Omenesc, prea omenesc - My Father, My Lord

Câteva zile din viaţa unui rabin, a mai tinerei sale soţii şi a fiului lor unic. Predici, poveţe şi învăţăminte rostite în cadru formal şi informal. O referinţă la dreptul Avraam (care n-a pregetat să-şi sacrifice unicul fiu, pe Isaac, Împăratului nevăzut) devine – într-o zi de vară, pe ţărmul Mării Moarte – pretext (involuntar) pentru o întâmplare ce conţine tâlcul întregii poveşti. Pentru că asta este filmul de debut al regizorului David Volach: un apolog. Însă nu unul livresc, ci construit cu mijloacele filmului contemporan.

Încă de la primele cadre, spectatorul întrevede miza: conflictul dintre literă şi duh, dintre un mod de viaţă articulat pe „semnele legii” (Tora, Pentateuhul lui Moise) şi candoarea întrebărilor de copil (ce crede că şi animalele au suflet, că o poză cu un toboşar nu e idolatrie ce trebuie numaidecât distrusă, că puii de turturică au nevoie de mama lor ş.a.m.d.), dintre condiţia de „fariseu” şi cea de „vameş”. Rabinul pater familias nu  concepe viaţa în afara dogmelor, a moralei potrivit căreia Dumnezeu nu poartă de grija indivizilor din regnul animal şi vegetal, ci rânduie doar soarta omului. A celui „drept” care „Îl slujeşte pe Dumnezeu”. Altfel spus, doar evreul peste care se revarsă această „providenţă particulară” e „scop al întregii Creaţii” şi numai el are dreptul să existe. Existenţa celorlalte făpturi – cuvântătoare sau nu – se justifică în măsura în care îi slujesc „omului Torei”.

Îndreptăţire de sine, judecată, lege, pedeapsă. Mila, „un gând rău deghizat într-unul bun”, nu ocupă niciun loc această ecuaţie a mântuirii gândite contabiliceşte. Cel Preaînalt, aflăm, simte totuşi milă: pentru „distrugerea celui de-al doilea Templu şi pentru surghiunul evreilor – adevărata durere a lumii”. Rabinul cel prea evlavios şi prea cărturar simte şi el milă şi rămâne fără cuvinte atunci când, fără să ştie, ajunge să trăiască povaţa iudeului Saul metamorfozat în Pavel pe drumul Damascului: „Cel căruia i se pare că stă să ia seama să nu cadă”.

Demersul din My Father My Lord (2007), deosebit de sugestiv la nivelul expresiei audio-vizuale şi cu dialoguri minimale, anticipează cumva proiectul temerar al lui Cristian Mungiu, După dealuri (2012). Ambii cineaşti caută nucleul de „omenesc, prea omenesc” din poveste, în timp de religia – fără să fie ilustrată sau contestată în vreun fel – rămâne în fundal. 

Vadim Iusov R.I.P.

Vadim Iusov (20 aprilie 1929 - 23 august 2013) a fost directorul de imagine la primele patru filme ale lui  Andrei Tarkovski.

Compresorul şi vioara (1960)

Copilăria lui Ivan (1961)

Andrei Rubliov (1966)

Solaris (1972)

Descoperirea firescului - CURSA lui Mircea Daneliuc

Un trailer transportă – pe o distanţă de peste 600 km – o piesă-gigant de la locul de fabricaţie până la compania care o solicitase. Doi şoferi prieteni (Mircea Albulescu şi Constantin Diplan) iau cu ei în cabină o tănără (Tora Vasilescu, aici la debut) plecată în căutarea unui iubit dispărut. Personaje aparent banale şi întâmplări ne-senzaţionale ascund semnificaţii şi demonstraţii de subtext nebănuite. „Tot ceea ce urmează se situează sub îndemnul moral de a perfora pojghiţa aparenţelor pentru a descifra mişcările de umanitate esenţială.” (Alice Mănoiu) Mărunţişurile de viaţă din Cursa dau întâmplărilor o „senzaţie imbatabilă de adevăr” (Georgeta Davidescu).

Primele semne ale profesionalizării şi intelectualizării cinematografiei româneşti în ceea ce priveşte filmele „de actualitate” (cu tematică inspirată din „realitatea imediată”, iar nu din epoci premergătoare vremurilor comuniste) au început să apară la începutul anilor 60, prin filmele lui Mircea Săucan (Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei) şi Lucian Pintilie (Reconstituirea) – opere de scandal, imediat oprite de la distribuţie sau difuzate şi promovate, în cel mai bun caz, cu parcimonie. Apariţia Cursei lui Mircea Daneliuc, în 1975 (când aveau să apară Ilustrate cu flori de câmp şi Filip cel bun, ce surprind alte ipostaze şi tipologii inedite şi „nefotogenice”), marchează un eveniment şi o izbândă. Pentru întâia oară un film românesc „de actualitate”, care polemizează cu cinema-ul îmbâcsit, convenţional, neexpresiv, dar şi cu o serie de conformisme sociale, este lăsat să circule liber în reţeaua cinematografelor din ţară, este elogiat de critici (care îl consideră „cel mai interesant debut regizoral din anii 70) şi iubit de spectatorii mai pretenţioşi, încântaţi de firescul situaţiilor şi al replicilor, de jocul actorilor şi pitorescul imaginii.

