Pentru o altă calitate a privirii - Controversa de la Valladolid

Controversa de la Valladolid (TNT, 2017)

Controversa de la Valladolid, prima premieră a Teatrului Național din Timișoara în 2017, pornește de la un text de Jean-Claude Carriere, binecunoscut scenarist al unor filme celebre[1]. Care este, aici, „teza” lui? Sub aparența unei dezbateri, Biserica Apuseană este adusă în instanță pentru nenumăratele atrocități săvârșite de spanioli asupra băștinașilor după descoperirea Lumii Noi de către Columb, în Indiile de Vest și în Mexic. Toate acestea sunt fapte, nu simple născociri. Sentința este, nu o dată, transmisă - explicit, fără nicio preocupare pentru psihologia personajelor, pentru subtilitatea discursului artistic – prin replicile raisoneur-ului (un preot romano-catolic onest care, neputincios, a asistat la crime, violuri și torturi) rostite școlărește: „Noi, europenii civilizați, suntem mai barbari decât cei pe care îi numim barbari și pe care i-am cucerit!”. Ideea apare și la Jonathan Swift („Avem suficientă religie ca să ne urâm unii pe alții, iar nu ca să ne iubim unii pe alții”), care – în Călătoriile lui Gulliver - simpatiza caii fără vicleșug, înzestrați cu rațiune. Sau, mai recent, la Cinghiz Aitmatov („Oricâte realizări ştiinţifice şi tehnice am avut, am rămas şi, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleaşi fiare care-şi devorează semenii”)[2].

Morala Controversei, străină de orice preocupare pentru integritate, ideal, strădanie întru îmbunătățire, e cât se poate de evidentă, spectatorul nu trebuie să facă efortul să lege nimic: băștinașii exterminați sau mutilați de colonizatori sunt inocenți, iar de întreaga babilonie a (post)modernității vinovată e doar Biserica. Ca să nu ajungi ipocrit, pervertit, criminal, e suficient să te dezlegi de tot ceea ce te mai ține de instituția eclezială. Mă așteptam ca, la sfârșitul piesei, publicul să fie invitat să-și semneze abdicarea din corpul eclezial în care – printr-un botez din pruncie la care nu a consimțit – a ajuns. Este foarte corect politic acum să arăți cu degetul spre instituția eclezială. Mai ales atunci când îți închipui că știi cum stă treaba, că ai priceput care-i schema. Nimic nou, munca de dărâmare au început-o câțiva băieți teribili acum vreo cinci sute de ani. Încă de atunci instituția „divino-umană” a Bisericii Apusene avea să fie, oficial, pusă între paranteze și să se pulverizeze – cu acte în regulă – în mii și mii de „denominații creștine”, una mai „îndreptățită” ca alta să existe, să-și impună „ortodoxismul”. Astfel că – după Renaștere, după  „dreptatea iluministă”, după „noua ordine” instituită de staliniști și fasciști – încă o „dezvăluire” a „racilelor obscurantiste” și „retrograde” nu ar fi o noutate, în anul de grație 2017. Dostoievski a scris pe larg despre împielițarea omului modern (idolatru, nu ateu, atrăgea el atenția), doar că în el nu se trezise emanciparea de sub „jugul” instituției cu pricina. El credea că nu e nevoie să se „autodenunțe” ori să o ia în zeflemea pentru a fi liber. Mai mult, chiar: știa că e cu adevărat liber doar în măsura în care – la fel ca urmașul sau de peste un veac, Andrei Tarkovski – izbutește să-și activeze „conștiința eclezială”. Și atunci, ce e nou? Poate doar nietzscheanismul. Nietzsche însă avea un atu deloc de neglijat: era poet, nu ideolog. Fabulațiile sale pe marginea „supraomului”, „antihristului”, „binelui” și „răului” ș.a.m.d. țineau de o anume poetică, nicidecum de ideologie expusă sub formă de predică pe scenă. Controversatul filosof și poet avea în vedere războiul nevăzut din sinele omului ce caută neîncetat să devină om.

