Duminica Crucii

Eram, cred, în clasa a şasea când am trăit cea dintâi „criză escatologică”. La începutul anilor 80 se înteţise mişcarea Solidarităţii din Polonia. Tulburările sociale din această ţară, conjugate cu o serie de evenimente nu mai puţin grave din Orientul Mijlociu, aveau să declanşeze o campanie agitatorică în media românească. La mine a prins şi aşteptam, îngrozit, „apocalipsa”. Un coleg de clasă m-a încredinţat atunci că „sfârşitul lumii” va veni negreşit, însă nu atunci când se aşteaptă oamenii, aşadar nu avea niciun rost să mă îngrijorez. În ultima vreme sunt întrebat, din stânga şi din dreapta, ce cred despre anul 2012. Că e anul de după 2011 – răspund. Şi cu sfârşitul lumii cum rămâne? – vrea să ştie cineva îngrozit de propaganda „escatologică” de care aflase prin intermediul televizorului. Documentarele şi emisiunile pe tema „iminentei apocalipse din 2012”, mi se spune, sunt toate „argumentate şi convingătoare”. Altcineva, aflu, avea oroare de „luna mare” ce s-a arătat pe 19 martie. Persoana în cauză se temea de eventuala „apocalipsă” pe care, chipurile, astrul ceresc ameninţa s-o aducă…Cum să nu aibă atunci dreptate cei care – chiar dacă sunt într-un palat, chiar dacă sunt într-un pustiu – îşi ţin mintea în iad şi nu deznădăjduiesc, asemenea Sf. Siluan Athonitul. Tăvălugul oricum nu-l putem opri, dacă e să se petreacă, aşa că – atât cât mai avem răgaz – mai cu folos este să lucrăm noi binele, decât să ne tânguim şi să ne văicărim. (Ori să ne punem capăt zilelor, speriaţi – la propriu – de bombe, ca personajul din Lumină de iarnă, filmul lui Ingmar Bergman.) Dacă e să ne mănânce lupu’ – vorba lui Steinhardt – atunci să fie  în zori, după ce ne-am luptat aprig cu el şi am rezistat până la capătul puterilor. În ultimă instanţă poate că lupta e cea care contează (însă lupta cea dreaptă!), nu iluzoria „negociere” a acestei existenţe părelnice a omului pe pământ. Suferinţa (sau crucea, în tălmăcirea Bisericii) este dată omului ca să-şi amintească de ceea ce contează cu adevărat: că nu este decât un călător prin această viaţă, că nu omul stăpâneşte viaţa (aşa cum, în zadar, îşi închipuie), că sfârşitul nu-i aici…

Duminca Crucii, a „handicapului”, scârbei şi strâmtorărilor de tot felul – înţelese, desigur, în sens duhovnicesc. Mă gândesc – dacă ar fi să aleg personaje de film care au ştiut să-şi „răscumpere” infirmitatea – la fetiţa infirmă (nu poate merge) a Călăuzei din filmul Tarkovski. Mi-e foarte dragă cuminţenia ei – nu scoate un cuvânt, îi auzim doar glasul, în secvenţa finală, când citeşte poemul lui Tiutcev şi pare că teleghidează cu privirea cele trei pahare de pe masă. (Telechinezie, credinţa ca un grăunte de muştar ce mută şi munţii din loc sau pur şi simplu efectul produs de trecerea trenului masiv pe lângă casa lor, situată în vecinătatea şinelor ferate?) Nu pot uita nici strigătul de durere al femeii Călăuzei (pe care fetiţa, ce se afla în camera alăturată, e de presupus că l-a auzit): „Te-a pedepsit Dumnezeu cu aşa un copil!” Mă gândesc apoi şi la băieţelul din Sacrificiul aceluiaşi Tarkovski: a suferit o operaţie la gât, astfel că e nevoit să tacă şi să asculte mărturisirea tatălui. Îi auzim glasul doar la final când pune în practică scena din Pateric pe care tatăl său i-o relatase: cară nişte găleţi cu apă (opintindu-se, în chip vizibil) până la rădăcina unui copac uscat. Udat ritmic – spune pilda – pomul va prinde iar viaţă. Şi copilul asta începe să facă: ascultare de povaţa tatălui. Filmul se termină cu o mirare (şi ce mirare!): „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?” – întrebare ce pare a fi rostită mai degrabă în gând. Sau băieţelul nevăzător din Culoarea paradisului de Majidi care-şi dorea să-L caute pe Dumnezeul nevăzut şi care pretutindeni este, ca să Îl poată simţi şi „vedea” cu degetele sale. Asta e: poate că nu explicarea „handicapului” (crucii) e totul, ci asumarea lui prin ascultare. Prin răbdare. Prin deprinderea iubirii de cei buni şi de cei răi. Abia atunci crucea nu mai apasă, ci înviază, aşa cum l-a înviat – din moartea crimei (duble) făptuite – pe Raskolnikov. Da, dar pentru asta e nevoie de o Sonie prin preajmă care să aibă credinţă (vie, clocotitoare, contagioasă) chiar atunci când Rodionii sunt fără de credinţă şi se ruşinează de handicapul lor (săvârşirea unei crime, de exemplu)…

