Sight, seeing

În prima duminică din Postul Mare, Biserica a rânduit – chestie cu schepsis – prăznuirea triumfului Ortodoxiei, amintindu-ne de rolul şi rostul cinstirii de icoane. De fapt, de aici pleacă totul, de la înţelegerea rolului şi rostului icoanei în viaţa liturgică. Atunci când, sub influenţa „condiţiilor istorice”, icoana a făcut loc tabloului religios (picturii ilustrative), şi-a semnat – fără să ştie – actul de excludere totală din (ceea ce a mai rămas din) biserică.

Destinul pictorului de icoane închipuit de Andrei Tarkovski şi de Andrei Koncealovski în admirabila, singulara frescă cinematografică Andrei Rubliov ne învaţă încă multe, dacă avem răbdare să-l desluşim. Ultimele cadre ne lasă de înţeles că splendoarea  icoanelor sale (prezentate, în film, în singurele imagini color) izvorăşte din clocotul unui ev sălbatic. În acele vremuri năprasnice însă, un adolescent ascultă de chemarea sa: aceea de a construi un clopot (mai mult ajutat de instinct, decât pe baza învăţăturii şi priceperii deprinse de la tatăl său, care – se plânge Borişca, la final – a dus cu el în mormânt ştiinţa construirii clopotelor), iar un monah ce-şi impusese tăcerea pentru vina de a fi ucis un frate de-al său ca să scape de la moarte o femeie săracă cu duhul (dar şi pentru că – în urma distrugerilor provocate de tătari şi de ruşii trădători de neam – a înţeles că nimeni n-are nevoie de icoanele sale) va rosti, după zece ani de tăcere, câteva vorbe adresate tânărului clopotar: „Hai cu mine în lume, tu vei construi clopote, iar eu voi picta icoane!...”

Ortodoxia pe care-o prăznuim astăzi este – dacă ştim şi vrem să trecem peste folclorul credinţelor de acum şi dintotdeauna – semnul frumuseţii restauratoare şi, pentru suflet, odihnitoare. Privirea aceea a sfinţilor din icoane care trece prin noi e măsura veşniciei cuprinsă în formele şi culorile atâtor zugravi şi pictori anonimi. Este, poate, „piatra din capul unghiului” care ţine încă în viaţă această lume înnebunitoare. Dar cine să-şi mai educe privirea, cine să o mai contemple acum? Alexander, în Sacrificiul tarkovskian, remarcă simplitatea şi totodată profunzimea icoanelor din vechime şi pare a spune: „Cine mai are azi ochi pentru ele?” 

Bombardaţi vizual de atâtea forme şi imagini (mai ales în mişcare) fără nicio noimă, nu mai ştim a căuta la icoane atunci când dorim a lega un dialog cu infinitul. Şi încă ceva: se vorbeşte mult, exagerat de mult, despre frumuseţea din ochiul privitorului, în vreme ce nimeni nu pomeneşte o iotă despre importanţa curăţirii acelui ochi, despre faptul că un ochi deprins a vedea deşertăciuni nu are cum să mai fie – înaintea cuvenitei sale primeniri – receptorul frumuseţii. Până la urmă, ajungem tot la cuvintele Scripturii ca icoană (şi, inevitabil, la Călăuza tarkovskiană): toate câte le veţi cere cu credinţă le veţi primi. Inclusiv sensul icoanei.

Peacock

Într-alt colţ al planetei, un tsunami urmat de un cutremur puternic a făcut câteva sute de victime. Câteva zeci de vieţi au fost secerate, alte câteva sute – se grăbeşte mass-media să constate – sunt răniţi şi, într-un fel sau altul, vătămaţi de natura supărată pe om. Pe aici, pe la noi, primele adieri de primăvară ne îndeamnă – încă o vreme – la visare, îţi dau senzaţia că totul (tot ce e bun, frumos, viu) este încă posibil. Cântecul guguştiucului sau al mierlei de dimineaţă (pe care îl auzim de vreo două săptămâni încoace) este şi el un vestitor al primăverii, asemenea păunului din finalul Amarcordului fellinian.

