 |
| Controversa de la Valladolid (TNT, 2017) |
Controversa
de la Valladolid, prima premieră a Teatrului Național din Timișoara în
2017, pornește de la un text de Jean-Claude Carriere, binecunoscut scenarist al
unor filme celebre[1].
Care este, aici, „teza” lui? Sub aparența unei dezbateri, Biserica Apuseană este
adusă în instanță pentru nenumăratele atrocități săvârșite de spanioli asupra băștinașilor
după descoperirea Lumii Noi de către Columb, în Indiile de Vest și în Mexic.
Toate acestea sunt fapte, nu simple născociri. Sentința este, nu o dată,
transmisă - explicit, fără nicio preocupare pentru psihologia personajelor,
pentru subtilitatea discursului artistic – prin replicile raisoneur-ului
(un preot romano-catolic onest care, neputincios, a asistat la crime, violuri și
torturi) rostite școlărește: „Noi, europenii civilizați, suntem mai barbari decât
cei pe care îi numim barbari și pe care i-am cucerit!”. Ideea apare și la
Jonathan Swift („Avem suficientă religie ca să ne urâm unii pe alții, iar nu ca
să ne iubim unii pe alții”), care – în Călătoriile lui Gulliver - simpatiza
caii fără vicleșug, înzestrați cu rațiune. Sau, mai recent, la Cinghiz
Aitmatov („Oricâte realizări ştiinţifice şi tehnice am avut, am rămas şi, din păcate,
rămânem pentru totdeauna aceleaşi fiare care-şi devorează semenii”)[2].
Morala Controversei,
străină de orice preocupare pentru integritate, ideal, strădanie întru îmbunătățire,
e cât se poate de evidentă, spectatorul nu trebuie să facă efortul să lege
nimic: băștinașii exterminați sau mutilați de colonizatori sunt inocenți, iar
de întreaga babilonie a (post)modernității vinovată e doar Biserica. Ca să nu
ajungi ipocrit, pervertit, criminal, e suficient să te dezlegi de tot ceea ce
te mai ține de instituția eclezială. Mă așteptam ca, la sfârșitul piesei,
publicul să fie invitat să-și semneze abdicarea din corpul eclezial în care –
printr-un botez din pruncie la care nu a consimțit – a ajuns. Este foarte
corect politic acum să arăți cu degetul spre instituția eclezială. Mai ales
atunci când îți închipui că știi cum stă treaba, că ai priceput care-i schema.
Nimic nou, munca de dărâmare au început-o câțiva băieți teribili acum vreo
cinci sute de ani. Încă de atunci instituția „divino-umană” a Bisericii Apusene
avea să fie, oficial, pusă între paranteze și să se pulverizeze – cu acte în
regulă – în mii și mii de „denominații creștine”, una mai „îndreptățită” ca
alta să existe, să-și impună „ortodoxismul”. Astfel că – după Renaștere, după „dreptatea iluministă”, după „noua ordine” instituită
de staliniști și fasciști – încă o „dezvăluire” a „racilelor obscurantiste” și „retrograde”
nu ar fi o noutate, în anul de grație 2017. Dostoievski a scris pe larg despre împielițarea
omului modern (idolatru, nu ateu, atrăgea el atenția), doar că în el nu se
trezise emanciparea de sub „jugul” instituției cu pricina. El credea că nu e
nevoie să se „autodenunțe” ori să o ia în zeflemea pentru a fi liber. Mai mult,
chiar: știa că e cu adevărat liber doar în măsura în care – la fel ca urmașul
sau de peste un veac, Andrei Tarkovski – izbutește să-și activeze „conștiința
eclezială”. Și atunci, ce e nou? Poate doar nietzscheanismul. Nietzsche însă avea
un atu deloc de neglijat: era poet, nu ideolog. Fabulațiile sale pe marginea „supraomului”,
„antihristului”, „binelui” și „răului” ș.a.m.d. țineau de o anume poetică,
nicidecum de ideologie expusă sub formă de predică pe scenă. Controversatul
filosof și poet avea în vedere războiul nevăzut din sinele omului ce caută neîncetat
să devină om.
În
decembrie 1989, simultan cu prăbușirea ideologei partidului unic, a renăscut în
România – adesea sub formă de ideologie, de conformism – discursul religios „pe
față”. Aproape trei decenii mai târziu, foarte puțini din cei care îl
frecventează iau aminte și la importanța dezvoltării unei conștiințe ecleziale,
de unde regretabila poticnire în „tradiții moarte” și într-un formalism sterp.