Bunavestire

Cu Theodor (Raluca şi Ioan ne-au aşteptat afară) am ajuns la sala Capitol, pentru un concert în forţă (George Enescu, Rapsodia română Nr. 1 în la major op. 11; Giovanni  Bottesini, Grand duo concertante pentru vioară, contrabas şi orchestră şi César Franck, Simfonia în re minor). Ieri, tot cu Theodor, am ajuns – pentru prima oară, cred – în biserica piariştilor (romano-catolică), cu ocazia unei serate muzicale Johann Sebastian Bach (fragmente din Matthäus Passion, Johannes Passion, Magnificat, Missa în si minor, o sarabandă, un preludiu şi o sonată) susţinută de Camelia Fornwald Docea (mezzosoprană), Alexandra Haţeg (vioară), Gabriel Drăgoiu (oboi) şi Adriana Dogariu (pian, orgă). Ascultând aceste arii priveam în jur la decorul emancipat şi puternic influenţat de reforme, de baroc şi chiar de elemente neo-bizantine. Totul – asemenea multor alte lăcaşuri de cult ieşite din cumintele tipar ortodox – bine gândit, somptuos şi – vorba lui Nietzsche – „omenesc, prea omenesc”. Mi-am amintit atunci, involuntar, de jazzman-ul Johnny Răducanu. Îl revăzusem recent într-un talk show unde a fost invitat (alături de câţiva alţi reprezentanţi ai etniei rome) să dezbată o chestiune lingvistică: ţigan sau rom? Ei bine, maestrul Răducanu intervine la un moment dat în emisiune şi spune: „Au dreptate gagiii (adică – explică el – toţi cei străini de neamul ţigănesc) să spună cuvântul ţigan. Eu completez: ţigan borât. Să spun şi de ce: Nu merg eu toată ziua prin străinătate şi văd ce face ţigănetul pe la Paris şi pe la Roma?…” Şi adaugă apoi că a văzut cum ţigani minori furau borsetele americanilor veniţi să admire istoricele monumente din capitala Italiei. Discuţia se înteţeşte şi Johnny ameninţă că dacă nu este lăsat să vorbească (de cei care se pregăteau să protesteze, afirmând că „şi românii fură milioane de euro şi de dolari”) pleacă din emisiune. Şi încheie: „Ţiganii fură că au talent, românii fură fără talent!” … Priveam la „vitrina” acestei biserici (tablouri religioase, statuete, altar fără „perdea” pentru a asigura „transparenţa” şi a asigura cadrul unei slujiri fără „taine” etc.) şi nu-mi puteam reţine un gând. Majoritatea bisericilor ortodoxe de la noi – fără să se socotească romano-catolice – sunt (nu de ieri, de azi, ci de sute de ani) cu asupra de măsură de primitoare faţă de tablouri religioase şi, în general, faţă de mai tot instrumentarul de credinţă apusean (romano-catolic, protestant). Încearcă să-l „fure” (să-l „copieze”), însă – vorba lui Johhny Răducanu – fără talent. Rezultatul, invariabil, este – în cel mai bun caz – un hibrid (un amestec de covoare persane, de pictură religioasă pietistă, necanonică, „realistă” sau „romantică” şi – ici-colo – câte-o icoană ortodoxă) şi – în cel mai rău caz (cum se întâmplă adesea) – un kitsch deşănţat. Pentru că – spre deosebire de arta religioasă occidentală – frumuseţea (şi simplitatea), ruptă parcă din altă lume, a unei biserici ortodoxe nu se poate „copia”, nu se poate „fura”. Ea se trăieşte (Cebza, Lupşa, bisericuţa de pe lângă Inspectoratul de Poliţie din urbe) sau nu. Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”