Mai nou, Ioan se ridică în picioare şi merge, sprijinindu-se de ziduri sau rafturi de bibliotecă. Se pregăteşte, în felul său, să întrupeze cugetarea blagiană: „Omul – singurul animal care umblă pe două picioare, vertical; el poate fi socotit ca o prelungire a razei pământului. Toate celelalte animale sunt tangente”. Eu, nătâng, îl urmăresc îngrozit că ar putea să cadă pe spate şi să se lovească la cap de gresie sau de vreun obiect ascuţit (sindromul drobului de sare nu mă ocoleşte), uitând că nici un fir de păr nu se clinteşte din capul omului fără ştirea lui Dumnezeu. Cu şaptezeci de ani mai în vârstă, mama abia mai umblă. Dar ştiu că prospeţimea lui Ioan şi prezenţa de spirit a lui Theodor sunt benefice pentru ea. … După scurta vizită de ieri la clinica din Szeged mi-a răsunat aievea refrenul unui cântec: Good from bad, past from present, I from me…On one side now, and on the other the end…  

Dear Miss

De 8 martie, Ziua Femeii pe partea mea de continent, soarele „cu dinţi” a limpezit cerul. Îmi vin în minte cuvintele criticului de cinema D.I. Suchianu, care – într-un interviu acordat Eugeniei Vodă pe când avea o vârstă venerabilă – afirma că se numără „printre cei – puţini – care mai cred în domnişoare” pentru că ele, domnişoarele, sunt „o elită a speciei, marele lux al planetei noastre”. Ce înţelege dumnealui prin domnişoară? „Nu o stare civilă, nici o anumită vârstă”, ci „graţie, farmec proaspăt şi reconfortant: o figură deschisă, ochi limpezi, dar mai ales un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. Despre comportamentul feminin povesteşte (tot Eugeniei Vodă) şi regizorul Nopţii furtunoase, Jean Georgescu: „Pe vremea mea era altfel...o fată nu ieşea singură pe stradă până la 17 ani. Dacă se ducea la baluri, să întâlnească un curtezan, se ducea cu mama.” Şi adăuga, în interviul dat în 1982 că fetele (în 1982 A.D.) s-au făcut aşa, băieţoase, aleargă pe stradă cu nişte pantaloni, cu pantofii nefăcuţi, iar unele îmbrăcate bine mănâncă gogoşi. Astea sunt lucruri imposibile!”

Mă gândesc, acum, la – mai ales – două domnişoare din două filme japoneze foarte înrudite ca atmosferă: Tokyo Monogatari şi Okuribito. Ele sunt cu adevărat domnişoare în accepţiunea lui Suchianu, au farmec proaspăt şi reconfortant, au – fiecare – „figură deschisă, ochi limpezi şi  un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. Forţa lor stă în graţie, iar înţelepciunea lor este dată de smerenia cu care ştiu să aştepte, să înfrunte opreliştile, să fie recunoscătoare şi să slujească celor apropiaţi. Prima, Noriko (din Tokyo Monogatari) trăieşte singură după ce soţul i-a fost dat dispărut în WWII. Îi îngrijeşte pe socrii veniţi în vizită în Tokyo dintr-un îndepărtat orăşel de provincie cu dragoste aleasă (iar credincioşia ei aminteşte de personajul Rut din Vechiul Testament), ca şi cum bărbatul ei (căreia continuă să-i rămână devotată) ar trăi încă. De fapt, pentru ea, el încă trăieşte…Cealaltă, Mika (din Okuribito) îşi înconjoară bărbatul cu îndelungă răbdare şi înţelegere atunci când acesta (un violoncelist rămas şomer) este nevoit să-nceapă viaţa de la zero, ca lucrător la pompe funebre.

În fine, tot în acest 8 martie, îmi amintesc de stihurile sanscrite dedicate feminităţii:

Câinele-a văzut o fată

„Carne!” – a zis, bătându-şi dinţii

Şi-şi priveau părinţii fata

„Floare!” – au zis, plângând, părinţii

Şi-a văzut-o un călugăr

„Bestie!” – a strigat ascetul

Şi-un poet privit-a fata

„Înger!” – a şoptit poetul…

Steinhardt, Sebastian, Săucan

Steinhardt şi Sebastian – aparent, două forme de „apostazie”, de contestare a rădăcinilor iudaice.

