luni, 13 februarie 2017

O propunere de Oscar



Am ajuns vineri seara (10 februarie 2017) la proiecția specială a Inimilor cicatrizate de la librăria timișoreană, devenită neîncăpătoare, „La două bufnițe”. Pur și simplu am dorit să fiu alături de Radu Jude, un cineast care – în ciuda radicalismului său – mi-e tare drag. În plus, știam că amfitrionul întâlnirii avea să fie fostul meu dascăl din facultate, dl. Daniel Vighi, pentru care am o considerație aparte. La începutul anilor 90, orele sale de literatură română veche ne revelau nebănuite tâlcuri noi la texte considerate, adesea în grabă, prăfuite. 

Atmosfera Inimilor cicatrizate mă bântuie de când l-am văzut întâia oară. Cred că am început să-l „văd” încă de pe când citeam Jurnalul lui Mihail Sebastian (și, apoi, De două mii de ani, Cum am devenit huligan ale aceluiași). Ca orice film de Radu Jude (nu doar lung-metrajele, ci și scurt- și mediu-metrajele, fără excepție),  e provocator. Unii văd în el un necesar manifest de „corectitudine politică”, o târzie restituire a unor adevăruri ascunse despre întunecimile politicii românești (doar românești!) din perioada interbelică, îndeosebi din timpul ascensiunii legionare. Eu însă nu l-am simțit un atac la adresa felului de a fi al românilor. (Așa cum nu cred că e nici Aferim!, filmul său precedent, și cum – altfel decât susțin puriștii – nu cred că sunt „anti-românești” nici proza și dramaturgia lui I.L. Caragiale și nici filmele lui Luican Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau, mai recent, Cristi Puiu ori Cristian Mungiu). Nu cred că Radu Jude și-a propus să „urâțească” nimic din „imaginea României”. Dimpotrivă, aș spune că mi-a plăcut să-i regăsesc ecran – în personajele scrierilor lui Max Blecher cinematografiate de Radu Jude – emoții și trăiri din Bacovia, Geo Bogza,  Sebastian, Blaga chiar – cel din poemele „Orânduire”, „Psalm” și „Laudă suferinței”, mai ales. După proiecție, o voce din sală a vrut să  știe de ce e filmul atât de „realist”, de ce nu e sugerată cinematografic, ci e doar livresc povestită, „irealitatea” din scrierile lui Blecher. Regizorul a spus că nu știe să aducă „irealul” în film, că nu știe să povestească decât „realist”. Fair enough. La urma urmei, nici cheia „realistă”, nici cea „suprarealistă” nu reprezintă o garanție a firescului într-un film (într-un demers artistic, în general).


Cu totul altceva m-a pus pe gânduri reîntâlnirea cu Inimi cicatrizate. Mai întâi, m-am întrebat câte de actuale (de „reale”) mai sunt astăzi, în România, acele invocate lozinci teroriste (exclusiv antisemite) din film. Cred că suntem în pragul unor tulburări fără precedent pe planul mentalităților. Nu doar în România și nu doar în Europa. Cred că avem destule semne de îngrijorare pentru ceea ce ne rezervă un viitor nu tocmai îndepărtat, despre care – la sfârșitul anilor 80 – a scris Nicolae Steinhardt[1]. Evreu ca și Blecher, care avea și el câte ceva de spus, la o adică, despre persecuții, despre suferință (el o numea fericire, fericirea de a se uni – tainic – cu Hristos) și discriminare. Nu doar de către unii români, ci chiar de către o bună parte din rudele sale de sânge care nu emigraseră în Israel (după ce, la începutul anilor 60, au căzut în dizgrația comuniștilor) și îl considerau nebun. Pentru că s-a botezat în închisoare, dar mai ales pentru că, eliberat, a început să „se dea cu popii” și – horrible dictu – să-și îmbisericească viața. „Ce-aș fi făcut fără nebunia asta a mea?” – se întreba el și, numaidecât găsea și răspunsul: „Aș fi înnebunit!”. 


