Zig-zag prin 2017

De Crăciun, în 2016, eram patru în casă. Acum suntem cinci. În Ajun de Halloween 2017 (cuvânt la auzul căruia unii, deși se referă la praznicul tuturor Sfinților, au strâmbat din nas) a venit pe lume (pe lumea asta care nu e așa de rea, de vreme ce Hristos S-a întrupat în ea) și Simeon. Cam pe când - alături de Theodor, Ioan și Octavia - urmăream, la aceeași masă de la „Zai”, monologul lui Marmeladov, interpretat de actorul și regizorul Levente Kocsàrdi. 

Cei 5R (dintre care unul e - încă - nevăzut), la Oază

Anul meu teatral 2017 începe și se încheie cu câte o premieră. În primele zile din ianuarie, Sonetul 66 la TMT (Teatrul Maghiar din Timișoara) - un musical tragic imaginat de Kocan Mladenović (regizor din Serbia, care mai montase la TMT Opera cerșetorilor) ce înregistrează „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist” (Nicolae Steinhardt). O serie de sugestii plastice (Guernica lui Picasso, Grădina desfătărilor lui Bosch), coregrafice (frenezia dansului din filmul lui Sydney Pollack, Și caii se împușcă, nu-i așa?) compun un decor foarte asemenea cu cel închipuit de Monahul de la Rohia pentru începutul secolului 21: „Țările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate.” O lume în regim de mobilizare, în care cei fărădelege au devenit stăpâni, iar cei cuminți, proști. O lume prin care trec alți Romeo și Julieta, Macbeth, Othello sau Titus Andronicus, unde până și aerul e irespirabil, astfel că fiecare - pentru a supraviețui - trebuie să poarte măști de gaze.  

Shakespeare's Sonnet 66 (TMT)

Rabenthal, ultima premieră a TMT și ultimul spectacol văzut în 2017, este un spectacol de autor. De bună seamă, universul Radu Afrim din acest ultim proiect al regizorului este rodul unei extraordinare strădanii în echipă. Și-au adus aportul, desigur, și interpreții, costumele, scenografia, coregrafia, luminile, precum și „universul sonor” (așa scrie pe caietul program) care aparține tot lui Afrim. Un spectacol dens și extrem de elaborat, de muncit, pe nemuritoarea temă eros & thanatos. Energia din umorul existențialist din Rabenthal mi-au amintit nu doar de unele montări ale lui Silviu Purcărete, ci și de universul unor filme ca Giulietta degli spiriti; Roma; La Grande Bouffe; Cabaret, All That Jazz; The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover.

Rabenthal (TMT)

Tot la TMT am văzut, în 2017, Ultima mutare (regia: Levente Kocsàrd) și Exit (regia: Árpad Schilling). 

Ultima mutare (TMT)

În cel dintâi, neobosit căutător al desăvârșirii, actorul este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu (scoasă din circuitul teatral în urmă cu zece ani) este aruncată în aer. Asemenea unui rege, actorul ar trebui să fie nemuritor. Și poate că, prin credincioșia cu care slujește scenei și încearcă să deslușească viața personajelor sale, chiar așa e. Poem dramatic al agoniei și mortii teatrului, Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală și, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieții. 

Exit (TMT)

Cel de-al doilea spectacol surprinde goana unor est-europeni spre occident. Totul se întâmplă în terminalul unui aeroport londonez, spațiu ideal pentru revelarea unor caractere. Nu fără umor. Negru, pentru că rădăcinile vânzolelii acestor aventurieri sunt amare. De la Exit am rămas cu iluziile pierdute ale celor ce cred că limba maternă, numele și orice formă de pietate filială sau matrimonială se pot negocia și, la nevoie, substitui printr-o uniformizare generală.

Carmen (Opera Română, TM)

Pe la mijlocul anului, în sala TNT (Teatrul Național din Timișoara) am ajuns la opera Carmen în versiunea regizorală a lui Silviu Purcărete (decoruri: Dragoș Buhagiar). Spectacolul, înțeleg, i-a nemulțumit pe spectatorii mai „conservatori”, care așteptau o montare mai convențională, în care să nu se simtă amprenta regizorului… Greu de crezut că Purcărete poate oferi acest „confort” acestui tip de public. 

Inimi cicatrizate

Din întâlnirea cu Radu Jude la librăria „Două bufnițe” din Timișoara (în februarie, când s-a proiectat Inimi cicatrizate) rețin mai ales o întrebare pe care o tânără spectatoare i-a adresat-o regizorului. Anume, de ce a preferat să renunțe la atmosfera ambiguă, „de taină”, din scrierile lui Blecher. Jude a răspuns că cele mai multe demersuri regizorale de acest fel eșuează în kitsch. Cum ar veni, abordarea frustă, de tip „realist” (fără trucuri „suprarealiste”, fără flashback ori flashforward) e preferabilă. Unde mai pui că e mai aproape de „adevăr”. (De ce-ar fi „adevărul cinematografic” unul singur? Și Bresson și Mizoguchi ori Fellini sunt la fel de adevărați.) Apoi, apropo de kitsch, a urmat un exemplu - Dan Pița. Și aici Radu Jude m-a privit o clipă, știind că - împotriva „corectitudinii” criticii cinematografice din România de după 1990 - mă simt foarte legat de ceea ce a făcut Dan Pița până la Pas în doi. Firește, cel mai potrivit răspuns ar fi fost: Care Pița? N-am zis nimic. Probabil că încă nu e momentul reconsiderării tradiției din care face parte „acel Pița” (cel de dinainte de 1990). Știu însă că va veni o zi când comentatorii se vor dezmetici, iar limbajul filmic născocit de Iliu-Marcus (Viața nu iartă), Săucan (Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei), Pintilie (Duminică la ora 6), Pița-Veroiu (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului), Pița (Concurs, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (Semnul șarpelui, Sfârșitil nopții) ș.a. va fi, dacă nu recuperat, măcar valorizat ca un complement necesar pentru limbajul frust, de tip ciné-vérité (fructificat cu succes de Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Puiu, Mungiu ș.a.). 