În decembrie 1989, simultan cu prăbușirea ideologei partidului unic, a renăscut în România – adesea sub formă de ideologie, de conformism – discursul religios „pe față”. Aproape trei decenii mai târziu, foarte puțini din cei care îl frecventează iau aminte și la importanța dezvoltării unei conștiințe ecleziale, de unde regretabila poticnire în „tradiții moarte” și într-un formalism sterp. De aici însă și până la a nega cu totul, a trece sub tăcere ori a lua în derâdere semnificația Tainelor din Biserică e, totuși, cale lungă. Sau nu. Montarea lui Radu Jude denunță tot ce ține de Biserică fără niciun fel de rest, fără nicio dorință de nuanțare, cu pretenția că știe care e  „adevărul” și „viața”. Spectacolul de la TNT tocmai asta oferă: o caricatură de tribunal, o ilustrare „politic corectă” a corupției altora, a celor care se complac în corpul eclezial. Am întâlnit această atitudine și în Spania, în 2003, când am vizitat acolo niște prieteni intelectuali spanioli. Majoritatea (cu declarate simpatii comuniste) aveau o părere bine articulată despre eșecul Bisericii Apusene, despre colaboraținismul și samavolnicia acesteia. Atunci am înțeles, cred, cuvintele lui Tarkovski (dar el se referea la Biserica Răsăriteană): „Omul nu poate trăi fără un ideal, iar idealul de până acum – Biserica – s-a prăbușit și nu a fost înlocuit de nimic.” De aceea, menirea omului – în pofida oricăror provocări mai mult sau mai puțin zeflemitoare – este de a restaura acest ideal începând chiar cu propria persoană, cu propria familie.

Spectacolul regizat de Radu Jude mi-a amintit de felul în care un teolog și filosof grec, Chrystos Yannaras, scrie despre religie. În volumul Contra religiei, Yannaras arată că religiozitatea este „o pornire înnăscută, o nevoie instinctuală și, ca atare, prin definiție individualistă”, că „alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”. Astfel, nevoia religioasă solicită ca omul să aibă „certitudini obiective că își asigură mântuirea” și „argumente de nezdruncinat cu privire la corectitudinea convingerilor sale metafizice”. Nu întâmplător, mai scrie el, „primele forme de totalitarism din istoria omenirii au fost religioase: de origine religioasă sunt invenția (adică nevoia) „infailibilității” puterii, controlul judiciar al gândirii, cenzura, lista cărților interzise, utilizarea torturii ca metodă de anchetă în procesele ereticilor”, iar „modelul totalitar romano-catolic de unitate a fost reprodus peste câteva veacuri de marxismul ce a impus tot o „catedră” infailibilă, la Moscova, și un sistem rigid de supunere a „credincioșilor” față de ideologia de partid”. La antipodul religiei manifestate ca organizație totalitară, Yannaras așează însă chemarea „Vino și vezi”, adică „o chemare ca omul să participe la anumite relații, relații de împărtășire a vieții, la o strădanie comună a fiecăruia de transcendere a sinelui și sacrificiu de sine”. Biserica transformată în religie nu diferă, e drept, de alte organisme de utlitate publică, însă viața în Biserică - atunci când nu e percepută și practicată ca o ideologie agresivă – este „un eveniment eclezial cu caracter istoric, social și cultural al unui anumit ansamblu de populație, nu o dogmă morală cu caracter teoretic”.