De aici însă și până la a nega cu totul, a trece sub tăcere ori a lua în derâdere
semnificația Tainelor din Biserică e, totuși, cale lungă. Sau nu. Montarea lui
Radu Jude denunță tot ce ține de Biserică fără niciun fel de rest, fără nicio
dorință de nuanțare, cu pretenția că știe care e „adevărul” și „viața”. Spectacolul de la TNT
tocmai asta oferă: o caricatură de tribunal, o ilustrare „politic corectă” a
corupției altora, a celor care se complac în corpul eclezial. Am întâlnit
această atitudine și în Spania, în 2003, când am vizitat acolo niște prieteni
intelectuali spanioli. Majoritatea (cu declarate simpatii comuniste) aveau o părere
bine articulată despre eșecul Bisericii Apusene, despre colaboraținismul și
samavolnicia acesteia. Atunci am înțeles, cred, cuvintele lui Tarkovski (dar el
se referea la Biserica Răsăriteană): „Omul nu poate trăi fără un ideal, iar
idealul de până acum – Biserica – s-a prăbușit și nu a fost înlocuit de nimic.”
De aceea, menirea omului – în pofida oricăror provocări mai mult sau mai puțin
zeflemitoare – este de a restaura acest ideal începând chiar cu propria persoană,
cu propria familie.
Spectacolul
regizat de Radu Jude mi-a amintit de felul în care un teolog și filosof grec,
Chrystos Yannaras, scrie despre religie. În volumul Contra religiei,
Yannaras arată că religiozitatea
este „o pornire înnăscută, o nevoie instinctuală și, ca atare, prin definiție
individualistă”, că „alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”.
Astfel, nevoia religioasă solicită ca omul să aibă „certitudini obiective că își
asigură mântuirea” și „argumente de nezdruncinat cu privire la corectitudinea
convingerilor sale metafizice”. Nu întâmplător, mai scrie el, „primele forme de
totalitarism din istoria omenirii au fost religioase: de origine religioasă sunt
invenția (adică nevoia) „infailibilității” puterii, controlul judiciar al gândirii,
cenzura, lista cărților interzise, utilizarea torturii ca metodă de anchetă în
procesele ereticilor”, iar „modelul totalitar romano-catolic de unitate a fost
reprodus peste câteva veacuri de marxismul ce a impus tot o „catedră” infailibilă,
la Moscova, și un sistem rigid de supunere a „credincioșilor” față de ideologia de partid”. La antipodul religiei manifestate ca organizație
totalitară, Yannaras așează însă chemarea „Vino și vezi”, adică „o chemare ca
omul să participe la anumite relații, relații de împărtășire a vieții,
la o strădanie comună a fiecăruia de transcendere a sinelui și sacrificiu de
sine”. Biserica transformată în religie nu diferă, e drept, de alte organisme
de utlitate publică, însă viața în Biserică - atunci când nu e percepută și
practicată ca o ideologie agresivă – este „un eveniment eclezial cu caracter
istoric, social și cultural al unui anumit ansamblu de populație, nu o dogmă morală
cu caracter teoretic”.
Textul lui Carriere denunță imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice și dulcegăriile sentimentale, care sunt „limbajul religiozităţii
instinctuale, limbajul ortodoxismului”. Nota bene: fără să-și propună dinamitarea evenimentului liturgic,
eclezial (al cărui limbaj este poezia) și a „strădaniei căutării metafizice
aducătoare de bucurie”. Libertatea este deplină, astfel că abia la seceriș se va separa definitiv interesul personal de dragoste. În fond, până atunci
putem să luăm în zeflemea orice și pe oricine. Și încă ceva,
apropo de interpretarea apăsat grotescă a așa-zisului bufon din piesă, un fel
de Bombardel din Cea mai fericită fată din lume sau Zed din Inimi
cicatrizate – două din filmele regizate de Radu Jude. Actrița Leopoldina Bălănuță
spunea cândva că „un lucru numit este pe jumătate rezolvat”, că „dacă am numi
vulgaritatea – vulgaritate, nedreptatea – nedreptate, meschinăria – meschinărie,
le-ar pieri din putere”. Dar, adaugă ea, „pentru asta trebuie să le atingi, să le
spui pe nume”. Într-un fel, vulgarități și nedreptăți se spun și se fac, nu în
ultimul rând, pentru că există cerere pentru așa ceva. Un public (deloc
neglijabil ca număr) le cultivă asiduu inclusiv prin canalele mass media,
astfel că acum, pentru cei mai mulți, nici nu mai sunt percepute ca vulgare.