Țara moartă

Țara moartă, documentarul lui Radu Jude (cu pagini din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian citite de regizor, cu fotografii din colecția Costică Acsinte, cu imnuri legionare și marșuri în fundal), mi-a amintit (ca, altădată, Aferim sau filmele lui Lucian Pintilie) de schița Românii verzi de Ion Luca Caragiale: „ … Un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile. Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia. De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului național celui mai extrem. Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, crește la sânul lor niste monștri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au vazut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverșunare. Să ferească Dumnezeul străbunilor noștri pe orice român sau orice româncă să dea naștere la așa specimene teratologice! … ”

Ouăle lui Tarzan

Un alt documentar, Ouăle lui Tarzan (de Alexandru Solomon), oferă din abundență prilejuri de bucurie pentru cei care - asemenea doctorițelor tinere din film - se folosesc de „vraja” spațiului liturgic (în care, spune una din ele, pierzi noțiunea timpului) fără să le pese de „vrăjeala” ideologiilor (comuniste, capitaliste). În filmul lui Solomon m-am întâlnit și cu Dostoievski și cu Soljenițân și cu Aitmatov și cu Svetlana Aleksievici. 

Fixeur

2017 a însemnat și descoperirea altor câtorva filme. În ianuarie, o întâlnire specială (într-o sală de mall, evident, goală) cu Fixeur și revirimentul unui regizor (după incertul Ilegitim): Adrian Sitaru. 

Dunkirk

Experiența audio-vizuală extraordinară la I-MAX, cu Dunkirk. 

Despre trup & suflet

Despre trup și suflet (regia: Ildiko Enyedi) este o poveste de dragoste atipică ce mi-a amintit de un poem de Nichita Stănescu: „Dacă te trezeşti, / iată până unde se poate ajunge: / Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru / ca un tunel, / privirea se face una cu tine. / Iată până unde se poate ajunge / privirea, dacă se trezeşte: / Deodată devine goală, aidoma / unei ţevi de plumb prin care / numai albastrul călătoreşte. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz: / Deodată devine gol pe dinăuntru / ca o arteră fără sânge / prin care peisajele curgătoare ale somnului / se văd …”. 

Rocker

Rocker (văzut acasă, pe laptop), de Marian Crișan, e o restanță de acum câțiva ani. Emoționantă jertfa de sine a tatălui ce-și ocrotește fiul rebel care se droga. 

Kagemusha

Tot o restanță (de și mai mulți ani) e și Kagemusha lui Kurosawa, despre care Nicolae Steinhardt scria că e o mărturie despre felul în care „fiinţa umană se cuvine să trăiască nici exclusiv în profan şi nici exclusiv în sacru: numai paralelismul celor două moduri de viaţă (ori matrice stilistice, ar zice Lucian Blaga) ajunge să îmbrăţişeze, complementar, sensul dual al vieţii”. 

Ultima zi

Cel mai insolit film românesc din 2017 a fost Ultima zi (regia: Gabriel Achim). Replică-rapel (rostită de Adrian, personajul jucat de Mimi Brănescu): „Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Dacă îngropăm sămânța ca să aducă roadă, cu atât mai mult se cade să îngropăm trupul, care-i mai mult decât sămânța. Oasele, chiar după mii de ani, păstrează ADN-ul, identitatea persoanei, cenușa nu. Pământul ne păstrează pe toți, ca o bibliotecă. Dacă o ardeți, ar fi ca o a doua moarte. Iertați-mă, dar așa am simțit că trebuie să vă spun.” În felul său, Ultima zi (ca și După dealuri, Sieranevada, Umbra de nor) e tot despre dezbisericire, despre cât e de greu „să schimbi macazul” (echivalentul colocvial al metanoiei), despre „vrăjeala” care a supraviețuit „dezvrăjirii” unei lumi. Pentru că, vorba primarului jucat de Doru Ana, „dacă ai  Discovery, National Geographic şi Animal Planet, la ce-ți mai trebuie religie?”.

Cutia Pandorei

Tot o bucurie a fost și Cutia Pandorei de Pabst (cu Louise Brooks), film mut din 1929,  acompaniat în 2017 de Orchestra Filarmonicii din Timișoara. 

Țărmul nu are sfârșit

În 2017 am văzut pentru întâia oară opusul lui Mircea Săucan din 1962, rămas (cvasi)inedit: Țărmul nu are sfârșit. Un film-poem, în care se întrevăd obsesiile regizorului din Meandre și 100 lei (realizate câțiva ani mai târziu și difuzate cu mari probleme). Mircea Săucan despre acest film al său îngropat de viu (nu a ajuns niciodată pe ecran înainte de 1990, iar după 1990 a fost difuzat doar la Cinematecă): „Eram un om cu mult mai bun. Mai deschis, mai naiv. Aveam o anumită puritate, o puritate care îți poate da o anumită inconștiență, dar și o anumită prostie. Filmul ăsta are o anumită virginitate pe care n-am încercat s-o deflorez niciodată. Am vrut să ne jucăm cu stelele, cu nisipul, cu universul. Microcosmosul include universul întreg. Într-un fir de nisip încape întregul univers. În gesturi, în mișcări puteam ascunde feminitatea, iubirea.” Am ajuns la filmul lui Săucan în drum spre Iași, unde am fost premiat pentru critică de film la evenimentul „Convorbiri Literare 150”. Mulțumesc echipei conduse de Cassian Maria Spiridon și lui Mircea Platon în special. 

Cu dl. Cassian Maria Spiridon

De Florii am fost cu Theodor la biserica studenților din București, iar apoi ne-am întâlnit cu Dan Pița, Petre Nicolae și Ionuț Mareș la un restaurant din Piața Rosetti. Încă aud ecoul întrebării lui Dan Pița despre pilda talanților („Cum adică, Dumnezeu îți dă și tot El îți ia înapoi dacă nu ești cuminte?”). 

Cu Cristi Puiu la Arad

2017 a fost anul în care - la Arad, în cadrul unor conferințe despre Sieranevada și Baloane de curcubeu (filmul lui Iosif Demian) - l-am întâlnit de două ori pe Cristi Puiu, „pescarul de inefabil”. Apoi, împreună cu Florin Doboș, ne-am revăzut la librăria Cărturești din mall. Descoperirea lui Cristi Puiu e semnul de netăgăduit al mult-milostivirii dumnezeiești care - după 15 ani de pripită cristipuiufobie (never say never!) - mi-a dăruit bucuria acestor trei scurte întâlniri. 