Textul lui Carriere denunță imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice și dulcegăriile sentimentale, care sunt „limbajul religiozităţii instinctuale, limbajul ortodoxismului”. Nota bene:  fără să-și propună dinamitarea evenimentului liturgic, eclezial (al cărui limbaj este poezia) și a „strădaniei căutării metafizice aducătoare de bucurie”. Libertatea este deplină, astfel că abia la seceriș se va separa definitiv interesul personal de dragoste. În fond, până atunci putem să luăm în zeflemea orice și pe oricine. Și încă ceva, apropo de interpretarea apăsat grotescă a așa-zisului bufon din piesă, un fel de Bombardel din Cea mai fericită fată din lume sau Zed din Inimi cicatrizate – două din filmele regizate de Radu Jude. Actrița Leopoldina Bălănuță spunea cândva că „un lucru numit este pe jumătate rezolvat”, că „dacă am numi vulgaritatea – vulgaritate, nedreptatea – nedreptate, meschinăria – meschinărie, le-ar pieri din putere”. Dar, adaugă ea, „pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume”. Într-un fel, vulgarități și nedreptăți se spun și se fac, nu în ultimul rând, pentru că există cerere pentru așa ceva. Un public (deloc neglijabil ca număr) le cultivă asiduu inclusiv prin canalele mass media, astfel că acum, pentru cei mai mulți, nici nu mai sunt percepute ca vulgare. Pervertirea a devenit normă. Regizorul Alexandru Dabija (interpret în trei din filmele lui Radu Jude): „Dacă libertatea de a spune orice nu e dublată și de introspecție și de o atitudine morală, viciază.”

Am pomenit-o pe Leopoldina Bălănuță, dar distinsa actriță e asociată cu un tip de cinema rupt de realitate (în sensul în care este înțeleasă realitatea de practicienii Noului Val din Cinemaul românesc), desuet (Nunta de piatră, Dincolo de pod, Semnul șarpelui ș.a.). Cred însă că referința optimă rămâne Lucian Pintilie, binecunoscut pentru radicalismul său din teatru și film. Ei bine, vorbind adesea despre dubla îndoctrinare politică și religioasă a românilor, despre aparenta absență a sensului, Pintilie – referindu-se strict la filmul său Terminus paradis - sesizează „articulațiile nevăzute ale mecanismelor celeste pe care Iov nu le vede”. Iată-l, deci, pe colosalul artist afirmând că „Dumnezeu nu neagă sufocanta existență a răului, întinderea-i cumplită, autonomia sa”, ci doar „propune furios o altă calitate a privirii și, deci, înțelegerii”. Cum ar veni, îi forțează lui Iov ochiul, îl face să privească „din perspectivă divină”, îl învață să vadă. Îi dă o lecție „de anatomie, de arhitectură și de metafizică” despre „ce trebuie văzut și cum”. Abia apoi „invizibilul devine vizibil”. Și îl învață cum trebuie să privească și să înțeleagă „din perspectivă imediată și cosmogonică” ... un hipopotam, un crocodil. După aceea va avea acces la toate capodoperele divine. Fără acest „salt de la invizibil la vizibil” rămânem la ideologie, la bășcălie. Fără a pătrunde în interiorul imaginii, ființa zisă om rămâne condamnată la absența sensului. Răul de neclintit instalat în societate nu poate fi distrus prin dinamitare. Poate fi privit cu dezgust, cu oroare, dar – spune Pintilie – numai o schimbare interioară de optică îl poate judeca. În Terminus paradis, răul este mântuit de „peisajul miraculos” al unei biserici albe – „un punct de legătură dintre viață și moarte”, un „terminus” luminos. „Lumina pătrunde în film prin această fereastră deschisă spre cer”, adaugă Lucian Pintilie, precizând că „imaginea aceasta nu a declanșat nici optimismul festiv, nici nădejdea mântuitoare, ci a fost, ca să spunem așa, o schimbare de optică”. Răul nu a devenit mai tolerabil, s-a schimbat doar calitatea privirii. Am plecat de la Cotroversa de la Valladoid cu gândul că speranța pierdută nu este un păcat, că – atunci când îți dorești să vezi, să înțelegi ca să străvezi – ea poate fi „un grad al disperării și al iluminării implicite”.

---

[1] Carriere a fost scenarist la filme de Luis Bunuel (Jurnalul unei cameriste, Belle de Jour, Fantoma libertății, Calea Lactee, Acest obscur obiect al dorinței), Pierre Etaix (Yo-Yo), Milos Forman (Taking Off), Volker Schlondorff (O iubire a lui Swann), Andrej Wajda (Demonii) ș.a.

