Șarada lui Max

Nu aș vrea să las să treacă Ziua Educației în care ne amintim de profesorii dragi fără să-l pomenesc pe dascălul meu de fizică din liceu. I se spunea Max și am aflat că, la puțină vreme după absolvirea promoției noastre, a plecat în Germania, unde a și trecut la cele veșnice. Îi port o amintire vie, deși nu m-am numărat printre preferații lui – aveam, la materia pe care ne-o preda, rezultate mediocre. Așteptam cu maxim interes orele de fizică, dar nu pentru ca să aflu mai multe despre mecanică, termodinamică, electricitate, optică sau fizică atomică și nucleară. Nu. Mă bucuram să asist la orele lui Max pentru apoftegmele lui pe care ni le împărtășea (cui voia să priceapă) încifrat, prin aluzii și ironii pe care le gustam de fiecare dată. Ne dădea porecle, se lega de câte-o vorbă de-a noastră, de câte-un nărav și țesea mici povești. A fost – de departe – singurul care încerca să ne vorbească despre dimensiunea religioasă (mai târziu aveam să înțeleg că se referea la cele ale Bisericii) a vieții. Înțelegea foarte bine că pentru unii, aceasta nu era decât o formă de frondă adolescentină, iar nu ceva asumat și trăit. Țin minte că ne povestea cum odată găsise scris pe tablă „Secolul 21 ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Dar cel mai clar îmi amintesc cum a început să deseneze pe tablă axa timpului. Și zice: aici (înainte de anul zero, al nașterii lui Hristos) e epoca de aur a Greciei, cu Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon și ceilalți. Aici (și arată la o distanță de puțin peste o mie de ani) sunt Shakespeare, Cervantes, apoi iluminiștii, romanticii etc. Și între? – zice. Nu așteaptă răspunsul nostru (care ar fi venit, unanim: Evul Mediu) și continuă: îl numiți ev întunecat, dar aici se află aurul gândirii omenești!... În Evul Mediu??!! N-am priceput nimic, atunci. Cu altă ocazie (sau poate tot atunci) ne-a vorbit despre o antologie în două volume, cu fragmente de texte patristice (din Răsărit și Apus) apărută în colecția BPT: Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu. Peste câțiva ani abia, când am văzut întâia oară Andrei Rubliov de Tarkovski și Căința de Abuladze, când am început să mă minunez de scrierile lui Dostoievski și Nicolae Steinhardt, când am ajuns să citesc Pentru un nou Ev Mediu de Berdeaiev mi-am amintit, involuntar, de Max. Într-un fel, este moștenirea cea mai de preț pe care aveam să o primesc de la un dascăl, în liceu. Nu doar eu, ci toată clasa. Și, poate, alte clase paralele sau din alți ani. Câți dintre elevii săi au luat aminte? Dumnezeu știe. Mie însă șarada lui mi se pare cu adevărat importantă pentru că de felul în care înțelegem și trăim axiologia pe care ne-a desenat-o pe tablă – chiar acum, sau mai ales acum, în evul media, când nu se mai știe ce înseamnă icoana și care mai e rostul unui ritual – depinde așezarea noastră în viață. Și chiar devenirea noastră. Și, cine știe, poate și datorită lui Max aveam să înțeleg și să primesc într-un anume fel Călăuza, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Lumină de iarnă, Simion al deșertului, Ruga, Hadersfild, După dealuri, Sieranevada... 

Bezbog sau drumul spre eșafod

Bezbog este încununarea unei cineaste bulgaro-franco-engleze care – încă de la primele scurt- și mediu-metraje (Prin harul lui Dumnezeu, Mărul putred, Pauza de prânz) – avea să se distingă printr-o notă extrem de personală de realism social și brutal (chiar hiper-realism), de absurd și alegorie. Vecinătăți declarate: Robert Bresson, Werner Herzog, Cristi Puiu, Pablo Larrain, Carlos Reygadas.

Un bărbat răstignit într-o grotă de munte cere să bea apă, dar e sleit de puteri și – înțelegem – își dă duhul. Privitorul își amintește de cuvintele rostite de Hristos pe cruce, „Eli, Eli, lema sabachthani?”. De aici și posibila semnificație a titlului ce trimite spre o anume stare de spirit – fără de lege, fără frică de Dumnezeu. Pe ea se așează întreaga lume post-comunistă din Europa de Est, nu doar din spațiul bulgar. Stircto sensu, Bezbog este însă și numele muntelui din sud-vestul Bulgariei, a cărui legendă e povestită, la final[1].

