Bilete de papagal

De fapt, sensul vieții este să înțelegi că nimic nu trebuie luat for granted (adică „pe nemestecate”). Mai ales că trăim un ev intens al destrupării cuvântului. Iar cuvântul nu e decât o chemare. Ființează și prin noi, chiar dacă ne-am obișnuit să repetăm, ca papagalii, vorbe spuse ori scrise de alții. Cuvântul e un quest, o căutare, o aventură, nu o etichetă. Cred că trebuie să devenim cuvintele pe care le folosim. Deși, după cât de violent de exprimăm, lumea din jur ar deveni un coșmar dacă într-adevăr cuvintele noastre s-ar întrupa. Nu doar că adesea nu știm ce facem, dar nu știm prea bine nici ce spunem sau de ce spunem ceea ce spunem. Și uite-așa ajungem la obârșie, la rădăcina confuziei: în universul gândului. Dar cine să mai aibă vreme să-și pună problema cum să gândească, acum când aproape totul în jur te îndeamnă să nu gândești? Inclusiv instituții și comunități care se folosesc de termeni ca spiritualitate, duhovnicie, familie, națiune, Dumnezeu, școală. La început de mileniu trei, trăim însă așa cum am visat: fără cenzura partidului unic, fără armate de grănicieri care să țină puștile îndreptate spre înăuntru, cu posibilitatea de a reclama orice și pe oricine, de a accesa când vrei orice canal de televiziune, de a-ți alege mâncarea preferată din hangarul unui supermarket unde produsele nu mai au de mult gustul și mirosul de altădată ș.a.m.d. Cu toate astea, încă e legal să cercetăm cuvintele pe care le auzim sau rostim. Încă putem să ne mai întrebăm dacă chiar suntem ceea ce vrem să părem că suntem, dacă cei din jur chiar sunt ceea ce vor să pară. Încă putem să ne mirăm și să credem că „ei nu sunt ei”, că „noi nu suntem noi”, că fiecare e obositor de departe de idealul spre care, măcar o dată în viață, a năzuit...

Tora! Tora! Tora!

Cursa

Pe Tora Vasilescu am descoperit-o - eram un puști de nouă ani - în Gloria nu cântă, o comedie liric-muzicală de Alexandru Bocăneț, alături de Toma Caragiu și Horațiu Mălăele. Doi ani mai târziu aveam s-o revăd într-un film de televiziune surprinzător de realist și de comic totodată - Casa dintre câmpuri, în regia lui Alexandru Tatos. De atunci, vreme de câțiva ani și câteva roluri de mare forță expresivă (în Proba de microfon, Croaziera, Glissando), Tora Vasilescu a făcut casă bună cu Mircea Daneliuc. Am văzut-o în Cursa (debutul lor din 1975) abia când o copie nouă a fost difuzată în sălile de cinema, la zece ani de la premieră. Tot din plutonul fruntaș de roluri (pe lângă cele oferite de Tatos și Daneliuc, doi regizori extrem de preocupați de naturalețea interpretării) se numără Didina Mazu din De ce trag clopotele, Mitică (filmul lui Lucian Pintilie pe care aveam să-l văd abia în 1990, când a fost difuzat întâia oară, după zece ani de interdicție) și Maria din Imposibila iubire (regia Constantin Vaeni), adaptarea pentru ecran a romanului Intrusul de Marin Preda. De mai mică întindere, însă memorabile, sunt și aparițiile actriței din Cine mă strigă?, Învingătorul, Să mori rănit din dragoste de viață, Cuibul de viespi, Șobolanii roșii, Occident, Q.E.D.

Gloria nu cântă

Personajele Torei Vasilescu din sus-pomenitele filme („fete fără pretenții, cu orizont limitat, dar cu suflet mare”, s-a scris în epocă) surprind printr-o calitate rar întâlnită în filmul românesc de dinainte de 1990 (o excepție ar fi interpretarea Ilenei Popovici în Reconstituirea, 100 lei și Filip cel bun): firescul grăitor, semnificativ. Apoi aplombul, spontaneitatea, minimalismul mijloacelor de expresie. Dar - spunea actrița la începutul anilor 80, când făcea furori cu rolurile sale din Proba de microfon și Croaziera - firescul, dacă ești actor de meserie, se învață. Un neprofesionist poate „da bine”, poate avea un anumit farmec al „omului de pe stradă”, însă atunci când e pus să joace altceva, în alt film, nu mai convinge. De aceea „firescul e construcție, e reconstruirea firescului observat în viață, trecut prin tine și redat așa încât să pară ca în viață”. O replică va părea firească numai dacă e „muncită bine”, dacă actorul știe să umble la nebănuite resorturi, dacă știe să-și pună în mișcare nevăzute „rotițe”. În asta constă, arăta actrița, „ofensiva pentru autenticitate” și „proba de actorie” a fiecărui rol al său.  

