Rock'n'Paul

Paul S. Grigoriu este un tânăr rocker pe care întâlnirea cu opera pop-rock Jesus Christ Superstar (o cunoaşte pe dinafară) l-a trimis către Biserică, deşi activează în continuare ca muzician. Mi-a trimis câteva comentarii extrem de fine, de insolite, la unele filme româneşti pe care i le recomandasem. Le-am trimis mai departe amicului meu Lucian Mircu, care le-a postat pe Marele Ecran, aici: http://www.mareleecran.net/2013/04/fii-cu-ochii-pe-filmul-romanesc.html. Recent, Paul a scris câteva cuvinte despre blogul Pseudokinematikos care mă onorează şi îmi dau încredere că merită să merg mai departe pe acelaşi drum. Îi mulţumesc: „Şi că tot vorbim despre cultură, cum mi-am descoperit recent pasiunea pentru cinematografie, am şi în această privinţă de făcut câteva recomandări. În primul rând este blogul Pseudokinematikos al lui Marian Sorin Rădulescu. Acest cinefil, aşa cum singur se recomandă cu modestie, este de fapt un adevărat profesor de cinema, un om despre care ai impresia – şi nu te înşeli foarte tare – că a văzut TOATE filmele. Blogul poate fi privit ca o prelungire a celor două volume cu acelaşi titlu şi este un îndrumar minunat pentru toţi cei care vor să pătrundă în lumea filmului românesc (în care am descoperit, cu ajutorul autorului acestui blog, bijuterii a căror existenţă nici nu o bănuiam) şi de pretutindeni. Cultura profundă, gândirea creştină şi informaţia bogată dau acestui blog o substanţă care-l face de neocolit.”

foto: Iosif Demian; prelucrare computerizată: Dan Voinea

Ostrov - cartea şi filmul

În noiembrie 2012, după spectacolul de gală din sala „Capitol” a Filarmonicii din Timişoara, o parte (vreo câteva sute) din cei peste o mie de spectatori care au vizionat filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri au rămas, vreme de aproape o oră, la sesiunea Q&A. Prima întrebare adresată regizorului-scenarist, prezent la proiecţie, a venit din partea unui tânăr: „Domnule Mungiu, vă rugăm să ne spuneţi ce legătură consideraţi că există între filmul dumneavoastră şi filmul Ostrov.”. Răspunsul a venit numaidecât, articulat de Mungiu – ca de obicei – cu sânge rece, cuminte şi ferm, la obiect şi fără intenţia de a ierarhiza valoric cele două filme: „Nu l-am văzut, deşi câţiva prieteni şi cunoscuţi mi l-au recomandat. Ştiu însă – din ceea ce am citit despre el, din cea ce mi s-a spus – că este un film de ilustraţie. Noi ne-am propus altceva: un film de expresie. Nu ne-a interesat să ilustrăm nici credinţa ortodoxă şi nici un alt fel de credinţă. Deci nu cred că poate fi vorba de o comparaţie între cele două filme.” 

După dealuri

În 2007, când Ostrovul a început să fie cunoscut spectatorilor, încă nu începuseră filmările pentru „ecranizarea” după cazul Tanacu, iar Mungiu câştiga Palme d’Or la Cannes, cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Filmul lui Pavel Lunghin a fost văzut de cinefili pur şi simplu, dar mai ales de cinefili „de orientare ortodoxă” din toată lumea, care i-au devenit în scurt timp fani necondiţionat. Un preot (Constantin Necula), o monahie (Ecaterina) şi un tânăr jurnalist (Romeo Petraşciuc) încearcă să comenteze acest „film-eveniment”. Rezultatul: cartea (sau „cărticica”, aşa cum este numită în prefaţă) Ostrovul. Acolo unde se termină filmul...(Editura Agnos, Sibiu, 2007). Am recitit-o, recent, pentru a-mi verifica, la câţiva ani de la vizionarea Ostrovului, poziţia faţă de acest film.

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Ce anume i-a adunat laolaltă pe tustrei să aducă laude la superlativ unui film ce „nu are decât doar două minusuri”: că „a cuprins prea puţin public” şi că „se termină”, că nu durează la nesfârşit? Aflăm dintru început: naraţiunea „plenară” şi „duhul de tămâie, de aghiazmă, de taină, de cruce, chiar de rigorism ortodox”, felul în care nimeni n-a mai reuşit „să pună Ortodoxia până acum pe peliculă de celuloid”. Ostrov, astfel, „nu are nicio secundă care este sub nivelul unui film bun”, „nu are nicio greşeală’. Asemenea aserţiuni exagerate, afirmate fără nicio urmă de îndoială, sunt fie luate de bune (atunci când cinefilul „inocent” încă nu a  întâlnit capodopera), fie amendate, cel puţin în parte (atunci când memoria cinefilului interesat, totuşi, de „respiraţia ortodoxă” a unui film, refuză să se predea amneziei).
Ostrovul este considerat de autorii cărţii „replica cea mai umană a peliculei lui Mel Gibson privind patimile Mântuitorului”. Totuşi, pentru care pricină trebuie puse în legătură cele două filme, câtă vreme şi-au propus, de la bun început, o altă miză? Patimile lui Hristos impresionează, aşa cum se spune la un moment dat, prin imagini (şocante, terifiante, „pentru heavy metalişti”), în timp ce „din Ostrov rămâi cu personajul”. Cred că întreaga discuţie a cărţii poate fi rezumată în aceste cuvinte: „din Ostrov rămâi cu personajul”. Restul, ţine de curiozitatea şi setea spectatorului de a descoperi, în tonele de filme, acele opere cinematografice care – explicit sau sugestiv – mărturisesc, printr-un limbaj specific celei de a şaptea arte (nu doar printr-un personaj şi printr-o schemă narativă desprinsă din hagiografii), un crez, o viziune asupra vieţii sau asupra morţii, asupra dragostei. Şi, slavă Domnului, sunt destule astfel de filme în toată lumea...