Ceea ce se vede și se aude în multipremiatul film al Ralitzei Petrova[2] este mult mai mult decât ar putea cuprinde un sinopsis, o descriere în cuvinte. Gana, o soră medicală plătită (și) de mafia locală (condusă de capii poliției și ai justiției) dintr-un orășel aflat la limita subdezvoltării, sustrage cărțile de identitate ale bătrânilor asistați social (și ajunși în faze avansate de senilitate / demență / Alzeimer) pentru care lucrează, documente pe baza cărora profitorii înființează o serie de firme dubioase[3]. Cu totul aparte în Bezbog este altceva: atmosfera minimalist-austeră orchestrată foarte cinematografic de Petrova, în triplă calitate – de regizor, scenarist și producător asociat[4]. Pentru că, în ciuda tușelor „neorealiste” ce surprind cenușiul material și moral al existenței, filmul său – un „purgatoriu submontan din a cărui atmosferă glacială, frisonantă, ieși anevoie, sacadat; parcă înghiți cu noduri  vreme” (Vladimir Bulat) – nu are nimic în comun cu mizerabilismul decorativ din atâtea filme insignifiante realizate, mai cu seamă în anii 90, în țările foste comuniste. Imaginea (directori de imagine: Krum Rodriguez, Chayse Irvin; scenograf: Vanina Geleva) este – ca și muzica – un personaj, un instrument profund angajat în construcția dramaturgică[5]. Astfel, spectatorul este invitat să ducă mai departe starea de godless căreia filmul îi propune o expresie asemenea haiku-ului japonez.

Fragmentele muzicale din câteva cântece bulgare bisericești au funcția de „refren poetic” și deschid posibilitatea unor noi emoții (artistice, nu pur psihologice) transformate calitativ. Ecoul solemn și triumfător al corului bisericesc mi-a amintit de evocarea muzicii ecleziale bulgare din romanul lui Cinghiz Aitmatov, Eșafodul. Acolo, personajul central cu destin de martir este copleșit de emoție și, transfigurat, remarcă la coriștii bulgari simțământul filial al datoriei față de străbunii ce se apropiaseră, prin suferință, de Hristos „cel inaccesibil și nedespărțit de spirit”. Doar așa, comentează el, puteau da naștere unei cântări „inefabile, pline de dăruire”.

Imnurile cântate, izvorâte parcă din propriile imbolduri, dureri, griji și vinovății ale Ganei, abia acum își află ieșirea, eliberând-o și umplând-o totodată de o nesperată lumină și inspirație. Este momentul nașterii „omenescului în om”[6]. Abia acum Gana conștientizează răul pe care – sustrăgându-i actul de identitate – l-a pricinuit bătrânului Ioan, fostul deținut politic (din perioada stalinistă) despre care află că este acum instructor de cor și de la care ar vrea să învețe să cânte muzică bisericească („Nu e târziu?” – îl întreabă; „Niciodată nu e prea târziu!” – îi răspunde acesta). Conștiința mustrătoare o îndeamnă să-și învingă frica și să dea la iveală abuzurile justiției, fără să știe (sau fără să-i mai pese) că drumul pe care tocmai a pornit duce la eșafod.

---

[1] Un personaj (din off) relatează că, pe timpul ocupației otomane, sătenii pravoslavnici bulgari s-au refugiat pe crestele cele mai înalte ale acestui munte. Deși nădăjduiau că – aflându-se mai aproape de Dumnezeul din ceruri – vor scăpa cu viață, au fost măcelăriți de cotropitorii turci.

[2] Bezbog a fost premiat la Paris, Batumi, în Georgia, Cipru, Tetuan, Varșovia, Stockholm, Mumbay, Reykjavik, Sarajevo, Sofia. În 2016 a obținut, la Locarno, „Leopardul de Aur”, Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal (Irena Ivanova), Premiul Juriului Ecumenic și Premiul criticii elvețiene Boccalino. Hollywood Reporter: „Un debut cinematografic ce întrece așteptările, o meditație asupra nevoii universale a omului de credință, nădejde și frumusețe”.