Retrospectiva Tarkovski la BCUT

În 2017 am reușit să proiectez și să prezint la cinemateca BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara) cele cinci lung-metraje ale lui Tarkovski din URSS (Copilăria lui Ivam, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, plus alte două filme sovietice: Gară pentru doi și Câteva zile din viața lui Oblomov).  Au venit neașteptat de mulți tineri (studenți). La proiecția cu Andrei Rubliov a intrat în sală - nu e plăsmuire! - un câine vagabond. Cu două minute înainte să înceapă filmul. A venit de parcă ar fi avut invitație, s-a așezat sub un rând de scaune, fiind răsfățat de studenți. La un moment dat, a început să schiaune și chiar să latre când, pe ecran, niște câini hămesiți s-au sfâșiat pentru o bucată de slănină pe care le-a aruncat-o un tătar. La final, după ce au ieșit toți din sală, el a rămas nestingherit sub scaun. În zadar a încercat doamna Lia Vighi (coordonatoarea proiectului de cinematecă de la BCUT) să-l ducă (la propriu!) cu zăhărelul spre ieșirea din aulă. Abia după vreo câteva minute de siestă (deh, Rubliov e un film greu de digerat chiar dacă ai stomac de câine), a făcut singur cale întoarsă. Mă așteptam ca la Solaris (filmul pe care aveam să-l proiectăm în săptămâna următoare), să ne trezim cu un cal (Tarkovski iubea și caii, nu doar câinii), dar n-au venit decât studenți. Peste câteva săptămâni, după proiecția Călăuzei, Simona Croitoriu, scrie pe contul său de facebook: „Dacă ar fi să pot alege, toată viața care mi-a mai rămas aș fi doar spectator la Călăuza. Și dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aș fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani și aș putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aș lua Călăuza – mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să  ai parte de frumusețe în lumea în care ești! Mulțumesc!” 

Câinele-spectator la Andrei Rubliov

Tot în 2017 am ajuns pentru prima oară la Ceau, cinema! (ediția a patra). Am rămas cu: Sătucul meu drag (proiecție specială la Gottlob, în singurul cinema sătex de lux din România), Balul pompierilor, Margarete, Despre ospăț și oaspeți, Imaginea de apoi și Planeta Petrila. 

Margarete

În cadrul CEFFT (Festivalului de Film Central European), dar și în cadrul Les Films de Cannes à Timișoara (unde am ajuns în urma invitației lui Cristian Mungiu), am prezentat scurt-metrajul lui Valeriu Andriuță, Chers amis, care m-a dus cu gândul la Cehov. Dar atmosfera nu e livrescă, ci - surprinzător pentru un regizor debutant - cinematografică. Andriuță ne invită să medităm la ce mai înseamnă școală în acest început de mileniu trei, la condiția dascălului (dar și a directorului de școală, a părintelui, a elevului). 

La CEFFT le-am reîntâlnit pe doamnele Manuela Cernat și Victoria Cociaș. Tot acolo l-am cunoscut pe regizorul Alexandru Maftei, pe care-l știam doar din elegiacul său film TV de debut, Fii cu ochii pe fericire, centrat pe o reuniune de clasă (în vara asta am avut și eu întâlnirea de 30 de ani cu foștii colegi de liceu). 

Fii cu ochii pe fericire

Acolo aveam să descopăr un apăsător, tulburător (și încântător) film bulgar: Bezbog (Leopardul de Aur 2016 pentru Laritza Petrova și Premiul de interpretare feminină pentru Irena Ivanova, la Locarno). Cinema pur-sânge. 

Bezbog

La FFC m-a uimit candoarea din filmul lui Jim Jarmush, Paterson.

Paterson

La fix un an de când trupul compozitorului Adrian Enescu a fost prefăcut într-un pumn de cenușă, primesc de la Sorina Moldvai (de peste ocean!) două piese pop inedite - Numai iubirea și Bună seara, iubito. Îi mulțumesc pentru încredere. Unii își mai amintesc, poate, că Sorina (ce voce avea!!!) urma să-i cânte compozițiile LP-ului Bună seara, iubito, lansat până la urmă de Loredana Groza, în 1988. Dar Sorina a fugit în occident. Versurile erau ale lui Lucian Avramescu. După densitatea imaginilor poetice din primul său LP (poemul pop simfonic Basorelief, pe versuri de Ioan Alexandru), din alte câteva melodii pop scrise în anii 70 și la începutul anilor 80, până (inclusiv) la LP-ul cu Grupul Stereo (pe versuri tot de Lucian Avramescu), Adrian Enescu a optat pentru versuri mai simple care să redea „o poveste simplă de viață cu două-trei metafore”. Muzica de dans (strălucit orchestrată aici) nu se pretează la filosofie, mai spunea compozitorul. Rezultatele acestei schimbări de optică au apărut imediat: electrizantul disc de debut al Loredanei avea să fie un mega-hit.  

În 2017, invitat de Ioan Pavel Azap, am răspuns unei anchete de la revista clujeană Dilema, pe tema „Cinema & comunism”, cu aplicație la repertoriul cinematografelor din România, ante-1990. Am numit zece filme românești de referință, din perioada aceea. Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvențe, O lacrimă de fată, Moromeții. Nu știu dacă sunt cele mai bune și nici nu-l cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.  

La începutul toamnei, la Robert Șerban în emisiune (Piper pe limbă, TVR 3) am vorbit despre Pseudokinematikos 3 (despre care au scris pentru Orizont și Convorbiri Literare, anul ăsta, Grațiela Benga și Dana Schipor), despre cinematografe și filmul românesc de azi și de ieri, despre Tarkovski și despre învățământ. Cum e la catedră? - vrea să știe Robert. Câteva săptămâni mai târziu, doamna Adriana Babeți, amfitrioana unor întâlniri cu liceeni de elită din Timișoara în cadrul unui proiect numit „Pașaport cultural” (unde le-am vorbit elevilor despre Detachment) mă întreabă de ce m-am lăsat de profesorat, după 20 de ani. Îi răspund cu vorbele lui Soljenițîn: „Trebuie să te naști pedagog. Lecția nu trebuie să fie niciodată o povară pentru profesor. Acesta nu trebuie să obosească niciodată, iar când apare primul semn că lecțiile tale nu mai aduc bucurie, trebuie să abandonezi școala și să pleci. Sunt mulți care posedă acest talent norocos. Însă puțini sunt cei care pot să ducă acest talent peste ani.” În ceea ce mă privește, îmi doresc să-mi pot exercita încă multă vreme de-acum înainte acest talent - dar în familie, față de fiii mei. 

