 2016

Febrilitatea unui talent de excepție: Alexandru Tatos

Alexandru Tatos, observa Eugenia Vodă, la mijlocul anilor 80, e nu numai regizor, ci și intelectual: „Toate filmele lui, oricât de diferite ca factură, trădează un spirit pentru care cultura a devenit natură, trădează febrilitatea unui talent obsedat de gabaritul de idei, al unei arte atât de ușor alunecătoare spre superficialitate”. „Mă simt foarte departe de artă…” – scria Alexandru Tatos în Jurnal în timp ce participa la realizarea serialului TV (după un scenariu de Eugen Barbu), Un August în flăcări (1974). Și adăuga: „…martirajul, din păcate, nu-mi stă în caracter”. Tatos a ajuns la film (din teatru) prin această împreună-lucrare de televiziune, alături de Dan Pița. (În co-regie, Dan Pița mai făcuse echipă bună cu Mircea Veroiu la Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului și, tot împreună cu el avea să regizeze serialul Ardelenilor. Pița avea să realizeze – tot împreună cu un debutant în regia de film:  Nicolae Mărgineanu – docu-drama Mai presus de orice, pe tema cutremurului din 4 martie, 1977.)

Oscilând între a-şi asigura existenţa (pe care şi-o dorea îndestulătoare), a se afirma şi a deveni cunoscut – pe de o parte şi, pe de altă parte, între „timidele tentative” de a se apropia de artă, Tatos vrea să le facă pe toate – teatru, film, televiziune, literatură. Demersuri utile „pentru o anumită experienţă”, însă, credea el, disconcertante – dacă vrei să te dedici unei singure probleme. Tatos, Jurnal: „Mă paşte un mare pericol: să devin un bun meşteşugar şi nu un artist (atât cât aş fi putut ajunge).”

Mere roșii (1976) apărea într-o perioadă fastă pentru filmul românesc, la scurtă vreme după Cursa, Filip cel bun (ambele filmate de Florin Mihăilescu, director de imagine și la Mere roșii) și Ilustrate cu flori de câmp. Debutul lui Tatos în regia de lung metraj (după un scenariu de Ion Băieșu, care avea să dezvolte povestea în Balanța, roman pe care l-a ecranizat Lucian Pintilie în 1991), fusese „curățat” – așa cum aflăm din Jurnal – de o serie de stângăcii cu ajutorul amicilor săi regizori Dan Pița și Mircea Veroiu. Revăzând filmul la televizor, regizorul de teatru convertit la cinema recunoaște că a vrut să facă film cu „două mari infirmităţi”: orbirea („mişcări de aparat inutile şi fără acoperire, un decupaj uneori ezitant”) și lipsa auzului muzical („muzică multă şi pusă uneori simplist”). Dacă filmele sale (toate, până la cel din urmă, Cine are dreptate?, apărut postum, la începutul anului 1990) nu se remarcă neapărat prin „personajul imagine” și „personajul muzică”, ele poartă un neobosit suflu angajat pe deplin în căutarea unui anume adevăr omenesc, o temă rar întâlnită  în cinematografia românească. Adesea personajele sale sunt solitare, însingurate – doctorul Irod al Mere roșii, eroina din Rătăcire, inginerul din Casa dintre câmpuri, învățătoarea din Duios Anastasia trecea, regizorul jucat de Tatos însuși în Secvențe ș.a. 