Proba de microfon

Care ar trebui să fie menirea unui film, după Tora Vasilescu? „Să reușească să-l conducă pe spectator către el însuși, ajutându-l să își descifreze sensul propriei existențe. Să ne ferească de soluții prefabricate, moralizatoare cu orice preț!” Care a fost „formularea cea mai potrivită” despre „arta poetică” a Torei Vasilescu? O numea chiar ea, citând un fragment din „memoriile” operatorului Ion Marinescu despre Proba de microfon: „Filmăm într-un interior… Tora se ceartă cu Mircea sau repetă. Nu mai știu. Instinctiv pun diafragma. Gata de filmare.”

Să mori rănit din dragoste de viață

Premiul de Excelență pentru Tora Vasilescu oferit la TIFF 2017 este o binemeritată recunoaștere pentru o actriță anume născută pentru film, cu o impresionantă carieră cinematografică și teatrală. 

De ce trag clopotele, Mitică?

Pământul, deocamdată

„În lumea modernă nu există atei, ci doar idolatri. Când omul nu caută să cinstească pe Dumnezeul cel Viu, se închină unor idoli de lemn, de metal sau imaginari.” O spunea scriitorul rus de secol XIX despre care Friedrich Nietzsche afirma că e singurul psiholog de la care ceva de învățat, iar Sigismund Freud declara că în fața lui întreaga psihanaliză trebuie să se plece. Dostoievski F.M.- căci despre el este vorba - reprezintă, pentru mine, cel dintâi filtru de anvergură (al doilea avea să fie Tarkovski) datorită căruia am ajuns să înțeleg că libertinismul din ceea ce numim occident nu este atât ateism, cât mai ales o reacție la ideologia teocrației devenită normă de la Reformă încoace. Tot teribilismul și nihilismul acestor veacuri „reformate” și „iluminate” nu sunt decât o ripostă la adresa legalismului și milităriei din cetățile și statele „teocratice”. Respingerea acestui zeu care, „suveran”, hotărăște cine să piară și cine să trăiască întru veșnicie, fără ca voința omului să aibă un cuvânt de spus, e o formă de căutare a Dumnezeul cel Viu, o formă de rezistență la minciună, la - poate - cea mai teribilă dictatură. 

Citesc, în manualul de istorie de clasa a IX-a al lui Theodor, despre teocrația lui Calvin, despre organizarea Genevei (și, treptat, a vieții ecleziale din mai toate țările apusene din secolul XIV) după precepte calvine: „În oraș erau interzise îmbrăcămintea luxoasă, mesele îmbelșugate, podoabele, cărțile „papiste” și cântecele frivole. Fiecare cetățean trebuia să asiste la slujbe, să asculte de pastori și să țină cuvântări. Calvin a creat o academie destinată cercetărilor în domeniul teologic și pentru susținerea muncii misionarilor.” Sigur, în fața asediului „misionar” de acest tip poți rezista în fel și chip. Îl poți sfida, acrindu-te și contestând orice semn care ți-ar aminti de religia instituționalizată. Sau poți cerceta, dorind să înțelegi și să devii întru ființă, neuitând că adevărul este paradoxal (și personal), că inima și mintea e de dorit să renunțe la vrăjmășie. Este calea pe care - atunci când politica nu a înlocuit de tot conștiința eclezială - te cheamă frumusețea care „salvează omenirea” (spunea același Dostoievski). Este calea pe care te cheamă icoana. Lumea de azi, înainte de orice, este o lume care a uitat (sau nici măcar n-a apucat să afle) de icoană...

Praznicul Înălțării ne amintește despre Înălțarea la ceruri a lui Iisus, la 40 de zile de la Învierea Sa. De atunci, omenirea este lăsată în voia sa. Este liberă să făptuiască binele sau răul, să cerceteze ce anume este bine sau rău, ce anume voiește și ce anume îngăduie Nevăzutul Domn din ceruri. Este liberă să se îmbrace curat de sărbători sau - amăgindu-se că L-a prins pe Dumnezeu de-un picior - să abolească orice sărbătoare, să aleagă calea blândeții sau a cruzimii, să se zdrobească sau să se salveze, înțelegând, ca pe o „sfântă datorie”, că „patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie” (Ioan Alexandru).