[2] Doar că „ocupațiunea mintală” a scriitorul kirghiz se îndreaptă spre educație, spre zidire: „Cel mai bun lucru pe care un om îl poate face pentru semenii lui este să-și educe copiii în așa fel, încât să iasă din ei oameni de nădejde, și asta nu cu ajutorul unuia sau altuia, ci de unul singur, zi de zi, pas cu pas, să le dăruiești întreaga ta ființă, să fii cât poți mai mult alături de copii.”; „Omul n-a fost creat de la început să fie integru moral, urmărind constant idealul etic, binele, o fiinţă înzestrată cu multe virtuţi, în nici un caz, nici vorbă de aşa ceva, pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-şi întărească sufletul punându-l la încercare şi de fiecare dată, cu fiecare nouă naştere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputinţă de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.”

100

Copilăria lui Ivan (1962, regia Andrei Tarkovski)

De ziua festivă prin care clasa pregătitoare a lui Ioan a sărbătorit 100 de zile de școală, Theodor a luat locul întâi pe liceu la olimpiada de citire rapidă în Braille (urmând să meargă la faza pe țară din Buzău), iar Ioan a prezentat în fața clasei, alături de colegii săi, proiectul personal 100. M-am gândit să-i pun într-un dosar o sută de coli cu 100+ fotografii din 100+ filme pe care le-am văzut împreună. Seara am urmărit împreună, în Aula BCUT plină ochi de spectatori, Copilăria lui Ivan („Leul de Aur”, Veneția, 1962), în deschiderea Retrospectivei Andrei Tarkovski. Am fost uluit să văd sala plină ochi de un public majoritar tânăr (deși au fost și persoane în vârstă) care a urmărit într-o liniște desăvârșită primul lung-metraj tarkovskian. Au rămas ca hipnotizați câteva minute după proiecție. N-am văzut pe nimeni să plece. Ciudat. Ce anume a magnetizat peste o sută de spectatori într-o seară ploioasă de primăvară să urmărească un film vechi de aproape 60 de ani, alb-negru, rusesc, fără scene de război „ca la americani”, fără sex, fără înjurături și mesaje „progresiste”? Când acest film (la fel ca altele, proiectate la BCUT) poate fi văzut bine-mersi pe calculator. On-line sau nu. Cele două postere făcute de Dan Voinea pentru evenimentul Retrospectivei de la BCUT sunt, n-am nicio îndoială, un motiv serios. Și la fel de clar îmi e că sala arhiplină de la BCUT e un semn că încă nu e totul pierdut. Mă întreb însă ce va fi săptămâna viitoare, la Andrei Rubliov, dacă acum n-au mai fost locuri cu zece minute înainte de începerea proiecției?

Poster de Dan Voinea

Viața e un miracol

Mă uitam deunăzi cu Ioan, fiul meu cel mic, la câteva episoade din Planet Earth și - ca de fiecare dată când urmăresc documentare despre viața animalelor - am fost copleșit, vreme de câteva clipe, de o tristețe abisală. Filmate de aproape, adâncurile mărilor - cu recifii ei de corali, nenumărate specii de pești prădători și nici țipenie de om - îți amintesc de ceea ce știai de mult: big fish eat small fish. Revenind pe pământ la problemele speciei zise om, lucrurile nu se modifică prea tare (homo homini lupus, deci scapă cine poate), doar că aici mai intervine și lucrarea frumuseții liturgice, restauratoare, focul încins din bucuria celor care - asemenea Mântuitorului - au iubit neprihăniți, senini, până la moarte. Pentru că poate chiar la această răscruce, se despart apele: credința că banii, ei și numai ei, împing lumea mai departe (ca în Cabaret-ul lui Bob Fosse: „Money makes the world go round”) sau credința că, „din adâncurile bunului pământ, iubirea împinge lumea mai departe” (Ioan Alexandru). 