Apoi, urmărind cum și-a construit Alexandru Dabija personajul tatălui din Inimi cicatrizate, gândul mi-a zburat, fără să vreau, la filmul care s-ar putea face despre Oscar, tatăl lui Steinhardt. Un proiect cel puțin la fel de provocator ca ecranizarea după Max Blecher. Cine a fost Oscar Steinhardt aflăm în câteva fragmente răzlețe din Jurnalul fericirii. Un „ovrei bătrîn, din Bucureşti, un foarte mic pensionar”, tatăl lui Steinhardt era „un om mic de stat, mai curînd grăsuţ, cu un umăr niţel strîmb”. Mai aflăm că „a fost inginer şi a lucrat pînă la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăeni, în ultimul timp, cînd am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcînd semn cu bărbia ori cu degetul în sus. Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata cocoţat sus pe un cuptor, la cîţiva centimetri de tavan: ajungeai la dînsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba măcar la fel de bine ca el, e pierdut.) A făcut războiul ca ofiţer şi a fost decorat. Cetăţenia a dobîndit-o prin lege specială votată de parlament înainte de 1914.” Personajul are anvergura unui patriarh precum Avraam, care și-a oferit unicul fiu – pe Isaac – jertfă adusă lui Dumnezeu. Iar Cel Mult Milostiv l-a cruțat. În 1959, când Nicolae Steinhardt îi spune că urmează să fie arestat dacă nu acceptă să joace rolul de martor al acuzării în procesul Noica-Pillat, tatăl său îi spune: „E adevărat, vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu), vei dormi bine. Pe cînd dacă accepţi să fii martor al acuzării vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. 0 să te perpeleşti, ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.” La despărțire, fiul e „cătrănit rău”. Părintele însă, – „în pijama, mititel, grăsun, voios” – „e numai zîmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului pînă-n clipa finală: - Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce până la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte. - Du-te, îmi spune.” Și încă ceva: îi spune – cu o frazare ruptă parcă din Gulagul lui Soljenițîn – „Nu te întrista, pleci dintr-o închisoare largă într-una mai strimtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strimtă într-una mai largă!”. La ieșirea din închisoare, în 1964, Steinhardt își regăsește părintele „în stradă, aproape de casă”, sprijinit de „vărul care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer”. Este „mic, necrezut de mic, mult gîrbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi”. Steinhardt: „Îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi cînd întoarce capul îi cer să nu plîngă. - Să plîng? zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mîncat ceva astăzi?           


Spre sfârșitul anilor 50, o mulțiume de evrei și-au depus actele în vederea emigrării în Israel. Cozile, scrie Steinhardt, „încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece” și „fac o emoție puternică”. Sunt „alcătuite de mici comercianţi ruinaţi, de bătrîni şi bătrîne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre în aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate”. Steinhardt: „Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel...” Și relatează o amintire: „Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 Aprilie patruzeci şi patru. După 23 August ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bălcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari pînă-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt cîţiva metri. La 30 August stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strîns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tîmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rîd, or să plîngă lacrimi amare şi tu la fel ... Hai acasă... ÎI iau pe tata prudent de mînă şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.


Cum a primit ovreiul Oscar Steinhardt vestea că fiul său a primit, în închisoare, botezul creștin „în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”? „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” În fine, o altă amintire legată de dreapta socotință a tatălui, din timpul guvernării lui Antonescu: „Tata ne explică fratelui meu şi mie că n-are nici un rost să ne supărăm. Trebuie să înţelegem că altfel nu se poate.” Vorbele părintelui său îi amintesc lui Steinhardt de Saint-Exupery: „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării."


Îmi place să cred că va veni o zi în care un regizor român, hotărât să nu joace rolul de „martor al acuzării”, va trudi să cinematografieze, cu pricepere, insolita figură patriarhală a lui Oscar Steinhardt. Cumințenia lui merită cu prisosiță o expresie (nu o ilustrare didacticist-moralizatoare) filmică.

Nicolae Steinhardt cu tatăl său, Oscar Steinhardt



[1] Textul avea să fie publicat abia după 1990, în volumul lui Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia. Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări (Ed. Humanitas, București, 2003).

duminică, 12 februarie 2017

Land of Confusion

Am ajuns vineri seara (10 februarie) la proiecția specială a Inimilor cicatrizate de la librăria timișoreană „Două bufnițe” pentru că am dorit să fiu alături de Radu Jude, un cineast care - în ciuda radicalismului său - mi-e drag, și de fostul meu dascăl de literatură română veche din facultate, dl. Daniel Vighi, pe care-l prețuiesc, de asemenea. Atmosfera acestui film mă bântuie de când l-am văzut întâia oară. Cred că am început să-l „văd” încă de pe când citeam Jurnalul lui Sebastian (și, apoi, De două mii de ani, Cum am devenit huligan ale aceluiași). 