Critica a apreciat binevoitor „autenticitatea, aderența la o anume problematică”, „realismul observației directe” (care – preciza Tatos – „este și de ordin moral, prin detectarea particularităților unui mediu social”) și la Rătăcire (1978, tot după un scenariu de Ion Băieșu). La sfârşitul anilor 70 (şi în tot deceniul următor – ultimul din „Epoca de Aur”) încă se făcea puşcărie, în Romănia, pentru deţinere ilegală de valută şi „colaborare cu cetăţeni străini”. În acest context se cuvine a recepta Rătăcirea. Există aici două lumi aflate musai într-o relaţie de antonimie, aşa cum o cerea politica PCR. Semnele „patrimoniului” pe care un atare film de tip comandă socială trebuia să-l apere (nunta cu lăutari şi proto-manele; ceaiurile dansante şi excursiile cu în natură cu grupul de prieteni, ce presupun un anumit tip de comunicare, de solicitudine prietenească) se opun sclipirilor amăgitoare ale vieţii occidentale (reclamele multicolore de pe străzi; luxul din familia lui Hans; acţiunile de caritate ale mătuşii aristocrate) şi rigidităţii ei. Numai talentul unei echipe (regizor, operator, actori) s-a priceput să diminueze din ridicolul şi artificialitatea acestui contrast maniheist, ireconciliabil. Drumul eroinei din Rătăcire, de la est la vest, nu se putea încheia, nu-i aşa, decât cu întoarcerea ei acasă.

Casa dintre câmpuri (1979, după un scenariu de Corneliu Leu) este o excepție în zona producţiei de filme inspirate din viaţa satului socialist. Tatos, Jurnal: „Nu e un film mare, dar nici nu mă face de ruşine.” Nu clişeele conflictelor de producţie agricolă dintre un inginer zelos şi un preşedinte de CAP – retrograd, „fără suflu” şi alergic la noua generaţie – sunt nota dominantă în filmul lui Tatos, ci privirea  aruncată asupra unei lumi invadate de kitsch, delaţiune şi arbitrar – teme preferate ale regizorului. Kitschul, nota bene, este observat Tatos la ţară, acolo unde veacurile şlefuiseră „o tradiţie a echilibrului şi a graţiei”, iar geniul creator atingea „o perfectă demnitate a expresiei” (Nina Cassian). 

Duios Anastasia trecea (1980) avea să fie un proiect special prin „miza sa dramaturgică”, prin felul în care este redată, cinematografic, „țesătura de fantasm, real, vis și cotidian” din scenariul lui D.R. Popescu. Preocuparea lui Tatos a fost ca – venind dintr-o artă a convenției, a metaforei, a sugestiei, cum este teatrul – să-și însușească cât mai bine limbajul cinematografic, să-și formeze ochiul și să-și adapteze spiritul la necesitățile filmului. Pe fundalul celui de-al doilea război mondial, învățătoarea Anastasia (amintind de mitul Antigonei), îngroapă un sârb, înfruntând pedeapsa cu moartea. Tatos: „Cred că am realizat filmul cel mai rotund, cel mai adânc și că am pășit într-o etapă superioară a căutărilor mele, depășind, în formă și în fond, filmele celelalte, care și-au câștigat aderența prin autenticitatea lor”. 

Secvențe (1982) este dezvoltarea unui mediu-metraj („Patru palme”, conceput inițial pentru televiziune) prin adăugarea altor două segmente („Telefonul” și „Prospecția”). Tema: relația între artă (cinema) și viață, între realitate și aparențe. În distribuție, alături de actori, întreaga echipă de filmare. Unul din celele mai bune zece filme românești ale tuturor timpurilor, după un clasament făcut în 2008 de o serie de critici de film din România, Secvențe atinge zona maximei libertăți de mișcare și este cel mai „de autor” (scenariu, regie) film al lui Tatos.

