marți, 27 iunie 2017

Cinema și comunism

Cu câteva luni în urmă am primit de la criticul de film Ioan Pavel Azap un chestionar, cu titlul „Cinema și comunism”, alcătuit din alcătuit din 12 întrebări:


1. Care sunt cele mai bune 10 filme românești din epoca comunistă?
2. Există filme „comuniste” bune? Cum le-ați defini?
3. Ce filme din acea perioadă ați vizionat după 1989? Ce filme ați vrea să revedeți din acea perioadă? De ce?
4. Care sunt filmele memorabile pe care le-ați văzut în timpul comunismului (chiar dacă nu sunt în top 10)?
5. Care a fost primul film vizionat în perioada comunistă de care vă amintiți? Unde și în ce condiții l-ați văzut? Ce impact a avut acest film asupra dvs.?
6. Cum ați defini azi rolul politic al acelor filme? Cum vă raportați acum la ideologia dominantă?
7. Care este regizorul dvs. preferat din acea epocă și ce impact a avut opera acestuia asupra dvs.?
8. Descrieți practicile de vizionare a filmelor din acea perioadă – când și unde mergeați la cinema; cu cine; cum selectați filmele; de unde luați informații despre filme etc.?
9. În anii '80 se răspândise în România practica filmelor „pe video”. Descrieți experiența dvs. cu acest tip de vizionare a filmelor.
10. Ce filme românești din perioada comunistă v-au impresionat? De ce?
11. Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?
12. Ce filme internaționale ați văzut în perioada comunistă, care v-au impresionat? De ce le considerați memorabile? Ce rol au jucat aceste filme în formarea dvs.?
13. Ați văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu? Care era relația dvs. cu filmele de propagandă istorică sau cu așa numitele filme ale „epopeii naționale”?
14. Ce impact au filmele dvs. preferate din „era comunistă” asupra gândirii dvs. estetice, artistice, sociale?


Ceea ce am răspuns a apărut în revista Tribuna nr.353 (15 - 31 mai 2017):


1. Zece din filmele românești realizate în perioada comunistă la care mă gândesc foarte mult sunt: Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvențe, O lacrimă de fată, Moromeții. Nu știu dacă sunt cele mai bune și nu îl cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.

Meandre (Mircea Săucan, 1967)
2. În ceea ce mă privește, un film bun este un film de autor. Iar un autor este cel care slujește el Filmului, nu invers. Perioada comunistă, începând cu mijlocul anilor ‘50, a făcut loc și „filmului de autor”. În afară de sus-pomenitele zece titluri, din perioada aceea mai consider că filme bune sunt și: Viața nu iartă; La „Moara cu noroc”; Erupția; Când primăvara e fierbinte; Țărmul n-are sfârșit; Pădurea spânzuraților; Duminică la ora 6; Prea mic pentru un război atât de mare; Apa ca un bivol negru; Duhul aurului; Felix și Otilia; Dincolo de nisipuri; Cursa; Filip cel bun; Ilustrate cu flori de câmp; Zidul; Actorul și sălbaticii; Mere roșii; Tănase Scatiu; Dincolo de pod; Prin cenușa imperiului; Iarba verde de acasă; Ediție specială; Casa dintre câmpuri; Un om în loden; Duios Anastasia trecea; Vânătoare de vulpi; Semnul șarpelui; Croaziera; De ce trag clopotele, Mitică?; La capătul liniei; Baloane de curcubeu; Ochi de urs; Fructe de pădure; Sfârșitul nopții; Faleze de nisip; Dreptate în lanțuri; Imposibila iubire; Să mori rănit din dragoste de viață; Adela; Secretul armei secrete; Iacob. Sunt filme care captează - după măsura, cultura și priceperea fiecărui creator în parte – miracolul vieții și marile întrebări ale oamenilor. Sunt bune pentru că nu își propun să fie moralizatoare, să dea soluții, ci pentru că – în ceea ce au ele mai bun – sunt o imagine (transfigurată, evident) a vieții, o căutare a micilor și marilor adevăruri, un refuz al conformismului și al tezei, o oază de libertate pentru spirit. În lumea mare, socotesc „filme comuniste bune” următoarele: Pământ, Grevă, Octombrie, Crucișătorul Potemkin, Ivan cel Groaznic, Zboară cocorii, Primul învățător, Câteva zile din viața lui Oblomov, Ruga, Copacul dorințelor, Înălțarea, Căința, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, Iubirile unei blonde, Asul de pică, Balul pompierilor, Tata în călătorie de afaceri, Vremea țiganilor, Canal, Omul de marmură, Omul de fier, Amintiri despre subdezvoltare, Petrecere la vilă și multe altele.