Ca orice film de Radu Jude (nu doar lung-metrajele, ci și scurt- și mediu-metrajele, fără excepție), Inimi cicatrizate e provocator. Unii văd în el un necesar manifest de „corectitudine politică”, o târzie restituire a unor adevăruri ascunse despre întunecimile politicii românești (doar românești!) din perioada interbelică, îndeosebi din timpul ascensiunii legionare. Eu însă nu l-am simțit un atac la adresa felului de a fi al românilor. (Așa cum nu cred că e nici Aferim!, filmul său precedent, și cum nu cred că sunt nici proza și dramaturgia lui I.L. Caragiale și nici filmele lui Luican Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau, mai recent, Cristi Puiu ori Cristian Mungiu). Nu cred că Radu Jude și-a propus să „urâțească” nimic din „imaginea României”. Dimpotrivă, aș spune că mi-a plăcut să-i regăsesc pe ecran - în personajele scrierilor lui Max Blecher cinematografiate de Radu Jude - pe Bacovia, pe Geo Bogza, pe Sebastian, pe Blaga chiar - cel din „Laudă suferinței”, din „Psalm”. (O voce din sală a vrut să  știe de ce e filmul atât de „realist”, de ce nu e sugerată cinematografic, ci e doar livresc povestită, „irealitatea” din scrierile lui Blecher. Regizorul a spus că nu știe să aducă „irealul” în film, că nu știe să povestească decât „realist”. Fair enough. La urma urmei, nici cheia „realistă”, nici cea „suprarealistă” nu reprezintă o garanție a firescului într-un film.) 

Cu totul altceva m-a pus pe gânduri: actualitatea acelor invocate lozinci teroriste (exclusiv antisemite) din film. Este ea reală? Cred că suntem în pragul unor schimbări fără precedent în privința mentalului colectiv. Nu doar în România și nu doar în Europa. Cred că avem destule semne de îngrijorare pentru ceea ce ne rezervă un viitor nu tocmai îndepărtat, despre care - la sfârșitul anilor 80 - a scris Nicolae Steinhardt. Evreu ca și Blecher,  care avea și el câte ceva de spus, la o adică, despre persecuții, despre suferință (el o numea fericire, fericirea de a se uni - tainic - cu Hristos) și discriminare. Rudele de sânge ale lui  Steinhardt (care nu emigraseră în Israel după ce au căzut în dizgrația comuniștilor) îl considerau nebun (pentru că s-a botezat în închisoare, dar mai ales pentru că, eliberat, a început să „se dea cu popii” și - horrible dictu - să-și îmbisericească viața), însă el se întreba: „Ce-aș fi făcut fără nebunia asta a mea? Aș fi înnebunit!”. 

Ei bine, Steinhardt prevestea un viitor „sumbru și apocaliptic” marcat de „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist”. Anticipa - la scară largă - o „anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism și lașitate”. Adică exact ceea ce, de câțiva ani încoace, vedem - la știrile mainstream - că se întâmplă în părți de lume nu foarte departe de noi...




sâmbătă, 11 februarie 2017

RO Cinema - un deceniu și ceva (1979-1989)