Fructe de pădure (1983) poartă semnele universului tematic al regizorului: nevoia de dragoste, dorul de puritate, sensibilitatea celor „umiliţi şi obidiţi”, sacrificiul făcut în numele unui ideal, „iubirea şi caricatura ei, iubirea şi ofensarea ei, iubirea şi ispăşirea ei, păcatul din iubire şi salvarea prin iubire” (Eva Sârbu). Inspirat dintr-un „scenariu tandru, cald, omenesc” (autorul scenariului e D.R. Popescu), Fructe de pădure e „filmul visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viaţa, al forţei şi frumuseţii morale, care-ţi dau puterea să te ridici, chiar şi atunci când pari iremediabil căzut, dar şi al răului pe care-l putem face din uşurinţă şi inconştienţă, schimbând cursul unui destin” (Alexandru Tatos). Fără să fie neapărat un „moment de referinţă” în cinematografia românească, Fructe de pădure – asemenea altor filme de Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Iosif Demian din acea perioadă – poartă semnele realismului aşa-zis minimalist de după anul 2000, care a scos în lumea largă filmul românesc. Ceea ce nu e puţin deloc.


Întunecare (1985), adaptare de Petre Sălcudeanu după romanul omonim de Cezar Petrescu, este privirea retrospectivă a personajului central asupra întregii sale vieți, înainte de a-și pune capăt zilelor. Fluența discursului cinematografic, la nivelul ideii, este un pariu câștigat. Fluența emoțională însă e afectată de „pulverizarea schemei epice” (Eugenia Vodă). Filmul acumulează idei, nu stări. 

Secretul armei … secrete (1988) este transpunerea, în cheie muzical-parodică gen commedia dell’arte, a unui „coşmar care nu se mai termină”. Rezultatul: un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlescă, în care poveştile cu a fost odată ca niciodată... se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizaţiei moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică şi gesticulaţie specifice universului disco-punk. Ironia savuroasă a privirii regizorale (ce musteşte de semne teatrale, de trimiteri culturale, de anacronisme, de texte şi subtexte amuzante) conduce filmul spre o satiră muşcătoare a prostiei şi absurdului, a osificării şi a rutinei care au luat locul normalităţii.


Cine are dreptate? (1990) pune în discuție posibilitatea atingerii adevărului obiectiv ce rămâne în continuare necunoscut celor „in afară”, din cauza suspiciunii. Este o lume în care, pentru ca să rămâi om, trebuie să te retragi, să te ascunzi. 

Filmografia lui Alexandru Tatos este răspunsul polemic dat de regizorul care, la începutul anilor 80, considera filmele românești „o masă informă de pelicule decolorate, tributare simplismului ultrasupărător”, cu cât mai multe „personaje pozitive”, cu finaluri „neapărat roz-bombon, explicate și răsexplicate, în care „se discută mai mult despre șuruburi decât despre oameni”. (Regizorul pomenește apoi de câteva „titluri de excepție care răsar pe ici, pe colo și pentru că sunt atât de rare ni se par mult mai importante decât sunt în realitate”:  Viața nu iartă, Pădurea spânzuraților, Răscoala, Reconstituirea, Nunta de piatră, Felix și Otilia, Duhul aurului, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Zidul, Prin cenușa imperiului, Tănase Scatiu ș.a.În filmele românești, mai comenta regizorul, „oamenii n-au voie să sufere (decât atunci când nu le reușește o inovație), n-au griji și defecte”. Observațiile lui Tatos, la începutul anilor 80, despre felul în care se cultivă talentul și se respectă valoarea în cinematografia română, sunt valabile până azi: „Ceea ce este regretail e că, uneori, indiferent cât de bine sau cât de puțin bine lucrezi, ai senzația că de fiecare dată o iei de la capăt. Mi se pare că, în cinematografia noastră, este destul de palid întâmpinat un succes și destul de vag stimulată o consacrare. … Nu avem, în cinematografie, un sistem – nu neapărat legiferat, ci poate necsris, spontan, elementar – de cultivare a talentului, a valorii, a calității. … Nu sunt mulți oameni de valoare – de ce să n-o recunoaștem? Iar dacă lași să crească laolaltă florile cu buruienile și nu asiguri, pe fiecare strat, o îngrijire specială pentru ceea ce trebuie să cultivi, buruienile năpădesc lanul”.