Detachment

Ultimele zile de noiembrie. Părintele Ioan Pintea - pe care voiam să-l cunosc de pe vremea când i-am citit cartea de interviuri cu Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), adică de acum 20 de ani - mă cheamă la Bistrița, unde este directorul Bibliotecii Județene, „George Coșbuc”. Pe 7 decembrie (la o zi după praznicul Sf. Nicolae), aflu, va avea loc un moment (numit BiblioFilm) în memoria Monahului Nicolae. Părintele Ioan îmi propune să vorbim despre filmele despre care a scris Nicolae Steinhardt, să prezint volumul (apărut în octombrie, anul acesta) Monahului Daniel Cornea (+ septembrie 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii, să vorbim despre Pseudokinematikos. Eu îi propun să prezentăm și un montaj video cu fotograme din filmele lădate de Steinhardt, iar la final să vizionăm un scurt-metraj. M-am gândit că Ajutoare umanitare de Hanno Hoefer ar fi fost pe gustul și în duhul Monahului Nicolae. Hanno ne dă undă verde. 

Cu Pr Ioan Pintea & Simion Pop

La Bistrița merg via Lupșa, cu Theodor, Ioan și Florin Doboș. Îl cunoaștem pe Simion Pop, pasionat - dintr-o perspectivă academică, intelectuală - de antropologie și religie. Îmi amintesc de Soljenițîn: „Un intelectual nu se definește prin filiația profesională și ocupație. O bună educație și o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese și a cărui voință se concentrează în spațiul spiritual al existenței, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om, a cărui gîndire refuză orice mimetism.” 

Tot la Bistrița îl întâlnim pe Pr. Constantin Necula, venit de la Sibiu pentru a vorbi, în biserica unde slujește Părintele Ioan, despre iertare. Stăm alături la masa de seară. Și - cu politețe din parea sa, cu o amabilitate mai degrabă rece din partea mea - ajungem să vorbim de una, alta. De exemplu, despre cinema-ul românesc de azi (pe care nu mă pot abține să nu-l laud) ori despre cinema-ul „didacticist” și „sentimentalist” gen Ostrov (pe care Părintele Nicula nu se poate abține să nu-l laude). La despărțire, mi-am amintit de replica doctorului Irod (Mircea Diaconu) din Mere roșii. Când procurorul bonom (Mitică Popescu) îi spune, tot la despărțire, „Rămânem prieteni!”, acesta îi răspunde: „N-am fost, dar rămânem!” (Dar am rămas cu ceva de la Pr. Constantin, care mi-a atras atenția că Părintele Ioan Pintea seamănă cu regizorul Nicolae Mărgineanu. Și-ntr-adevăr: ucenicul monahului de la Rohia emană aceeași căldură și bonomie și lumină ca domnul Mărgineanu.)

Monahul Nicolae Steinhardt

În Ajun de Crăciun 2017, în formație de cinci în casă, îl privesc în leagăn pe Simeon (care acuși face două luni) și-mi amintesc de Steinhardt, apropo de „cotitura” incertă din 1989, apropo de cât de greu ajunge omul să „schimbe macazul”: „Carapacea aceasta formidabilă - cutia craniană care ascunde sediul eului nostru intelectual, creierul - e îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul s-o poată perfora în caz de intervenție chirurgicală. Carapacea aceasta de egoism, agresivitate, încăpățânare și trufie, pe care nici razele cosmice n-o pot birui, e topită, uneori, doar de cuvintele lui Hristos. Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa și se răscolește miezul din carapace, mai dur ca materia aștrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone…”

Rabenthal @ TMT

Rabenthal, ultima premieră a Teatrului Maghiar din Timișoara și ultimul spectacol văzut în 2017, este  un spectacol de autor. De bună seamă, universul Radu Afrim din acest ultim proiect al regizorului este rodul unei munci în echipă  de zile mari, în care și-au adus aportul interpreții, scenografia, coregrafia, luminile, precum și „universul sonor” (așa scrie pe caietul program) care aparține tot lui Afrim. Un spectacol dens și extrem de elaborat, de muncit, pe nemuritoarea temă eros & thanatos. Energia din Rabenthal mi-a amintit nu doar de unele montări ale lui Silviu Purcărete, ci și de universul unor filme ca Giulietta degli spiriti; Roma; La Grande Bouffe; Cabaret, All That Jazz; The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover. Pentru că are destule momente excelente - muzicale, de comedie burlescă și nu numai burlescă - mi-aș fi dorit tare mult să-l iau cu mine și pe Ioan (7 1/2 ani) la următoarea reprezentație. Totuși, mă gândesc (nu fără părere de rău) să nu-i scurtez prematur copilăria, astfel că o să mergem împreună la spectacolele lui Radu Afrim abia peste vreo șapte ani. Când mă voi încumeta să-i arăt și filmele pomenite mai sus...

Rabenthal

RABENTHAL - un spectacol al Teatrului Maghiar din Timișoara, 2017

regia: Radu Afrim scenografia: Irina Moscu univers sonor: Radu Afrim sound design: Sebastian Bayer, Constatin Coadă light design: Andrei Délczeg, Gidó Zoltán cu Tokai Andrea, Csata Zsolt, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Vass Richárd, Lukács Szilárd, Mihály Csongor, Molnár Bence

Secunda cea fără de moarte

Waste Land (pictură de Dan Voinea)

17 decembrie 2017, Duminica Strămoșilor după trup ai Domnului. După Sfânta Liturghie, cuvântul sacerdotului ne amintește că, deși se întâmplă să ne credem nemuritori (câți dintre noi au învățat a muri?), adesea ne uită chiar generațiile ce vin imediat după noi. Uneori nu ne cunoaștem nici măcar bunicii după trup. Nici părinții. Cine o să-și mai amintească de noi peste - cel mult - două generații? Ce e de făcut? Să ne cununăm cu „secunda cea fără de bătrânețe” (Dan Verona), să ajungem să trăim în azi, să ne eliberăm de trecut, fără să ne crispeze viitorul. Să ne fie de ajuns grija zilei de azi. Doar așa, poate, ne vom apropia mai treji, mai puțin împleticiți, de altar. Doar așa, poate, ne vom apropia mai mult de acel acasă după care - ne atrage atenția Părintele - tânjește oricine, indiferent de ceea ce spune că este, de ceea ce spune că crede. (Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care spui că nu crezi”) 

Îmi amintesc de Stalker-ul tarkovskian, unde Călăuza - grăind în deșert - exclama că acea „Zonă” (pe care Profesorul vrea s-o arunce în aer cu o bombă de câteva kilotone și unde nu vrea să pătrundă Scriitorul blazat și nihilist) e ultimul loc unde oamenii deznădăjduiți mai puteau să afle nădejde. E acel acasă unde omul poate - în fine - să fie demn. (Tarkovski: „Tema filmului meu e însăși demnitatea omului și felul în care acesta se păstrează (dacă o trăiește) sau se zdrobește (dacă o nesocotește).”) Și încă ceva. 