La sfârșitul anilor 70 a început o perioadă fastă pentru filmul românesc, datorită unei infuzii de „intelectualizare”. A durat vreo șase ani, după care au urmat ultimii ani - palizi, cenușii - de „cinematografie socialistă”.
Spectaculos avea să fie Casa dintre câmpuri (1979, conceput inițial pentru TV, apoi transpus pe peliculă de 35mm pentru cinematografe), cea dintâi incursiune sinceră, lipsită de cosmetizări (pe cât se putea) în lumea satului românesc colectivizat. Un film de Alexandru Tatos cu Mircea Daneliuc, Tota Vasilescu, Amza Pellea, Mircea Diaconu, Mihai Pălădescu, Corado Negreanu.
Tora Vasilescu & Mircea Daneliuc
în Casa dintre câmpuri 
Nicolae Mărgineanu debutează în lung-metraj (după ce realizase, în co-regie alături de Dan Pița, docudrama Mai presus de orice) cu Un om în loden (1979) - un film polițist inteligent construit, mult mai aproape de stilistica Ediției speciale (Mircea Daneliuc, 1978) decât de aventurile cu Comisari. În distribuție: Victor Rebengiuc, George Constantin, Tănase Cazimir, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Sanda Toma, Mircea Albulescu. Imaginea: Gabor Tarko.
Un om în loden 
Iosif Demian, după ce realizase în co-regie cu Andrei Blaier Urgia (1978), debutează în lung-metraj cu O lacrimă de fată (1980), o investigație plină de prospețime în lumea satului românesc. Figuri pitorești, majoritatea nefotogenice, dau viață acestui fals reportaj. Imaginea: Iosif Demian, Constantin Chelba. În distribuție: Dorel Vișam, George Negoescu, Dragoș Pâslaru, Luiza Orosz.
O lacrimă de fată
Bietul Ioanide (1980), fresca lui Dan Pița (după romanele „Bietul Ioanide” și „Scrinul negru”) iese pe ecrane în 1989, după doi ani de amânări și tergiversări. Rezultatul este interesant, însă inegal. Distribuția este impresionantă (mai puțin interpretul titular - pictorul Ion Pacea): Constantin Codrescu, Marga Barbu, Carmen Galin, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuță, Olga Tudorache, Ion Caramitru, Mihai Pălădescu, Dorel Vișan, Petre Gheorghiu, Gheorghe Dinică, Anda Călugăreanu, Gheorghe Visu ș.a. Muzica: Adrian Enescu. Imaginea: Florin Mihăilescu. Decoruri: Virgil Moise.
Bietul Ioanide
În 1980, Mircea Daneliuc ajunge pe ecran cu Proba de microfon (imaginea Ion Marinescu) unde apar, alături de regizor: Tora Vasilescu și Gina Patrichi. Niciodată - de la Reconstituirea - firescul n-a fost atât de tonic, de acid în filul românesc.
Proba de microfon
În același an este difuzat și Vânătoare de vulpi (adaptare liberă de Mircea Daneliuc după romanul „Niște țărani” de Dinu Săraru, imaginea Călin Ghibu) unde apar: Mitică Popescu, Valeria Seciu, Mircea Diaconu, Arestide Teică. Colectivizarea și lumea satului din primii ani de după al doilea război mondial sunt, în fine, rodul unei viziuni critice, extrem de personale.
Vânătoarea de vulpi
Cu Lumina palidă a durerii (1980), Iulian Mihu (director de imagine Gabor Tarko) propune un film-poem, aproape mut, despre câteva destine dintr-un sat moldovean din vremea primului război mondial. În distribuție: Violeta Andrei, Siegfrid Sigmund, Liliana Tudor. 
Lumina palidă a durerii
În Duios Anastasia trecea (1980), Alexandru Tatos adaptează nuvela omonimă de D.R. Popescu despre o Antigonă modernă. Director de imagine: Florin Mihăilescu. În distribuție: Amza Pellea, Anda Onesa.
Duios Anastasia trecea
Cu Semnul șarpelui (1981) Mircea Veroiu recrează atmosfera de baladă din Nunta de piatră și Duhul aurului, de data aceasta, în culori (director de imagine Călin Ghibu, muzica Adrian Enescu). În distribuție: Ovidiu-Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuță, Dorel Vișan, Mircea Diaconu, Ion Vâlcu, Dorina Lazăr.
Semnul șarpelui
Tudor Mărăscu propune o poveste despre un boxer plasată în „obsedantul deceniu” (anii 50): Învingătorul. În distribuție: Marian Culineac, Tora Vasilescu.
Învingătorul
Lucian Pintilie propune cea dintâi adaptare free style după opera lui I.L. Caragiale. De ce trag clopotele, Mitică? (1981) este cenzurat și ajunge pe ecrane abia în 1990. Imaginea: Florin Mihăilescu. Costume: Doina Levința. În distribuție: Victor Rebengiuc, Tora Vasilescu, Gheorghe Dinică, Mariana Mihuț, Florin Zamfirescu, Mircea Diaconu.
De ce trag clopotele, Mitică?
Mircea Daneliuc revine cu un apolog - Croaziera (1981) - care, sub pretextul unei excursii pe Dunăre organizată ca premiu pentru tineri fruntași în muncă, radiografiază acid societatea socialistă. Imaginea: Gabor Tarko. În distribuție: Nicolae Albani, Maria Gligor, Tora Vasilescu, Mihaela Juravle, Paul Lavric, Mircea Daneliuc, Adriana Șchiopu, Ioana Manolescu, Petre Nicolae.
Croaziera
Alexandru Tatos își lansează capodopera - Secvențe (1982). Un film despre cum se face un film, despre relația dintre ficțiune și viață. Imaginea: Florin Mihăilescu. În distribuție: Mircea Diaconu, Emilia Dobrin, Ion Vâlcu, Geo Barton, Constantin Drăgănescu alături de întreaga echipă de filmare. 
Secvențe
Dan Pița își vede, în sfârșit, visul cu ochii și dă viață scenariului său („Pădurea”), scria la sfârșitul anilor 60, pe când era student. Filmul se numește Concurs (1982) și - prin personajul principal, Puștiul - amintește de Călăuza tarkovskiană. Nicolae Steinhardt, în cronica sa („Fiul echipei”), deslușește sensuri pe care critica oficială nu le-a remarcat. Muzica: Adrian Enescu. Imaginea: Vlad Păunescu. În distribuție: Claudiu Bleonț, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Marin Moraru, Adriana Șchiopu, Oana Pellea, Vladimir Juravle, Dragoș Pâslaru, Cătălina Murgea.