miercuri, 21 decembrie 2016

A.D. 2016

Câte ceva din ceea ce a însemnat, pentru mine, 2016:
✓ Urmărirea unui lung șir de atrocități asiduu mediatizate, până și într-o Europă „bolnavă de angelism” ce se pregătește de „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist” (Nicolae Steinhardt, 1989). 
Ruga (regia Tenghiz Abuladze)
Aurora, Sieranevada și o serie de interviuri cu Cristi Puiu despre - între altele - rostul cinema-ului care, „așa cum e folosit azi, e ciumă”. Sieranevada (la fel ca, altădată, După dealuri de Cristian Mungiu) mi-a amintit de cuvintele lui Christos Yannaras: „Limbajul experienţei bisericeşti – limbajul Ortodoxiei – este poezia. Imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice, dulcegăriile sentimentale sunt limbajul religiozităţii instinctuale – limbajul Ortodoxismului. Acestea nu au nicio legătură cu evenimentul eclezial, cu strădania căutării metafizice aducătoare de bucurie. … Ideologia religioasă se exprimă într-un limbaj al „idolilor mentali” ce alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat.”. Sau ale lui Herbert Read (Imagine și idee): „Înțelegerea artei ca instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane nu este întâmplătoare, ci necesară. Roadele ei nu sunt secundare sau de prisos, ci cu totul esențiale, dacă mintea omului nu vrea să paralizeze”. 
Sieranevada (regia Cristi Puiu)
Cronicile vulpii de Paul Slayer Grigoriu sau odiseea adolescentină de îmbisericire a minții unui rocker metalist, la începutul anilor 90.