Cineast autentic încă de la primul film, Mircea Daneliuc ştie să îmbrace cuvintele în atmosferă, să conducă remarcabil o distribuţie şi să povestească cinematografic. Câteva structuri narative (genericul filmului ce denunţă aparatul de filmat ca măsluitor de adevăruri sau datele personajelor ce formează trio-ul principal) din povestea Cursei sunt reluate (amplificate, rafinate, dezvoltând coordonatele de tip ciné vérité), câţiva ani mai târziu, în  Proba de microfon şi La capătul liniei – alte două momente de referinţă (şi de excepţie fericită) dintr-o cinematografie a „filmului surd în România mută”.

Privind retrospectiv, filmele care susţineau înnoirea limbajului cinematografic din anii 60-70-80 au rămas singulare în producţia acelor timpuri: Mere roşii, Croaziera, Un om în loden, Stop-cadru la masă, Concurs, Faleze de nisip, Sfârşitul nopţii, Secvenţe, Pas în doi - alături de cele amintitle deja. Ele însă au însemnat tot atâţia paşi spre un dialog real cu publicul şi chiar cu producţia cinematografică mondială, fără a reuşi să impună o linie fermă, adevărată, a filmului de actualitate românesc.

Monologul polifonic / Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt a rămas o figură singulară deopotrivă în monahismul românesc şi în literatura română a ultimului sfert de secol XX. A fost oricând gata „a se minuna şi bucura în faţa nebănuitelor frumuseţi ale existenţei, prin încrederea în forţele nebiruite ale inteligenţei şi sensibilităţii, prin atenţia neadormită şi lupta necurmată împotriva întunecatelor puteri ale răului, ipocriziei, minciunii, tiraniilor de orice fel, împotriva slăbiciunii şi abdicării de la demnitate” (Virgil Bulat). 

Volumul Monologul polifonic conţine eseuri pe teme literare, impresii de călătorie şi o serie de cronici – nonconformiste – la unele cărţi de poezie şi proză apărute mai ales în anii 80.

 

Format într-o vreme când între cititor şi carte puteau fi şi „relaţii de prietenie şi încredere”, bazate pe „reciprocă deferenţă şi mutuale chemări”, Steinhardt vedea în cărţi „folos” şi „învăţătură”, crucial ajutor în „operaţia de acomodare cu enigmele, ironiile şi asprimile din jur”. Erau cărţi „nepractice, stătătoare sub semnul frumuseţii, bunăvoinţei şi imaginarului” care ofereau multe „lecţii de comportament”, luminând inima şi mintea cititorilor, înţelepţindu-i şi deschizându-le ochii, maturizându-i, însă fără a-i „smulge  brusc şi traumatizant din adolescenţă”, fără a-i „preda cinismului”.

Poeticul – o „dispoziţie de comuniune” (cu mediul înconjurător, cu semenii, cu noosfera, cu misterele) – este pentru Nicolae Steinhardt o „manifestare de gratuitate deplină”. Care sunt „potrivnicii” poeticului? Într-o enumerare aleatorie, sunt pomeniţi: viclenia, sordidul, meschinăria, trivialul, pângărirea, vulgaritatea, deşănţarea, invidia, vrajba, delaţiunea, poalele peste cap, agresivitatea, răutatea, patetismul de contrabandă, melodrama impudică. Altfel spus: tot ce exacerbează „materialul” şi dă importanţă numai „vremelniciei”, socotind-o singura adevărată. Poeticul (sau „Mângâietorul”), care se naşte din real şi-l desăvârşeşte, este o „nostalgie a zidirii complete, a zidirii necoruptă de plăsmuirea unei lumi imposibile” ce „de-a pururi înnoieşte faţa pământului”.

Într-o călătorie la Bruxelles se întâlneşte cu vechiul său prieten Em. N. (Manole din Jurnalul fericirii). Stau faţă în faţă şi se privesc „cu multă bună vrere, totuşi niţel despărţiţi”. Sentimentul înstrăinării îl face să se întrebe dacă şi viaţa oamenilor se desfăşoară ciclic (precum scrie Spengler despre popoare şi civilizaţii), dacă ciclurile – încheindu-se în ele, iremediabil – şterg „urma căilor de acces de la prezent la trecut”. Îşi aminteşte atunci un aforism de Adrian Păunescu: „Corpul unui prieten scufundat în memorie e mai greu decât greutatea dizlocuită de el pe pământ”.

Aşa-zisa operă „dificilă” nu este „inaccesibilă prin ea însăşi”, ci datorită „nevredniciei cititorului (receptorului)”. Poticnelile receptării ei sunt adesea de natură morală (lenea, superficialitatea, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului), nu intelectuală. Conflictul adevărat nu se produce între personaje, ci între autor şi cititor. Prejudecăţile,  pudoarea, sfiiciunea, pripa şi suficienţa cititorului sunt tot atâtea oprelişti în calea înţelegerii unei opere de artă. A acelei opere de artă care îşi propune să-l „pregătească pe om pentru moarte”, să-l întoarcă – în chip minunat – către bine. Astfel, „tulburat de o capodoperă, omul începe să audă în sinea sa aceeaşi chemare către adevăr care l-a îmboldit pe artist să-şi făurească opera” (Andrei Tarkovski). De bună seamă că arta, prin  însăşi natura sa este „artificialitate”, „mistificare”, „metalimbaj”. Iar receptorul, chiar dacă ştie că „totu-i numai „facere” (prefacere), artefact, iluzie”, se lasă emoţionat şi „se predă nepregetat iluziei”.