***

De Bunavestire, mare hram la bisericuţa noastră – una-născută – din cetate. Biserica ortodoxă, a arătat sacerdotul în omilia sa, reprezintă scena Buneivestiri pe uşile împărăteşti din catapetesme, ce duc spre altar – „creierul” întregului locaş, „icoană a Împărăţiei”. Şi poate că aici, chiar aici, în acest Praznic al „zămislirii fără de sămânţă bărbătească”, se află taina înţelegerii în ce priveşte „iconomia mântuirii (restaurării, desăvârşirii, izbăvirii, îndumnezeirii) omeneşti”. Poate că în tăcerea celei supranumită şi „Nădejdea celor fără de nădejde” (care, în Scripturi, este un model de smerenie, de ascultare, de curăţie) stă însuşi sensul vieţii noastre. Numai de-am şti să-l pricepem şi să ne folosim de el! Căci veacul acesta e al celor ce râd, zeflemitori (asemenea căpeteniei tătare din Andrei Rubliov) de icoana Naşterii Domnului şi a Buneivestiri…Deunăzi a fost răspândit în presa lumii un articol despre viitorul religiei în Australia, Austria, Canada, Cehia, Finlanda, Irlanda, Olanda, Elveţia şi Noua Zeelandă – ţări în care, potrivit unui studiu, religia ar putea să dispară. Motivele reale pentru care o să dispară religia în statele mai sus pomenite – arată un hâtru comentator al ştirii electronice de pe Hotnews.ro – sunt următoarele: „într-o ţară a berii şi ciocolatei cum să ţii post?! (Austria); nu poţi merge 100 km. pt. a ajunge la biserica parohiei (Canada); avem femei frumoase, nu ne mai pasă de cele sfinte (Cehia); e prea frig (Finlanda); bem prea mult şi ratăm drumul spre biserică (Irlanda); când te duci la biserică şi dai peste un preot femeie lesbiană nu îţi mai vine să te duci a doua oară (Olanda); un oraş care se chemă Biserica lui Christos a fost ras de un cutremur…Hmmmm! (Noua Zeelandă); banii au alt Dumnezeu şi ăla nu are nevoie de biserică (Elveţia)”. Îmi amintesc de Pr. Teofil Pârâianu, care nu o dată spunea – referindu-se cuminţenia pe care o transmitem (sau nu) mai departe urmaşilor urmaşilor noştri – că ortodoxia viitorului, în ţara noastră, va fi exact aşa cum vom şti (sau nu vom şti) s-o transmitem mai departe copiilor noştri. Din păcate însă, cuvântul românesc de azi – câtă dreptate avea Pr. Nicolae Steinhardt, în 1988 – „se înnoieşte prin împrumuturi – vai, vai – de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pângărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi)”. Iar dacă filmul este o „oglindă a societăţii” şi un „semn al vremurilor”, poate că nu am greşi prea mult când spunem că – dincolo de marca epocii, dibuită pe ici-pe colo – nu universul transfigurat din Fefeleaga (sau din Meandre, 100 lei, Concurs ori Pas în doi) este reprezentativ pentru ceea ce se poate vedea cu ochiul liber în ţărişoara noastră, ci plastica sordidă a „minimaliştilor” de ieri sau de azi (Reconstituirea, Ilustrate cu flori de câmp, La capătul liniei, Secvenţe, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Marfa şi banii, Poliţist adjectiv). Şi totuşi: mărgăritarul cel de mare preţ – o ştim dintotdeauna – îl găsesc doar acei temerari ce se încumetă a scurma după el în borhot…