Patimile lui Hristos

Autorii cărţii, contaminaţi de patetismul filmului, văd în Ostrov „un film de destindere duhovnicească în care se vede ce rol are Ortodoxia asupra Învierii”, „o viziune luminoasă care calcă pe ape”. Frumoase gânduri, frumoase vorbe...Aproape că nici nu mai contează cum (a se citi: cât de cinematografic) ajung ele pe ecran. Ce contează atunci? Personajul principal, interpretat (extraordinar) de Piotr Mamonov: un „moşulică”, un „călugăr ştirb” ce „poate fi o icoană a lui Dumnezeu oricând” şi „are o blândeţe vecină cu cea a lui Hristos”. De altfel, numele regizorului şi al actorului nu sunt pomenite nici măcar o dată în carte („pe regizor nici nu ştiu cum îl cheamă, deşi am încercat de vreo două ori să-i reţin numele”). Filmul pare să fi devenit folclor pentru că „nu caută să fie preţios cu orice preţ, să transmită intertextual ceva, ci o spune pe şleau: Hristos a înviat şi noi suntem martorii Învierii Lui”. Cuvinte cheie pentru a caracteriza „poetica” Ostrovului: „pe şleau”. Poate, într-adevăr, chiar acesta este motivul pentru care Ostrov a ajuns atât de popular încât „e film de făcut şcoală pe el” şi „fiecare generaţie va trebui să îl vadă, chiar dacă i se va acri de el, până îi vor învăţa replicile pe de rost”. Este un „film creştin”. Bun, dar cum rămâne cu alte exemple de „filme creştine” şi de „filme bune” pe care le vehiculează acest volum: Dumbrava minunată, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Săptămâna nebunilor (?!) – ultimele două alese exclusiv pentru „crucea şi reverenda” personajelor interpretate de Mircea Albulescu şi, respectiv, Toma Caragiu.
Mesajul din Ostrov, „spus pe şleau”, şi morala foarte „la vedere” (Pr. Necula o rezumă astfel: „Măi frate, ăsta e creştinismul! Parcaţi aici care sunteţi creştini; ăilalţi creşteţi în altă parte, unde simţiţi voi că se poate!”) lasă de înţeles – pentru cine nu a priceput de la primele pagini – că ăsta este filmul-etalon al creştinismului sau, oricum, al Ortodoxiei. Era şi timpul, pentru că „ortodocşii, în sfârşit, se trezesc să facă şi ei astfel de filme, filme de calitate duhovnicească şi cinematografică totodată”. Ostrov, prin urmare, „întruneşte toate canoanele filmografice de calitate şi calibru”. Dar, suntem avertizaţi, „nu va lua vreodată vreun premiu în cadrul vreunui festival”, datorită excesului supărător (pentru cei din juriile de specialitate) de „Ortodoxie pusă pe celuloid”.

Alţi ortodocşi, aflăm la un moment dat, ne-ruşii, stau mai prost la cinema: „N-am văzut la greci niciun film bun” – spune Maica Ecaterina (fosta actriţă corp-ansamblu Monica Fermo), dar sentinţa ei nu echivalează cu o judecată de valoare, ci trădează doar insuficienta sa familiarizare cu cinematografia din Grecia. Sârbii (care i-au dat pe Dušan Makavejev, pe Emir Kusturica, care au dat filme ca Lepa selo, lepo gore; Hadersfild ş.a.) nici nu există, la fel şi bulgarii. Dar românii? Sunt pomeniţi „regizorii realişti de la noi ce pun problema religiosului” (?!) în cadrul unei „şcoli teo-poetice” (?!): Cristian Nemescu, Nae Caranfil, Cristi Puiu, Cristian Mungiu. Sunt citate filme ca: Glissando, Duios Anastasia trecea, Adela, Ochi de urs, Vulpe-vânător, Şobolanii roşii, Moartea domnului Lăzărescu. Mircea Daneliuc este lăudat pentru că „în Senatorul melcilor minciunii i se spune minciună şi curviei curvie”. Moartea domnului Lăzărescu e, pentru Pr. Necula (cea mai vocală voce a trialogului), „un Ostrov răsturnat, un Ostrov de bloc” în care „nu există „suportul euharistic”. Maica Ecaterina îl contrazice („Puiu nici pe departe nu cred că s-a gândit la aşa ceva”) şi continuă, referindu-se la „o scenă de viol fioroasă” pe care a întâlnit-o „într-o producţie actuală, în care apărea Horaţiu Mălăele” (e vorba de filmul lui Mircea Daneliuc, Această lehamite). Pr. Necula crede că se referă la violul din Stare de fapt (regia: Stere Gulea) şi adaugă: „...eu i-aş fi pus filmul ăla lui Iliescu 24 de ore din 24! Violul ăla din arhiva televiziunii are mesajul foarte clar. Violul nu se petrece oriunde, ci în arhiva televiziunii...Tot ce s-a creat în România, din 90 până în 92, până aproape de curând, a fost violentare a poporului român”.

Moartea domnului Lăzărescu

Trebuie spus că jurnalistul Romeo Petraşciuc, mereu „pe afară” când sunt invocate titluri de filme ruseşti celebre sau capodopere precum Dodeskaden (regia: Akira Kurosawa), „se uită ca la marţieni” la ceilalţi doi participanţi la dezbatere, fiind însă dornic să discute „despre filmele tari, moderne”. Cred că face o confuzie şi încurcă termenul „modern” cu cel „actual”. Filme „tari” şi „moderne” au fost, la vremea lor, şi Cetăţeanul Kane, şi All That Jazz, şi capodoperele cinematografului german şi sovietic din anii 20-30, şi Noul Val francez, filmele lui Tarkovski sau Paradjanov, filme de Fellini, Antonioni sau Pasolini, iar în cinematografia românească, Viaţa nu iartă, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Cursa, Proba de microfon, Secvenţe, Concurs, Croaziera, La capătul liniei, O lacrimă de fată, Un om în loden, Dreptate în lanţuri, Pas în doi şi încă altele, despre care nu se pomeneşte absolut nimic. Din fericire, „tăria” şi „modernitatea” nu apar în cinema o dată cu filmele americane din main stream, realizate în ultimii 10-15 ani. Iar cinematografia („filmografia”, zice Pr. Necula) franceză înseamnă infinit mai mult decât „comedioare soft şi tot felul de porcărioare” care – afirmă în continuare – „nu fac nici măcar cât un minut din Decalog-ul lui Kieslovski sau din Goodbye, Lenin”. Cinematografia franceză înseamnă Jean Renoir, Marcel Carné, Robert Bresson, François Truffaut, Jean Luc Godard şi mulţi alţii. De fapt, adevărata discuţie despre Ostrov poate că s-ar fi cuvenit să graviteze în jurul acestor filme de referinţă, iar nu să fie presărată cu „bruma de filme istorice pe care le făcea Sergiu Nicolaescu” ori cu pelicule ca Stăpânul inelelor, Cronica din Narnia, Cel mai iubit dintre pământeni, Dragoste şi apă caldă,  Love Story, Legături bolnăvicioase ş.a. Dar poate că atunci nu s-ar mai fi ajuns la o inflaţie de superlative în ceea ce priveşte Ostrovul...