Personajul Guica din Moromeţii vol.1 de Marin Preda este, pentru Steinhardt, „o fiinţă care poate fi comparată cu Iago, ori Richard III”, un „personaj dostoievskian ce coboară direct din Demonii”, „o creaţie aproape desăvârşită (zic aproape deoarece răul e infinit) a Răului în Sine”. Ura de moarte a Guicii e „o ură generală faţă de toţi şi de toate”. Pentru ea, nenorocirea nu-i „izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste”, ci „numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut”.
Într-o vreme când prietenia, încrederea şi fidelitatea sunt puse la grea încercare, Steinhardt găseşte de cuviinţă a atrage atenţia asupra consecinţelor catastrofale ale pactului cu diavolul: „Unica vorbă de nădejde împotriva şantajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea vorbelor ducelui de Wellington către ziaristul care-l ameninţa că va tipări nişte scrisori de dragoste pentru duce: publică-le şi du-te naibii.” În acest sens, teatrul lui Ion Luca Caragiale, departe de a-l indigna, i se pare necontaminat de spiritul malefic al totalitarismului. Este înduioşat de „împăcările din piaţa Endependenţei ori din finalul Scrisorii”, semne clare de „nesălbăticie” şi de „neţinere de minte pe veci a răului”, posibile doar într-o lume „de care se-nvredniciseră bunicii noştri poate nu mai buni ca noi dar sigur mai puţin pricepuţi în a preface cuvintele în spaimă şi coşmarurile în realităţi banale”. 

Return to innocence

Recitesc, alături de Theodor (care a ajuns deja în clasa a şasea – cum trece vremea!), D-l Goe. Zice el: „Tata, da’ nu învăţăm decât despre texte cu copii neascultători?” Se gândea şi la Vizită, cealaltă schiţă de I.L. Caragiale al cărei personaj principal este un copil mofturos şi obraznic. A mai vrut să ştie apoi de ce, după atâtea năzbâtii, Goe primeşte ca răsplată pupici, o costisitoare excursie în capitală, „ciucalată”, o beretă nouă şi vorbe de laudă; de ce este „acoperit” de mam’ mare, mamiţica şi tanti Miţa atunci când trage semnalul de alarmă. Unde e pedeapsa? Se poate să te porţi ca el şi să rămâi nepedepsit? ... Ce să-i spui, sau mai bine zis cum să-l faci să înţeleagă că în viaţă toate au un sens şi o cauză, că – într-un final – totul se (răs)plăteşte, că bunătatea este ea însăşi răsplata? Că totul e să rămâi bun şi să gândeşti ce e frumos, până la capăt. „Dar e cineva care nu rămâne bun? Ai întâlnit pe cineva care să nu gândească frumos? Pe cine? Eu cum să ştiu că există aşa ceva dacă nu i-am întâlnit niciodată...” Îl ascult şi-mi amintesc de ţinutul imaginar al cailor înzestraţi cu raţiune din Gulliver, de Simion Stâlpnicul din filmul lui Bunuel (care nu înţelegea ce înseamnă proprietate privată: „Cum adică al meu şi numai al meu”?), de băiatul din Culoarea paradisului de Majid Majidi, de – în fine – băiatul din Sacrificul lui Tarkovski, cu întrebarea sa de la finalul filmului: „La început a fost cuvântul. De ce e aşa, tată?”. Deodată, desluşesc mai clar tâlcul pildei evanghelice prin care Hristos vestea că „unii ca aceştia” – pruncii, adică făpturile care nu ştiu ce este răul, viclenia – vor moşteni cerurile. Că va fi vai de cel care va sminti pe unul dintr-aceştia mici. O-ho! Şi câţi se vor găsi să-i smintească!... Şirul de madame şi domni cu influenţă (ca-n Lanţul slăbiciunilor cel fără de vârstă, ca-n întreg universul caragialesc, ca-n toată comedia umană de ieri şi de azi şi dintotdeauna) e fără de sfârşit ... 

Nădejdea celor fără de nădejde

...Lumea asta-i cum o vezi,

Cealaltă-i cum o crezi

Lumea asta nu-i aşa,

Iar cealaltă-i altceva...

Pe facebook, cineva care face parte din intelighentia, se întreabă ce ar fi de sărbătorit în ziua în care a murit Fecioara Maria. Nu ştiu prea bine dacă întrebarea se voia retorică ori dacă se urmărea pescuirea de răspunsuri care de care mai diverse, cum ar fi: „reîncarnarea” sau, la polul opus, „noi nu spunem că a murit, ci că a adormit”. Un lucru mi se pare clar: într-un fel se văd (simt, pricep, trăiesc) lucrurile în Biserică şi altfel de pe „tuşă” sau în afara cadrului eclezial. Sigur, simpla participare la slujbele Bisericii – mecanică, formalistă, fără bucurie – nu face minuni. Mai e nevoie de ceva. De, poate, căutarea duhului libertăţii („toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”) şi a dreptei socotinţe, de eliberarea de idoli, iar nu de ateism, pentru că „omul modern este idolatru, nu ateu” (Dostoievski). La modul asumat, conştient, hotărât. Pe de altă parte, tot în Biserică, participând la slujbele ei, deprindem ritmurile unei trăiri liturgice (liturghia de după liturghie), desluşim tainele vieţii şi ale morţii, tainele Doimii (Hristos – Om şi Dumnezeu) şi ale Treimii (Dumnezeu, comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt). Înţelegem, abia acolo, că lumea asta nu e numai cum o vedem prin solzii care ne-au crescut în privire, că lumea cealaltă este – din fericire – altceva decât am crezut. Şi este aşa abia când ajungem – vai, pentru câteva clipe rare – să avem „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50). Dar poate că până atunci avem de trecut prin pustia atâtor amărăciuni şi prin mările atâtor deznădejdi. La capătul lor abia se află Cea care – tot de Biserică – este numită Nădejdea-celor-fără-de-nădejde şi ale cărei praznice – Adormirea şi Naşterea – încheie şi, respectiv, încep anul bisericesc. 