Concurs
Mircea Daneliuc filmează Glissando (1982) care ajunge pe ecrane abia doi ani mai târziu. Adaptare liberă după nuvela „Omul din vis” de Cezar Petrescu. Realitate și vis într-o atmosferă sufocantă - anii 30. Director de imagine: Călin Ghibu. Muzica: Vasile Șirli. În distribuție: Ștefan Iordache, Tora Vasilescu, Ion Fiscuteanu. 
Glissando
Faleze de nisip (1983), de Dan Pița, este retras și interzis la câteva zile de la premieră. Apolog pe tema setei de putere. Imaginea: Vlad Păunescu. Muzica: Adrian Enescu. Costume: Doina Levința. În distribuție: Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Marin Moraru, Gheorghe Visu, Vasile Cosma, Valentin Uritescu, Oana Pellea.
Faleze de nisip
Mircea Veroiu, în contra-partidă, îl distribuie pe Gheorghe Visu în același tip de personaj (vinovatul fără vină) în Sfârșitul nopții (1983). Imaginea: Doru Mitran. Muzica: Adrian Enescu. În distribuție: Mircea Diaconu, Mariana Buruiană, Adriana Șchiopu, Ion Vâlcu, Cornel Patrichi, Magda Catone, Răzvan Vasilescu. 
Sfârșitul nopții
Iosif Demian ajunge pe ecran cu Baloane de curcubeu (1983), după multe modificări impuse la montaj. O trăznaie haioasă despre lumea satului. În distribuție: Dorel Vișan, Magda Catone. 
Baloane de curcubeu
Constantin Vaeni filmează Imposibila iubire (1983) care ajunge pe ecrane în 1984. Adaptare după „Intrusul, romanul lui Marin Preda. Imaginea: Anghel Deca. Muzica: Cornelia Tăutu. În distribuție: Șerban Ioenscu, Amza Pellea, Irina Petrescu, Tora Vasilescu, Petre Nicolae, Gheorghe Cozorici. 
Imposibila iubire
Dinu Tănase deranjează autoritățile cu un film noir despre doi foști pușcăriași (rapel: Sperietoarea cu Gene Hackman și Al Pacino): La capătul liniei. Imaginea: Doru Mitran. Muzica Marius Popp. În distribuție: Mircea Albulescu, Dan Condurache, Ioana Crăciunescu. 
La capătul liniei
Stere Gulea îl adaptează pe Sadoveanu altfel decât până atunci: Ochi de urs (1983). Imaginea: Florin Mihăilescu. Muzica: Lucian Mețianu. În distribuție: Dragoș Pâslaru, Sofia Vicoveanca, Daniela Vlădescu, Valentin Uritescu. 
Ochi de urs
Alexandru Tatos propune un film despre iubire: Fructe de pădure (1983). Imaginea: Florin Mihăilescu. Muzica: Lucian Mețianu. În distribuție: Ion Fiscuteanu, Mariana Mihuț, Dinu Ianculescu, Ion Besoiu. 
Fructe de pădure
Dan Pița reinventează filmul cu haiduci: Dreptate în lanțuri (1984). Imaginea: Vlad Păunescu. Muzica: Adrian Enescu. În distribuție: Ovidiu-Iuliu Moldovan, Claudiu Bleonț, Petre Nicolae, Victor Rebengiuc, Vasile Nițulescu, maia Morgenstern, Diana Gheorghian.
Dreptate în lanțuri
Mircea Veroiu propune o variațiune pe o temă dată cu Să mori rănit din dragoste de viață. Imaginea: Doru Mitran. Muzica: Adrian Enescu. În distribuție: Claudiu Bleonț, Gheorghe Visu, Marcel Iureș, Tora Vasilescu, Mariana Buruiană, Dragoș Pâslaru, Petre Nicolae.
Să mori rănit din dragoste de viață
Pornind de la viețile unor muncitori nefamiliști, Dan Pița face ca uzina să fie - pentru întâia oară - personaj dramaticîn Pas în doi (1985). Imaginea: Marian Stanciu. Muzica: Adrian Enescu. În distribuție: Claudiu Bleonț, Petre Nicolae, Anda Onesa, Ecaterina Nazare, Adrian Titieni.
Pas în doi
Mircea Veroiu îl adaptează pe Garabet Ibrăileanu - Adela (1985). Imaginea: Doru Mitran. Muzica: Adrian Enescu. În distribuție: George Motoi, Marina Procopie, Valeria Seciu, Ștefan Sileanu. 
Adela
Stere Gulea ajunge la capodoperă: Moromeții (1986). Filmul ajunge pe ecran abia în 1988. Imaginea: Vasile Vivi Drăgan. Muzica: Cornelia Tăutu. În distribuție: Victor Rebengiuc, Dorel Vișan, Luminița Gheorghiu, Mitică Popescu. 
Moromeții
Nicolae Mărgineanu adaptează nuvela lui Ioan Slavici în Pădureanca. Imaginea: Doru Mitran. În distribuție: Victor Rebengiuc, Șerban Ionescu, Adrian Pintea, Manuela Hărăbor, Mihai Constantin.
Pădureanca
După ce i s-a interzis cu desăvârșire să mai filmeze povești contemporane, Mircea Daneliuc se refugiază în primele decenii ale secolului 20 și ecranizează o nuvelă de Geo Bogza, Iacob. Imaginea: Florin Mihăilescu. Muzica: Anatol Vieru. În distribuție: Dorel Vișan, Florin Zamfirescu, Ion Fiscuteanu, Cecilia Bârbora.
Iacob
Nicolae Mărgineanu aduce pe ecran lumea lui Ion Agârbiceanu (folmări la Roșia Montană), în Flăcări pe comori. Imaginea: Vlad Păunescu. Muzica: Cornel Țăranu. În distribuție: remus Mărgineanu, Mircea Albulescu, Claudiu Bleonț, Valentin Uritescu.
Flăcări pe comori
Alexandru Tatos înviorează repertoriul cenușiu și anost din ultimii cinci ani de comunism, cu Secterul armei secrete (1989). Imaginea: Vasile Vivi Drăgan. Muzica: Horia Moculescu. În distribuție: Victor Rebengiuc, Mircea Diaconu, Carmen Galin, Adrian Păduraru, Manuela Hărăbor, Dem Rădulescu, Aristide Teică, Horațiu Mălăele, Mitică Popescu. 
Secretul armei secrete
Acestea sunt 30 din filmele românești de lung-metraj realizate în ultimii 10+ ani de comunism. Cele mai dragi de până acum. Și cele pe care le socotesc încă vii. 