Andrei Rubliov

Ce ar mai fi de spus? Că pe Părintele Constantin Necula filmele lui Tarkovski nu-l fac „să cadă pe spate”, cum nu îi place Dostoievski încât „să cadă pe spate” (îl preferă pe Bulgakov ca scriitor). Că a ajuns la Biserică via teatru, al cărui spectator fidel era. Că Biserica „trebuie să provoace la dialog” şi că „n-o să putem face absolut nimic, câtă vreme Biserica nu-şi creşte regizorii creştini, actori creştini de care avem nevoie. Şi care există, de altfel, dar nu sunt puşi în valoare şi de către Biserică”. Observaţia este bună, mai ales atunci când multe voci „din Biserică”, de notorietate sau nu, îşi dau cu părerea în necunoştinţă de cauză. Cum s-a întâmplat cu Monahul Savatie Baştovoi care – spune Pr. Necula - a recunoscut că a scris critic despre filmul Pacientul englez „cu spatele la televizor”. Recomandarea acestuia adresată Monahului Baştovoi, de a se „întoarcere cu faţa la evenimentul cinematografic” pentru a putea vorbi despre un film, merită salutată din plin. Mai aflăm că acum „cultura noastră alunecă spre revistă, spre manelele intelectuale”, că „aristocraţia scenei” de altădată a făcut loc unui „manelism teatral de groază”.

Să spunem că aşa e: Ostrov – un film „împotriva snobismului duhovnicesc şi împotriva mediocrităţii spirituale” – deranjează dacă „te-ai infatuat în Hristos”, pentru că nebunul întru Hristos, Anatolie, „nu bate o mie de metanii, nu are filocaliile pe raft, nu are părinte duhovnicesc”. Dar atunci şi sutele de filme de referinţă despre sufletul omenesc şi meandrele lui întru destrămare sau devenire întru fiinţă, filme realizate în lumea mare – din America până în India şi din Suedia până în Africa de Sud – ajung să deranjeze dacă te-ai infatuat în ... Ostrov.

Ostrov

Curata nebunie

"Veacuri de‑a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce creştinismul e de fapt clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e happening – e cel mai formidabil happening. Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în special un mod de a trăi, e soluţie şi reţetă de fericire... Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante. Un trapez la înălţime – şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurii şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută..."

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii

http://hyperliteratura.ro/jurnalul-fericirii-de-nicolae-steinhardt/

Ospitalitatea lui Avraam

Interviu Cristian Mungiu pentru "Viaţa medicală"

E încă prea tânăr pentru a fi numit cel mai bun regizor de film născut vreodată în România. Dar Cristian Mungiu este cu siguranţă, în acest moment, cel mai de succes regizor român al unei generaţii deja excepţionale. Recunoaşterea lui Mungiu ca figură de prim rang în cinematografia mondială s-a rotunjit odată cu invitarea sa în juriul Festivalului de la Cannes din 2013, alături de nume celebre precum Steven Spielberg sau Nicole Kidman. Acest regizor român foarte talentat s-a născut într-o familie ieşeană de medici, unde ar fi fost sortit să continue în aceeaşi profesie. Cu acest prim interviu, inaugurăm o serie de dialoguri cu personalităţi ale vieţii publice româneşti care, în ciuda profesiei lor non-medicale, au fost influenţate covârşitor de contactul nemijlocit cu breasla lui Asclepios.

Cristian Mungiu

   Aţi crescut într-un mediu influenţat de profesia medicală – tatăl, profesor de farmacologie, sora mai mare este şi ea absolventă de Medicină. Aţi simţit vreodată presiunea de a urma o carieră în Medicină? V-a influenţat în vreun fel faptul că sunteţi „copil de medici“?

   Cristian Mungiu: În clasa I, graţie acestui stereotip al „copilului din familie de doctori“, învăţătoarea mea m-a desemnat „sanitarul clasei“. În această calitate, inspectam cu seriozitate – înainte să înceapă orele – batista, unghiile şi ceara din urechi a celor 36 de colegi de clasă. Din fericire, ideea a fost abandonată în scurt timp pentru că întârzia orele. Doisprezece ani mai târziu am dat la Medicină şi am picat. Era anul 1986 şi erau treizeci şi ceva de candidaţi pe un loc. Examenul era destul de crâncen şi foarte neprietenos: erai făcut să simţi că e o treaba serioasă şi că întreaga ta viaţă se joacă în acele trei zile de examen. În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare. În acea epocă se susţinea – ca un fel de fatalitate – că singura cale de a trece examenul la Medicină e să înveţi totul pe de rost. La un moment dat chiar reuşisem să memorez manualul de biologie atât de precis încât îl puteai deschide oriunde şi, dacă îmi ziceai un cuvânt, puteam să continui. Şi acum pot să-ţi zic că lobulul testicular e dispus cu baza spre albuginee şi vârful spre mediastin, chiar dacă nu mi-a fost niciodată prea limpede la ce anume avea să-mi servească informaţia asta în viaţă. 

„Ştiam diferenţa dintre Triferment, Digestal şi Motilium“ 

   Spuneaţi de curând că aveţi chef să vă povestiţi biografia. Care e amintirea legată de medici/spitale pe care aţi include-o?

   Cristian Mungiu: Tatăl meu fiind profesor de farmacologie, am prins cu timpul şi noi, în casă, câte ceva despre administrarea medicamentelor. El, odată cu medicamentele pe care ni le dădea când ne durea ceva, ne şi explica de ce ni le dă şi cum acţionează. Ştiam bunăoară diferenţa dintre Triferment, Digestal, Motilium, Metoclopramid, Scobutil, Imodium, Furazolidon, de ce e bine să combini Streptomicina cu Papaverina şi aşa mai departe – ca să mă păstrez în sfera digestivă. Spre sfârşitul anilor ’80 am început să-mi însoţesc sora în taberele studenţeşti în care ea, în calitate de studentă la medicină, era invitată ca medic de tabără. Odată, într-o tabără la Sinaia, a bătut la uşă o fată care avea nişte dureri mari de burtă. Se întâmpla că atunci eram singur în camera care servea de cabinet medical, sora mea fiind plecată. Puteam să o trimit la spital – dar ar fi durat o grămadă până să ajungă să o vadă un doctor – sau să-i dau ce credeam eu de cuviinţă că o să-i facă bine. I-am pus o gramadă de întrebări şi, la sfârşit, i-am dat medicamentele de care avea nevoie, iar mai pe seară, la focul de tabără, a venit să-mi spună că i-a trecut şi se simte bine.

   Plecarea medicilor din ţară e un fenomen foarte discutat în prezent. Motivele pentru care medicii pleacă sunt dotările profesionale mai bune din Occident, veniturile mai mari şi respectul din partea comunităţilor de acolo. Trei motive la fel de valabile şi pentru a determina emigrarea unui regizor de film din România. De ce nu aţi plecat?