Câteva zile din viața lui Oblomov (Nikita Mihalkov, 1980)
3. După 1989 am vizionat, revizionat (de nenumărate ori) și aș dori să revăd toate filmele enumerate la punctele 1 și 2 și multe altele. Aș mai adăuga Ma-ma și seria Ardelenilor - filme „de public” foarte sensibil și inteligent construite. Am mai vizionat și alte filme românești din acea perioadă, însă le-am găsit surprinzător de „expirate”. În multe din ele există – ce-i drept – anumite momente, apariții ale unor actori, anumite replici, muzici, cadre și o anumită emoție care încă mai spun ceva, însă doar atât.

Profetul, aurul și ardelenii (Dan Pița, 1978)
4. Vezi punctul 2.

5. Cred că primul film vizionat în perioada comunistă a fost Ștefan cel Mare. Aveam 6 ani. L-am văzut la cinema Capitol (astăzi sediul Filarmonicii Banatul) din Timișoara. Nu a avut niciun impact memorabil, în afara șocului inițial pricinuit de călăreții mărețului voievod care – așa mi se părea – se îndreptau în goană spre mine (stăteam la balconul lateral, destul de aproape de ecran).

6. Nu se poate vorbi despre „acele filme” la modul general. Adică se poate, dar ar fi păcat. Printre „acele filme” realizate sub semnul „ideologiei dominante” au existat – vezi titlurile enumerate deja – câteva încercări reușite sau foarte reușite de a exprima o anume viziune despre viață, de a aduce în discuție – cu mijloacele specifice filmului – „condiția umană” și problemele ei.

Mircea Săucan
7. Regizorul preferat din acea epocă este, acum, Mircea Săucan. (În acea epocă nu-i văzusem filmele și regizorul preferat era Dan Pița.) Combinația audio-vizuală extrem de insolită pe care o propune el n-am mai întâlnit-o decât – ocazional – la Dan Pița sau Mircea Veroiu. Mă impresionează felul în care cei trei au dat și muzicii importanța unui personaj în construcția dramaturgică a filmului, alături de celelalte personaje (inclusiv personajul imagine). Pe de altă parte, regizorul român care a început să lucreze la mijlocul anilor ‘60 și – fără să-și piardă câtuși de puțin „vâna” – a lucrat destul de mult și după 1990, este Lucian Pintilie. Pentru el am toată admirația. Pintilie mi se pare singurul regizor român „dintr-o bucată”. Dintre regizorii străini ai acelei perioade îl prefer – de departe – pe Andrei Tarkovski, ale cărui filme (începând cu Călăuza) au avut un impact crucial asupra mea prin faptul că mi-au deschis sufletul către un ideal de viață, ceea ce nu e deloc puțin.

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)
8. În acei ani vedeam filme la cinematografele din oraș și la televizor. De multe ori, dacă nu aveam companie, mergeam singur la cinema pentru că mă interesa filmul ca atare. Totuși, mi-a plăcut și îmi place încă să împărtășesc bucuria vizionării cu alții, nu să văd filme de unul singur. De pe la mijlocul anilor ‘80, TVR nu prea mai oferea altceva decât emisiuni și filme propagandistice, așa că am urmărit asiduu programele Televiziunii Iugoslave și Maghiare, care – pe lângă multe filme-conservă – difuzau cu regularitate și destule filme de cinematecă. Încă din timpul liceului selectam filmele în funcție de regizor (dar și în funcție de compozitor, de directorul de imagine). Doream să văd tot ce făceau Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos. Filmele lui Pintilie și Săucan erau imposibil de găsit. Citeam cu nesaț despre filme (texte de teoria filmului, cronici, interviuri, anchete) în câteva cărți de cinema și în publicațiile „Cinema” (revista și almanahul).