 Opera cerșetorilor (regia: Kokan Mladenović) sau redescoperirea teatrului, la Teatrul Maghiar din Timișoara, unde am mai văzut Pace în Itaca (regia: Boris Liješević) și Incendii (regia: Radu Alexandru Nica).
Opera cerșetorilor (TM-T)
✓ Scene dintr-o căsnicie - montarea lui Radu Jude la Teatrul Național Timișoara (după filmul lui Ingmar Bergman) care m-a dus cu gândul la versurile lui Ioan Alexandru: „Cât e de greu și-anevoios / Drumul din mine înspre tine / Când pe altarul rece dintre noi / Nu-i sacra ardere de sine”.
Scene dintr-o căsnicie (TN-T)
✓ Tot de Radu Jude, Inimi cicatrizate, film inspirat din scrieri de Max Blecher, despre suferința „care destramă” și despre cea care „întărește ființa întru ființă” (Lucian Blaga).
Inimi cicatrizate (regia Radu Jude)
✓ Boala familiei M la TNT (opt ani de la premieră), care mi-a amintit de Alexander Schmemann: „Cuvântul este calea Adevărului și tot el este calea minciunii demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, are, tocmai de aceea, și o cutremurătoare putere negativă. Cu adevărat, cuvântul zidește - pozitiv sau negativ. Când deviază de la originea și de la scopul său divin, cuvântul devine zădărnicie. Împinge spre trândăvie, deznădejde și iubire de stăpânire și transformă viața într-un iad. Devine adevărata putere a păcatului.”.
Bolala familiei M (regia Radu Afrim, TN-T)
Casa cu pisici și Anul pierdut 1989 - două piese de la Teatrul Mic (București) în turneu la Timișoara; reîntâlnirea cu Emilia Dobrin. 
Casa cu pisici (Teatrul Mic)
✓ Tripla retrospectivă cu filme de Lucian Pintilie, Stere Gulea și Alexandru Tatos, pe care am prezentat-o la BCUT. 
Lucian Pintilie
Concertul pentru pian și orchestră de Cornelia Tăutu și Festivalul Internațional de Muzică Nouă, Intrada (organizat de pianistul Sorin Petrescu la Filarmonica Banatul din Timișoara), cu lucrări de Octavian Nemescu, Niculae Brânduș, Aurel Stroe, Lucian Mețianu ș.a. 
Ave, Cezar! de Frații Cohen, Francofonia de Alexander Sokurov, Tony Erdmann de Maren Ade - trei limanuri pe ecranele de la mall.
Tony Erdmann
Carmen Galin - actrița retrasă din lumea scenei și ecranului la mijlocul anilor 90, premiată la TIFF 2016 pentru excelență. În anii 70 scria și poezie: „M-am mutat în mine! / Am păsăsit lumea, / Oamenii, cerul și stelele, / Pentru gălăgia din mine. / Ce tare se vorbește! am să fac cale întoarsă!”.
Carmen Galin
✓ Close Encounters of the Third Kind aka Întâlnire de gradul trei de Spielberg, revizitat înainte de întâlnirea cu Arrival / Primul contact (de Denis Villeneuve).
Arrival
 Despărțirea (pentru o vreme doar, până la reîntâlnirea în veșnicie) de Adrian Enescu (✝19 august, 2016). Timpul nu a mai avut răbdare cu acest muzician în evantai despre care puțini își dau seama cât de uriaș a fost. Prin Basorelief, poemul său pop (versuri Ioan Alexandru) din 1977, absurdul unei lumi în care fiecare caută la ale sale este preschimbat în veșnică bucurie: „Ne-am îmbrăcat curat de sărbători / Gura ni-e numai imne și slăvire / Pace în cer și pace între oameni / În toți și-n toate pace, slavă Ție!”. L-am pomenit, în după-amiaza incinerării, într-o lungă discuție față către față cu Dan Pița, pentru filmele căruia scrisese cele mai multe muzici. 