   Cristian Mungiu: Spre deosebire de medicină, unde simptomele bolnavului sunt cumva universale, filmul – şistory-telling-ul în general – ţin de observarea realităţii în care te mişti şi se exprimă în limba celor pe care îi observi. Ca povestitor, depinzi foarte mult de limba în care te-ai născut şi de locul în care îţi faci observaţiile, cu atât mai mult cu cât eu îmi scriu scenariile. Dacă m-aş muta altundeva aş putea, pesemne, după o vreme, să povestesc despre cei pe care i-aş observa acolo. Însă poveştile pe care le ştii, observaţiile pe care le-ai acumulat, nu sunt întotdeauna şi uşor translabile în altă limbă şi în altă cultură. 

„Lumea medicală universitară e departe de a fi elegantă. La fel şi în cinematografie“ 

   Lumea medicală academică, cea autentică, e guvernată de o serie de reguli de conduită aproape ritualice faţă de marii profesori. Intrarea într-o relaţie de tip maestru-discipol e aproape inevitabilă. Aţi fost coleg de juriu la Cannes cu Ang Lee şi Steven Spielberg. Şi aici au existat ritualuri? Sau domneşte camaraderia uniformizantă?

   Cristian Mungiu: Nu ştiu unde anume există această ideală lume academică autentică despre care vorbiţi – poate că există, dar cred că avem deseori tendinţa să idealizăm anumite modele doar pentru că nu le cunoaştem în detaliu. Viaţa universitară – medicală, dar nu numai – e departe de a fi elegantă. Ea e mai degrabă rezultatul unor nesfârşite lupte de culise pentru promovare, influenţă, funcţii, poziţii şi aşa mai departe – o curgere continuă de bârfe ale fiecăruia despre toţi ceilalţi. La fel stau lucrurile şi în mica noastră comunitate de cinema şi e unul dintre motivele pentru care prefer, pe cât se poate, să rămân la distanţa potrivită de oameni, organizaţii şi interesele lor. Într-un juriu nu poate fi vorba de maeştri şi discipoli, iar dacă nu te simţi capabil să-ţi susţii – din prea mult respect sau din alte cauze – părerea în faţa celorlalţi juraţi, e mai bine să nu participi căci prezenţa într-un juriu presupune şi se bazează pe egalitatea dreptului la opinie al celor care îl formează. Am fost în multe jurii, iar cel de la Cannes de anul ăsta a fost printre cele mai democratice: am zis fiecare ce am avut de zis, ne-am susţinut fiecare cu pasiune punctele de vedere, la sfârşit s-a votat şi ne-am asumat fiecare palmaresul ca rezultat al unei medieri între gusturile celor care au alcătuit juriul din acest an.

   Am fost întotdeauna uimit de felul în care succesul profesional este uneori însoţit de o hiperinflare a egoului. E un fenomen întâlnit în lumea universitară medicală, bănuiesc că şi printre marile vedete ale cinematografiei. Cum vă protejaţi de aşa ceva?

   Cristian Mungiu: Eu nu sunt vreo mare vedetă a cinematografiei, deci nu ştiu cum procedează cei în cauză, dar mare parte dintre vedetele pe care le-am cunoscut erau de fapt foarte ok în intimitatea lor: oameni normali, cu aceleaşi probleme ca toţi oamenii, dar având de gestionat problema notorietăţii. În ce mă priveşte, eu nu am o prea bună percepţie a propriei mele imagini şi, de multe ori, îmi ia ceva să găsesc distanţa potrivită faţă de cei din jur.

   Orice jurizare e un proces inerent subiectiv aşa că tot ce poţi face e „să încerci să promovezi valorile în care crezi“. În ce valori credeţi?

   Cristian Mungiu: În materie de cinematograf, apreciez onestitatea, pasiunea, curajul, forţa şi originalitatea realizatorului, apreciez pe cel care îşi asumă riscuri creative şi nu merge pe drumuri sigure, pe cel care e pasionat de povestea lui şi nu de rezultatele ei publice. Însă la sfârşit, la orice film contează cel mai mult rezultatul, emoţia pe care o simţi, sentimentele, gândurile şi întrebările pe care ţi le induce filmul. Desigur, orice evaluare e subiectivă, iar orice ierarhizare e şi mai subiectivă, însă tot ce poţi să faci e să susţii cât mai onest valorile în care crezi ca să pleci acasă cu conştiinţa împăcată că ai făcut tot ce ţinea de tine. 

„Singurul folos al popularităţii e să influenţezi în bine pe cei care te urmăresc“ 

   Nu e un lux, în societatea occidentală hipercorect politizată, să-ţi permiţi să susţii „cât mai onest valorile în care crezi“?

   Cristian Mungiu: Cere un efort pentru că e întotdeauna mai comod să fii conformist decât să ai tăria propriului tău punct de vedere. Însă până la urmă nu ştiu dacă există vreo alternativă rezonabilă la alegerea asta.

   Pe vremuri, astfel de valori se învăţau fie la biserică, fie la şcoală. Acum se mai învaţă de la televizor. Dumneavoastră de unde le-aţi de(s)prins? Unde (cine) v-a educat aşa cum sunteţi astăzi, la 45 de ani?

   Cristian Mungiu: E foarte greu să-ţi mai dai seama la un moment dat cum ai ajuns cel care eşti. E rezultatul tuturor întâlnirilor din viaţa ta şi a felului în care tu, ca fire, ai reacţionat la ce ţi s-a zis, ce ai văzut şi ce ai trăit, începând cu familia şi şcoala şi continuând cu toate experienţele în care ai fost parte. Cu toţii facem foarte multe prostii în viaţă, suntem meschini, mincinoşi, egoişti sau răi, însă dacă reuşeşti măcar din când în când să te evaluezi corect, e de presupus că ai să mai înlături din relele pe care le faci. Una dintre temele colaterale pe care speram că „După dealuri“ le va lansa în dezbaterea publică se referea la felul în care biserica – foarte populară la noi – înţelege să îşi folosească capacitatea de a promova valori juste. Căci singurul folos al notorietăţii şi popularităţii e să influenţezi în bine pe cei care te urmăresc.

   Succesul în medicină se bazează pe calitatea profesională, dar e vorba şi de construirea unei imagini. Cât de mult contează pentru un regizor român să-şi creeze o imagine pozitivă pentru a reuşi în cinematografia occidentală şi nu mă refer la imaginea filmelor, ci la imaginea lui Cristian Mungiu?