Dan Pița
9. Pe la mijlocul anilor ‘80 a fost o vreme (câteva luni de zile, cred) când în Timișoara se difuzau filme pe video (pentru care se plătea bilet de intrare), în anumite instituții din oraș. Îmi amintesc că erau difuzate numai filme americane și unul singur românesc (Concurs de Dan Pița). Nu am văzut atunci decât un film pe video – Întoarcerea lui Jedi. Filme pe video am început să văd abia după 1990.


10. Există impresii și impresii. Primele impresii mi le-au lăsat, evident, filmele „de acțiune”, cu „vedete”, cu tot felul de „poante” – filmele cu Florin Piersic, Sergiu Nicolaescu. Treptat, n-aș ști să spun cum anume, aveau să mă câștige filmele „de atmosferă” (ale lui Pița, Veroiu, Daneliuc, Demian, Tatos, Mărgineanu), care mă puneau pe gânduri și mă urmăreau vreme îndelungată până când începeam să le deslușesc sensurile. Sunt filmele pomenite la punctele 1-2.

Revanșa (Sergiu Nicolaescu, 1978)
11. Au jucat un rol foarte important. Atât de important, încât am dorit să-i cunosc pe unii din creatorii lor și, în ultimii ani, chiar să scriu pe larg despre filme și cineaști – pe blogul personal, pe Liternet și în volumele Pseudokinematikos. Și, începând din 1993, să prezint o mare parte din aceste filme într-o serie de proiecții de cinematecă, în Timișoara. Ultimele retrospective, la Cinemateca BCUT din Timișoara, le-am dedicat regizorilor Alexandru Tatos, Lucian Pintilie și Andrei Tarkovski.


12. M-au impresionat profund și mă urmăresc încă aceste filme pe care le-am văzut prima oară în perioada comunistă: Călăuza, Andrei Rubliov, Copilăria lui Ivan, Cei șapte samurai, Accatone, Viridiana, La Strada, 8 1/2, Amarcord, Noaptea americană, Fahrenheit 451, Întâlnire de gradul trei, Bobby Deerfield, Călărețul electric, Desculț în parc, Mica romanță, Mephisto, Iluminare, Cenușă și diamant, Cronica adolescenței, Pădurea de mesteceni, Blow up, Gară pentru doi, Piesă neterminată pentru pianina mecanică, Sclava iubirii, Cetățeanul Kane, Cabaret, All That Jazz. Sunt filme de facturi diferite care m-au impresionat în chip diferit, la vârste diferite. Și, evident, mai sunt și multe alte filme văzute în perioada comunistă care – într-un fel sau altul – m-au impresionat și la care mă gândesc. Fiecare din ele m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă să te exprimi prin mijloacele filmului, combinând diversele forme de limbaj împrumutate de la celelalte arte și alcătuind uneori, în chip fericit, un limbaj nou: limbajul cinematografic.

All That Jazz (Bob Fosse, 1979)
13. Am văzut filmele lui Sergiu Nicolaescu din perioada comunistă. Filmele lui de după 1990 nu le-am văzut decât – cu mare greutate – pe mici fragmente. Nu am avut o relație bună cu „filmele de propagandă istorică” și nici cu „filmele epopeii naționale” decât până la vârsta de (aproximativ) zece ani. După aceea nu le-am mai vizionat. De pe la mijlocul anilor ‘80 am încetat să doresc să mai văd filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar ascult și acum cu foarte mare plăcere muzica originală scrisă pentru ele de Tiberiu Olah, Richardt Oschanitzsky, Radu Goldiș, Adrian Enescu sau Anton Șuteu. Îmi amintesc însă de primul film românesc independent – Șobolanii roșii (1991) –, care demitiza serialul „epopeii naționale”.