[3] „Fizionomia ei este a unei măști, iar oboseala a unui măgar de tracțiune. Urcând greoi în duba cu care se deplasează, ducând pe umăr o geantă șleampătă, ea nu are nimic feminin, grațios, atractiv. Este la fel de doborâtă de viață ca și pacienții pe care-i vizitează.” (Vladimir Bulat)

[4] „Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică socială și morală sumbră, nemiloasă, un jăratec care se așează pe o rană deschisă, producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existențială, decît niscaiva răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să fie întinse pe tapet, căci omul se obișnuiește cu răul, și starea aceasta tinde să devină „firească”. Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre oameni...” (Vladimir Bulat)

[5] Imaginea din Bezbog, ce invită la contemplare și introspecție, este percepută în contextul noii sale integrități, în care muzica, folosită minimalist, devine parte organică. Dimensiunea adusă de coloana sonoră (sound design: Peter Albrechtsen) conferă o altă calitate imaginii. Ce contează este expresivitatea sonoră a momentului. Când un microbuz iese dintr-o parcare subterană și se pierde în lumina zilei (cadrul amintește de Călăuza lui Tarkovski), auzim nu muzică propriu-zisă, ci un conglomerat de sunete electronice asemenea unei voci nedefinite a naturii, a unor sentimente neclare, inexplicabile, dar adevărate. Sunetele dispar progresiv, rămânând o vreme la limita auzului, iar din clipa în care începem să le sesizăm (ca în secvența hiper-realistă a orgiei), ne întrebăm dacă nu cumva doar ni s-a părut și, de fapt, n-am auzit nimic, pentru ca apoi să ne întrebăm de câtă vreme le auzim.

[6] Prețul trezirii (sau „în-omenirii”) este scump. Dar la fel de scump este și prețul plătit de profitorii cinici care au înțeles mersul vremurilor: unul din „rechinii supraviețuitori” mărturisește că viața i se pare de nesuportat, iar fiecare dimineață i se pare un coșmar; pe fiul mult iubit al altuia îl înghite pământul într-o văgăună foarte asemenea celei în care au pierit victimele care încercau să-și facă dreptate. 

Ceea ce rămâne din viață

Digital art by Pavel Vereș

Cu poetul și jurnalistul Robert Șerban m-am reîntâlnit - vreme de un ceas - la emisiunea Piper pe limbă. Cu poezia lui, în volumul Pierdut în transparență (ilustrat de Pavel Vereș), apărut anul acesta în condiții grafice excelente la Editura Polirom.

Ce condiție trebuie să îndeplinească un film vechi ca să fie considerat încă viu? - mă întreabă Robert în emisiunea care s-a difuzat la TVR3 chiar de ziua lui de naștere. Dar - îmi spun - există cu adevărat filme vechi și noi? Nu cumva e vorba despre filme moarte și filme vii? Ori chestiunea viu-mort nu e ușor de tranșat. Ține, într-un fel, de credință, de disponibilitatea interioară de a adera sau nu (încă) la un anume tip de discurs, de viziune, de povestire cinematografică. Astfel, un film e la fel de viu pe cât ești tu de viu (și de liber), ca spectator. Și poate că viața (sau prospețimea) filmelor vechi nici nu se poate discuta în afara libertății spectatorului. Un film liber (de prejudecăți, de șabloane, de idei preconcepute etc.) presupune un privitor liber. Sau măcar preocupat de ideea eliberării de prejudecăți.

Nu am apucat să discut cu Robert prea mult despre filmul / cartea ca o pradă sau, mai bine zis, despre amăgirea că filmul / cartea poate fi o pradă (prada - ca-n poemul lui Ștefan Augustin Doinaș, Mistrețul cu colți de argint - suntem noi). Și despre Tarkovski, Puiu, Mungiu sau Jude. În ceasul reîntâlnirii noastre am încercat să mă refer la importanța condiției de spectator. De cinema, de teatru - nu contează, câtă vreme autorul e prezent și dispus să publicului un selfie cât mai autentic, mai neprefăcut. Îmi place condiția de spectator treaz, de împreună-contemplator al vieții ca miracol - că despre asta e vorba, în fond. Cred că e important deopotrivă respectul artistului pentru spectator și al spectatorului pentru artist, după cum important e să nu trișezi - nici ca artist, nici ca spectator. Doar că adesea ni se pare că știm îndeajuns de bine cum stă treaba și cu spectatorul, și cu artistul. Și atunci dispare orice bucurie. Rămâne doar interesul transformat - încet, dar sigur - în blazare. Ori filmul (sau teatrul sau literatura sau muzica) ar trebui să fie un ospăț al bucuriei. Și al poeziei.