   Cristian Mungiu: Mi se pare că faceţi aici o diferenţă între imaginea pe care o ai de pe urma a ceea ce faci în profesie şi o altă imagine care e rezultatul unei confecţionări conştiente, în scopul obţinerii de simpatie socială. Eu cred foarte puţin în varianta asta – pentru că până la urmă e o făţărnicie, o încercare de a livra o cosmetizare a conţinutului – care în final nu functionează. Ia ca exemplu România, ca ţară, şi încercarea diverşilor de a-i îmbunătăţi „imaginea“ şi nu substanţa. Cred că succesul – în lumea filmului, cel puţin – e ceva foarte relativ, efemer şi conjunctural. Însă atât cât e, depinde în cea mai mare măsură de conţinut. Ca cineast, imaginea ţi-o creezi prin ce reuşeşti să faci pe ecran, iar cum eşti tu dincolo de filmele tale contează mai puţin. Desigur, e posibil să capeţi cu vremea o oarecare notorietate – şi fiecare alege să o gestioneze cum crede de cuviinţă.

sursa: http://www.viata-medicala.ro/*articleID_7173-dArt.html

Cristian Mungiu - 2007, Palme d'Or la Cannes

Cristian Mungiu s-a născut la Iaşi, în 1968, şi a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi şi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Primul său film de lungmetraj este Occident (2002), iar în 2007 a câştigat Palme d’Or la Cannes pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Cel de-al treilea film al său ca regizor şi scenarist, După dealuri (2012), a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu şi premiul pentru cea mai bună actriţă (Cosmina Stratan şi Cristina Flutur). În 2013, Cristian Mungiu a făcut parte din juriul Festivalului de Film de la Cannes, alături de nume importante din cinematografia mondială precum Steven Spielberg, Ang Lee, Nicole Kidman sau Christoph Waltz. Cristian Mungiu este fiul profesorului Ostin Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România şi fratele mai mic al Alinei Mungiu-Pippidi, psihiatru şi politolog. Într-un interviu recent (acordat Mediafax), profesorul Ostin Mungiu povestea despre fiul său că, „dacă ar fi fost medic, cred că în cel mai bun caz ar fi fost un stomatolog oarecare“.

Spovedanie de cinefil

Statutul sălilor de cinema neprivatizate din România e mai degrabă incert. Numărul lor a scăzut simţitor şi, spre deosebire de lanţul cinematografelor luxoase din mall-uri, acestea se prezintă jalnic. Dar trebuie să recunosc: în ceea ce mă priveşte, nu condiţiile precare de vizionare din cinematografe sunt motivul pentru care nu mai merg (decât extrem de rar) la cinema. Pricina adevărată este „metafizică”, nu „fizică”: repertoriul uniformizat, alcătuit acum aproape exclusiv din producţii recente, stereotipice, majoritar americane. Mereu aceleaşi şi aceleaşi melodrame, filme de acţiune sau ştiinţifico-fantastice, poveşti de dragoste, horror etc. Primul deceniu al mileniului trei cam asta a oferit. Probabil că pentru spectatorii care au cultul vedetei (nu al Actorului, al Regizorului, al Filmului), pentru amatorii de can-canuri sau pur şi simplu de divertisment, nu e nicio problemă. Ei pot viziona acum astfel de filme în săli curate şi primitoare, prevăzute cu sistem Dolby Surround şi fotolii de lux. Tot aceleaşi filme (plus alte câteva, europene, greu vandabile) ajung şi în bietele săli rămase de pe vremea când repertoriul era mult mai divers[1]. Iubitorii cinematografului comercial sunt privilegiaţii. Ceilalţi, spectatorii care se încăpăţânează să vrea şi altceva (altfel de filme americane, dar şi filme din întreaga lume, ce se ambiţionează să reziste tentaţiei de a vehicula mereu aceleaşi clişee, filme conduse nu de spirit, ci de tehnologie), sunt dramatic dezavantajaţi. Nici gospodarii cinici ai sălilor din mall-uri şi nici difuzarea etatistă nu le oferă, acestora din urmă, mai nimic. De aceea este cât se poate de firească decizia spectatorului ce nu se mai regăseşte deloc în repertoriul cinematografelor de a nu le mai frecventa. Şi chiar de a renunţa la televizor (aşa cum procedează, la sfârşitul scurt-metrajului Zapping, un „televorator”). Trăim acum, poate, un binecuvântat timp al decantărilor, după un secol şi ceva de cinema[2]. Alungat din cinematografe de un repertoriu monoton, adevăratul cinefil (fost „cinefil înrăit”) are, în sârşit, ocazia să reflecteze la ceea ce a văzut în peregrinările sale prin cinematografe şi cinemateci[3]. Să recupereze, eventual, ceea ce încă nu a văzut (şi ştie că merită văzut) din cinematografia lumii, veche de peste o sută de ani. Şi, de ce nu, să îşi îndrepte atenţia – eliberat de iluziile cu care îl hrăneau ecranele mari sau mici – spre viaţa propriu-zisă. Să trăiască, în fine, acel timp pe care – în alte vremuri, fără parcimonie – i-l ofereau în dar magicienii sau profeţii marelui ecran.   

fragment din volumul Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului

---

[1]  Înainte de 1989, în ciuda cenzurii partidului unic, puteai vedea şi – nu puţine – filme de artă, provocatoare pentru spirit, filme ce atestă o puternică viziune regizorală.

[2] Pentru Elena Dulgheru, cineastul noului mileniu trebuie să fie un „vestitor al lui Dumnezeu”, asemenea creatorilor de film care au „deschis drumul”, reamintind pâmântenilor de „originea lor divină” şi „apropiindu-i sufleteşte de Cer”: martir şi Orfeu (Paradjanov), profet (Tarkovski), nebun shakespearian (Kusturica) – vezi Scara Raiului în cinema, p. 208.

[3] „Faptul că pentru o mare parte a iubitorilor de cultură din „epoca de aur” teatrele au înlocuit bisericile (cărora, oricum, li se luase dreptul de a vorbi în cetate) este aproape un truism. Uneori (dar mai rar), acelaşi lucru se întâmpla şi cu privire la sălile de cinema. Rampa şi ecranul (uneori, şi salonul literar) erau singurele tribune de unde se putea rosti, fie şi şoptit, fie şi aluziv, adevărul – cel politic, cel moral şi, extrem de rar, cel religios.” (Elena Dulgheru, Scara Raiului în cinema, p. 37) 

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/caravana-pseudokinematikos.html

O întâlnire

Umbrele strămoşilor uitaţi – un film-poem de Serghei Paradjanov

O bisericuţă într-un sat de huţuli (subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureş). O slujbă duminicală. Norodul, cu mic, cu mare, ia parte la praznic. Merge şi micuţul Ivan cu părinţii săi. În chiar faţa bisericii, e iarmaroc. Sunt negustori şi măscărici. Unul din ei pare posedat şi caută să-l sperie pe copil cu giumbuşlucurile sale. Mama îşi apără pruncul şi-i fereşte privirea, acoperindu-i ochii de arătarea nedorită: „Nu te uita la el. Are minţile rătăcite!” Câteva clipe mai târziu, ajuns în incinta bisericii, copilul – ce pare încă nefamiliarizat cu reprezentările iconografice – zăreşte un chip ce seamănă teribil cu măscăriciul pe care tocmai l-a întâlnit. Îşi întreabă atunci tatăl: „Acela e Satana, tată?” Răspunsul tatălui vine numaidecât: „Nu-l găseşti pe Satana în biserică. Satana e printre oameni.” 