 
Cristian Mungiu & Valeriu Andriuță
14. Filmele preferate din „era comunistă”, începând cu perioada adolescenței, au avut un impact major asupra mea. Multe sunt, pentru mine, un îndreptar, o călăuză. Mai cu seamă cele în care combinația audio-vizuală este bine orchestrată de regizor, împreună cu principalii săi colaboratori (directorul de imagine, autorul decorurilor, compozitorul, actorii) și în care cuvântul devine „semn”. Trebuie să recunosc: am ajuns să prețuiesc destul de târziu (abia după ce am văzut Aferim! și apoi toate celelalte filme ale lui Radu Jude) filonul „(neo)realist” din filmul românesc, început de Lucian Pintilie și continuat de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Stere Gulea, Dinu Tănase și, mai recent, de Cristi Puiu și Cristian Mungiu.

Cristi Puiu & Valer Dellakeza
 

Păguboșii

Fii cu ochii pe fericire (foto: Dinu Lazăr)
Doi foști colegi, la reuniunea de clasă de 30 de ani de la terminarea liceului. Doi păguboși printre profitori. Unul, Petru (Dinu Manolache), este pictor în Franța. Și - la fel ca actorul care l-a jucat - este măcinat de o boală necruțătoare. Revăzându-și colegii de altădată, nu le înțelege argoul („Ce-s ăia parai?”) și, în general, se simte stingher în toată forfota evenimentului organizat, la una din vilele lui Ceaușescu de la Snagov, de fiul unui fost securist ce susține că „ideologiile sunt cameleonice”. Celălalt păgubos e Mihai (Dragoș Pâslaru), care - înainte de 1990 - nu-și putea ține gura și, după câteva zile de pârnaie, a fost „mutat diciplinar” în ... Statele Unite. Acum s-a întors în țară, după o carieră de jurnalist peste ocean, și vrea să-și publice memoriile. Naiv, a semnat contractul cu editura condusă de tatăl-fost-securist al fostului coleg de liceu, care a ajuns patron al unui concern media („Activ TV”). Citind Balada păguboșilor de Miron Radu Paraschivescu (în volumul lui Virgil Ierunca, Semnul mirării), mi-am amintit de filmul lui Alexandru Maftei de la sfârșitul anilor 90, cu Dragoș Pâslaru și Dinu Manolache:


Orișicând, oriunde, orișice-ar fi

pe orice meridian sau paralelă

neapărat îi veți întâlni pe cei păguboși

Aceștia nu sunt un neam, o familie, o clasă, o castă sau o rasă,

aceștia sunt o specie existentă în toate semințiile

speța păguboșilor

Ei sunt păguboși cum alții sunt profitori

iar certul păguboșilor câștig e conștiința

că pe lume sunt aceste două ireductibile specii

a celor păguboși

și a celor profitori

căci e un eroism patetic și frumos

în bătălia pe care o dai ca să ieși

sau ca să te menții în condiția de păgubos

spre a-ți alege, ca printr-o sită, destinul.

luni, 19 iunie 2017

Fresh start

Cuviosul Siluan Atonitul, se spune, ar fi împărțit oamenii în oameni care îl cunosc pe Dumnezeu și oameni care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Tertium non datur. Pentru mulți, această împărțire e bizară, dar „părintele” Cuviosului Sofronie de la Essex și „bunicul” Părintelui Rafail Noica judeca așa: dacă ești în Harul lui Dumnezeu, nu mai ai semnele purtării tale anterioare descoperirii dumnezeiești. Adică nu mai umbli cu vicleșug, nu te mai enervezi pe nimeni, pentru că ai deprins a-ți ține mintea în iad, nădăjduind la ajutorul Celui Milostiv. Dacă ai nădejde și nu te scandalizează iadul în care te afli (ci îl consideri ca fiind îngăduit de Dumnezeu spre nebănuit folos), ești răbdător, nu iute la mânie. Și zâmbitor, ca Noriko, personajul luminos din Tokyo Story. Ovreiul Nicolae Steinhardt avea să înțeleagă această taină abia după descoperirea lui Hristos în beciurile temnițelor și lagărelor de muncă. Este însăși fericirea despre care vorbea - în drumul spre Calvar - Fiul Omului: „Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart … este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu… “ 
Am mai aflat și noi câte ceva, fiecare în parte, dar mereu parcă o luăm de la început. Sfințenia după care - ne place să credem - alergăm (acel iluzoriu fresh start) ne alunecă mereu printre deș’te. Ne e greu să primim o mustrare, oricât de neînsemnată. Rămânem, orice-am face, în starea de balans despre care - în Andrei Rubliov - vorbea Teofan Grecul: ne zbatem între iertarea lui Dumnezeu (pe care o căutăm și de care ajungem să fim încredințați, că altfel n-am putea trăi) și „remușcătura duhului lăuntric” de care suferea Stephen Daedalus în Ulysses. Și-atunci ne ajută privirea câte unui copil, zâmbetul și nepriceperea sa de a pune la inimă lipsa de înțelegere sau, mai pe șleau, prostia oamenilor mari. Poate că la asta se gândea Cuviosul Siluan atunci când - fără să judece pe nimeni, vorbind despre desăvârșirea minții - căuta să ne trezească și să ne facă să înțelegem că nu la minte să căutăm a fi copii, ci doar atunci când e vorba de răutate. Ori nouă ne iese ca biletele de loterie ale lui Lefter Popescu: viceversa
Tokyo Story (un film de Yasujiro Ozu)