Găsesc, în versurile lui Robert, această ars poetica (ce mă duce cu gândul la Walt Whitman și la al său poem „A Noiseless Patient Spider”) numită „O dorință” despre nevoia de comunicare:

vreau să scriu 
ca și cum m-aș naște
plin de sânge de bucăți de piele și resturi de carne
cu un țipăt gros
prelung
de barbar lepădat de ai lui
într-o pădure de statui romane
ce-l privesc înregțoșate și cu dispreț

vreau să scriu
cu un tăvălug de cuvinte
versuri care să iasă din pagini
și să se agațe de pereți de ferestre de uși
ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriașă
ce tocmai de pregătește să-l devoreze
și
înnebunit de frică
țese într-una într-una într-una
până când se topește 
în ațele ce se întind - o cămașă a morții 
prea mare 
și 
prea subțire

Și, în fine, descopăr - amuzat și uimit - poemul „Sfat pentru un tată bătrân”:

nu te mai juca atâta cu viața
ai îmbătrânit și tu
acuși îți trebuie ochelari mai tari
acuși cremă pentru picioarele umflate
răspunsuri săltărețe la săru' mâna, nenea ori la ce bine arătați azi
zâmbet la tataie, bagă viteză
șepci pentru soare
căciuli pentru vânt 
batiste tot mai multe batiste

însă miraculos va fi că o să descoperi
pe dinăuntru 
și că niciodată nu vei mai uita de tine
niciodată

vei afla că ai ficat rinichi vene stomac
pancreas artere vezică mațe inimă
și vei începe să le porți de grijăâși să-i iubești ca pe niște copii

iată minunea:
vei fi din nou tată la bătrânețe
și 
din câte te cunosc
unul răbdător și atent
vei citi cărți despre copiii tăi 
despre ce le trebuie și ce nu
despre ce au voie să facă 
și ce le este interzis cu desăvârșire
vei cere sfaturi despre ei
vei povesti cunoscuților ce-au mai pățit
îi vei duce la medici la mare la băi
îi vei obloji
te vei ruga să nu vrea niciunul dintre ei să iasă afară
și îi vei purta în tine mai grijuliu ca o mamă
va fi greu
cu baston
cu cârje poate
cu dragostea și frica
ce vor fi una 

Îi doresc lui Robert ceea ce-mi doresc și mie: să nu uite nicicând că (așa cum spune un vers de-al său)
poezia este ceea ce rămâne din viață 
după ce o trăiești...

Enjoy the silence

Anul ăsta, Duminica în care tema centrală e iubirea de vrăjmași a căzut în prima zi de octombrie. E, poate, locul geometric cel mai greu de cuprins din întreg anul liturgic. Pentru că presupune să ajungi, pur și simplu, la iubire. Să nu mai știi nici de vrăjmași, nici de fârtați, să dobândești acea pace în toți și-n toate. Dar cum să împlinești această poruncă (e, totuși, o poruncă pentru cei ce poartă cruciulițe la gât, pentru cei ce-au început să-și conștientizeze botezul, precum „idiotul” din filmul sârbesc Hadersfild) fără să fii precum pruncii („aceștia mici”) care - necunoscând categoriile (partidele, rasele, etniile, găștile, denominațiile, ideologiile ș.a.m.d.) ce-i despart pe oameni - nu știu ce-i acela un vrăjmaș. Într-un fel, pericopa evanghelică de azi e cea mai dureroasă. Pentru că-ți vine să exclami ca poetul național: „unde ești, copilărie, cu pădurea ta, cu tot?...” Pentru că tot ce ai e o memorie mult prea selectivă în ceea ce privește contabilizarea datoriilor altora. Iar pentru asta nu sunt de vină ei, ci lipsa de pază a gândurilor, graba cu care aruncăm vorbe grele în loc să înțelegem că alta, cu totul alta, e treaba noastră. Dacă vrem cu adevărat să ajungem - prin metanoia - la pace cu gândurile noastre. Și poate că războiul nevăzut pe care-l ducem ar fi mai puțin crâncen, mai puțin vătămător (pentru noi, înainte de toate), dacă am ține seama de îndemnul apostolului: „Aceeași să cugetați, aceeași dragoste având, un suflet fiind, una cugetând. Nimic făcând cu prigonire sau cu mărire deșartă; ci cu smerenie unul pe altul socotind a fi mai de cinste decât pe sine..” Sau dacă am înțelege că vrăjmașii (aceia despre care Hristul de pe cruce spunea că nu știu ce fac, aceia pe care - fără să ne răstignească - încă nu putem să-i iubim) sunt lăsați cu un scop și dintr-o pricină anume. Atunci, poate, vom învăța să ne bucurăm de tăcere (și în tăcere). Și vom pricepe că viața pe care, fără să fi făcut nimic s-o merităm, am primit-o în dar...