Summer Time 2013

poneii de la pensiunea vâlceană

monahul de la schit

discuţiile de taină
discuţiile despre Mircea Săucan şi Richard Oschanitzky

Petre

Gabriela

Ileana & Tudor

lansare de carte: De ce fotografia

Andrei Baciu 

strada Parfumului 

Ionuţ, Alex, Paul Slayer

Nicu

Cărtureşti Verona

librăria Predania

librăria Sophia

doamna Anca, domnul Nae

Piţa on line

Petrovanii

Schimbarea la Faţă

nea Ilie

fini & naşi
doamna Emilia on line

Vama Veche

plaja de la 2 Mai

no Cadbury
 yes Tequila (thanks, Marius aka Bec!)

Iacobii, Mateii şi Florian

fish & vegetable grill

Plaja de Carte

Doboşul

Mareşalul

Lamia

Pitbull on line

Fulger on line

slava de la biserica Grigore Palama
psaltul refugiat de asediul evlaviei îmbâcsite şi sentimentaliste

poliţist – adjectiv – milostiv

taifasurile din Pantelimon

Halimin put

tentaculele podului Basarab

    home, sweet home

Mare e grădina lui Dumnezeu...

În realitate, lumea – „grădina lui Dumnezeu” – e mare. Pentru cei rigorişti, e chiar prea mare. Mă întreb uneori cum ar arăta o lume croită după normele stricte, nemiloase, arbitrare, ale puriştilor şi zeloşilor. În niciun caz nu ar putea fi omogenă, unitară, uniformă. Pentru că fiecare este predispus să se îndreptăţească pe sine îşi caută „dreptatea” sa, care diferă de „ortodoxia” celorlalţi. Pentru nazişti şi simpatizanţii lor, lumea ar trebui să fie fără evrei. Pentru stalinişti în lume n-au ce căuta „chiaburii” şi „intelectualii”. Naţionaliştii i-ar dori exterminaţi pe cei de alte naţii, indezirabili. Lucrurile sunt şi mai complicate, pentru că niciodată un grup etnic nu s-a comportat unitar, întotdeauna se va găsi cineva să te vândă pe treizeci de arginţi. Aşa gândea Andrei Rubliov, personajul lui Tarkovski şi al lui Mihalkov-Koncealovski, în ampla frescă cinematografică pe tema relaţiei dintre artist şi istorie, a nevoii de a „reînvia” credinţa (prin construcţia de clopote şi pictarea de icoane) după tăvălugul tătar. Cucerirea ruşilor de către tătari, în acel tumultuos ev mediu, n-ar fi fost însă posibilă fără trădarea ruşilor. Mă rog, a unora, la „nivel înalt”, dar şi din rândurile oştenilor obişnuiţi. „Chiar şi fără noi, v-aţi fi sfâşiat între voi!” îi spune căpetenia tătarilor cneazului rus care s-a vândut lor, în Andrei Rubliov. 

Andrei Rubliov

O lume plăsmuită după mintea fariseilor şi a cărturarilor ar fi insuportabil de plictisitoare. Au închipuit-o artiştii în utopiile lor, de-a lungul veacurilor. Au încercat s-o construiască „eminenţele cenuşii” ale ingineriei sociale şi ale atâtor gulaguri. Încearcă s-o instaureze acum globalizarea – economică, politică şi culturală. Cinematografia a ajuns să fie echivalentă cu Hollywood-ul (sau Bollywood-ul), cu telenovelele-conservă. Şi reacţia celor care apucă să iasă din „peştera” mallurilor este foarte asemănătoare cu îndărătnicia bărbaţilor din mitul platonician, care au preferat luminii Soarelui înşelătorul joc de lumini şi umbre de pe pereţii proverbialei peşteri. Dacă îndrăzneşti să spui că în urmă cu douăzeci de ani, în repertoriul cinematografelor din România (şi din Europa, în general), se mai găseau încă şi filme europene, eşti etichetat drept „nostalgic comunist” şi eşti trimis de îndată în Coreea de Nord sau în Cuba (considerate ultimele bastioane ale totalitarismului comunist).