Cea dintâi Duminică din Postul Mare e rânduită de Biserică pentru prăznuirea Ortodoxiei, adică a dreptei slăviri. Într-o lume în care fiecare își impune dreptatea sa, ce loc să mai existe pentru ideea de „dreaptă slăvire”? Și totuși, ce altceva decât dreaptă socotință să fi fost, în veacul al șaptelea (adică pe vremea când, prin alte părți, civilizația arabă își aducea contribuția sa prin felul în care înțelegea sensul caligrafierii, al ornării paginilor de papirus), lucrarea monahilor irlandezi de la Kells care scriau de mână și decorau paginile Evangheliei? Sau începuturile cântului gregorian? Hrănindu-te din vistieria acestor frumuseți începi să deprinzi mulțumirea cu ceea ce ai primit și primești, înveți să dai slavă pentru toate. Chiar și pentru cei care - încă - nu știu sau nu pot să se mulțumească sau chiar sunt revoltați (pe Dumnezeu, firește) pentru ceea ce nu au. Și cărora - fie și-n gând - le poți spune și-așa: Omule, nu știi - încă - să înțelegi că ești fericit! (Cehov: „Omul este nefericit pentru că nu știe că este fericit.”)

Oricum, cred că discernământul mediului liturgic merită luat în considerare și pentru că nu alterează capacitatea omului de a se minuna în fața vieții care, ea însăși, e un miracol. Iar asta este însăși menirea poeziei ca instrument de trezire a conștiinței. În absența poeziei apare, nestăvilită, ideologia. Ideologiile, mai mult sau mai puțin subtile. Arta - din ce în ce mai puțin preocupată să sădească un ideal de viață - nu este cu nimic mai puțin politizată decât pe vremea partidului unic. Atâta doar că acum e cool să te afli în treabă, să propagi idei „progresiste” și, evident, anti-clericale, anti-ecleziale, să fii „corect politic” etc. Dar și de-aici scapă cine poate. 

Retrospectiva Andrei Tarkovski la BCUT

Andrei Tarkovski

După integrala Lucian Pintilie, după selecții reprezentative din filmografia lui Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, Stere Gulea, Iosif Demian, Andrei Blaier, Cinemateca Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timișoara va găzdui o retrospectivă Andrei Tarkovski. În lunile martie-aprilie 2017, Cinemateca BCUT, în colaborare cu Centrul Rus de Știință și Cultură de pe lângă Ambasada Federației Ruse în România, va prezenta cele cinci lung-metraje realizate de regizorul rus în URSS (Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza), după următorul program:

Marți 7 martie ora 18, Copilăria lui Ivan (1962), un film nu atât un film despre copilărie, cât – observa Costion Nicolescu în volumul său, Credința, nădejdea și iubirea în viața și filmele lui Andrei Tarkovski (Ed. Lumea credinței, București, 2013) – despre rai şi iad. Astfel, raiul – imaginat prin cele patru vise care deschid, secţionează şi închid filmul: „Regăsim în aceste scurte scene de vis, nota Nicolescu, toate nostalgiile lui Tarkovski: zborul, mama, fântâna, pădurea, plaja, marea, calul, merele, jocul, apa, iubirea-prietenie, alergarea, câinele”. Iadul, pe de altă parte, este „realitatea, războiul, nebunia, biserica distrusă, spaima, noroiul, moartea absurdă, zgomotul obuzelor”. Raiul este vis „pur, luminos”, străbătut de „o lumină ce nu este cea a soarelui”, ci de o alta, „veşnică şi atotcuprinzătoare”, ce „vine din trecut şi aşteaptă în viitor”, fiind – deocamdată – întrerupt de infernul prezent. Iadul e și el  presărat cu fărâme de rai: „îmbrăţişarea infirmierei de către un căpitan care o ţine suspendată deasupra unei tranşee şi, pentru câteva clipe, timpul însuşi este suspendat, iar iadul este abolit; mersul fetei pe trunchiul prăbuşit de mesteacăn; muzica la gramofon în adăpostul din linia întâi; un album cu gravuri (Apocalipsa lui Dürer); focul; o baie fierbinte, un ceai şi mai fierbinte, o picătură de alcool; un zâmbet trist, un gest de tandreţe; o cutie de conservă lăsată ca din întâmplare pentru un nebun, numai aparent inutil; pădurea de mesteceni; un copil adormit purtat în braţe; disponibilitatea de a te îndrăgosti fără să aştepţi nimic de la viitor”.