Nicolae Steinhardt descoperă „plinirea Legii” în Hristos, aşa cum Îl va cunoaşte, desluşi, trăi – îmbisericindu-şi mintea – în viaţa liturgică a Bisericii (Ortodoxe). Este ireversibil sedus (în sensul în care Serghei Bulgakov afirma că Ortodoxia seduce, iar nu convinge) de slujbele ei, de tainele ei în ciuda „nevredniciei preoţilor”. Şi, mai ales, în ciuda chinurilor cumplite pe care avea să le cunoască după întemniţarea sa (pentru vini imaginare), la începutul anilor 60. Nici nu se pune problema unei rupturi faţă de tatăl său, un respectat industriaş evreu, dar bun român, care, după ce află că fiul s-a creştinat în închisoare, îi spune (vezi Jurnalul fericirii): „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Bătrânul Oscar Steinhardt, asemenea dreptului Avraam din vechime, este gata să-şi sacrifice unicul fiu în temniţele comuniste: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.” La plecare îl salută milităreşte şi-l îmbărbătează aşa: „Ţi-am spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.” Revederea lor, peste cinci ani, este înduioşătoare: „Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul, care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă. - Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?“ Se poate pune întrebarea: Ce anume l-a determinat pe Steinhardt să primească Botezul (ortodox, chiar dacă martori ai tainei sunt – pe lângă Alexandru Paleologu – şi doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”), să ajungă să fie – după cum îl numeşte episcopul Iustinian Chira –  „israelit în care nu este vicleşug” şi „mai român decât mulţi neaoşi care visau cu faţa la Apus”? Fireşte, din afară este cu neputinţă a pricepe mare lucru, deşi personalitatea puternică a lui Steinhardt nu te lasă indiferent, oricât de sceptic ai fi. Probabil că se adevereşte, şi aici, tâlcul cinei din Emaus, când Iisus este recunoscut abia la momentul „frângerii pâinilor”. Pentru că, aşa cum ar spune Constantin Noica, nu există comunicare fără cuminecare din Acelaşi Hristos. Şi încă ceva: Steinhardt (şi atâţia alţii) a desluşit „partea cea bună” de la viaţă. A înţeles că „dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram”. A înţeles că trăise „ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb”, că abia „la închisoare, înspre amurg” a aflat „ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate”.

Stingher în compania „coreligionarilor” săi, Mihail Sebastian se simte un intrus şi în preajma „românilor verzi” care (în frunte cu Nae Ionescu, Eliade, Camil Petrescu etc.) s-au dezis de el atunci când România – aşa cum o visa Cioran – a-nceput să fie cuprinsă de delir. Mercantilismul exacerbat al neamurilor sale îl lasă rece, iar atitudinea puristă a românilor ce voiau o Românie „mândră ca soarele de pe cer” îl mâhneşte profund. Aceleaşi clopote şi slujbe ale Bisericii care pe Steinhardt l-au ademenit încă din copilărie, lui Sebastian nu-i spun nimic. Diferenţe de temperament? Rămâne de la el însă o operă nestemată de dramaturg-poet, de romancier-poet în care se topeşte orice cârtire. (Acelaşi lucru se poate spune şi despre opera cinematografică – inedită, insolită, pe nedrept marginalizată – rămasă de la regizorul Mircea Săucan, evreu după mamă, român după tată.) În absenţa caznelor din închisori, Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) deplângea umilinţele îndurate datorită obligaţiei de a curăţa, evreu fiind, zăpezile din Bucureştiul acoperit de straturi adânci de omăt, ori de a desfăşura – ca rezervist – diverse activităţi militare, în perioada dictaturii legionare. Recunoaşte însă şi el: „Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta care îţi face cel mult milă...Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în murdărie, în promiscuitate, în mizerie fizică şi morală, extenuaţi, înfometaţi, zdrenţuiţi – şi îmi mai spun că nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest.”

Dar să lupţi

25 februarie 2011. Ninsorile, în cetatea noastră, au căzut mai abundent decât anticipau cei de la prognoza vremii. Aşa se face că, într-o bună dimineaţă, ne-am trezit la geam cu un strat de vreo 20 cm de zăpadă. Maşinile din faţa blocului erau şi ele îngropate în nămeţi. Pe trotuare, paşii oamenilor marcaseră nişte culoare de omăt foarte asemenea celor dinspre finalul Amarcordului fellinean.