http://agenda.liternet.ro/articol/5836/Marian-Radulescu/Provocarea-culorilor-Tini-zabutykh-predkiv-Umbrele-stramosilor-uitati.html

Fourth of July - an instant top ten of films made in the USA

Chaplin's City Lights

Welles' Citizen Kane

Exacerbarea demenţei

În Călăuza lui Tarkovski, blazatul Scriitor se întreabă, la un moment dat, la ce bun să scrii, dacă eşti uitat – de cititori, de critici, de breaslă – în o sută de ani. Sau în două zile. „Ce scriitor sunt eu dacă mi-e silă să scriu?” – se întreabă acest personaj. Plictisit, nu-l interesează „cine e autorul” şi „de ce a făcut” Zona spre care – fără tragere de inimă, ci doar pentru ca să cerşească puţină inspiraţie – se îndreaptă, alături de Profesorul sceptic şi mărginit. Atâta doar că în „camera dorinţelor” se ajunge cu inima curată, despătimită, asemenea pruncilor. Iar Scriitorul nu poate uita că „oameni cu carte” i-au devorat inima şi sufletul pe care, crede el, le-a pus – prin arta sa – în slujba omenirii. Acrit, blazat şi revoltat, nu poate uita că toţi – „redactori, critici, jurnalişti, muieret” – roiesc în jurul său şi vor „noutăţi”. Scrisul însă a devenit pentru el „un chin, o preocupare ruşinoasă, maladivă”. Cândva, mai spune el, credea că va putea schimba pe câte unii prin scrierile lui, însă acum constată că ei, oamenii, l-au schimbat după chipul şi asemănarea lor. Devenirea sa este sinucigaşă, asemenea Mistreţului, care s-a apropiat de Zonă cu gândul de a se ruga pentru sănătatea (mântuirea) fratelui său, dar se gândea doar să se îmbogăţească. Pentru ca să primească apoi ceea ce a avut în inimă: un sac cu bani. După care, aflăm că s-a sinucis, ca Iuda.

Alexander Soloniţîn (Scriitorul) - Călăuza

Este foarte adevărat că până acum, de-a lungul vremii, a rămas doar o mică parte din creaţia oamenilor – ştiinţifică sau artistică. Modele şi timpurile, războaiele şi feluritele prefaceri ale societăţii omeneşti au cernut – nu întotdeauna cu fair play, sau cine ştie? –  atâtea muzici, texte, opere de artă. A rămas o cantitate infimă din tot ceea ce, de mii de ani, meşterii fauri au zămislit în forme, culori şi sunete. În Rubliov-ul aceluiaşi Tarkovski există o secvenţă în care Andrei Rubliov îl întâlneşte aievea, hiper-realist, pe confratele său iconar, Teofan Grecul. Sunt, amândoi, în catedrala distrusă de tătari (cu ajutorul ruşilor trădători) şi privesc la splendida catapeteasmă în flăcări, la cenuşa în care s-a prefăcut tot. „Ce minunăţie sunt toate astea!...” exclamă, cu o fericită întristare, Teofan, care încearcă – zadarnic – să-l convingă pe Andrei să nu-şi îngroape talantul, să nu renunţe la pictarea de icoane doar pentru că omenirea e crudă şi barbară. Rubliov însă îşi asumă un vot al tăcerii şi va reîncepe să vorbească abia peste zece ani, când va fi mişcat de entuziasmul unui adolescent care izbuteşte să construiască un clopot. Îi va spune: „Hai cu mine. Eu voi picta icoane, tu vei construi clopote.” Sunetul de clopot şi de toacă, împreună cu vocea omenească, recapitulează – în gândirea Bisericii răsăritene – întreaga muzică a umanităţii, la fel cum icoana bizantină reprezintă pictura la superlativ. Şi clopotul şi icoana vor rămâne în veac.

Andrei Rubliov

Pentru compozitorul român Corneliu Cezar, demonii sunt mereu cu noi şi nu dispar cu totul, ci se transformă, iar în vremurile moderne au devenit „puteri psihice inconştiente”. Procesul metamorfozării lor de acum „a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea”. Dacă omul convins de „progresul” actual vede în perioada ce a premers aşa-numitei Renaşteri (şi, am putea adăuga, „Marii” Revoluţii Franceze şi Iluminismului) un „ev întunecat şi barbar”, Corneliu Cezar se numără printre cei ce văd în Renaştere „începutul căderii abrupte”. Pentru el, muzica a devenit tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar nota de „aport personal” tinde să fie dominantă. Am ajuns vremurile când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, „inspiraţia personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” – „superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire” (Sonologia). Asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza, ale căror „organe ale credinţei” s-au atrofiat. 

Nikolai Grinko, Alexander Soloniţîn, Alexander Kaidanovski - Călăuza

http://agenda.liternet.ro/cronici/calauza.html

http://agenda.liternet.ro/cronici/andreirubliov.html

Metamorfozele unui actor: Dragoş Pâslaru

Pe 1 iulie 1951 se năştea actorul român Dragoş Pâslaru. Vreme de aproape 20 de ani a fost o prezenţă nelipsită din lumea teatrelor – Tineretului din Piatra Neamţ (Somnoroasa aventură, Trei surori), C. Nottara (Karamazovii, Cum vă place, Trăsura la scară), Odeon (...au pus cătuşe florilor) şi L.S. Bulandra din Bucureşti. A jucat în spectacole de teatru T.V. (Patima fără sfârşit, Ciuta, Trandafirul şi coroana, Don Carlos etc.), în teatru radiofonic (Adam şi Eva, Savonarola, Robespierre, Mioriţa ş.a.) şi în filme (O lacrimă de fată; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Concurs; Singur de cart; Cantonul părăsit; Să mori rănit din dragoste de viaţă, Ochi de urs; Întoarcerea din iad; Drumeţ în calea lupilor; Balanţa; Şobolanii roşii; O vară de neuitat; Femeia în roşu; Fii cu ochii pe fericire ş.a.).