 

Copilăria lui Ivan

Marți 14 martie ora 18, Andrei Rubliov (1967), un film „al punerii în discuţie, al întrebărilor, şi aici aflăm temeiul măreţiei sale – aşa cum fusese Ivan cel Groaznic – măreţie care nu are nimic în comun cu solemnitatea pompoasă şi cu hagiografia candidă” (Marcel Martin). Raportarea la Eisenstein este prezentă şi în rândurile entuziaste ale Monicăi Lovinescu din Unde scurte (vol. I): „De la Eisenstein, Rusia nu s-a mai întâlnit cu o asemenea împlinire cinematografică. Tarkovski în Rubliov se opreşte, cu fiecare secvenţă, asupra sensului perenei tragedii care este istoria Rusiei şi îi caută rădăcinile. Fiecare din aceste rădăcini aparţine răului. Ca şi Apocalipsa, Răstignirea este de toate zilele în Rusia. De aceea ea reprezintă, probabil, figura centrală a filmului lui Tarkovski.”

 

Andrei Rubliov

Marți 21 martie ora 18, Solaris (1972). Dacă Rubliov-ul de Ev Mediu a început cu prologul unui zbor cu balonul, Solaris-ul erei spaţiale începe cu două picioare bine înfipte în pământ. După ce îşi vizitează casa părintească şi pe tatăl său, astronautul-psiholog Kris Kelvin este trimis în misiune pe planeta Solaris – o planetă îndepărtată, ocupată aproape în întregime de un ocean înzestrat cu raţiune, o formă de viaţă cu care savanţii încearcă de mult să stabilească un contact. „Vizitatorii de pe Solaris” – afirma Tarkovski – „sunt întruchipări ale tentaţiilor, dorinţelor şi vinii înăbuşite care chinuie mintea omului”. Kris este cel mai norocos dintre ei, fiind vizitat de „copia” fostei sale iubite (Hari), alături de care retrăieşte momente marcante ale trecutului lor împreună.

 

Solaris

Marți 4 aprilie ora 18, Oglinda, proiect dedicat de Tarkovski mamei sale, care se joacă pe sine în film. „Filmul acesta şi-a propus să reconstituie vieţile oamenilor pe care i-am iubit şi pe care i-am cunoscut bine. Am dorit să spun povestea suferinţei pe care o trăieşte un om atunci când simte că nu-i poate răsplăti pe cei dragi din familia sa pentru tot ceea ce ei i-au dăruit. Acest om simte că nu i-a iubit îndeajuns şi această idee îl chinuie şi nu îl lasă să trăiască." (Tarkovski, Sculptând în timp, Ed. Nemira, 2015)

 

Oglinda

Marți 25 aprilie ora 18, Călăuza. Trei personaje – Călăuza, Scriitorul și Profesorul – încearcă să pătrundă într-o zonă misterioasă unde, se spune, se împlinesc cele mai adânci dorințe ale omului. Tarkovski: „Zona nu simbolizează nimic, nimic mai mult decât ceea ce este în filmele mele. Zona este Zona. Zona este viaţa, iar omul care trece prin ea se zdrobeşte sau se păstrează. Totul depinde de simţirea propriei sale demnităţi, de capacitatea sa de a discerne esenţialul de ceea ce nu este.” Astfel, drumul spre Zonă devine o călătorie spre adâncurile conștiinței omenești.

Călăuza

 Intrarea este liberă la toate proiecțiile, iar filmele sunt subtitrate în limba română.