luni, 12 iunie 2017

În căutarea lui Cehov - Chers amis

Scurt-metrajul Cher amis este primul proiect de autor al lui Valeriu Andriuță, cunoscut ca actor din Corul pompierilor, Zapping, Occident, După dealuri, Bacalaureat, Afacerea Est. O cancelarie profesorală dintr-o școală basarabeană de țară. O zi de iarnă cu mult omăt și viscol. Un bulgăre de zăpadă în care se află un pietroi sparge geamul unei săli de clasă. În lipsă de altceva și așteptându-l pe director să se întoarcă de la consiliul local (unde s-a luptat pentru subvențiile ce fuseseră din nou reduse la jumătate) ca să poată începe ședința, profesorii vorbesc ba de una, ba de alta. Micile lor povești sunt adesea hazlii, dar hazul are - în subtext - un gust amar. E mai mult un haz de necaz. Necazul că, neavând cretă, profesorul de sport nu poate marca pentru elevi liniile de start și de finish, aceștia neștiind nici unde începe, nici unde se termină cursa lor întru învățătură. Necazul profesoarei de geografie care nu reușește să-și învețe elevii că Marea Neagră e în Europa, nu în Africa. Necazul profesorului de religie, exasperat de elevii basarabeni ce nu înțeleg când anume cade cu adevărat Crăciunul. Directorul îi răspunde că, fiind europeni, Crăciunul este prăznuit oficial pe stil vechi, iar acasă e liber fiecare să-l țină după cum vrea. Când vorbește despre libertatea de a fi european îl vedem cum dă niște grăunțe unui canar dintr-o colivie. În Basarabia, comentează profesorul de sport (un fel de raisonneur), limba națională e la fel de imprecisă („noi oficial nu ne-am hotărât cum se vorbește limba pe care-o vorbim”) ca și Căciunul. La ședință participă și un bătrân portar acuzat de director că sună de recreație cu cinci minute mai repede. Este mustrat și i se spune să lase Ministerul Educației să stabilească „durata orei academice”. Peste toate, în aerul cancelariei plutește tristețea dascălilor pricinuită de lipsa fondurilor pentru învățământ, într-o vreme când un fost repetent care „s-a descurcat” cel mai bine (a ajuns consilier la primărie) e posibilul sponsor al școlii. Fin psiholog și un autentic umorist, Valeriu Andriuță izbutește un admirabil film de atmosferă, cu dialoguri ce cultivă - rara avis - expresivitatea cuvântului. Suntem, parcă, în plină langoare oblomovistă, cu personaje nostalgice și blajine ce filosofează și se iluzionează cehovian. Chers amis anunță un promițător regizor de cursă lungă. 