Adrian Enescu
✓ Proiecția cu 100 lei de Mircea Săucan (director’s cut) la Mediaș, în prezența actriței principale, Ileana Popovici. Acolo am revăzut Copilăria lui Ivan, Călăuza și Câteva zile din viața lui Oblomov.
100 lei (regia Mircea Săucan)
 Timpul petrecut în Wroclaw și Sofia.
Wroclaw
✓  Publicarea volumului Pseudokinematikos 3. Între viață și filme (la Editura Filos a lui Ionuț Trandafirescu) pe care l-au prezentat, în cadrul lansărilor de la București și Timișoara, oameni dragi: Costion Nicolescu, Paul Slayer Grigoriu, Ionuț Mareș, Mihai Fulger, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Lucian Ionică, Alin Gavreliuc, Lucian Mircu. 

 Actualitatea lui Mircea Eliade: „Dacă credință înseamnă altceva? Dacă eu nu am ajuns încă a dibui tâlcul credinței și iau superstiția înspăimântată în locul unui fapt sublim de care mă aflu, încă, prea departe?” (Romanul adolescentului miop).

 Minunea cea mare: suntem încă aici, laolaltă. 


vineri, 16 decembrie 2016

Poveste de aur

Privesc volumul dedicat actriței Maria Ploae editat de UCIN și fotografiile - de bună și foarte bună calitate - îmi amintesc de multe din filmele în care actrița a apărut în anii 70, 80, 90 și până în ziua de azi. Se detașează din listă Dincolo de pod, adaptarea lui Mircea Veroiu după Mara lui Ioan Slavici. De neuitat secvența în care Maria Ploae este în același cadru cu Irina Petrescu, în scena vopsirii cu alb a oglinzii. Sau scena de la început, când Persida îl vede întâia oară pe Națl (Andrei Finți). Maria Ploae îl va reîntâlni pe Andrei Finți peste ani, tot într-un film de Veroiu, Așteptând un tren. Apoi, tot de neuitat, prezența actriței în Ștefan Luchian, în regia lui Nicolae Mărgineanu, unde operator este (ca și la Dincolo de pod, Mânia) Călin Ghibu. Zăresc în volum și o fotografie dintr-un spectacol dedicat memoriei lui Nicolae Steinhard și pus în scenă de Gavriil Pinte, cu vreo doi ani în urmă, la Timișoara (sala Capitol). Impresionat am fost și când am văzut Promisiuni, Cuibul de viespi, Undeva în est, Faimosul paparazzo sau Fii cu ochii pe fericire. Dar poate cel mai puternic și plăcut impresionat sunt de povestea de aur a actriței din viața pe care - de 40 de ani - o trăiește alături de un OM ce emană un firesc irezistibil: Nicolae Mărgineanu. Am petrecut câteva clipe (ceasuri, cu totul) alături de ei și încă mi se pare că-i știu de o viață, că mi-au fost și-mi sunt alături de o viață. Că, în prezența lor, tăcerea nu e o constrângere. Că însăși prezența lor ține loc de cuvânt, de grai. Ceea ce nu e deloc puțin lucru.