Domnului profesor, cu dragoste

Pe domnul profesor Teodor Gabor l-am cunoscut în 1981. A fost profesorul meu de geografie timp de trei ani (într-a șasea, a șaptea și a opta) la C.D. Loga - așa scria pe ecusoanele noastre atunci, cu litere galben-portocalii cusute pe o pânză albastră: C.D. LOGA și numărul matricol. Aveam să-l reîntâlnesc după mulți ani, prin 2007, când am început să-l iau cu mine pe Theodor, săptămână de săptămână, la concertele Filarmonicii Banatul. În ultimii zece ani ne-am întâlnit adesea și am discutat multe. Despre geografia culturală mai ales - cărți, scriitori, muzici, piese de teatru, filme. Domnul profesor îmi povestea despre spectacolele de zile mari pe care - în anii 50, 60, 70, 80 - le văzuse. La Timișoara, dar și la Cluj și București, unde se ducea anume, pentru o mini-stagiune, ca să vadă marile spectacole ale marilor teatre ce nu ajungeau și în Timișoara.
Ultima oară l-am întâlnit pe 27 ianuarie, când în program era Bach, Mozart și Dvorak. Pianiștii Sorin & Adriana Dogariu au cântat la bis o piesă de Piazzolla care, mi-a spus, i-a mers la suflet. Alături de tot ce se cântase în seara aceea. I-am povestit de Ultima mutare, ultimul spectacol de teatru pe care tocmai îl văzusem la Teatrul Maghiar Timișoara. Acolo, anul trecut, am reușit să-l conving să mergem să vedem Opera cerșetorilor, unul din spectacolele de referință ale TMT. L-am sunat și acum două săptămâni, înainte de proiecția Inimilor cicatrizate de la librăria „La două bufnițe”, unde - la sesiunea Q&A de după proiecție - urma să participe și regizorul Radu Jude. Mi-a răspuns că regretă enorm, dar nu poate veni. N-a ajuns - am aflat acum - nici la concert (era într-o vineri seara, ziua concertelor Filarmonicii). Nici eu n-am ajuns, așa cum îi promisesem, să-l mai vizitez, să mai povestim și să-i împrumut una din cărțile Svetlanei Aleksievici despre care i-am vorbit îndelung.
În urma unor complicații de sănătate, bunul meu dascăl a făcut și el ultima mutare pe un pat de spital - miercuri, 22 februarie, 2017. Astă-seară l-am căutat cu privirea în sală, la locul unde venea și - cu religiozitate - se așeza ori de câte ori îl ademenea câte un muzician - interpret sau compozitor. În fotografie, domnul Teodor Gabor stă alături de compozitorul Adrian Enescu (+ 2016), alături de care i-am făcut o vizită prin, cred, 2011, la o zi după prima audiție (în Timișoara) a lucrării sale pentru percuție și orchestră simfonică, Domino. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe amândoi!

Peisaj după bătălie

Scriitorul din Călăuza (blazat, cinic, preocupat - în pagubă - doar de propria persoană) către duduia pe care a adus-o cu el în pragul Zonei (și care va fi alungată de Călăuza printr-un singur gest): „Nu există nici un Triunghi al Bermudelor, ci doar triunghiul ABC egal cu triunghiul A'B'C'. Nicio lege de fier și niciun Dumnezeu...” Tocmai făceam cazurile de congruență ale triunghiurilor la școală (eram în clasa a șasea sau a șaptea) când - în 1981 - am văzut prima oară ciudatul apolog tarkovskian. „Îți dai seama ce plictiseală e în vremurile noastre? În Evul Mediu era mai interesant, fiecare casă Îl avea pe Dumnezeu...”

Tablou de Dan Voinea

Cred că și în scepticul personaj al Scriitorului putem afla - dacă deschidem bine ochii - taina omului. Sau în Mistrețul care a fost „pedepsit” de Zonă. Primind un sac de bani (deși el se rugase pentru viața fratelui / aproapelui său), își pune capăt zilelor și se spânzură. Și - încă o dată - Tarkovski se întâlnește cu Dostoievski: „Omul nu poate trăi fără Dumnezeu”. Conștientizarea ultimă (extremă) a „inexistenței” Lui echivalează cu sinuciderea. Mărturisirea prezenței (existenței) lui Dumnezeu, la Tarkovski este inseparabilă de numirea Frumosului, a Bucuriei liturgice. Acolo, în Liturghie, Îl aflăm pe Dumnezeu, pe măsura doririi noastre. Și în viața primenită de timpul și spațiul liturgic. Despre ceea ce se întâmplă „în afara” acesteia, Tarkovski nu vorbește. Personajele sale caută doar să recupereze ce-a mai rămas din „uitata frumusețe a vieții”, atunci când timpul este punctat de rugăciune, de împreuna slujire liturgică. „Dar omul nu mai știe cum să se roage...” Iată, poate, darul suprem al filmelor sale pentru spectator: chiar această stare de jind, acest dor de (re)îmbisericire a minții atunci când conștientizezi deopotrivă „peisajul de după bătălie” și dărâmăturile, dar și prezența „bufniței” ce se cuvine căutată și cercetată...