Chers amis - un film de Valeriu Andriuță (scenariul și regia), 2017. Director de imagine: Radu Aldea. Montajul: Iulia Andriuță. În distribuție: Ion Grosu, Mariana Liurca, Vitalie Bantaș, Ecaterina Țugulea, Vica Agache, Viorica Vodă, Vanessa Andriuță. 


duminică, 11 iunie 2017

Halloween cu Cristi Puiu

Arad, sâmbătă 10 iunie 2017, 18h. O fotografie (mulțumesc Daniela Rațiu) care se poate citi și așa: cu ochii la Cristi Puiu și gândul la Mircea Săucan (al cărui film, 100 lei, tocmai îi fusese proiectat la TIFF cu vreo câteva ceasuri înainte și - chiar dacă mi-am dorit - nu aveau cum să-l prind, Clujul fiind la o distanță de câteva ceasuri bune de Arad). A doua zi, Biserica avea să-i pomenească pe toți Sfinții. Halloween se tălmăcește în engleză prin „ajunul tuturor sfinților”. În ajunul acestui praznic, am dorit să-i pomenesc cu Cristi Puiu pe mai toți regizorii români (și alții, pe lângă Pintilie, Tatos, Daneliuc, Tănase, Demian și - desigur - Puiu) care au însemnat ceva pentru cinema-ul românesc de autor, iar acum (de peste 30 de ani) nu mai sunt „în cărți”. Am răsfoit un fel de album cu fotograme din 100+ filme românești - zic eu - de referință (jumătate de dinainte, jumătate de după 1990), încercând să-i vânez reacțiile față de imagini din Viața nu iartă, Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Semnul șarpelui, Concurs, Faleze de nisip, Sfârșitul nopții, Dreptate în lanțuri, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela, Pas în doi - filme a căror stilistică și poetică este aproape de negăsit în minimalismul și preferințele Noului Val de după 2000. „Tu ești un colecționar! - mi-a zis. Pe mine însă nu mă interesează! Fiecare film pe care îl faci aduce cu el noi și noi răni pe care ți le faci sau tu le faci altora sau alții ți le fac ție ... ” Ce am discutat s-a risipit în eter (așa a trebuit să se întâmple), dar - pentru mine, cel puțin - a rămas bucuria taifasului și a reîntâlnirii cu un om pe care îmi pare că-l știu și îndrăgesc de când lumea (nu e așa: îl îndrăgesc doar de anul trecut, când am văzut Aurora, Sieranevada și am început să-l văd în nenumărate video-interviuri), un ceas din Moartea domnului Lăzărescu (proiectat în aceeași seară la renovatul cinema arădean „Arta”), secțiunea Q&A cu Iosif Demian (venit din Australia) și Cristi Puiu, următoare proiecției cu filmul lui Demian din 1983, Baloane de curcubeu, și blue ray-ul cu Sieranevada, proaspăt imprimat și intrat în magazinele de specialitate.

joi, 8 iunie 2017

Just doubt it!


