Frumusețea care salvează omul - Andrei Rubliov

La proiecția cu Andrei Rubliov din Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara), sala a fost plină. Săptămâna trecută, la Copilăria lui Ivan, a fost arhiplină. Al doilea lung-metraj tarkovskian, lung de aproape trei ceasuri, face cât două filme. Poate unora li s-a părut că ține prea mult sau că e prea plin de „Ev Mediu” și n-au mai venit să-l vadă sau să-l revadă. 

La ora 6 tocmai mă pregăteam să spun publicului câteva vorbe (în calitate de coordonator al Retrospectivei Tarkovski de la BCUT), când observ că un câine, sigur pe el, a intrat pe poarta bibliotecii așa cum, în Rubliov, intră un cal în biserica distrusă de tătari. Sau cum, în Călăuza, „câinele psihopomp” se alătură personajului principal. Portarul a crezut că și-a urmat stăpânul care era - trebuia să fie! - unul din spectatori. Câinele însă, era vagabond. Încredințat de misia lui, s-a cuibărit sub două scaune din penultimul rând. În zadar a încercat doamna bibliotecară Lia Vighi să-l ademenească, oferindu-i biscuiți, și să-l scoată afară. El a pus botul pe labe, iar noi ne-am văzut de treabă. Tarkovski - mi-am zis și am zis, în scurta prezentare dinaintea proiecției - cu siguranță nu e dintre acei regizori la filmele cărora nu intră nici câinii. 

Sala e plină și, iată, un câine - teleghidat din cer, de undeva - s-a alăturat oamenilor iubitori de Tarkovski, în liniștea unui adăpost, ca să asculte filmul unui mare iubitor de animale (cîini și cai, mai ales). A rămas tăcut până aproape de final, când un tătar dădea niște carne de cal unor dulăi hămesiți care, printre lătrături, s-au sfâșiat ca să apuce și ei câte-o îmbucătură. Atunci a început să latre de zor, alăturându-se confraților săi de pe ecran. Spectatorii au izbucnit în râs. La sfârșit, după o strădanie de câteva minute a doamnei bibliotecare, câinele a ieșit afară din incinta BCUT la fel de hotărât cum intrase. Misiunea lui a luat sfârșit. 

Rubliov este un film care se deschide spectatorului în funcție de relația acestuia cu Biserica, în funcție de așezarea sa în viața Bisericii sau, pur și simplu, în funcție de capacitatea sa de a contempla, de a se minuna. Și, de asemenea, în funcție de prieteniile sale cinematografice. În acest sens, Bergman (Lumină de iarnă, A șaptea pecete), Kurosawa (Cei șapte samurai), Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Bunuel (Nazarin), Bresson (Jurnalul unui preot de țară) sunt vecinătăți frecventate și îndrăgite de Tarkovski. Dar poate esențială rămâne raportarea la icoană (ca imagine, prin excelență, a Bisericii, nicidecum ca produs de artizanat sau de galerie de artă). Filmul său pare să comunice - într-un fel cât se poate de incorect politic (deopotrivă în anii 60, la vremea realizării sale, cât și la început de mileniu trei) - că Biserica „singura în stare să ofere omenirii un ideal”, nu s-a prăbușit. Jindul său după viețuirea liturgică a omului se conturează încă din Copilăria lui Ivan, unde vedem ruinele unei biserici și fragmente dintr-o frescă înfățișând-o pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus. „O fecioară care are un prunc? Numai la voi, la ruși, poți întâlni așa absurdități!” - spune comandantul tătarilor care - cu ajutorul unor ruși vânzători de neam - a cucerit orașul Vladimir și alte orașe rusești. Cât de tătarizată (sau, teologic vorbind, de protestanizată) e acum mintea multor contemporani din părțile Rusiei și ale altor pământuri așa-zis ortodoxe nu mai e (sau nu ar mai trebui să fie) o surpriză pentru nimeni. În Solaris, Kris cade în rugăciune în fața icoanei cu Sfânta Treime pictată de Rubliov. În Oglinda vedem afișul filmului Andrei Rubliov pe unul din pereții casei în care locuiește personajul principal. Cumințenia culorilor și formelor din iconografia ortodoxă insuflă fiecare creație tarkovskiană. Rubliov e un film despre un pictor de icoane (tablourile religioase nu apăruseră încă în Rusia decât o dată cu Petru cel Mare), însă nu-l vezi nicio clipă pe marele iconar pictând. Tarkovski are simțul kitsch-ului. Caută expresia cinematografică a gândirii și viziunii sale, ilustrativismul (fie el și de tip ortodox) nu-l interesează. Ce îl interesează? Să-l aducă pe ecran pe autorul de care era atât de legat - Dostoievski. Să plăsmuiască acea „frumusețe care va mântui omenirea”, cum spunea autorul Karamazovilor. Și acel sentiment mântuitor de rușine, de pocăință, cum spunea psihologul Kris Kelvin din Solaris. Iar pocăința - ne vestește aievea Teofan Grecul, celălalt mare iconar - este starea de pendulare între încredințarea că suntem iertați de Dumnezeu și conștiința propriei vinovății. 