Cei 7 samurai - eroism fără emfază

Am zis să-i arăt lui Ioan Cei șapte samurai înainte să prindă gust pentru filmele de super-acțiune cu supereroi, super-efecte și super-culori de la Hollywood. Ori să cadă în plasa telenovelelor și a spiritului breaking news din programele TV. Nu de alta, dar atunci n-ar mai exista pentru el nimic decât Hollywood sau/și Bollywood. Cu ani în urmă, fiind în ultima clasă de liceu, am descoperit filmul lui Kurosawa la Cinema Capitol. Fusese difuzat într-o copie nouă în toată țara. În anii 80 era un obicei des folosit în România: nu se mai importau filme americane, ci se făceau copii noi la filme (mai mult sau mai puțin) vechi. Din SUA sau Italia sau Franța sau Japonia etc. Țin minte că lentoarea primei părți l-a enervat cumplit pe colegul cu care fusesem la film și care se aștepta să vadă - nu doar în ultima oră de proiecție din cele trei care, pentru el, nu se mai terminau - bătai ca la carte, nene! Ori Kurosawa, adesea cu umor, îți oferea altceva: atmosferă, poezie, candoare, coregrafie, meditație pe tema vieții și a morții, a violenței, a lipsei de iubire și afecțiune. Una peste alta, Ioan s-a bucurat și a râs copios de Kikucio (Toshiro Mifune), samuraiul hâtru și zurliu care, pe alocuri, i-a amintit de Chaplin, Buster Keaton, Jaques Tati sau Pierre Etaix. Doar de vreo trei ori m-a întrebat (însă nu enervat): „Când vin odată tâlharii ăia?”

Mă uitam - a nu mai știu câta oară - la Cei șapte samurai - și-l simțeam aproape pe bunul Kurosawa, pe artistul veșnic îndrăgostit de binele și frumosul acestei lumi, preocupat să sădească un gram de nădejde în sufletele spectatorilor. Și, încă o dată, mi-am spus că trei sferturi din Andrei Rubliov e de aici, iar restul e din Mizoguchi, Bergman, Bresson și Bunuel. Și, desigur, din formele și culorile extatice ale zugravului de biserici, Andrei Rubliov. Lentoarea însă e de aici. Și jindul după împărăția Binelui, care l-a făcut pe Tarkovski să-l simtă atât de aproape pe fratele său nipon. Mă mai gândeam apoi că nu e nimic „ostentativ” și „naționalist” în eroismul personajelor lui Kurosawa, în vreme ce filmele românești de dinainte de 1990 (excepție: Dreptate în lanțuri, Viața nu iartă) tocmai asta promovează: eroismul cu emfază și pompă. Ce-i drept, după 1990 au apărut și O vară de neuitat și Tertium non datur și Aferim!, dar ele sunt tot excepții. Am revăzut zilele trecute - tot pentru Ioan - Pe aici nu se trece. Ce declamativ e eroismul aici, câtă risipă de șabloane... Dar numai șabloanele (și super-eroii: voievozi, comisari, haiduci etc.) au făcut istorie în filmul românesc așa-zis istoric! Pe de altă parte, nu sunt mulți ca și Kurosawa nici în lumea mare. A mai fost câte un Lewis Milestone (Nimic nou pe frontul de vest), ori un Jean Renoir (Iluzia cea mare). Dar maestrul desăvârșit al acțiunii, al filmului-spectacol și, deopotrivă, contemplativ, rămâne Kurosawa prin Samuraii săi.