Jocuri de culise

Făpturile malefice, viclene, pe care pictorii de biserici, în numele unei tradiţii din timpuri imemoriale, le zugrăvesc în chip înspăimântător, sunt în realitate – în realitatea sfârşitului de veac XX şi începutului de veac XXI – cu totul altfel. Deloc hidoase, deloc monstruoase. Poartă, dimpotrivă, semnele unor forme cât se poate de atrăgătoare, pe care tot canoanele „uzinei de vise” le-au definit. „Diavolul – spunea regizorul Lucian Pintilie – se ascunde acum în imagine.” Şi cita un film-avertisment, astăzi uitat: The Player / Jocuri de culise de Robert Altman. Semnalul său a rămas o grăire în deşert. Aşa cum fără ecou au rămas şi utopiile lui Ray Bradbury şi Francois Truffaut (451 Fahrenheit), Sidney Lumet (Network / Reţeaua), Andrei Tarkovski (Solaris, Stalker / Călăuza,Offret / Sacrificiul) sau mai recentul scurt metraj al lui Cristian Mungiu (Zapping).

Călăuza

Dar poate că este bine aşa. La urma urmei, semnalul de alarmă întru libertate interioară şi trezire îl trage fiecare, potrivit stării de spirit în care se află. Abia atunci când se va fi împlinit ceva în sine. Când va fi ajuns la acea apă vie care-i va vindeca setea de senzaţional, de monden, de „pitoresc” şi „exotic”, de escapism în alte lumi posibile, de „figurativ” şi „plasticizări”. Pentru cărturarul Nicolae Steinhardt, trans-figurarea presupune asumarea credinţei potrivit căreia „fantasticul este tot una cu realul; fără real, nu există fantastic” (Dostoievski). Abia atunci, venindu-ne – în sfârşit – în fire, suntem izbăviţi de amăgire şi nu mai hoinărim pe „alte tărâmuri ale iluziei”. Abia acest tip de „fantastic al credinţei” transcende realitatea şi, în fond, „nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii”. A realităţii despre care - în fine, împăcaţi şi îngăduitori - nu putem spune decât: it takes all sorts to make a world. 

O scrisoare pierdută în bâlciul derizoriului

O scrisoare emoționantă a unei tinere studente plecată la studii în Marea Britanie circulă de câteva zile pe Internet. Viziunea româncei noastre despre Occident: un loc fără identitate, cu tradiții care se pierd încet-încet din cauza globalizării, în care cetățenii se tem permanent de extremismul islamic, în care nimănui nu-i pasă ce gândești sau ce dorești. Este inutil să vă spunem că scrisoarea tinerei se bucură de o audiență incredibilă pe rețelele de socializare.

Desen de Klara Tamas

“Sunt studentă în Londra la una dintre cele mai bune universităţi europene. Sunt mândră că am reuşit să ajung aici şi le voi fi recunoscătoare părinţilor mei pt educaţie şi efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a mă trimite la studii de calitate mereu.

Dar mă deranjează teribil întrebarea tuturor „Te mai întorci?” Şi uimirea clară la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atât de ferm înainte de a mă muta în Londra.  Înainte era un „mi-aş dori, dacă voi avea unde să mă întorc mă voi întoarce”.

Suntem o generaţie crescută într-o scârbă pentru patrie, am crescut cu Badea care înjura tara mereu, am crescut fiind educaţi să admirăm valorile occidentale „superioare” şi „ideale”.

Credem că politica, cultura şi educaţia cât mai internaţională este foarte benefică, credem În globalizare, suntem de acord câteodată că România e frumoasă dar păcat că e locuită şi parcă tot mai bine e în Londra… Români scumpi, cât putem să ne înşelăm…

Ce este Occidentul….?

Un loc care nu mai are identitate, globalizarea îi distruge încet încet toate tradiţiile, cenzura comunismului bolşevic s-a transformat în a fi <politic corect>, trăieşti cu riscul ca un islamist extremist poate să bombardeze pentrut Allahul lui locuitorii unei ţări în care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusă pt că poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucişi în pântece de către propria lor mamă - avortul fiind văzut că o metodă contraceptivă în loc să i se spună crimă, Crăciunul şi Pastele precum şi alte tradiţii străvechi subt doar un prilej de marketing , aici nu există nici un pic de profunzime,; relaţiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV şi când vrem să ne căsătorim găsim noi pe perfectmatch.com ceva nu? 

Lumea discuta oameni, nimănui nu îi pasă ce gândeşti, ce simţi ce îţi doreşti. 

Puţini mai ştiu să iubească, feminismul distruge relaţiile bărbat femeie tot mai mult, gender role este considerat învăţat aşa că nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băietei sau fetiţe ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un nr imens de homosexuali creaţi de societate.

Dumnezeu a fost ucis de Occident. 

De ce oare admiram atât de mult haosul Europei vestice?

Noi avem oameni, noi ştim să trăim, noi radem că fugim cu nasu de acasă o săptămână în munţi cu corturile.

Noi ne salutăm cu „Doamne ajută!”Noi avem un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri… De ce s-au sacrificat atâţia romani pt viitorul nostru şi noi fugim ca vitele în Occident?

De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politica şi educaţie?

De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise? De ce acceptăm ca bărbaţii noştri să fie carne de tun pt NATO dar nu suntem în stare să ne recuperăm Moldova de peste Prut după atâţia ani de la căderea comunismului? De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele? De ce eşti drogată scumpa Românie cu iluzii occidentale? În Occident unde pleacă bieţii romani să facă o pâine, germanii, francezii, englezii îi tratează ca pe nişte sclavi, fiind roman eşti privit ca o subrasa, în Anglia un non-european are mai multe drepturi şi privilegii doar datorită faptului că a trăit sub dominaţia imperiului pt decenii…

Şi noi românii care avem o ţară superbă, un pământ fertil, plin de zăcăminte, Roşia montană, delta, Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră stăm să cerşim şi să ne umilim pt o pâine prin Anglia, Italia şi Spania….Îmi plânge inima când văd cum sunt trataţi pe pământ străin când acasă la ei puteau mânca din belşug, dacă nu ar fi fost lăcomia hoţilor de la putere… care au vândut țara pe nimic.

VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar cum spunea tatăl lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar nopţile îţi vor fi îngrozitoare. 

Omul nu are numai trup de hrănit, mai e şi sufletul. Şi mai distrugătoare este setea şi foamea sufletului îndepărtat de pământ şi de neam decât foamea trupească…Aşa că români, plecaţi, plecaţi la studii, plecaţi ca să vedeţi în ce hal a ajuns occidentul liberal, plecaţi şi învăţaţi să vă iubiţi ţară şi realizaţi ce frumuseţe aţi lăsat în urmă. Şi apoi ne vom întoarce cu toţii, valuri valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţa de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire, România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Cristiana Maria Mărcuș

Sursa: rbnpress.info

Articol de Cristi Tanasa, publicat aici: http://www.7est.ro/actualitate/social/item/3238-student-roman-la-londra-dumnezeu-a-fost-ucis-de-occident-vreau-sa-ma-intorc-acasa.html

O experienţă bizară...

Un film ce depăşeşte stadiul descriptiv, de ilustraţie şi plasticizare neutră, este, până la urmă, mărturia unei viziuni asupra realităţii. Ochiul regizorului-vizionar selectează ceea ce i se pare mai relevant, mai viu, mai adevărat din ceea ce, sub o formă sau alta, cunoaşte.

În Žit / A trăi se desfăşoară – oarecum paralel, fără se se intersecteze în vreun fel – trei poveşti despre viaţă şi moarte, despre disperare, compasiune şi loialitate. Un tată dispărut este aşteptat de băiatul său rămas în grija unei mame neiubitoare. O altă mamă nu poate suporta singurătatea după ce îşi pierde fetiţele gemene. O tânără îşi pierde, în chiar ziua cununiei, bărbatul şi încearcă să răzbată singură.

Sfâşietor este, în filmul lui Vasili Sigarev, sentimentul cumplit al absurdului unei vieţi inutile, atunci când te desparţi de cei dragi, de cei mai dragi. De aceea, A trăi  este, poate, mai aproape de universul bergmanian (şi kafkian) decât de cel tarkovskian (Copilăria lui Ivan, Rubliov, Solaris, Oglinda, Nostalghia). Umbrele celor plecaţi acolo unde „nu este nici durere, nici suspin” se întrupează straniu şi populează ca-ntr-un thriller vieţile celor rămaşi. Atmosfera e de film noir, fără sentimentalism şi incursiuni lirice. 

Din nou despre ANDREI RUBLIOV

Citesc (de fapt, recitesc) un studiu, încă inedit, al lui Costion Nicolescu dedicat regizorului Andrei Tarkovski. Găsesc la un moment dat (în capitolul „Andrei Tarkovski în oglinda creştinismului”) o referire la Pr. Iustin Marchiş, vrednicul arhimandrit de la mănăstirea Stavropoleos, cunoscut pentru revival-ul pro-bizantin şi anti-kitsch al acelui lăcaş istoric din centrul Bucureştiului, pe care de peste 20 de ani îl păstoreşte. Ei bine, arată Costion Nicolescu, până şi un om al Bisericii „mai deschis spre cultura lumii şi mai cunoscător al ei” poate spune că „odată cu Andrei Rubliov se încheie viziunea creştină a lui Tarkovski, că ea nu mai este de regăsit în filmele sale ulterioare (!??!)”. Afirmaţia ierarhului de la Stavropoleos pare să fi fost rostită în cadrul unei întâlniri cu Maria Tarkovskaia, sora lui Andrei, cu ocazia unei  vizite a acesteia la Bucureşti. Dar îmi amintesc că, pe la mijlocul anilor 90 l-am cunoscut personal pe Pr. Iustin şi, în scurta noastră întrevedere, mi-a mărturisit acelaşi lucru.

Andrei Rubliov

În continuare, rafinatul comentator al lui Tarkovski rememorează o vizionare de film alături de Părintele Dumitru Stăniloae. Atunci, la începutul anilor 80, văzuseră împreună Călăuza, iar autorul Teologiei Dogmatice Ortodoxe (dar şi a volumului polemic Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de ortodoxie şi creştinism) a fost „extrem de impresionat de film, găsind în el numeroase trimiteri şi sugerări creştine”. Că un preot, fie şi „deschis spre cultură”, crede că Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalghia şi Sacrificiul – filmele realizate de Tarkovski după Rubliov – sunt străine de o „viziune creştină” asupra vieţii poate fi, la limita absurdului, de înţeles. Cum rămâne însă cu cei care – tot creştini şi, unii, chiar preoţi – nu se împacă defel nici măcar cu Andrei Rubliov? Pentru ochiul puritan şi cristalofil, secvenţelele pline de un eros „păgân” şi „ritual” din segmentul Praznicului (vrăjitori, oameni despuiaţi şi dezlănţuiţi filmaţi într-o „agitaţie valpurgică”) sunt „smintitoare”, „blasfematoare” şi „revoltătoare”.  Este, atunci, Andrei Rubliov, un film tributar unei „viziuni creştine” sau nu?