Am plecat de la Rubliov cu bucuria de a-l fi revăzut alături de fiul meu, Ioan, care - cu câteva săptămâni în urmă - văzuse (și-i plăcuse) Cei șapte samurai. Și care, sunt sigur, ar fi urmărit la fel de interesat fresca lui Tarkovski și dacă nu i-aș fi șoptit la ureche fiecare dialog și nu i-aș fi explicat unele scene. Filmul e incredibil de vizual, iar sunetul său m-a convins încă o dată că avea dreptate compozitorul lui Adrian Enescu atunci când - la începutul anilor 80 - spunea că filmele lui Tarkovski sunt „cruciale din punctul de vedere al concepției coloanei sonore”. Multe ale filme de referință (capodopere, chiar) realizate mai ales după anii 90, mi-ar crea un ușor (sau mai pronunțat) sentiment de discomfort (nu doar în prezența copiilor), datorită unor explicitări și neînfrânări la nivel de imagine și limbaj. Filmele lui Tarkovski însă - toate, fără excepție - le-aș putea urmări oricând, fără niciun sentiment de vinovăție, în public.

Pentru o altă calitate a privirii - Controversa de la Valladolid

Controversa de la Valladolid (TNT, 2017)

Controversa de la Valladolid, prima premieră a Teatrului Național din Timișoara în 2017, pornește de la un text de Jean-Claude Carriere, binecunoscut scenarist al unor filme celebre[1]. Care este, aici, „teza” lui? Sub aparența unei dezbateri, Biserica Apuseană este adusă în instanță pentru nenumăratele atrocități săvârșite de spanioli asupra băștinașilor după descoperirea Lumii Noi de către Columb, în Indiile de Vest și în Mexic. Toate acestea sunt fapte, nu simple născociri. Sentința este, nu o dată, transmisă - explicit, fără nicio preocupare pentru psihologia personajelor, pentru subtilitatea discursului artistic – prin replicile raisoneur-ului (un preot romano-catolic onest care, neputincios, a asistat la crime, violuri și torturi) rostite școlărește: „Noi, europenii civilizați, suntem mai barbari decât cei pe care îi numim barbari și pe care i-am cucerit!”. Ideea apare și la Jonathan Swift („Avem suficientă religie ca să ne urâm unii pe alții, iar nu ca să ne iubim unii pe alții”), care – în Călătoriile lui Gulliver - simpatiza caii fără vicleșug, înzestrați cu rațiune. Sau, mai recent, la Cinghiz Aitmatov („Oricâte realizări ştiinţifice şi tehnice am avut, am rămas şi, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleaşi fiare care-şi devorează semenii”)[2].

Morala Controversei, străină de orice preocupare pentru integritate, ideal, strădanie întru îmbunătățire, e cât se poate de evidentă, spectatorul nu trebuie să facă efortul să lege nimic: băștinașii exterminați sau mutilați de colonizatori sunt inocenți, iar de întreaga babilonie a (post)modernității vinovată e doar Biserica. Ca să nu ajungi ipocrit, pervertit, criminal, e suficient să te dezlegi de tot ceea ce te mai ține de instituția eclezială. Mă așteptam ca, la sfârșitul piesei, publicul să fie invitat să-și semneze abdicarea din corpul eclezial în care – printr-un botez din pruncie la care nu a consimțit – a ajuns. Este foarte corect politic acum să arăți cu degetul spre instituția eclezială. Mai ales atunci când îți închipui că știi cum stă treaba, că ai priceput care-i schema. Nimic nou, munca de dărâmare au început-o câțiva băieți teribili acum vreo cinci sute de ani. Încă de atunci instituția „divino-umană” a Bisericii Apusene avea să fie, oficial, pusă între paranteze și să se pulverizeze – cu acte în regulă – în mii și mii de „denominații creștine”, una mai „îndreptățită” ca alta să existe, să-și impună „ortodoxismul”. Astfel că – după Renaștere, după  „dreptatea iluministă”, după „noua ordine” instituită de staliniști și fasciști – încă o „dezvăluire” a „racilelor obscurantiste” și „retrograde” nu ar fi o noutate, în anul de grație 2017. Dostoievski a scris pe larg despre împielițarea omului modern (idolatru, nu ateu, atrăgea el atenția), doar că în el nu se trezise emanciparea de sub „jugul” instituției cu pricina. El credea că nu e nevoie să se „autodenunțe” ori să o ia în zeflemea pentru a fi liber. Mai mult, chiar: știa că e cu adevărat liber doar în măsura în care – la fel ca urmașul sau de peste un veac, Andrei Tarkovski – izbutește să-și activeze „conștiința eclezială”. Și atunci, ce e nou? Poate doar nietzscheanismul. Nietzsche însă avea un atu deloc de neglijat: era poet, nu ideolog. Fabulațiile sale pe marginea „supraomului”, „antihristului”, „binelui” și „răului” ș.a.m.d. țineau de o anume poetică, nicidecum de ideologie expusă sub formă de predică pe scenă. Controversatul filosof și poet avea în vedere războiul nevăzut din sinele omului ce caută neîncetat să devină om.