Mai povestea Părintele despre ceea ce, deunăzi, i-a spus un preot ce fusese hirotonit abia cu doi ani în urmă (deși se pregătise multă vreme pentru preoție): „Părinte, peste 90 la sută din cei care vin la biserică nu știu ce caută acolo.” Implicația nefiind aceea că le lipsește o înțelegere „rațională” a mediului liturgic „supra-rațional”. Mai degrabă e vorba despre ceea ce a auzit scriitorul Florin Lăzărescu de la preotul Florescu (acum stabilit în UK) și - în 2012 - a ajuns pe ecran sub forma unui scurt-metraj (regia: Radu Jude) - O umbră de nor. Există acolo un schimb de replici care - zic eu - dă cheia filmului. Astfel, familia neîmbisericită a unei muribunde evlavioase, îl întreabă pe preotul care a venit să-i facă acesteia (împlinindu-i dorința) o „slujbă pentru mai grabnica ieșire a sufletului”. Slujbă care, după primele ectenii, este schimbată la cererea gazdei („N-aveți ceva pentru însănătoșire? Dacă ar fi lucidă, mama n-ar vrea să audă așa ceva…”) și înlocuită cu o rugăciune prescurtată și mult mai puțin „înfricoșătoare”. Pentru că nu e defel comod să auzi că „sfârșitul nu-i aici”, că dăm socoteală pentru orice gând, cuvânt sau faptă de care care am rămas bolnăvicios legați. Că, altfel spus, pierim pe limba noastră. Preotul își termină mica intervenție și refuză să primească `niște bani pentru biserică” („Nu-mi place cum v-ați purtat adineauri, că nu sunt lăutar!”), după care este invitat la o cafea. E întrebat dacă există minuni (norodul vrea semne, ca acum două mii de ani). Că au exisat în Rusia doi preoți care „au înviat din morți”. Că și la noi Părintele Boca și Părintele Argatu „făceau minuni”. Preotul spune că există. „Ați văzut cu proprii dumneavoastră ochi?” - este iscodit. Ce le răspunde atunci preotul? „Veniți la biserică, nu e momentul și nici locul să vorbim despre minuni.” Adică: minunea e chiar îmbisericirea minții omului… 

Câți dintre noi, se mai întreba Părintele, azi în biserică, nu căutăm „ocrotire” într-o formă sau alta. Fie de la un zeu păgân (Budha, Vișna etc.), fie de la Alah sau chiar de la caricatura lui Hristos (pe care n-o percepem ca atare, desigur)? Și-mi amintesc de grecul Christos Yannaras (filosof și teolog), care în Contra religiei vorbea despre pornirea înnăscută și nevoia instinctuală a religiozității, despre felul în care religiozitatea - ca formă de superstiție individualistă - alimentează supraeul, oferind „convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”. Câți dintre noi, chiar dacă mergem la biserică, nu înțelegem exclusiv literal noțiunea de „împărăție a cerurilor”, uitând că Hristos ne învață s-o căutăm înăuntrul nostru, că ea e însuși modul de viață al omului ce trăiește „conform adevărului”? Câți dintre noi căutăm să ne cercetăm conștiința eclezială, iar nu să primim „certitudini” de un fel sau altul, cu privire la „succesul” nostru în viață? 

În sfârșit, ceea ce mi-a mai atras atenția în intervenția Părintelui de azi a fost observația că mersul la biserică ne ajută, eventual, să ne rușinăm, să scăpăm de anumite „năravuri imorale”, însă - chiar dacă pretindem că-L iubim pe Dumnezeu și adesea ne împăunăm cu „realizarea” noastră - mereu  rămânem restanți la lecția de iubire (Beatles: „All you need is love!”) față de om. De ce? Pentru că „moralitatea” dobândită nu e îndeajuns de puternică să ne împiedice să ne mâniem unii pe alții, să ne învețe să iertăm, să uităm, să trăim în pace și bucurie laolaltă. Iar vânzoleala asta sterilă ne ocupă tot timpul… 

Leopoldina

Leopoldina Bălănuță (1934-1998), actriță româncă de teatru și film

„Tot ceea ce nu am uitat m-a ajutat să fiu. Tot ceea ce nu am uitat, fie bun, fie rău. Străbunii, bunii, părinții, dascălii, oamenii de tot felul, locuri, floare, copac, animal. De la un mânz am învățat prima oară ce înseamnă prietenia. De la câine, ceea ce înseamnă recunoștința și ce înseamnă a fi credincios omului. De la copac, am învățat demnitatea și puterea de a răbda. De la floare, gingășia. De la ape, ce înseamnă veșnicia. De la stele, că și ele se sting. Toate acestea și câte alte le-am adunat în ființa mea acolo, în Vrancea. Dar am plecat de acolo...

Dar de acolo am plecat plămădită într-un anume fel, purtând cu mine un dar, un fel de memorie a sufletului, un dar ce l-am păstrat toată viața. Și acolo, în memoria sufletului meu, stau cuminți, amintirea primului sfat bun, a primului sunet vorbit sau cântat, amintirea primei poezii, a primului bocet, a primei dojeni, a primei minciuni, a primei umilinți, a primei dureri, a primei nedreptăți. Dar după primele au venit toate celelalte. Și stau tot cuminți, acolo, în memoria sufletului meu: marea literatură, marea muzică, marea poezie, marii artiști pe care i-am văzut sau i-am ascultat, marii oameni dedicați profesiei lor, oricare ar fi ea. Dar și războiul, dar și foametea, dar și boala, dar și umilința și nedreptatea și jalea că-ți dispar oameni dragi. Toate astea și câte altele m-au ajutat să fiu. Cât de tristă sunt că recunoștința mea este imperfectă. Prin recunoștință înțelegând doar ceea ce făuresc” (Almanah Cinema 1984)

Dincolo de pod (un film de Mircea Veroiu, 1976)