Irina Petrescu și Maria Ploae - Dincolo de pod
Irina Petrescu și Maria Ploae - Dincolo de pod
Leopoldina Bălănuță și Maria Ploae - Dincolo de pod
Maria Ploae & Ion Caramitru
Maria Ploae în Fii cu ochii pe fericire (foto: Dinu Lazăr)

miercuri, 14 decembrie 2016

Inimi cicatrizate și „această suferință”

Inimi cicatrizate
Am văzut filmul polonez Ida (Oscar pentru cel mai bun film străin, 2015) în chiar ziua când aveam să citesc un fragment din Epistola Sf. Apostol Pavel cătrei Evrei: „Nu suntem ai îndoielii spre pieire, ci ai credinței spre câștigarea sufletului”. (Îmbisericirea minţii Idei (şi cuminţenia ei, şi nevoia ei de iubire pentru veşnicie, şi hotărârea de a se retrage „din lume”, de a-şi asuma calea crucii şi de a-şi ascunde părul frumos sub veşmintele de monahie) mi se părea, deodată, contrapusă îndoielii spre pieire a Wandei (mătuşa Idei, singura rubedenie în viaţă, o evreică pe care stareţa mănăstirii unde crescuse insistă să o cunoască în ajunul intrării fetei în monahism). Ida caută să intre în rânduiala Bisericii, pe când Wanda, care fusese un procuror de temut în zorii comunismului abia instalat în Polonia (anii 50), când recunoaşte că a trimis la moarte pe mulţi „duşmani ai poporului”, a ajuns acum o simplă judecătoare, dependentă de alcool, de tutun şi plină de ranchiună pe tăvălugul istoriei, pe creştinii care i-au ucis familia.) Același cuvânt apostolic l-am citit, un an mai târziu, în dimineața următoare vizionării Inimilor cicatrizate (2016), adaptare liberă de Radu Jude (scenariul și regia) după scrieri de Max Blecher (Inimi cicatrizate, Vizuina luminată, Corp transparent, Întîmplări în irealitatea imediată, Scrisori către Geo Bogza). N-am ales eu lectura acestor rânduri pauline. Și într-un caz, și-n celălalt, s-a întâmplat ca ele să însoțească pericopa evanghelică a zilei. 
Inimi cicatrizate
O situație-limită (îmbolnăvirea unui tânăr intelectual evreu de tuberculoză osoasă, în România anilor 30) este pretext, în filmul lui Jude, pentru câteva considerații despre viață și moarte, despre „nesfârșita pustietate a lumii” și prietenie, despre „extrema dreaptă” și „chestiunea evreiască”. Despre, mai ales, dificultatea aflării unui sens în viață („clipele vieții noastre au însemnătatea cenușii care se cerne”), atunci când ești prizonier al „îndoielii spre pieire” și nu ai primit credința „spre câștigarea sufletului”. („…impresia care renaște este înainte de toate aceea a efemerității vieții care se scurge și, apoi, aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvînt, existența unui om.” (Max Blecher, Vizuina luminată)) Manu, personajul central al filmului (și al cărții) asistă la înmormântarea unui coleg de suferință, după rânduiala Bisericii. Apoi, prin pereții subțiri ai salonului privat unde zace imobilizat la pat, aude cum alt coleg de suferință, refuză ultima Împărătșanie ce i se oferă - tot după rânduiala Bisericii. Pe afișul filmului (și în genericul de la început, ce cuprinde texte scrise pe un montaj din desenele lui Max Blecher, ilustrate sonor cu un fragment - Dies Irae - din Recviemul de Mozart) vedem, într-unul din desenele inedite rămase de la Blecher, chiar o pâine în care este înfipt un cuțit și acum sângerează din abundență. De pâine atârnă un miel spânzurat și un cap de om - detașat de corpul care nu i se vede, asemenea trupurilor dezmembrate din Guernica lui Picasso - cuprins de groază. Semnele descompunerii și putrefacției ca urmare a bolii neiertătoare sunt contrabalansate, în Inimi cicatrizate, de semnele unei frumuseți nepieritoare fără de care viața omului ar rămâne absurdă: splendoarea naturii (director de imagine: Marius Panduru) sau a culturii (decoruri: Christian Niculescu, costume: Dana Paparuz) - de exemplu, icoana bizantină cu Mântuitorul din salonul cu bolnavi, idealul desăvârșirii omenești. Cehov: „La om, totul trebuie să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile, şi ţinuta, şi sufletul, şi gândurile”. Și ghipsul, adaugă ironic Manu. Într-un fel, îndoiala și credința sunt două fețe ale aceleiași monede, precum trăirea acelui carpe diem - hedonistă, în cazul lui Manu, și cu frică de Dumnezeu, în cazul Isei (o altă pacientă din spital). Marc Aureliu (citat de Manu): „Nu lucrurile în sine, ci felul cum ne raportăm noi la ele, asta contează”. Nu moartea în sine, ci - adaugă Isa, referindu-se la felul în care, de ani de zile, gândește zilnic - cum ne pregătim (sau nu ne pregătim) pentru ea astfel încât să nu ne surprindă când va veni. 
Inimi cicatrizate
Filmul lui Radu Jude - dincolo de lectura în cheie „politică” - poate fi privit și ca un eseu, ca o elegie pe tema suferinței general umane, a modului în care o primim și ne-o asumăm. Senzația copleșitoare e blagiană (chiar dacă Manu recită din Bacovia - „cel mai autentic poet din poezia noastră”): „atâţia dintre semeni nu prea ştiu / ce să înceapă-n zori cu suferinţa. / Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul / chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa” (Laudă suferinței). Pentru cei mai mulți, suferința e „întuneric”, „tăciune în inimă”, „un bulgăre de țărână”, o „dulce psihoză”. Sau, am putea adăuga, un corset de ghips. Pentru alții, ea e „sâmbure de cer”. Pentru Isa, bunăoară, al cărei salon este - spune Manu - o oază de pace. În salonul lui, i se confesează el, simte gustul amar al singurătății („Abia așa îmi dau seama ce singur sunt în camera aia a mea”), pe când în salonul ei, pe ai cărui pereți zărim o icoană cu Maica Domnului și pruncul Iisus, nu se mai simte sărăcit de „suferința care destramă” („Mă simt foarte bine la tine, e așa un calm aici, o liniște”). Este, poate, singurul moment de levitație - în duh - al acestui film cu un subiect atât de apăsător. Suferința, așa cum este primită de Isa, e o suferință „care întărește ființa întru ființă” - singura legătură dintre ființa zisă om și Creatorul care „este și va fi”. E forma ei de credință „spre câștigarea sufletului” pentru că, spune ea, „timpul nu poate fi pierdut” și, la urma urmei, „poate că nu e totul un joc, poate există mântuire”. 
Inimi cicatrizate