duminică, 29 ianuarie 2017

To share or not to share

Greu de tot a fost să recomanzi un film, în România, și pe vremea odiosului împușcat de Crăciun, în 1989. Niciodată nu știai cine avea și cine nu avea epoleți sub cămașă ori dacă nu-ți isprăveai recomandările într-un cadru mai puțin protocolar, în fața unei coli albe pe care - spre binele tău - n-aveai decât să te spovedești. Asta pe de o parte. Pe de alta, vigilența norodului binecredincios fusese amarnic înșelată de „agenturi”, astfel că - nu o dată - am întâlnit politruci avid interesați de filme americane, atunci când aveai ocazia să stai de vorbă cu ei față către față. Și care în public se declarau „anti-imperialiști” și, evident, buni români. În plus, încă de pe atunci, film însemna ceea ce înseamnă în mai toate părțile lumii: film american, musai color, musai cu vedete, musai din anul curent, musai ușor încadrabil într-unul din genurile știute de toată lumea. Și, dacă se poate, în 3D. Greu de tot e și azi (mai ales azi) să recomanzi un film - dacă nu îndeplinește criteriile de mai sus. Și nu doar cinefililor ocazionali. De ce? Pentru că prea puțini mai știu să urmărească un film cap-coadă, fără să vadă ce mai e pe celelalte câteva sute de canale de pe cablu sau, pur și simplu, pe net. Alternativele, acum, sunt infinit mai numeroase, iar capacitatea de concentrare a scăzut considerabil. Mintea omului e mult mai împrăștiată. Doar năravul de a judeca un film după ceea ce nu e (și nici măcar nu și-a propus să fie) a rămas neschimbat. 
Când se întâmplă să găsesc, printre zecile și sutele de filme-conservă din malluri câte unul în care se simte clar vocea autorului (a regizorului), primul impuls e să spun și altora. Așa am pus pe share comentarii la După dealuri, Aferim, Toată lumea din familia noastră, Aurora, Sieranevada, Cea mai fericită fată din lume, O umbră de nor, Inimi cicatrizate, Fixeur, Toni Erdmann, Ida, Somn de iarnă, Leviatan. Feedback-urile primite nu sunt însă, întotdeauna, favorabile. Cum orice demers are și un câștig, rămân cu veșnica învățătură de minte: nu cunosc oamenii. Știu prea puține despre disponibilitatea lor (vai, atât de redusă) de a recepta un discurs filmic, de a urmări o poveste pe ecran fără să contabilizeze numărul „faptelor bune” sau al „faptelor rele” pe care filmul, nu-i așa, trebuie să le incrimineze (sau, și mai bine, să nu le prezinte defel, că, vorba aia: ce se taie, nu se fluieră). Uit că filmul - atunci când e cinema adevărat - presupune o prealabilă pregătire. Că, în fine, cinema-ul nu e nici pe departe cea mai facilă dintre arte. Toate ca toate, dar un lucru e limpede: recomandarea unui film este și ea, o artă. Și - nu mai puțin, acolo unde e cazul - critica lui - principială, inteligentă, cu argumente.