Andrei Rubliov

Răspunsul se află, cred, nu numai în filmul în sine, în opera integrală a regizorului numit (şi, largo sensu, în cercetarea atentă a contextului, a duhului, iar nu în proslăvirea fariseică a literei), în mărturiile sale publice (interviuri, Jurnalul, Sculpting in Time ş.a.), ci şi în conştiinţa şi gândirea fiecărui privitor în parte. Soljeniţân: „Linia de despărţire între bine şi rău trece prin inima fiecărui om” – aici stă cheia desluşirii unui film, a unei cărţi, a imaginii propuse de artist. Nu există soluţii de-a gata, valabile oricând, oricum şi pentru oricine. Lămurirea este un proces de lungă durată, uneori ţine o viaţă întreagă. Şi nu se poate traduce printr-o argumentaţie verbală, ci printr-o anumită educaţie ... duhovnicească. Nu este o noţiune ce trebuie „implementată” arbitrar în mintea cuiva, ci o stare (poetică) de care cel ce doreşte să „înţeleagă” este chemat – în libertate, fără niciun fel de constrângere – să se împărtăşească.

Andrei Rubliov

Ca şi Dostoievski, Tarkovski s-a apropiat de Biserică anevoios, asemenea unui om al cărui „organ al credinţei s-a atrofiat”. Filmele sale sunt expresii (prin excelenţă cinematografice) ale acestei traiectorii de atracţie-respingere faţă de tainele Bisericii. În acest sens, poate că au mai multă dreptate spectatorii creştini care caută ipostaze ilustrative ale vieţii lor duhovniceşti şi preferă filme denotative ca Iisus din Nazaret, Preotul sau Ostrov. Spre deosebire de Tarkovski (care prin fiecare film al său şi-a contrazis publicul, propundându-i adesea viziuni stranii, greu de desluşit, enigmatice, „elitiste”), regizorii filmelor mai sus pomenite (şi alţii asemenea) oferă imagini şi chipuri „ca la carte”, cu învăţăminte „la vedere”, fără „sminteli” şi sofisticărie stilistică. Astfel, nu trebuie să ne mire că, datorită „conotaţiilor” şi „ambiguităţii” sale, Tarkovski este situat în afara (sau la limita) duhovniciei creştine. 

Călăuza

Adevărata pricină de mirare ne-o oferă tot un cărturar, iubitor de Rubliov, Călăuza, Concurs (filmul lui Dan Piţa), La dolce vita, Blowup, Kagemusha sau Jesus Christ Superstar: Nicolae Steinhardt. Cărturarul de la Rohia şi-a îmbisericit mintea în temniţele comuniste (unde a primit botezul ortodox, în clandestinitate), iar spre amurgul vieţii a intrat în monahism. Variatele sale incursiuni (ca mirean, dar şi ca monah) în lumea literaturii universale, a filozofiei, muzicii, teatrului, filmului, teologiei ş.a. l-au învăţat să creadă că „orice om este creştin”, că „străinul” pe care îl coniserăm adesea rupt de valorile noastre este totuşi „aproapele nostru, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. Iată că labirintul culturii nu îi „sminteşte” şi nu îi „dezrădăcinează” decât pe cei fără o serioasă „temelie lăuntrică”, iar descoperirea altor universuri este „îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”.

Concurs

Ca şi cum

Zaharia Sângeorzan: Recitesc pe Albert Camus. Redescopăr multe idei, reflecţii de o extraordinară originalitate. Vă propun să le priviţi cu ochii dumneavoastră. Să le judecaţi din perspectiva actualităţii: „Ce cuget eu mai presus de mine însumi şi sînt fără să pot dejîni? Un fel de înaintare anevoioasă către o sfinţenie a negării — un eroism fără Dumnezeu — omul în sfîrşit pur. Toate virtuţile omeneşti, inclusiv singurătatea faţă de Dumnezeu.“
Nicolae Steinhardt: Vrea să se poarte ca un creştin, fără a fi ţinut să creadă în Dumnezeu si Hristos. Mă rog, de atei ca el să tot avem parte. Pentru unul ca el, lucrul este, poate, posibil. Dar pentru ceilalţi toţi? O morală atee este şubredă, primejdioasă, cu totul supusă instabilităţii. Pentru mase e o simplă iluzie, arhidovedită ca atare. Între un aristocrat al spiritului şi un mare civilizat ca A. C. şi un creştin deosebirea este minimă. Doar şi pastorul Dietrich Bohnhoffer ne-a învăţat că trebuie să ne purtăm bine şi creştineşte chiar daca Dumnezeu nu ar fi — etsi Deus non daretur. Acesta, domnule Zaharia Sângeorzan, e adevăratul creştin (de ordin superior) care se poartă creştineşte nu de frica iadului sau pentru răsplata raiului, ci din dragoste pentru Dumnezeu care s-ar putea să nu „existe”. N-are a face. Dacă, pe patul de moarte fiind, mi s-ar dovedi cu argumente irezistibile că nu Hristos e adevărat, ci altceva, eu tot cu Hristos rămîn (Dostoievski). Repet: Un A. C. se poate eventual lipsi de forma credinţei, dar pentru ceilalţi morala laică e o iluzie şi o bazaconie.
Zaharia Sângeorzan: Tot din Camus: „Ajuns la absurd, căutînd să trăiască în consecinţă, un om constată întotdeauna că lucrul cel mai greu de menţinut pe lume este conştiinţa. Aproape întotdeauna, împrejurările se împotrivesc. Este vorba să trăieşti luciditatea într-o lume în care dispersiunea este lege.”
Nicolae Steinhardt: Tocmai că fraza aceasta confirmă cele spuse de mine mai sus. Nu toţi oamenii au conştiinţa aceea fermă pe care o presupune morala laică. Morala ateistă e şubredă, e o iluzie, deoarece nu toţi oamenii au o conştiinţă. Toţi au două picioare, nu toţi o conştiinţă.