Dragoş Pâslaru şi Eugenia Balaure în Somnoroasa aventură 

Dragoş Pâslaru şi Mariana Buruiană în Trei surori

Personajele sale – chiar şi episodice – treceau mereu scena sau ecranul. Îşi rămâneau undeva, nu pe retină, ci în memoria involuntară. La începutul anilor 80, l-a interpretat pe Alioşa Karamazov în montarea lui Dan Micu şi Horia Lovinescu după Dostoievski de la Teatrul Nottara. Apoi a mai dat viaţă unor personaje de o stranie frumuseţe: Culi Ursake (în Ochi de urs) şi Veanu (în Umbrele soarelui). Câţiva ani mai târziu s-a reîntors – pe bune – la tăcerea lui Alioşa. Între timp devenise (imediat după 1990) una din vocile cele mai respectate din Piaţa Universităţii. Incidentele violente de la mijlocul lui iunie 1990 – când, consecvent convingerilor sale, nu a fugit din calea agresorilor – l-au făcut popular în întreaga ţară. Treptat a renunţat la teatru, apoi şi la film. Începutul mileniului trei l-a găsit sub o nouă identitate – aceea de monah.

Ochi de urs 

Fii cu ochii pe fericire (alături de Dinu Manolache) - foto: Dinu Lazăr

Metamorfozele sale amintesc oarecum de relatările din vechime despre actori care, în primele veacuri de creştinism, interpretau creştini, pentru ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să refuze a ieşi din pielea şi costumul personajului, cu preţul martiriului. Acum, vieţuirea sa ca pustnic într-un schit din Munţii Căpăţânii, face – din când în când – deliciul tabloidelor. Cei care se grăbesc să-i comenteze devenirea uită însă un detaliu esenţial: anume, că – asumându-şi identitatea de monah – Dragoş Pâslaru (Monahul Valerian) caută a-şi desfăşura viaţa numai în prezent, netulburat nici de amintirea trecutului, nici de grijile pentru viitor. De altfel, o mare parte din breaslă (şi nu numai) încă priveşte convertirea sa extrem de circumspect, cu o ciudată compătimire (pentru împrejurările de suferinţă şi disperare prin care va fi trecut actorul în timpul Mineriadei), ca aceea dovedită marilor bolnavi. Acest tip de „efuziune”, de „curioziate”, îmi pare foarte asemenea reacţiei arătate de rudele de sânge ale lui Nicolae Steinhardt, următor convertirii sale la ortodoxie.

Fii cu ochii pe fericire - foto: Dinu Lazăr

Puţini ştiu ori sunt pregătiţi să înţeleagă fericita întristare şi transformarea lăuntrică a celui căruia i se descoperă vieţuirea cea după Hristos, prin ascultarea de un părinte duhovnicesc. Pentru Dragoş Pâslaru, plecarea din lumea teatrului (şi din lumea laică) a însemnat nu o fugă, ci o treptată regăsire de sine. Împlinirea unei meniri pe care, poate, a întrezărit-o când a fost Alioşa. Sau Culi. Sau Veanu. 

http://agenda.liternet.ro/cronici/dragospaslaru.html

Bucurii în plină vară

Lunile lui Florar şi Cireşar au însemnat – până acum – un flirt cu TIFF 2013 (unde am văzut – în cele două zile petrecute la Cluj – documentarul Liv & Ingmar, un film croato-bosniac, Drumul Halimei, şi unul rusesc, În viaţă), o nouă sesiune de bacalaureat, un nou an şcolar terminat pentru Theodor şi începutul grădiniţei pentru Ioan, două praznice la Cebza (Rusaliile, Sfânta Treime), încă un praznic (Sfinţii Apostoli Petru & Pavel) petrecut tot la Cebza. A mai fost şi microrecitalul lui Theodor din 13 iunie, în cadrul Concertului organizat la clubul „Senator” de Mitropilia Banatului şi vernisajul expoziţiei lui Liviu, în ziua următoare. Şi, dincolo de toate, câteva mesaje primite (prin poşta electronică, SMS, prin fereastra de facebook), câteva întâlniri şi reîntâlniri, precum şi unele ... epifanii care mi-au amintit că:

1. totul are un sens şi o cauză, de aceea se cade a rosti, împreună cu Ioan Alexandru: „În toţi şi-n toate pace, slavă Ţie!”;
2. minunate sunt, într-adevăr, căile prin care lucrează Părintele Luminilor în vieţile celor care nu obosesc şi nu-şi pierd entuziasmul, dar nu îi uită nici pe ceilalţi (blazaţii, scepticii, revoltaţii), pe care îi aşteaptă să-şi vină în fire;
3. viaţa este frumoasă în ciuda momentelor de criză (sau tocmai datorită lor).

La vernisajul expoziţiei lui Liviu

Theodor cântă o sonată de Haydn 

Această suferinţă

Viaţa toată îmi pare o luptă continuă cu părțile feroce din mine, prin care n-a ajuns încă lumina binefăcătoare a zorilor. Ce alchimie de nepătruns are loc în sufletul cuprins de-o vulcanică învolburare, ce reacţii fizico-chimice se petrec atunci când vezi roşu în faţa ochilor şi-ţi ieşi din fire!... Da, ştiu de la Iacov Apostolul, că mare bucurie se cade a socoti căderea în „felurite ispite”, că „încercarea credinţei lucrează răbdarea” al cărei lucru trebuie să fie desăvârşit (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.2-4). Mai ştiu, de la acelaşi, că fericit e bărbatul care rabdă ispita, „căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.12). Că „fiecare este ispitit de pofta sa”, iar nu „de la Dumnezeu” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.13-14). Blaga ne spune şi el, în Laudă suferinţei, că suferinţa e prilej „ce înalţă mersul, cunoştinţa” şi „întăreşte fiinţa întru fiinţă”. Ştiu că lucrarea lui Sisif e impregnată în chiar CIP-ul consiţiei umane, că nu orice suferinţă, ci doar „această suferinţă” pe care o vor fi gustat „semenii noştri, de la oameni la albine, de la-nvingători la biruiţi, de la-ncoronaţi la răstigniţi”, şi eu împreună cu ei, e singura legătură dintre om şi Tatăl „carele este şi va fi”. Ştiu că până şi în cădere trebuie să ne ţinem de Dumnezeu, cum ne spunea deunăzi un monah, că trebuie să luăm binele din rău, căci nu avem de unde-l lua din altă parte (e motto-ul nuvelei Picnic la marginea drumului de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki). Şi totuşi, cred în continuare că împrăştierea gândurilor (împreună cu lenea, indiferenţa, iuţeala mâniei şi cele asemenea lor) e starea ce te mută-ntr-un alt film. Te scoate din fire. Te dezumanizează. Sigur, până la urmă spui, ca Stalker: „Toate au un sens şi o cauză” (Călăuza), se putea întâmpla mai rău etc., însă rămâi, pe undeva, cu „remuşcătura duhului lăuntric” (Joyce, Ulise), cu regretul de a nu fi avut prezenţă de spirit, de a nu fi fost îndeajuns de treaz la minte. Nu, soluţia (ieşirea din starea de insuportabilă durere despre care Stephen Daedalus spunea că e „un coşmar din care încerc să mă trezesc”) nu poate fi nici remuşcarea, nici „grin and bear it” („rânjeşte şi suportă”), ci metanoia, schimbarea (înnoirea) minţii. Domnul – vorba lui Teofan Grecul, din Andrei Rubliov – ne va ierta, însă noi, ca oameni împovăraţi de păcat, nu trebuie să uităm răul pe care l-am făcut. Viaţa e, astfel, o pendulare între iertarea lui Dumnezeu şi chinul conştiinţei noastre maculate. Savoarea ei e dată de felul în care gestionăm acest du-te vino între împăcare şi neconsolare.