În decembrie 1989, simultan cu prăbușirea ideologei partidului unic, a renăscut în România – adesea sub formă de ideologie, de conformism – discursul religios „pe față”. Aproape trei decenii mai târziu, foarte puțini din cei care îl frecventează iau aminte și la importanța dezvoltării unei conștiințe ecleziale, de unde regretabila poticnire în „tradiții moarte” și într-un formalism sterp. De aici însă și până la a nega cu totul, a trece sub tăcere ori a lua în derâdere semnificația Tainelor din Biserică e, totuși, cale lungă. Sau nu. Montarea lui Radu Jude denunță tot ce ține de Biserică fără niciun fel de rest, fără nicio dorință de nuanțare, cu pretenția că știe care e  „adevărul” și „viața”. Spectacolul de la TNT tocmai asta oferă: o caricatură de tribunal, o ilustrare „politic corectă” a corupției altora, a celor care se complac în corpul eclezial. Am întâlnit această atitudine și în Spania, în 2003, când am vizitat acolo niște prieteni intelectuali spanioli. Majoritatea (cu declarate simpatii comuniste) aveau o părere bine articulată despre eșecul Bisericii Apusene, despre colaboraținismul și samavolnicia acesteia. Atunci am înțeles, cred, cuvintele lui Tarkovski (dar el se referea la Biserica Răsăriteană): „Omul nu poate trăi fără un ideal, iar idealul de până acum – Biserica – s-a prăbușit și nu a fost înlocuit de nimic.” De aceea, menirea omului – în pofida oricăror provocări mai mult sau mai puțin zeflemitoare – este de a restaura acest ideal începând chiar cu propria persoană, cu propria familie.

Spectacolul regizat de Radu Jude mi-a amintit de felul în care un teolog și filosof grec, Chrystos Yannaras, scrie despre religie. În volumul Contra religiei, Yannaras arată că religiozitatea este „o pornire înnăscută, o nevoie instinctuală și, ca atare, prin definiție individualistă”, că „alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”. Astfel, nevoia religioasă solicită ca omul să aibă „certitudini obiective că își asigură mântuirea” și „argumente de nezdruncinat cu privire la corectitudinea convingerilor sale metafizice”. Nu întâmplător, mai scrie el, „primele forme de totalitarism din istoria omenirii au fost religioase: de origine religioasă sunt invenția (adică nevoia) „infailibilității” puterii, controlul judiciar al gândirii, cenzura, lista cărților interzise, utilizarea torturii ca metodă de anchetă în procesele ereticilor”, iar „modelul totalitar romano-catolic de unitate a fost reprodus peste câteva veacuri de marxismul ce a impus tot o „catedră” infailibilă, la Moscova, și un sistem rigid de supunere a „credincioșilor” față de ideologia de partid”. La antipodul religiei manifestate ca organizație totalitară, Yannaras așează însă chemarea „Vino și vezi”, adică „o chemare ca omul să participe la anumite relații, relații de împărtășire a vieții, la o strădanie comună a fiecăruia de transcendere a sinelui și sacrificiu de sine”. Biserica transformată în religie nu diferă, e drept, de alte organisme de utlitate publică, însă viața în Biserică - atunci când nu e percepută și practicată ca o ideologie agresivă – este „un eveniment eclezial cu caracter istoric, social și cultural al unui anumit ansamblu de populație, nu o dogmă morală cu caracter teoretic”.