(Fragment din Nicolae Steinhardt răspunde la 365 întrebări, Humanitas, Bucureşti, 1998)

Albert Camus

http://hyperliteratura.ro/nicolae-steinhardt-raspunde-la-365-intrebari-de-zaharia-sangeorzan/

A fi sau a nu fi ... Mistreţ

În finalul Rinocerilor găsim cheia de interpretare a Călăuzei tarkovskiene. Când toţi cei din jur se metamorfozează în rinoceri, personajul din piesa lui Ionesco spune: „Eu vreau să rămân om!”

Nu despre meteoriţi căzuţi, „miraculos”, pe Terra e vorba în Călăuza. Şi nici despre telekinezie. Ceea ce încearcă ciudata Călăuză este să păstreze umanitatea din el, în condiţii dintre cele mai inumane. Mai mult: să păstreze nestinsă flacăra cunoaşterii (care se cheamă iubire de aproapele) primită ca o moştenire de la Învăţătorul său. De la acesta aflase despre Zonă, despre Camera Dorinţelor, despre importanţa de a te apropia de „pragul camerei” dezinteresat şi cu inima curată, fără gânduri egoiste şi fără vicleşug. Între timp însă, Învăţătorul şi-a pierdut şi entuziasm şi renumele, devenind ... Mistreţul.

Semne de „rinocerizare”, de „mistreţificare” găsim şi la blazatul Scriitor şi la cinicul (şi nu mai puţin vicleanul) Profesor. Unul ar vrea (şi n-ar vrea) să primească înapoi „inspiraţia pierdută”, dar, când Călăuza îi spune „Trebuie doar să crezi!”, dă înapoi şi se gândeşte că e umilitor să te rogi, să ceri iertare, să te căieşti. Celălalt, ar vrea să pună o bombă de câteva kilotone în Camera Dorinţelor pentru că „nu se ştie niciodată cu ce gânduri intră aici oamenii...” Şi unul şi altul, deşi „înţelepţi şi Pricepuţi”, par cu totul robiţi acelui „duh de împietrire”, căci au ochi şi nu văd, urechi şi nu aud, oricât s-ar nevoi pentru ei Călăuza să-i îmbunătăţească, să-i ademenească spre Poezie, spre nepătimire, spre cercetare de sine. Ei însă de asta se tem cel mai tare. Scriitorul se îndoieşte că ar deveni mai bun dacă – aşa cum îl îndeamnă Călăuza – şi-ar aminti întreaga viaţă, încercând să devină „precum pruncii”. Pentru el, conştiinţa şi remuşcările sunt doar „născociri ale creierului”. De aceea, spune Scriitorul acrit (de viaţă, de oameni, de odiseea prin Zonă), Mistreţul – care a înţeles mecanismul de om născocit – s-a spânzurat, atunci când a primit de la Zonă nu ceea ce spusese că ar vrea să primească (sănătatea aproapelui său), ci ceea ce era mereu în inima sa (un sac cu bani).

Sensul aventurii din Călăuza? Poate chiar acesta: merită şi se cuvine să fim oameni până la capăt. Iar „capătul” (sau „măsura”) omenităţii noastre o aflăm nu în deznădejdea extremă, cenuşie şi tristă a Mistreţului, ci în entuziasmul şi în fericirea amară a Călăuzei.

Stalker (Călăuza) de Andrei Tarkovski, 1979

Către tineri

Andrei TARKOVSKI (1932-1986), regizor de film şi teatru: „Ce le-aş spune tinerilor? Nu ştiu, cred că mi-aş dori să le spun doar atât: să înveţe să fie singuri, să se bucure mai des de singurătate. Cred că tragedia tineretului de azi este că încearcă să se strângă acolo unde e zgomot mai mult, şi asta doar din dorinţa de a nu fi singuri, de a fugi de singurătate. Această fugă a lor este, cred, extrem de întristătoare. Cred că omul trebuie să înveţe de mic să se deprindă cu singurătatea. Să nu se plictisească atunci când e singur, pentru că acela care se plictiseşte când e singur e în primejdie.” - video aici

Andrei Tarkovski a regizat filmele: Compresorul şi vioara, Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul. A pus în scenă Hamlet (la Moscova) şi opera Boris Godunov (la Covent Garden, Londra). A scris un Jurnal şi volumul Sculpting in Time, o suită de reflecţii pe tema artei cinematografice, vieţii, relaţia dintre credinţă, artă şi viaţă.

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2011/12/un-sfert-de-veac-fara-andrei-tarkovski.html

Andrei TARKOVSKI

Compresorul şi vioara

Copilăria lui Ivan

Andrei Rubliov

Solaris

Oglinda

Călăuza

Nostalgia

Sacrificiul