Câte ceva despre CEFFTm 2017

CEFFTm 2017

Așadar, Festivalul de Film Central European Timișoara, ediția întâi, s-a săvârșit în seara de 9 septembrie 2017. La cât mai multe ediții de-acum înainte!

Sieranevada - un film de Cristi Puiu

Am așteptat cu emoție să revăd Sieranevada și - în prima zi din festival - l-am revăzut într-o sală cu peste o sută de spectatori. Și cu o imagine și un sunet oarecum comparabil cu ceea ce se vede și aude la mall. „Ospățul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită... ospățul realizează condiția paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăși” (Nicolae Steinhardt). Cuvintele Monahului de la Rohia se potrivesc de minune comediei umane (comediei dramatice) scrise și regizate de Cristi Puiu, care a fost răsplătită cu Premiul Publicului.

Haiducii lui Șaptecai (poster polonez)

În holul cinematografului Timiș a putut fi vizitată o expoziție de afișe străine (poloneze, cehoslovace, germane, maghiare etc.) la câteva filme românești de dinainte de 1990. Evident, în proporție covârșitoare, erau afișe la filmele „epopeii naționale” sau la comedii populare ori filme „de acțiune”.

În ziua a doua de festival am participat la o lansare de carte, la librăria Cărturești: Jean Negulescu. Un român la Hollywood - de Manuela Cernat. Un eveniment de excepție la care mi-aș fi dorit un public mult mai numeros. Jean Negulescu n-a fost doar regizor de film. Câteva din crochiurile pe care le dăruia actrițelor sale (ce-i serveau drept model) sunt publicate în volum.

Am văzut, în întregime, două filme agreabile (mai cu seamă datorită interpretelor principale), dar nu mai mult decât atât: O soție bună (debut în regia de film a Mirianei Karanovic, cunoscută din filmele lui Emir Kusturica Tata în călătorie de afaceri, Underground și Viața e un miracol) și Profesoara. Păcat că amândouă nu depășesc anecdota.

Am revăzut jumătate din Toni Erdmann în parcarea din Piața Dacia. Aproape un ceas, vreo 30 de copii de cartier (cu vârste între 5 și, probabi, 17 ani) au tot bruiat proiecția cu râsetele lor ce n-aveau nicio legătură cu ceea ce se petrecea pe ecran. Apoi s-au dus ceva mai încolo, în parcul din apropiere, unde și-au butonat în continuare telefoanele mobile. Mă urmărește, ca un ecou, întrebarea tatălui adresată fiicei sale însingurate: „Tu chiar ești ființă umană?”