Pentru că poezia nu e „un simplu gen literar” şi nu depinde nici de rimă sau ritm, nici de aspectul ei grafic, fiind o „stare a minţii, a complexului psiho-somatic, a dispoziţiei temperamentale”, „o stare harică”, un „mijloc de comunicare infinit mai rapid şi mai intim cu lumea” (Nicolae Steinhardt, Drumul spre isihie), poemul ca un graffiti, scris pe o fereastră de facebook de Eva Pirosca, este – pentru mine – scurtătura cea mai grăitoare către ceea ce simt cu acuitate la acest mijloc de Cireşar:

„părțile feroce din mine sunt oarbe ca noaptea și nimicitoare ca un vulcan.
eu nu sunt un om al smereniei.
nu se vede, pentru că știu să scriu cuvinte frumoase.

dar dacă tac, nu e din smerenie.
tac pentru că îmi înghit răutățile ca niște pumnale.

dacă zâmbesc, nu e din dragoste.
zâmbesc pentru că mi s-au dezumflat ochii de la ultimul plâns de rușine.

dacă mângâi un copil, nu e din blândețe.
mângâi, pentru că palma s-a relaxat din pumnul care mai devreme a lovit în perete.

pentru că eu sunt un urs în cușcă, nu un bun creștin.
eu lovesc, nu primesc.

și dacă mă duc în Biserică, nu e pentru că sunt virtuoasă.
mă duc, pentru că altfel nu pot să iert și să mă iert.”

Iertare - tablou de Dan Voinea

Wim Wenders on European cinema

“În Europa, cinematograful este parte intrinsecă din limbajul şi cultura noastră, asemenea picturii şi literaturii sau muzicii. Dacă acceptăm propunerea Americii de a folosi filmul ca produs industrial, întreaga noastră industrie de cinema va înceta să funcţioneze. În câţiva ani nu vor mai exista filme europene.” - Wim Wenders 

Der Himmel uber Berlin

Wim Wenders

Ileana Popovici - fata din RECONSTITUIREA, 100 LEI, FILIP CEL BUN

Mircea Diaconu & Ileana Popovici

Numărul din iunie 2013 al revistei Tango conţine şi un interviu cu Ileana Popovici – ilustrator muzical (a lucrat la Buftea şi în TVR), solistă vocală şi actriţă: o confesiune despre viaţă, carieră, oameni care i-au marcat destinul.   

Prima oară am descoperit-o pe marele ecran pe la mijlocul anilor 70, într-un film care mi-a vrăjit copilăria: Accident, de Sergiu Nicolaescu (regizor, coscenarist, actor), unde apare  alături de Vladimir Găitan şi George Mihăiţă. După 1990 aveam să-i revăd pe toţi trei într-un film-bornă al cinematografiei româneşti: Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Până atunci însă m-am mai întâlnit cu Ileana Popovici, pe marele sau micul ecran, în filme „de public” ca: Zile fierbinţi, Revanşa, Oaspeţi de seară, Pentru patrie, Mihail - câine de circ, Capcana mercenarilor. Mult mai târziu aveam să-i descopăr ipostazele de „calibru greu”, din sus-pomenita Reconstituire, din Filip cel bun (regia: Dan Piţa) şi mai ales din 100 lei – insolitul şi cvasi-ineditul film al lui Mircea Săucan. Dezinvoltura ei din aceste trei opusuri de referinţă, mult prea puţin cunoscute (Reconstituirea a fost interzis la două săptămâni de la premieră, 100 de lei a putut fi văzut în varianta integrală abia în 1990, iar Filip cel bun a fost difuzat cu parcimonie doar în versiune trunchiată şi ajustată pretenţiilor cenzurii), este fermecătoare şi fără pereche în filmul românesc ai acelor ani. Cu Richard Oschanitzky (unul din cei mai prolifici compozitori de muzică de fim, aranjor, jazz-man din România), solista vocală Ileana Popovici a înregistrat câteva bossa-nove evergreen: „Noaptea”, „Şi-am vrut să plec”, „Umbra”, „Suita Barlovento”, un "Madrigal" ş.a.. În 1978, era una din vocile din Septembrie (regia: Timotei Ursu), unde interpretează câteva melodii de Adrian Enescu pe versuri de Romulus Vulpescu. În fine, aranjamentele ei muzicale din Revanşa, Nea Mărin Miliardar sau Capcana mercenarilor, cu muzici (Adrian Enescu, Radu Goldiş, Richard Oschanitzky, Ennio Morricone, Jeff Wayne etc.) care m-au făcut să îndrăgesc mult aceste filme în anii copilăriei.

Reconstituirea - cu Vlaimir Găitan

100 lei - cu Dan Nuţu

100 lei  - cu Dan Nuţu

100 lei  - cu Dan Nuţu

Filip cel bun

Pentru patrie

Thank you for the music

Adrian Enescu, co-autor - prin Muzica sa - la mai multe filme româneşti de referinţă din anii 70, 80 (Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Bietul Ioanide, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Pas în doi etc.), când muzica, alături de imagine, montaj, scenografie etc., era un personaj "cu drepturi egale" în construcţia filmului, este distins cu Premiul pentru întreaga carieră (65 de filme, conform imdb), la TIFF 2013. Creaţia sa numără o serie de proiecte discografice insolite: Basorelief-ul (poem pop simfonic) pe versurile lui Ioan Alexandru, LP-uri synth-pop-dance cu un sound distinct şi ... occidental, două LP-uri cu muzică electronică (Funky Synthesizer). La acestea se adaugă muzică de teatru, balet şi TV, jazz, muzică ambientală şi muzică simfonică de concert încă inedită (needitată), orchestraţii pentru artişti renumiţi din ţară şi străinătate ş.a.
Pentru mine, muzica lui Adrian Enescu - mai ales cea pe care am descoperit-o cu uimire şi bucurie în adolescenţă - rămâne o călăuză spre "marea nuntă din vechime". Aşa cum spun şi versurile lui Ioan Alexandru din LP-ul său de debut (1977): "îl văd pe cântăreţ în zori de zi / cum îşi aprinde lampa de la stele / într-un potir de argint sufletul său / e dus în slăvi şi ţine loc de ele..."

Adrian Enescu - 1970s

http://agenda.liternet.ro/cronici/adrianenescu.html