Crossover

Nostalghia (Andrei Tarkovski, 1983)

Locuiesc de când mă știu într-o cetate cosmopolită, multiculturală. Sunt înconjurat de tot felul de oameni, de tot felul de clădiri, de tot felul de idei care nu totdeauna sunt limpezi și clare. Deunăzi, Ioan, fiul nostru cel mic, mă întreabă dacă „noi ne facem cruce în fața unei biserici catolice”. Recunosc, în privința formelor exterioare de evlavie (indiferent de loc), sunt mai degrabă minimalist. Excesiv de minimalist. De aceea nu l-am încurajat niciodată să-și facă cruce în văzul lumii. Chiar mă întrebam când va începe să-și pună astfel de întrebări. Iar acesta - știu bine - e doar începutul. Mi-aș dori să descopere - el, pentru sine, în libertate - firescul apropierii de „semnele Împărăției” care nu e altceva decât pace și bucurie.

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

Prin tramvai se întâmplă să mai văd pe unii făcându-și trei cruci ortodoxe în dreptul catedralei mitropolitane și, câteva clipe mai târziu, o cruce romano-catolică în dreptul bisericii piariste. Pentru ei e mai sănătos așa: și cu unii și cu alții. Pe de altă parte, dacă ne luăm după aparențe, în Banat și Transilvania nici nu există prea multe biserici ortodoxe care să păstreze arhitectura bizantină și pe care să le recunoști ca atare de la distanță. Datorită împrejurărilor istorice de veacuri, majoritatea lăcașurilor de cult au fost înălțate aici după canoanele post-bizantine, baroce, gotice. Nu mai vorbesc de împodobirea - în interior - cu nu puține tablouri și fresce religioase care au înlocuit icoanele bizantine, de cântările religioase care, în multe locuri, au înlocuit muzica psaltică. Și totuși, în multe biserici bănățene și transilvane cu arhitectură barocă se slujește după rânduiala ortodoxă. Semnele exterioare, iată, pot crea confuzie. Soljenițîn: „Unde e linia despărțitoare între bine și rău? În inima omului.” Care este atunci forma ideală de închinare? Poate gestul Călăuzei din Stalker, atunci când îi lasă câteva minute singuri pe Scriitor și Profesor pentru a îngenunchia și a se lipi într-o comuniune tainică de pământul Zonei în care (suntem într-o lume „post-creștină”) se găsește o clădire abandonată, în ruină, foarte asemenea unei biserici.

Polaroid de Andrei Tarkovski

Apropo de Tarkovski. Ajuns în Italia pentru a filma Nostalghia și Tempo di viaggio, regizorul Călăuzei mărturisea (în al său Jurnal, în Sculpting in Time) că, oricât încercase, nu se putea ruga într-o biserică catolică. (La fel de stingher se simte și alter ego-ul său din Nostalghia, care-i spune Eugeniei că nu dorește să intre într-o biserică romano-catolică după ce călătorise o zi întreagă pentru a o găsi.) Dar tot el avea să scrie despre epifania trăită într-o biserică romano-catolică, în care cu greu s-a hotărât să intre, atunci când - spre marea lui bucurie - a găsit acolo o copie a vestitei icoane ortodoxe cu Maica Domnului și pruncul Iisus de la Vladimir, atât de dragă lui. Nu știu dacă și-a făcut cruce în fața icoanei, dar îmi place să cred că strălucirea din ochi pe care o va fi avut când a descoperit-o, era cinstirea supremă pe care i-o putea aduce...

Exit - o elegie tragi-comică

Pe o scenă goală, fără nicio butaforie, douăsprezece personaje - ce par să vină de nicăieri și să se îndrepte spre nicăieri - așteaptă să fie primite în Marea Britanie. Ele vin din diferite părți ale Europei de Est (Ungaria, Serbia, România) și speră să înceapă o viață nouă în metropola de pe Albion. Fiecare poartă cu sine agoniseala de o viață sau ce-a mai rămas din ea - felurite lucrușoare, câteva bancnote, carduri de credit, telefoane mobile, amintiri împovărătoare și, mai ales, iluzii. Iluzia că limba maternă, numele și orice formă de pietate filială sau matrimonială se pot negocia și, la nevoie, substitui printr-o uniformizare generală. În momentele de restriște, unele personaje rostesc rugăciunea Tatăl nostru, dar „noi” devine tot mai mult „eu”. Și nici vorbă de vreun interes pentru „voia Sa”, câtă vreme fiecare personaj caută exclusiv la voia sa. Termenii de specialitate numesc acest tip de viziune teatrală „estetica spațiului gol al scenei”, însă improvizația pe care se bazează perspectiva dramaturgică a spectacolului regizat de Árpád Schilling lasă destul loc poeziei. Ce altceva decât o elegie tragi-comică e așteptarea aceasta a unei „unde verzi” de intrare în malaxorul globalizării? Dacă ar fi să rezum întreaga atmosferă din Exit printr-o imagine, aș alege tabloul Îndrăgostiții de René Magritte. 