luni, 23 ianuarie 2017

Acești îngeri triști - Ultima mutare, la Teatrul Maghiar din Timișoara

În aceeași zi în care - la un matineu - am revăzut într-o sală de mall animația americană Sing / Hai să cântăm! aveam să descopăr, la Teatrul Maghiar din Timișoara, Ultima mutare - un spectacol strâns pe aceeași idee: agonia teatrului. Dacă blockbuster-ul produs de studiourile Universal & Illumination lasă loc pentru speranță (printr-o intervenție gen deus ex machina), piesa regizată de Kocsárdi Levente (cu trimiteri la operele lui William Shakespeare, William Saroyan, Friedrich Schiller, Eugen Ionesco ș.a.) oferă o perspectivă amară (și radicală) asupra condiției teatrului și actorului.  
Doi actori (Regele și Regina) își găsesc adăpost în clădirea teatrului ce fusese închis cu zece ani în urmă. Scena părăsită este, pentru ei, un templu foarte asemenea Zonei din Stalker. La fel ca și Călăuza tarkovskiană, doar acolo își află izvorul vieții, rațiunea de a trăi. Li se alătură Ducele (un fost boxer) și Fata (o fostă muncitoare într-o fabrică). Amândoi sunt, treptat, inițiați în polifonia teatrului de cei doi actori rămași fără casă și fără job. Toate discuțiile lor converg în jurul vieții pe care n-au trăit-o, a iubirii pe care nu au cunoscut-o. 
Lumea pare să nu mai aibă nevoie de teatru. Clădirea care, cândva, fusese lăcaș de cultură, urmează să fie distrusă (alături de alte câteva clădiri vechi din preajmă) pentru ca, în spațiul rămas liber, să se construiască un modern centru comercial. Zona din Călăuza era considerată periculoasă de către adepții gândirii moderne, utilitariste - Camera Dorințelor putea atrage oameni periculoși care ar fi putut periclita însăși soarta omenirii; de aceea Profesorul îi pregătise o bombă de câteva kilotone, pe care însă - în urma pledoariei Călăuzei pentru acest „spațiu taboric” - nu o va mai detona. Zona din Ultima mutare nu este periculoasă, ci doar inutilă. Spațiul ei nu constituie o amenințare pentru oameni, ci un excelent teren de investiție pentru comercianți. Îl apără, cu prețul vieții, nu un „nebun întru Hristos” (ca în filmul lui Tarkovski), ci cvartetul de „îngeri triști”, fantome ale unui trecut glorios. După ce protestează zadarnic împotriva demolării teatrului, Regele moare (sau, mai exact, este omorât) pe scenă (sau pe ceea ce a mai rămas din scenă, după zece ani de la ultimul spectacol), alături de ceilalți trei mimi. Asemenea unui spațiu sacru, teatrul - înțeles ca instrument de transfigurare a conștiinței omenești - nu piere decât o dată cu slujitorii săi. 
Actorul, ca un neobosit căutător al desăvârșirii, este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu este aruncată în aer. Ca și regele, actorul ar trebui să fie nemuritor. Și poate că, prin credincioșia cu care slujește scenei și încearcă să deslușească viața personajelor sale, chiar așa e. Poem dramatic al agoniei și mortii teatrului, Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală și, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieții.



regia: Kocsárdi Levente; dramaturgia: Orbán Enikő; scenografia: Mihai Donici; coregraf: Baczó Tünde; muzica: PG Csoport - Jantyik Zsolt, Jantyik Csaba, V. Viszockij, Horányi László; distribuția: Regele - Horányi László, Regina - Fall Ilona, Ducele - Mátyás Zsolt Imre, Fata - Szász Enikő, Băiatul tânăr - Mihály Csongor, Meseriași, muncitori: Lukács Szilárd, Mátrai Lukács Sándor, Vass Richárd. O producție a Teatrului Maghiar „Csiky Gergely” din Timișoara, 2016.


marți, 17 ianuarie 2017

Gustați și vedeți că bun este Cinema-ul!