Pervertirea a devenit normă. Regizorul Alexandru Dabija (interpret în trei din
filmele lui Radu Jude): „Dacă libertatea de a spune orice nu e dublată și de
introspecție și de o atitudine morală, viciază.”
Am
pomenit-o pe Leopoldina Bălănuță, dar distinsa actriță e asociată cu un tip de
cinema rupt de realitate (în sensul în care este înțeleasă realitatea de
practicienii Noului Val din Cinemaul românesc), desuet (Nunta de piatră,
Dincolo de pod, Semnul șarpelui ș.a.). Cred însă că referința optimă rămâne
Lucian Pintilie, binecunoscut pentru radicalismul său din teatru și film. Ei
bine, vorbind adesea despre dubla îndoctrinare politică și religioasă a românilor,
despre aparenta absență a sensului, Pintilie – referindu-se strict la filmul său
Terminus paradis - sesizează „articulațiile nevăzute ale mecanismelor
celeste pe care Iov nu le vede”. Iată-l, deci, pe colosalul artist afirmând că
„Dumnezeu nu neagă sufocanta existență a răului, întinderea-i cumplită,
autonomia sa”, ci doar „propune furios o altă calitate a privirii și, deci, înțelegerii”.
Cum ar veni, îi forțează lui Iov ochiul, îl face să privească „din perspectivă divină”,
îl învață să vadă. Îi dă o lecție „de anatomie, de arhitectură și de metafizică”
despre „ce trebuie văzut și cum”. Abia apoi „invizibilul devine vizibil”. Și îl
învață cum trebuie să privească și să înțeleagă „din perspectivă imediată și
cosmogonică” ... un hipopotam, un crocodil. După aceea va avea acces la toate
capodoperele divine. Fără acest „salt de la invizibil la vizibil” rămânem la
ideologie, la bășcălie. Fără a pătrunde în interiorul imaginii, ființa zisă om
rămâne condamnată la absența sensului. Răul de neclintit instalat în societate
nu poate fi distrus prin dinamitare. Poate fi privit cu dezgust, cu oroare, dar
– spune Pintilie – numai o schimbare interioară de optică îl poate judeca. În Terminus
paradis, răul este mântuit de „peisajul miraculos” al unei biserici albe
– „un punct de legătură dintre viață și moarte”, un „terminus” luminos. „Lumina
pătrunde în film prin această fereastră deschisă spre cer”, adaugă Lucian
Pintilie, precizând că „imaginea aceasta nu a declanșat nici optimismul festiv,
nici nădejdea mântuitoare, ci a fost, ca să spunem așa, o schimbare de optică”.
Răul nu a devenit mai tolerabil, s-a schimbat doar calitatea privirii. Am
plecat de la Cotroversa de la Valladoid cu gândul că speranța pierdută nu
este un păcat, că – atunci când îți dorești să vezi, să înțelegi ca să străvezi
– ea poate fi „un grad al disperării și al iluminării implicite”.
[1] Carriere a fost scenarist la filme de Luis Bunuel (Jurnalul unei
cameriste, Belle de Jour, Fantoma libertății, Calea Lactee, Acest obscur obiect
al dorinței), Pierre Etaix (Yo-Yo), Milos Forman (Taking
Off), Volker Schlondorff (O iubire a lui Swann), Andrej
Wajda (Demonii) ș.a.
[2] Doar că „ocupațiunea mintală” a scriitorul kirghiz se îndreaptă
spre educație, spre zidire: „Cel mai bun lucru pe care un om îl poate face
pentru semenii lui este să-și educe copiii în așa fel, încât să iasă din ei
oameni de nădejde, și asta nu cu ajutorul unuia sau altuia, ci de unul singur,
zi de zi, pas cu pas, să le dăruiești întreaga ta ființă, să fii cât poți mai
mult alături de copii.”; „Omul n-a fost creat de la început să fie integru
moral, urmărind constant idealul etic, binele, o fiinţă înzestrată cu multe
virtuţi, în nici un caz, nici vorbă de aşa ceva, pentru asta el trebuie să se
străduiască neobosit, să-şi întărească sufletul punându-l la încercare şi de
fiecare dată, cu fiecare nouă naştere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la
idealul cu neputinţă de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru.
Numai atunci e om.”