Toni Erdmann

Filmul-revelație al acestui festival a fost, în ceea ce mă privește, drama bulgărească Fără Dumnezeu - debut în lung-metraj de Ralița Petrova (premiul cel mare și premiul de interpretare feminină la Locarno, 2016). Extraordinară forța cu care a știut să creeze o atmosferă de cinema pur-sânge. Și discreția cu care sugerează - prin cânturile psaltice, liturgice, specific bulgărești - seducția împărăției bogată în pace și duh sfânt, care însă știm (sau ar trebui să știm) că „nu e din lumea aceasta”. În acest sens, starea de godless e proprie condiției umane, atunci când se opune acestei „seducții”. Personajul principal din film, ce-i drept că destul de târziu, cedează. În fața frumuseții și bunătății, născute din și revărsate întru veșnicie, rămâne fără apărare. Se predă. Iar această predare, la fel ca asumarea crucii, nu are nimic strident, nimic moralizator. Profesiunea de credință a regizoarei: „În filmele mele încerc să creez maximum de tensiune păstrând numai esența lucrurilor despre care povestesc. La fel ca într-un haiku. Îmi doresc astfel să provoc spectatorului o experiență viscerală.” 

Bezbog

Am participat la un masterclass despre scenariul de film. Alexandru Maftei a prezentat un interesant power point despre mecanismele teoretice de scriere a unui scenariu. Răsvan Popescu a vorbit despre cele șapte scenarii ale sale devenite filme: Prea târziu, Terminus Paradis, Noro, Război în bucuătărie, Faimosul paparazzo, Femeia visurilor, Ceva bun de la viață. Alexandru Maftei - a spus moderatorul evenimentului, Marian Țuțui - e cunoscut mai ales pentru Bună, ce faci? și Domnișoara Christina. Eu n-am zis nimic, dar aș fi putut să-i dau replica: Fii cu ochii pe fericire! Puțini își mai amintesc (ori au auzit) de acest film (co)produs de TVR la sfârșitul anilor 90, despre reuniunea de clasă a unor foști colegi de liceu. Este, totodată, ultimul film în care a apărut actorul Dragoș Pâslaru înainte de a se retrage la mănăstire. Și, nu în ultimul rând, este cel dintâi film românesc despre ceea ce a urmat după 1990 (fără să fie tributar realismului din Reconstituirea) care își propune și reușește să nu fie mizerabilist. Care vorbește cu eleganță (fără să fie, prin asta, prețios) despre iluziile pierdute ale unei generații ... căpătuite. Cu două excepții: inadaptații jucați de Dragoș Pâslaru și Dinu Manolache. Fii cu ochii pe fericire! adună o galerie de mari actori: Dragoș Pâslaru, Dan Condurache, Tora Vasilescu, Maria Ploae, Dorel Vișan, Medeea Marinescu, Dinu Manolache (în ultimul său rol), Claudiu Istodor, Marius Florea Vizante, Marcel Iureș, Mirela Gorea, Horațiu Mălăele, Mihai Sandu Gruia, Mihai Dinvale, Șerban Ionescu, Mircea Diaconu, Monica Ghiuță. Aici apare și Radu Gabrea (inițiatorul CEFFTm, preluat în urmă cu un an de Victoria Cociaș), în rol de producător german interesat de eficiența postului TV („Star TV”, cu trimiteri evidente spre singurul mega-canal de televiziune comercială de atunci, din România) pe care îl finanțează. 

Fii cu ochii pe fericire - un film de Alexandru Maftei

În fine, în ultima seară a festivalului (9 septembrie), printr-un joint venture, am relansat Pseudokinematikos 3. Între viață și filme (despre care a vorbit scriitoarea Daniela Rațiu) și am proiectat (în premieră la Timișoara) Chers Amis, filmul lui Valeriu Andriuță (preotul din După dealuri), premiat pentru cel mai bun scurt-metraj la BIFF 2017. Toți l-au savurat și unii au rămas să povestim despre el după terminarea proiecției.

A fost o săptămână plină de întâlniri frumoase, de filme și discuții. Le mulțumesc celor ce mi-au fost alături. 

P.S. Chers Amis, a cărui poveste se petrece într-o cancelarie profesională unde se ține un consiliu, face trecerea spre noul an școlar, care începe pe 11 septembrie. Filmul lui Valeriu Andriuță e de-a râsu'-plânsu', dar ce frumoasă și suportabilă e indiferența și lentoarea dulce-amară din acea cancelarie de școală în care nu se întâmplă nimic, în comparație cu realismul frust al indiferenței din sistemul de învățământ cu care, în feluri diferite, ne confruntăm fiecare în viața de zi cu zi...

Chers Amis - un film de Valeriu Adriuță