Despre un anume scepticism

Răsfoind volumul Continentele insomniei de Gabriel Liiceanu îmi amintesc, înainte de toate, de comentariul personajului Snaut din Solaris (filmul lui Tarkovski din 1972) despre somn. Este o reluare a vorbelor lui Don Quijote, care lăuda somnul pentru felul în care îi uniformizează pe oameni (în somn nu mai există diferențe de natură socială, politică, sexuală, culturală etc.), adăugând că are, totuși, un cusur: prea seamănă cu moartea.
Liiceanu scrie despre însemnările unui celebru insomniac al veacului 20 - Emil Cioran. Scepticul de serviciu al Occidentului nota în jurnal că poetul tradiționalist (și mistic și ardelean) Ioan Alexandru îi lăsase o profundă impresie. După scurtă vreme însă, Cioran publică un volum de eseuri existențialiste care aveau să-l scandalizeze pe Ioan Alexandru. „E normal, Alexandru e un poet religios.” - nota Cioran. Peste câteva zile avea să revină. Indignarea poetului ardelean avea să-l obsedeze. Mai ales că nu era o simplă indignare, ci o „îndrăzneală” pe care n-o putea trece ușor cu vederea: aceea de a-i mărturisi că, întristat de incertitudinile și scepticismul confratelui său de la Paris, îl va pomeni în rugăciune. Se va ruga, cum ar veni, pentru el, pentru „luminarea” lui. „Cum îndrăznește?!” - scria Cioran, pe culmile indignării. Ca să pretinzi că te rogi pentru un sceptic, pentru un necredincios, trebuie să te consideri mai bun, mai aproape de adevăr. „El nu are niciun adevăr, are, poate, doar speranță!” - îi răspundea Cioran în paginile Jurnalului său. „Dar el nu înțelege că sunt damnat!...” - se lamenta scepticul de la Rășinari. Nu-i înțelegea, vasăzică, „predestinarea”. Cum am spune: Cioran era un natural born non-believer. În continuare, Gabriel Liiceanu relatează pe scurt cele două întâlniri (și ele, de foarte scurtă durată) cu poetul Ioan Alexandru. Întâia oară avea să-l șocheze atunci când s-a apucat să-i arate inscripția lăsată de unghiile lui Kant în piatra zidului din piața centrală a orașului unde trăia filosoful german. „Uite așa se ținea cu unghiile de zid ca să nu se lase condus în biserică de concitadini!” A doua oară Gabriel Liiceanu avea să-l întâlnească pe Ioan Alexandru în București, însă zelotismul acestuia l-a făcut să părăsească în grabă încăperea unde misticul poet se manifesta mult prea teatral. „Evlavia în exces îngheață” - nota, în încheiere Liiceanu.
Subscriu. Și Ioan Alexandru, și Adrian Păunescu aveau să cadă pradă instituționalizării. Au devenit, chiar dacă pe paliere diferite, produse de marketing, de propagandă. Gândirea eclezială - atunci când nu e subordonată militantismului - presupune cumpătare, nu infatuare. Atâta doar că există pericolul de a o transforma în filosofare sterilă, in vitro, atunci când o rupem de viața liturgică a Bisericii...

Biblio-Film

... Și am fost - cu Theodor, Ioan și Florin - la Bistrița, chemat de Pr. Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc”. Părintele mi-a amintit de regizorul Nicolae Mărgineanu - aceeași căldură umană, același zâmbet, același firesc al purtării.

Cu Pr Ioan Pintea și Simion Pop

BiblioFilm s-a numit întâlnirea în care - pe 7 decembrie, deci la o zi după prăznuirea Sf. Nicolae - l-am evocat pe Nicolae Steinhardt. Pe Monahul de la Rohia îl intervievase, la mijlocul anilor 80, studentul - pe atunci - Ioan Pintea, iar volumul lor de convorbiri, Primejdia mărturisirii, a apărut abia după 1990. Am vorbit și despre Monahul Daniel Cornea (+2017), al cărui testament literar se numește Cinema-ul - o lectură îmbisericită. La final am proiectat scurt-metrajul lui Hanno Hoefer (imaginea: Oleg Mutu), Ajutoare umantare. Ion Fiscuteanu (Primarul din film) a fost, aflu de la Pr. Pintea, bistrițean. Am ales acest film pentru că mi se pare - în spirit - foarte ... steinhardtian: o comunitate de săteni din Ardeal îi răsplătesc cu asupra de măsură pe străinii hipioți (suedezi? norvegieni?) care au venit să le aducă niște „ajutoare umanitare” ce constau în echipament second hand, vizibil uzat tehnic, de cabinet stomatologic. În cele câteva zile pe care aceștia le petrec în satul ardelean, descoperă și un anume fel de a fi (inclusiv de a fi recunoscător), de a te bucura. Cred că lui Nicolae Steinhardt i-ar fi plăcut filmul lui Hanno. Întâlnirea s-a încheiat cu un moment muzical în care Theodor a cântat la pian electric tema din filmul Amelie, iar la nai Cântec de nuntă.

Cu Pr Ioan Pintea

Theodor cântă tema din Amelie

Chestia cu „lectura îmbisericită” a cinema-ului, pe măsură ce mă gândesc la ea, mi se pare tot mai greu de explicat, de „predat”. Pentru că deopotrivă cei care dau pe la biserică („bisericoșii”), dar și cei care nu vor să dea pe la biserică (știu ei de ce: pentru că preotul, pentru că preoții, pentru că e corupție etc.) au răspunsuri. Ori „lectura îmbisericită” - a unui film, a unei muzici, a unei imagini, a unei cărți, a Scripturii însăși - presupune să descoperi (și să te bucuri de) întrebări. Necum să primești răspunsuri la toate întrebările, inclusiv la cele încă neadresate. E cool să te arăți că știi, că ai rețetă pentru fiecare „defecțiune” sufletească. Ori Steinhardt și Daniel Cornea se minunează, nu oferă, sfătoși, nicio „formulă magică” de „vindecare ad-hoc”. De aceea la cărțile lor - mai degrabă apofatice și „imprecise” - nu vor fi nicicând cozi interminabile.