Îndrăgostiții (tablou de René Magritte)

Regia: Árpád Schilling; dramaturgia: Bíró Bence; Distribuția: Balász Attila, Bandi András Zsolt, Csata Zsolt, Ninoslav Đorđević, Éder Enikö, Andrei Elek, Branislav Jerković, Mátrai Lucács Sándor, Dragana Šuša, Tokai Andrea, Vass Richárd, Carmen Vlaga-Bogdan. O co-producție a Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” (Timișoara), Teatrului Clasic „Ioan Slavici” (Arad) și Teatrului Național din Sombor (Serbia).

Tertium non datur

Vorbeam cu Florin Doboș despre schița lui I.L. Caragiale, Românii verzi. Despre ironia lui Nenea Iancu îndreptată spre cei ce consideră că vrăjmașii unui neam sunt numai și numai calitățile altor neamuri, nu propriile sale defecte. Da, zice Florin, dar asta e valabil nu numai pentru un „neam verde” în delir. Atâtea alte neamuri, nu doar neamul românesc, au fost, și sunt încă, în vrăjmășie cu ceea ce consideră a fi străin de neamul lor. Se potrivește, adaugă Florin, fiecărui om în parte, atunci când judecă strâmbătatea, ipocrizia, nemilostenia, autosuficiența, ignoranța, fudulia etc. altuia. Și are dreptate. La urma urmei, dacă stăm pe aceeași planetă, se întâmplă ca uneori să mai stăm și la aceeași masă cu „verzi” (români sau nu, pro-globaliști sau anti-globaliști, moderniști sau antimoderni ș.a.m.d.). Numai și numai prea puțina noastră înțelepciune și așezare sufletească ne face să-i disprețuim, fie și-n tăcere. Poate că e chiar un exercițiu, o formă de asceză, de nevoință, să stai alături de cineva căruia nu-i împărtășești defel pălăvrăgeala și (mânat, desigur, de bună credință, de o cauză nobilă) activismul. E și asta o binecuvântată „constrângere” la rugăciune. Un prilej de a privi înlăuntrul tău, de a cugeta la cele de pe urmă. De a înțelege unde anume te afli, pe care treaptă a intoleranței (sau neîngăduinței), a înfumurării și amăgirii. De la Matei zicere: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.” 

Grafică de Klara Tamas

Mă consolez cu amintirea celor doi ovrei – Nicolae și Mihail. Nicolae Steinhardt a fost prigonit deopotrivă de cei de un neam cu el, cât și de nu puțini creștini ortodocși. Primii, după ce au aflat de îmbisericirea sa, l-au considerat un apostat. Ceilalți n-au vrut să știe de el pentru că era „jidan”, „intelectual”, „ecumenist”. La rândul său, Mihail Sebastian, fusese un neînțeles deopotrivă de ovreii săi (pentru că, între altele, îi lipsea mercantilismul) și de prietenii săi români (Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Camil Petrescu etc.) după ce aceștia au trecut de partea legionarilor. Tertium non datur. Mihail Sebastian își căuta echilibrul într-o omenire „fără uniforme” (într-o lume care devenea tot mai cazonă), iar atipicul Nicolae Steinhardt a rămas același spirit viu și deschis spre cultură chiar și după ce a îmbrăcat (în ultimii săi zece ani de viață) straiele monahale. De cele mai multe ori pendulez între solitudinea lui Sebastian și exuberanța cu care Steinhardt avertisa asupra smintelii numită cristalofilie (sau puritanism sau amăgirea ce ne face să cădem în capcana virtuților). Probabil că așa trebuie să fie. Sunt în grafic, cum ar veni.

Pământul ca o bibliotecă

„Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Dacă îngropăm sămânța ca să aducă roadă, cu atât mai mult se cade să îngropăm trupul, care-i mai mult decât sămânța. Oasele, chiar după mii de ani, păstrează ADN-ul, identitatea persoanei, cenușa nu. Pământul ne păstrează pe toți, ca o bibliotecă. Dacă o ardeți, ar fi ca o a doua moarte. Iertați-mă, dar așa am simțit că trebuie să vă spun.” - Adrian (Mimi Brănescu), în Ultima zi, filmul lui Gabriel Achim

Doru Ana, Rodica Lazăr & Mimi Brănescu - Ultima zi (2016)