Cu 30 de minute înaintea începerii proiecției cu Dimineața care nu se va sfârși (în regia preotului-regizor Ciprian Mega), la cinema Timiș din Timișoara, la casa de bilete era un singur mușteriu. Un tip de vreo 40 și ceva de ani voia să știe dacă acolo rulează „filmul ortodox”. Nu mă pot abține și spun: „Nu e ortodox, e protestant!” Bărbatul se uită nedumerit la mine. Spun din nou: E ortodox, nene, scrie și la început. Are certificat de botez cu ștampilă și semnătură. Așa e? Mă uit la doamnele de la casă - cunoștințe vechi de 20+ de ani, din vremea când organizam un program de cinematecă la un alt cinema din cetate - și le întreb: Nu-i așa că n-ați scos genericul unde scrie că e ortodox? Sunt singurul căruia îi arde de glumă, așa că schim vorba: Câte cojoace să pun pe mine? Aveam să mă conving că nu era nevoie de mai multe cojoace. Unul și bun a fost de ajuns. Doar că mi-a părut rău că mi-am lăsat acasă pantalonii de ski.
Sincer, mă așteptam să văd mai mulți preoți în sală (au fost, cred, vreo trei, cu tot cu preotul-regizor). Așa cum - în urmă cu vreo zece ani - am văzut la Teatrul Național, când a venit Dan Puric să joace în spectacolul de pantomimă Don Quijote. La conferințele lui, publicul evlavios ar sta și agățat de candelabre (stătea, cel puțin), astfel că au reușit atunci să se mobilizeze en masse o droaie de preoți cu nevestele lor. Lume despre care știam prea bine ce crede și despre teatru și despre cinema. Dar, deh, era teatru ortodox, cu apostolul mim al neamului. Așa mă așteptam să fie și-acum. Cei peste una suta spectatori au rezistat cu stoicism (sau cu nevoință) la intemperiile din sală. Bravă obște!
În ceea ce mă privește, m-a emoționat interpretarea Elei Ionescu și chiar cred că povestea (scrisă tot de Ciprian Mega), dacă era supervizată de un - cum să-l numesc? - consilier artistic, dacă ar fi intrat cineva în replici și-n ilustrația muzicală, dacă ar fi pus cu totul altfel accentele, ar fi ieșit o poveste dramatică. Dar pentru asta, era nevoie de o preocupare sinceră de a găsi amănuntul semnificativ, de a capta adevărul cinematografic - fără să se piardă invocata candoare, despre care preotul-regizor susține că ar lipsi, chipurile, din filmele remarcabilului Nou Val Românesc, „cenușiu și steril”.
Cum ar veni, la îndemnul din film, „Gustați și vedeți că bun este Domnul!”, am putea să răspundem (noi, cei care căutăm cinema de expresie, nu de ilustrație): „Gustați și vedeți că bun este Cinema-ul!” Inclusiv cinema-ul realist și neorealist (început de Rosellini, De Sica, Pasolini, Visconti ș.a.), inclusiv filmul experimental (Truffaut, Godard, Bunuel, Antonioni), inclusiv cine-verite-ul românesc (Pintilie, Tatos, Daneliuc, Demian, Puiu, Mungiu, Jude).

luni, 16 ianuarie 2017

Cu ce se mănâncă filmul de autor?

Poa' să se dea peste cap regizorii de cinema - cei inovatori, cei căutători de limbaj, de adevăr cinematografic, de firesc artistic. Publicul majoritar - comod, interesat de „poveste”, furat de interpretarea câte unui actor sau de o muzică ori un piesagiu - se uită tot la ce vrea și știe. Publicul minoritar (acum și întotdeauna) caută o viziune de autor. Pentru că există filme de autor și filme pur și simplu (adică filme „de studio”, tributare unui gen sau altul, filme după o „rețetă” ș.a.m.d.). Robert Șerban mă apostrofa zilele trecute, pe facebook: cum adică „film de autor”? Nu orice film e de autor? Nu orice film (ca orice roman) are un autor al său, regizorul bunăoară, ce, există muzică de autor sau literatură de autor? Nu există, i-am răspuns. Termenul e specific teoriei filmului. Pentru că nu e de ici, de colea, să ajungi să ai o viziune, să ajungi - ca regizor - să creezi (cu ajutorul celorlalți membri ai echipei: actori, scenarist, directorul de imagine, compozitor sau/și sound designer, autor al decorurilor, monteur etc.) o atmosferă pe care publicul, treptat, să o recunoască drept a ta. Unii regizori au făcut mereu filme de autor (în România, Mircea Săucan, Lucian Pintilie și Alexandru Tatos; alții - dintre cei mari - au făcut cel puțin un film de autor, însă și multe în care amestecau verzi cu uscate). Ideea e următoarea: vedem ceea ce căutăm să vedem. Suntem părtași la exact atât adevăr filmic pe cât ne dorim să descoperim. Nici mai mult, nici mai puțin. Pe de altă parte, e și de înțeles: într-o lume saturată de telenovele și de „filme de gen”, e foarte greu să descoperi și să mai ai răbdarea să deslușești semnele unui stil regizoral, expresia unui film care evită orice derapaj dolorist sau ideologizant. Pentru că „burțile” sentimentaliste ori ideologice au devenit, pentru mulți privitori la cinema „ca la teatru”, a doua natură. Și totuși, aici, ca în altă parte, scapă numai cine poate. Acum aștept să redescopăr atmosfera din Toni Erdmann, filmul german propus și finalist la Oscar 2017, în cadrul proiecției de miercuri (18 ianuarie, ora 18.30) de la Casa Artelor.
Labirint - grafică de Klara Tamas