Există, în După dealuri, un cadru în care apare (în prim-plan, cu majuscule) inscripția CREDE ȘI NU CERCETA! O parte din publicul ortodoxist, la premiera din 2012 și după aceea, a amendat filmul lui Cristian Mungiu pentru așa-zisa „agendă ascunsă” prin care cunoscutul (și multipremiatul) regizor ar fi dorit „să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate pe care a făurit-o presa dimpreună cu unii oameni ai bisericii în strădania lor de a judeca întâmplarea nefericită de la Tanacu”. Mungiu a fost acuzat de „lipsă de profunzime”, de „teama de a nu plăcea străinului”, de „corectitudine politică” pentru felul în care a sugerat o „relație diderotiană” în numele căreia, practic, cineva „se jerfește” și fără de care „filmul nu mai era film”. Astfel, mult comentat și prea puțin văzut (mai ales de către cei care l-au comentat), După dealuri („frumos colorat, bine paginat, cu portrete și dialoguri potrivite cu talent”) a rămas „o poveste tragică de iubire dintre două fete, foste colege la un orfelinat, în care una ajunge la mănăstire, iar alta, după ce face ceva bani în Germania, vine să-și scoată iubita din robia călugăriei pentru a fugi amândouă în lume, unde să-și trăiască nestingherite dragostea”. Dar fata care vine din Germania se lovește de „bigotismul, cruzimea și prostia călugărilor” de la o mănăstire din România… Exact același tip de discurs l-am întâlnit și în rândul multor spectatori certați cu rânduiala bisericească și supărați pe cler. Iată, mi-am zis, că grila „ortodoxistă” și cea „progresistă” nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. 
După dealuri (Cristian Mungiu, 2012)
Să fie inscripția cu pricina semn de bigotism și prostie? O vreme am crezut că da, că e o altă formă de manifestare a ideologiei luterano-calvine de tip „sola fide”, până când mi-am amintit de o secvență din Stalker. Acolo, spre finalul odiseii prin Zonă, Călăuza le spune Scriitorului și Profesorului, pregătindu-i pentru clipa când urma să intre în Camera Dorințelor: „Știu că o să vă supărați, totuși e de datoria mea să vă spun. Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viață. Trebuie să știți că aici vi se va îndeplini dorința cea mai arzătoare, cea mai sinceră, cea mai chinuitoare. Nu e nevoie să spuneți nimic, trebuie doar să vă concentrați. Încercați să vă gândiți la întreaga viață. Când un om se gândește la trecut, devine mai bun. Dar mai cu seamă … mai cu seamă … să credeți!” Să creadă, iar nu să „cerceteze”. Nota bene: îndemnul de a crede, doar de a crede, e rostit nu de un „bigot” „crud” și „prost”. La întoarcerea acasă (unde se află, spunea Alexandru Paleologu, „ultima cameră a Zonei”), spectatorul poate vedea rafturile bibliotecii ticsite de cărți (ce par citite și răscitite) ale Călăuzei. Filmele lui Tarkovski sunt și ele bogate în conotații culturale (literare, muzicale, plastice, teologice, filosofice etc.) din cele mai diverse. Deci avem de a face cu un căutător neobosit al adevărului, al frumuseții, al credinței, al nădejdii și al dragostei. În fond, și comentariul hristic din Evanghelie tot la asta se referă: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”. N-au văzut pentru că nu au „cercetat”. Iar versurile lui Nicolae Labiș de la mijlocul anilor 50 - „Scăpaţi de idoli, chip cioplit în mituri / Noi nu mai acceptăm. Ne îndoim / Şi numai strecurat prin judecată / Primim al vieţii adevăr sublim” - trimit și ele spre nevoia de încredințare, de eliberare de sub tirania eresurilor, a chipurilor cioplite, a miturilor. Cercetarea, cum ar veni, vrednică de ocară atunci e doar o examinare de tip raționalist, se cuvine căutată și dorită atunci când e însuși semnul judecății (discernământului) despre care vorbea poetul Primelor iubiri în același duh cu Apostolul Pavel: „Toate să le încercați; țineți ce este bine!”. 
Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)