Publicul de la BiblioFilm

Ioan primește un cadou de Sf Nicolae de la Pr Ioan Pintea

Spre seară am fost la biserica „Sf. Trei Ierarhi”, unde Pr. Constantin Necula a vorbit despre „taina iertării”. Puzderie de lume, venită să-l vadă pe părintele care scrie despre „îmbisericirea maidanului”. Poate că maidanul e mai ușor de îmbisericit decât privirea cu care cercetezi cinema-ul. Sau viața. La agapa de după s-a nimerit să stau chiar lângă Pr. Constantin, cu care am vorbit - polemic, la început - despre cinema-ul românesc de azi (Puiu, Mungiu, Jude, Porumboiu, Achim, Sitaru, Muntean), pe care eu l-am apărat. Îmi pare rău că am stat așa puțin de vorbă cu Pr. George Cira (din Năsăud, care fusese și el apropiat de Pr. Steinhardt) și cu Simion Pop (pasionat de antropologie).

Public la BiblioFilm

Cu Simion Pop

La întoarcere am trecut pe lângă mănăstirea Nocrich de lângă Sibiu (la dus am înnoptat la mănăstirea Lupșa, unde mi-ar fi plăcut să stăm mai mult) și am avut parte de câteva peripeții. Spre asfințit, soarele ne strălucea orbitor drept în fața ochilor. Pe un vârf de deal n-am mai văzut decât bulgărele auriu al soarelui. Cred că am nimerit jumătate de metru și pe contra-sens. Câteva minute mai târziu, am dat peste o scândură (stătea în mijlocul drumului) din care - așa am văzut - ieșeau câteva cuie. La viteza mașinii (în jur de 80 km/h) n-am putut opri, mai ales că o mașină venea aproape în spatele nostru. Mă așteptam să rămânem în pană, dar am scăpat. Ne-am întors acasă după ce am oprit un ceas în Sighișoara.

Cinema-ul și tinda Bisericii

Pe marginea unei cărți de Daniel Cornea - Cinema-ul: o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii (Ed. Christiana, București, 2017)

Fiind o „ispită” relativ recentă (a apărut în 1895), cinema-ul lipsește încă din agenda preocupărilor bisericești. Este doar „un vehicul cultural privilegiat al începutului de mileniu”. Monahul Daniel Cornea (8 martie 1972 - 5 septembrie 2017) propune însă, prin testamentul său literar, o lectură „dusă la biserică” a cinema-ului, o „adecvare a intelectului cu lucrurile”. Demersul este posibil pentru oricine își asumă cultivarea discernământului  - „prezență de spirit comparabilă cu a unui pilot aflat în misiune”. Numai așa putem primi cinema-ul - și, la modul cel mai înalt, capodopera (singura care „ilustrează adecvat originea divină a elanului creator”) - precum este. Pentru că „orice capodoperă e corentă teologic: nu doar suportă lectura teologică, ci o reclamă”. Cartea lui Daniel Cornea conține și câteva comentarii aplicate, la filme precum: Eyes Wide Shut, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Europa, Les invasions barbares, Pulp Fiction, Smultronstället, Ostrov, Matrix, El ángel exterminador, Andrei Rubliov. Demersul monahului cinefil și culturofil va stârni, de bună seamă, multe semne de întrebare. Sau de exclamație. Pentru că atât cei „neduși la biserică” (decât - cel mult - la câte un botez sau o cununie), deprinși a considera cele ale Bisericii drept un vestigiu muzeistic dintr-un trecut definitiv încheiat, cât și nu puțini dintre „bisericoșii” cripto-calvini și culturofobi (într-un fel, două fețe ale aceleiași pietăți individualiste) cred că cinema-ul sau, respectiv, credința, nu au nicio treabă cu „teologia frumosului”. 

De-a lungul vremii, cultura înțeleasă ca „sistem de operare al condiției umane” a fost promovată - între alții - Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Pavel Florenski, Georges Florovsky, Nicolae Steinhardt (model declarat al monahului Daniel), Olivier Clément iar, în zilele noastre, de Chrystos Yannaras, Sorin Dumitrescu ori Costion Nicolescu. Cu toții - împreună, acum, cu Daniel Cornea - mizează dintru început pe „bunul simț comun, discernământul natural sădit de Dumnezeu în inima fiecăruia ditntre noi”. El ar putea fi cel dintâi „toiag și sfetnic”. Astfel, din perspectiva „nevoilor bisericești”, cinemaul „suportă o lectură teologică”, iar locul „iconicității” sale e chiar Biserica. Dar, atrage atenția autorul, „nu Biserica-zidire, ori Biserica-instituție, ci Biserica-Trup al lui Hristos - noutate radicală instituită de Sfânta Treime prin pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii”. Ce anume este „în tinda Bisericii”? Tot „ceea ce se îndreaptă către sfântul altar, chiar la distanță mare fiind”. Deci și - uneori - cinema-ul, atunci când „ne invită să gândim, să ne punem probleme, să căutăm sensul lucrurilor pe căile contemplației”. Când, în fine, reușește „să lase deschis orizontul interpretării, să nu-l închidă asupra lumii ca un câine care-și mușcă propria coadă”. 

Andrei Rubliov

Refuzând să accepte divorțul dintre cultură și credință (pe care mulți le consideră „domenii paralele, iremediabil disociate”), Daniel Cornea înțelege că întâlnirea cu cinema-ul este „profund mediată”, că „nu percepem filmul decât printr-un vast și sofisticat dispozitiv interpretativ”. De vină pentru această „schizofrenie” consideră că e „definiția precară a culturii cu care operează ambele tipuri de discurs”. De aceea optează pentru definiția oferită de Chrystos Yannaras: „Cultura este modul nostru de viață; modul nostru de viață foarte, foarte real” și insistă pentru o înțelegere  „lărgită” a culturii. Fără o abordare largo sensu a culturii, „cultura și credința vor glăsui de-a surda, fiecare în legea proprie”. Acum, ambele tabere se exclud reciproc și se acuză reciproc. Daniel Cornea însă crede că vina o poartă cei ce vestesc „Adevărul credinței” într-un mod excesiv de legalist, de arbitrar, de rigid: „Îi acuzăm nu de puține ori pe intelectuali că refuză pariul credinței, când de fapt noi suntem cei care nu ne-am dat osteneala să le vestim așa cum se cuvine Adevărul ei. Cel mai adesea intelectualii nu se distanțează de Biserică, ci de impostura pretinșilor ei slujitori.” Costion Nicolescu (Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească): „De ce oameni ai Bisericii, din zona cea mai curată a ei, pe care îi consideră buni și iubitori (de Dumnezeu și de aproapele), apar lipsiți de gust și promovează urâțeniile? (…) Lipsa bunului gust este o chestiune de infirmitate sau de educație? Și cât de vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos și, mai ales, de faptul că încurcă frumosul cu urâtul? (…) Poate că unii dintre aceia sunt atât de orbiți de frumusețea slavei lui Dumnezeu, încât nu mai disting prea clar împrejurul lor frumusețea din această lume. Totuși, n-aș acorda prea multora această circumstanță atenuantă. Și, în ultimă instanță, orice frumusețe reprezintă o răsfrângere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare și în niciun caz amestecată și confundată cu lucrurile slabe.” Monahul Daniel Cornea: „Omul este în egală măsură individ al speciei și aaprținător al unei culturi. Făptura lui se alcătuiește, așadar, nu doar din material genetic, aminoacizi, proteine etc., ci și din elementele unei culturi.”