Spre seară ni s-a umplut casa de prieteni care-au venit să-l sărbătorească pe Theodor. Ultima oară – l-am avertizat noi – când vârsta îi e exprimată doar printr-o cifră – a unităţilor. Ne gândim deja că în câţiva ani pubertatea îi va bate la uşă, cu tot cu surprizele ei. Şti-va el până atunci să-şi facă un prieten pe viaţă din pian, să îi spună, lui, toate tristeţile şi toate bucuriile? Să spună lumii, prin clapele pianului, tot ceea ce nu încape în cuvinte? Să înveţe să slujească, el, cuvântul, iar nu să-l schimonosească şi să-l terfelească după bunul său plac? Să construiască, în timp şi cu răbdare, doar de el văzute imagini şi filme? Să fie lumină, iar nu să se acrească? Să trăiască în bună pace cu fratele său, Ioan, şi cu toţi oamenii? Şi, mai presus de toate (pentru că noi, ca părinţi, încercăm să le imprimăm copiilor noştri un sens, o direcţie în viaţă), şti-vom noi, cei care le-am dat un trup şi-un nume, să avem îndelungă răbdare, să nu îi smintim, să nu le transferăm – balast nedorit – zonele noastre de penumbră, de nelinişte, de „iraţional”? În numele, desigur, Raţiunii, Cuvântului şi Luminii transfiguratoare ce se revarsă peste cei trei ucenici, atunci când, umimiţi, Îi spun Celui schimbat la faţă: „Bine este nouă aici!”    

Aseară ne-am înfruptat toţi dintr-un pian-tort, cu marţipan în formă de claviatură şi portativ. Pe tortul-pian, în loc de cireaşă, o urare – în Braille – pentru Theodor. Urarea cea mai cuprinzătoare? Aceea din versurile unui cântec drag, rămas în zona underground a muzicii uşoare româneşti (invadată acum exclusiv de texte puerile, dar altădată – înainte de 1990 – capabilă încă de surprinzătoare imagini poetice):

Dar să lupţi, dar să te lupţi

Să mergi mereu către ceva

Să ai un rost, să ai un ţel

Să ai aprinsă steaua ta

Să-ţi fie viaţa un sens curat

O torţă care să ardă viu

Chiar dacă eşti într-un palat,

Chiar dacă eşti într-un pustiu

Să ardă viu

9 going to 10

Zilele trecute, pe când plecam de la sediul unei televiziuni locale împreună cu Lucian Mircu (fuseserăm invitaţi în studioul unei emisiuni matinale să vorbim despre cinema, despre pasiunea noastră pentru film, despre repertoriul cinematografelor etc.), sunt întrebat de el tam-nisam dacă am simţit vreodată că am un înger păzitor. Al meu, doar al meu. Şi-mi amintesc de Cerul deasupra Berlinului / Wings of Desire al lui Wim Wenders. Personajele principale din acel film: doi îngeri, dintre care unul e foarte asemenea Hyperionului eminescian. Dar – din câte-mi amintesc – reuşeşte să se „umanizeze” pentru a se putea însoţi cu acrobata pe care-o adora.

Theodor, fiul nostru cel mare, se pregăteşte să intre-n al zecelea an al petrecerii sale de pe acest pământ. El cu siguranţă este – încă – la vârsta imaculată, de dinaintea certării cu „îngerul păzitor”. Nu este nevoie să explice (ori să confirme) prezenţa zeului în viaţa sa, pentru că o trăieşte. Şi nici nu a atins – încă – zbuciumul confratelui său – băieţelul orb, în vârstă de opt ani, din filmul iranian Culoarea paradisului (al lui Majid Majidi), a cărui replică mă bântuie de la prima vizionare: „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.”

Acum însă îmi amintesc de băieţelul din Sacrificiul tarkovskian. De muţenia lui (semn al ascultării?) motivată de operaţia la gât pe care tocmai o suferise. Am reţinut, încă de când am văzut filmul prima dată, dependenţa emoţională a tatălui de fiu, căruia – prin lungi povestiri şi plimbări în natură –  îi împărtăşeşte gândurile, trăirile, lecturile. Apoi, în ultima secvenţă a filmului, acest băieţel (de aceeaşi vârstă cu personajul din Copiii paradisului, foarte apropiată şi de anii lui Theodor) cară nişte găleţi cu apă pentru a uda – aşa cum aflăm din Pateric – un copac uscat. Se aşează pe spate şi, ţinând un pai în gură, spune (sau gândeşte): „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?”