Textul lui Carriere denunță imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice și dulcegăriile sentimentale, care sunt „limbajul religiozităţii instinctuale, limbajul ortodoxismului”. Nota bene:  fără să-și propună dinamitarea evenimentului liturgic, eclezial (al cărui limbaj este poezia) și a „strădaniei căutării metafizice aducătoare de bucurie”. Libertatea este deplină, astfel că abia la seceriș se va separa definitiv interesul personal de dragoste. În fond, până atunci putem să luăm în zeflemea orice și pe oricine. Și încă ceva, apropo de interpretarea apăsat grotescă a așa-zisului bufon din piesă, un fel de Bombardel din Cea mai fericită fată din lume sau Zed din Inimi cicatrizate – două din filmele regizate de Radu Jude. Actrița Leopoldina Bălănuță spunea cândva că „un lucru numit este pe jumătate rezolvat”, că „dacă am numi vulgaritatea – vulgaritate, nedreptatea – nedreptate, meschinăria – meschinărie, le-ar pieri din putere”. Dar, adaugă ea, „pentru asta trebuie să le atingi, să le spui pe nume”. Într-un fel, vulgarități și nedreptăți se spun și se fac, nu în ultimul rând, pentru că există cerere pentru așa ceva. Un public (deloc neglijabil ca număr) le cultivă asiduu inclusiv prin canalele mass media, astfel că acum, pentru cei mai mulți, nici nu mai sunt percepute ca vulgare. Pervertirea a devenit normă. Regizorul Alexandru Dabija (interpret în trei din filmele lui Radu Jude): „Dacă libertatea de a spune orice nu e dublată și de introspecție și de o atitudine morală, viciază.”

Am pomenit-o pe Leopoldina Bălănuță, dar distinsa actriță e asociată cu un tip de cinema rupt de realitate (în sensul în care este înțeleasă realitatea de practicienii Noului Val din Cinemaul românesc), desuet (Nunta de piatră, Dincolo de pod, Semnul șarpelui ș.a.). Cred însă că referința optimă rămâne Lucian Pintilie, binecunoscut pentru radicalismul său din teatru și film. Ei bine, vorbind adesea despre dubla îndoctrinare politică și religioasă a românilor, despre aparenta absență a sensului, Pintilie – referindu-se strict la filmul său Terminus paradis - sesizează „articulațiile nevăzute ale mecanismelor celeste pe care Iov nu le vede”. Iată-l, deci, pe colosalul artist afirmând că „Dumnezeu nu neagă sufocanta existență a răului, întinderea-i cumplită, autonomia sa”, ci doar „propune furios o altă calitate a privirii și, deci, înțelegerii”. Cum ar veni, îi forțează lui Iov ochiul, îl face să privească „din perspectivă divină”, îl învață să vadă. Îi dă o lecție „de anatomie, de arhitectură și de metafizică” despre „ce trebuie văzut și cum”. Abia apoi „invizibilul devine vizibil”. Și îl învață cum trebuie să privească și să înțeleagă „din perspectivă imediată și cosmogonică” ... un hipopotam, un crocodil. După aceea va avea acces la toate capodoperele divine. Fără acest „salt de la invizibil la vizibil” rămânem la ideologie, la bășcălie. Fără a pătrunde în interiorul imaginii, ființa zisă om rămâne condamnată la absența sensului. Răul de neclintit instalat în societate nu poate fi distrus prin dinamitare. Poate fi privit cu dezgust, cu oroare, dar – spune Pintilie – numai o schimbare interioară de optică îl poate judeca. În Terminus paradis, răul este mântuit de „peisajul miraculos” al unei biserici albe – „un punct de legătură dintre viață și moarte”, un „terminus” luminos. „Lumina pătrunde în film prin această fereastră deschisă spre cer”, adaugă Lucian Pintilie, precizând că „imaginea aceasta nu a declanșat nici optimismul festiv, nici nădejdea mântuitoare, ci a fost, ca să spunem așa, o schimbare de optică”. Răul nu a devenit mai tolerabil, s-a schimbat doar calitatea privirii. Am plecat de la Cotroversa de la Valladoid cu gândul că speranța pierdută nu este un păcat, că – atunci când îți dorești să vezi, să înțelegi ca să străvezi – ea poate fi „un grad al disperării și al iluminării implicite”.

---

[1] Carriere a fost scenarist la filme de Luis Bunuel (Jurnalul unei cameriste, Belle de Jour, Fantoma libertății, Calea Lactee, Acest obscur obiect al dorinței), Pierre Etaix (Yo-Yo), Milos Forman (Taking Off), Volker Schlondorff (O iubire a lui Swann), Andrej Wajda (Demonii) ș.a.

[2] Doar că „ocupațiunea mintală” a scriitorul kirghiz se îndreaptă spre educație, spre zidire: „Cel mai bun lucru pe care un om îl poate face pentru semenii lui este să-și educe copiii în așa fel, încât să iasă din ei oameni de nădejde, și asta nu cu ajutorul unuia sau altuia, ci de unul singur, zi de zi, pas cu pas, să le dăruiești întreaga ta ființă, să fii cât poți mai mult alături de copii.”; „Omul n-a fost creat de la început să fie integru moral, urmărind constant idealul etic, binele, o fiinţă înzestrată cu multe virtuţi, în nici un caz, nici vorbă de aşa ceva, pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-şi întărească sufletul punându-l la încercare şi de fiecare dată, cu fiecare nouă naştere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputinţă de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.”