El ángel exterminador

Dacă în alte vremuri cultura era asumată în Biserică drept un „instrument util”, azi e considerată „o ocupație frivolă”. Daniel Cornea ne povestește că - nota bene! - un cunoscut editor de carte creștină i-ar fi spus că „nu vede rostul unei cărți despre cinema” deoarece nici unul din prietenii și cunoscuții lui nu se uită la filme. Ce înseamnă asta? se întreabă autorul. Cumva trebuie să înțelegem că „toți acești oameni preferă să își petreacă timpul în post și rugăciune”? Măcar de-ar fi așa. Cei mai mulți creștini, adaugă el, „nu sunt doar purtători de trup, ci și viețuitori în lume”, „nu locuisc deci în crăpăturile pământului, ci într-o lume tot mai aglomerată și mai urbană”, „merg la serviciu, se căsătoresc, dau naștere la prunci pe care se căznesc apoi să-i crească și să-i educe”. Altfel spus, „răspund și ei de fărâma de istorie care ne-a fost încredințată”. Mai mult chiar: nu doar consumă cultură (cărți, ziare, filme, site-uri), ci „au datoria să creeze cultură, pentru ca identitatea și credința lor să fie mărturisite înaintea lumii”. De aceea, crede Daniel Cornea, „disprețuirea fățarnică a „celor lumești” e urmare directă a lenei și nepăsării, atunci când nu-i de-a dreptul complicitate cu răul, camuflată sub masca bunei cuviințe”. Creștinii sunt îndemnați să se ferească de cultură „întrucât e impură, spurcă mintea, o încarcă cu lucruri rele ori nefolositoare etc.”. Cum ar veni, „creștinilor ar trebui să li se recomande … incultura”. Sau, poate, doar filme „pilduitoare” cu tematică religioasă, în care „teatralitatea siropoasă” a ideologiei „funciarmente manipulatorie” a tezelor „bune” și „frumoase” schimonosește „elementul cel mai instabil (și mai prețios): evlavia”. 

Europa

Cui i se adresează studiul lui Daniel Cornea? Deopotrivă celor „duși pe la biserică” și celor (încă) nefamiliarizați cu spațiul și timpul liturgic, cu „liturghia de după liturghie” - dacă sunt dispuși să riște, să caute coduri de acces către bine, adevăr și frumusețe chiar și în această unealtă ce „reunește fascinația imaginii în mișcare, a muzicii și a cuvântului”. Dacă nu li se pare cumva că „știu” totul despre lectura unul film. Dacă nu suferă de hristofobie sau de … culturofobie.

Smultronstället

Pinocchio sau inocența protejată

Pinocchio (Walt Disney, 1940)

Revăzând Pinocchio (Disney, 1940) după 40 de ani, remarc o serie de conexiuni și vecinătăți la care, mărturisesc, nu m-am gândit defel atunci când - prin fereastra Galei desenului animat din magazinul TVR de sâmbătă realizat de Tudor Vornicu - aveam să-l descopăr pentru întâia oară. Astfel, metamorfoza copiilor neascultători în măgari (pe Insula Plăcerilor) m-a dus cu gândul la rinocenizările lui Eugen Ionescu, iar rezistența lui Pinocchio (datorită „conștiinței” care încearcă să-i protejeze inocența) mi-a amintit de acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de eroul ionescian la finalul Rinocerilor. Ceilalți prichindei transformați în măgari și - atunci când și-au uitat cu desăvârșire graiul omenesc - vânduți apoi negustorilor mi s-au părut adevărați ... mankurți, avant la lettre. Nu ești bun mankurt, în romanul lui Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul) dacă nu ești depersonalizat complet, dacă n-ai uitat cu totul de cele mai dragi amintiri, de propria-ți mamă în special (pe care, dacă încearcă să te întoarcă din drum, o și ucizi). Nu ești măgar vrednic în povestea lui Carlo Collodi dacă - atunci când ajungi la anaghie - mai poți rosti, omenește: „Vreau la mama!”. Nu știm cum arată școala din Pinocchio, aceea care te face om și spre care a fost trimisă micuța păușă însuflețită, însă vedem cum arată „Insula Plăcerilor” unde fiecare copil, fără să-i pese de nimeni și de nimic, face doar ce-l taie capul: fumează, se bate, bea alcool, joacă biliard, pune mustăți Giocondei din tablou și, în general, vandalizează tot ce-i stă în cale. Pe undeva, înclin să cred că școala de acum seamănă mai mult cu această „insulă” decât cu școala idealizată de povestitorul italian. Cât despre vulpile ce abia așteaptă să-ți strâmbe direcția odată ce ai pornit la drum, ce să mai vorbim... Hit-ul „When You Wish Upon a Star” (pe care nu l-am uitat, dar nu l-am asociat cu Pinocchio) mi-a amintit de apologul tarkovskian din Solaris și Stalker, unde - în cu totul alt registru de expresie - tema e aceeași: „Fiecare tot ce vrea obține, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă, ceea ce se obține cu neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Nicolae Steinhardt). Iar Pinocchio - salvându-și tatăl din pântecele monstrului marin - a dovedit că vrea să fie un „băiat adevărat” și un fiu adevărat. Și a izbutit. Și încă ceva: o altă melodie („I've Got No Strings”) mi se pare uluitor de relevantă pentru condiția de azi a copilului / elevului până nu demult legat de „sfori” ba de profesori, ba de părinți. Strigătul lui Pinocchio („That's the only way to go!”) adună în el toată exuberanța „emancipării” copilărești de „hamurile” părintești, într-o lume în care dascălii sunt ultimii care ar mai putea juca rolul de „păpușari”. Pentru că the teachers did leave the kids alone...