marți, 6 iunie 2017

Global village

Hristos Mântuitorul - icoană de Andrei Rubliov
Andrei Rubliov, călugărul-iconar din filmul omonim al lui Tarkovski: „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” De aceea, după invaziile barbare ale hoardelor de la răsăritul Rusiei (care au fost înlesnite de lipsa de unitate a rușilor), renunță o vreme (zece ani!) să mai picteze. Și să mai vorbească. Glasul îi va reveni când asistă la biruința unui puști care izbuti să coordoneze o echipă de clopotari ce construiră un imens clopot. Clopotul bătu, deci trecu proba focului. Imediat uitară toți de puști, în euforia generală. Atunci, Rubliov, rosti primele cuvinte după un deceniu de muțenie autoimpusă: „Bucură-te, ai făcut azi pe atâția oameni fericiți! Hai cu mine, tu vei construi clopote, eu voi picta biserici!” Să ne înțelegem bine: făgăduința lui Rubliov este de a picta catapetesme după gândirea Bisericii, în duhul canoanelor ce nu îngăduiau reprezentări sentimentaliste, anecdotice, cotidiene, așa cum avea să le înregistreze istoria încă din veacul al 12-lea. Așa cum aveau să pătrundă, ca un cal troian, în însăși zidurile bisericilor ce-și spun drept măritoare și pretind că cinstesc și respectă canoanele de veacuri lăsate de Sfinții Părinți. Andrei Tarkovski, regizorul-poet din jumătatea a doua a veacului XX, avea să-i răspundă: „Nimeni nu are nevoie de filmele mele!”
Cum ar arăta o lume (care - în teorie - susține că nu s-a abătut de la vechile hotare ale rostirii prin sunet, cuvânt și imagine) în care oamenii să aibă nevoie de icoane și de filmele lui Tarkovski (ori ale altora - nu foarte mulți, dar mult mai mulți decât am crede - asemenea)? Sau, mai bine zis, cum ar arăta o lume interesată să-și activeze și cultive conștința eclezială, iar nu religiozitatea de tip pietist? Cum ar arăta un oraș cu 20 de săli ultramoderne de cinema în mall, un oraș ce se pregătește să devină în 2021 A.D. capitală culturală europeană, dacă în cea mai mică sală de cinema s-ar găsi loc și pentru filmele lui Tarkovski - măcar o singură reprezentație pe lună? Sau dacă, până la Tarkovski, oricare din aceste săli supradotate austic și cu tot confortul, ar include în repertoriu și altceva - nota bene: din repertoriul anului în curs, nu de acum 50 de ani - decât filme-conservă made in the USA? De exemplu, filmul lui Gabriel Achim, Ultima zi. Pentru că nu doar pentru Tarkovski nu se găsește o sală de proiecție, oricât de mică, ci pentru niciun film - american sau nu - care nu respectă rețeta de block buster, chiar dacă și aceste producții se joacă adesea cu sălile aproape goale în spațiile ultramoderne din malluri. Și mai zicem că nu sunt cinematografe în cetate. Ba sunt încă prea multe. Ceea ce lipsește este o politică culturală, o strategie de difuzare, un mimin interes de a diversifica repertoriul de filme din săli.
Toate acestea sunt însă mofturi. Deopotrivă icoanele din biserici și filmele de artă (de autor) din sălile de cinema. Pentru același motiv: „nu sunt eficiente”. Nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung. O lume deprinsă cu icoana (și indiferentă sau chiar ostilă reprezentărilor pietist-religioase) ori cu discursul unor filme de autor, care - în chip asumat - nu respectă schemele și clișeele menite să transforme societatea într-o masă amorfă de indivizi cărora li s-a atrofiat organul gândirii nu e profitabilă. Libertatea - avea dreptate Dostoievski - e o povară mult prea mare pentru ființa zisă om. Scriitorul (către Călăuza), în Stalker: „Tu crezi că ei sunt pregătiți pentru așa ceva? Ei nu știu decât să devoreze!...” Țara (și lumea întreagă e un imens global village) te vrea prost. Iar de scăpat, scapă fiecare cum poate.

luni, 5 iunie 2017

Tarkovski și icoana

Coincidență să fie sau nu difuzarea filmului Andrei Rubliov la TVR în seara de Rusalii, cu o zi înainte de Praznicul Sfintei Triemi? În fond, Tarkovski rătăcit în babilonia mass media nu e diferit de condiția icoanei bizantine (ca reprezentare a Bisericii) în bisericile ce-și zic drept măritoare, la început de mileniu trei. Tarkovski e înconjurat de filmele-drog, de filmele de „super-acțiune”, fantasy, horror, S.F. etc.; icoana e împresurată din toate părțile de tabloul religios, de portrete profane cu iz religios, de picturi ce cultivă anecdoticul și redau „cotidianul”, că doar am ieșit din „întunecimea” de Ev Mediu, ne-am luminat și noi de la „descoperirile științifice”. Vorba Primarului (Doru Ana) din Ultima zi: „Acum avem Animal Planet, Discovery, National Geographic, nu mai trăim în Epoca de Piatră...” Tarkovski și icoana. Mereu în ofensiva non-conformismului, mereu dincolo de modă. Andrei Rubliov - filmul prin care arta a șaptea își justifică statutul de artă. Dar el, filmul lui Tarkovski, nu e „artă pentru artă”, ci o mărturie a unui foarte special cineast pătruns de o foarte profundă conștiință eclezială. La fel cum icoana nu e nici ea „artă pentru artă”, ci însăși imaginea transfigurativă a Bisericii. Plămada opusurilor tarkovskiene, la fel ca plămada icoanei, este gândirea eclezială. Câtă vreme mai exsită deopotrivă filmele lui Tarkovski și icoana e semn că Biserica Sfintei Treimi, născută în ziua de Rusalii, nu s-a prăbușit.
Andrei Rubliov