Au revoir, les enfants

În ultima vreme am ajuns cu Theodor la doar trei concerte: Prokofiev (Concertul nr.1 pt. vioară şi orchestră – solist: Alexandru Tomescu, Simfonia nr. 5) şi Saint-Saëns (Concertul nr. 3 pt. vioară şi orchestră – solist: Florin Paul). În pauza unuia dintre ele mă văd, între alţii, cu simpaticul Csoby. Îmi spune că l-a întrebat pe Theodor la ce-s buni ochii, iar răspunsul său – în situaţia dată – a fost cum nu se putea mai adevărat: „Ca să facă lacrimi.” Punct.

Ioan a spus azi, pentru prima oară clar, cuvântul ma-ma (l-a mai rostit acum câteva luni, la Lupşa, însă nu atât de convingător). Uneori plânge minute-n şir, supărat de icebergurile premolarilor ce se căznesc să-i străpungă gingia. Abia aşteptăm să mai crească puţin ca să ne însoţească şi el – participativ, conştient – la concerte.

Primesc, pe facebook, o înregistrare video dintr-un concert sympho-pop de anvergură, cu Tudor Gheorghe. Nu-i sunt fan şi nu-l urmăresc, deci n-am ştiut de acest cântec. Însă câteva versuri au reuşit să-mi transmită o stare de fapt pe care, en famille, am început să o trăim şi noi – un fel de neverending story:

Au făcut copiii noştri dinţi

Muşcă din bunici şi din părinţi

Muşcă din văzduh şi din pământ

Muşcă şi din morţii din mormânt…

P.S. Fapt (aproape) divers: O informaţie din ziare anunţă că peste 100.000 de copii (din care precis o parte încă n-au făcut dinţi) au rămas orfani, în Japonia, în urma cutremurului devastator (dublat de tsunami) de săptămâna trecută. Şi, pentru că o lume întreagă este acum Japan sensitive, am fost invitaţi de nişte prieteni să vizionăm un film-surpriză din Ţara lui Soare-Răsare. Ni s-a spus doar că e din 1988 şi că a primit o notă bună pe imdb. Aveam să vizionăm – în regim de blind date – un impresionant desen animat: Mormântul licuricilor. Foarte în ton cu tragedia actuală din Japonia, povestea acestui film surprinde câteva zile dramatice din istoria japonezilor, în timpul bombardamentelor din 1945. Stricto sensu, e vorba despre doi fraţi (un băiat şi o fată) care-şi pierd pe rând părinţii în război şi care vor muri de subnutriţie. Însă punerea în pagină e pe cât de realistă (raiduri aeriene, lupta pentru supravieţuire în versiune homo hominis lupus – toate fără poncife melodramatice, amintind mai degrabă de Dodeskaden sau de Jocuri interzise decât de Lista lui Schindler, cu care a fost comparat), pe atât de poetică (de „fantastică”), demonstrând cu inteligenţă şi sensibilitate că realul este fantastic. Într-adevăr, soarta oamenilor (atunci când sunt „supt vremi”) este asemenea licuricilor ce pier mult prea repede.

Tot azi, jurnalele electronice pe care le accesez vestesc alte raiduri aeriene, următor declanşării războiului în Libia. La vita e bella. 

Balanţa

Oricum ai face, oricum ai da-o, tot la dilema grâu sau neghină (care – înainte de „seceriş” – sunt, vai, atât de asemănătoare) ajungi. Iar destinaţia lor finală – vezi parabola evanghelică a Semănătorului – e sau „jitniţa dumnezeiască” sau „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Pentru că – ne spune şi Matei (12.35) – „omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”. Izvorul celor bune (asemenea sânului de mamă care alăptează) este cu atât mai bogat cu cât e mai folosit, mai „accesat” de noi: preferând, bunăoară, să rostim o vorbă bună despre (sau către) aproapele/departele nostru. Şi poate că la fel e şi „comoara cea rea” a noastră: cu cât o folosim mai des, cu atât e mai prolifică în grăiri de rău şi cleveteli, în tot ceea ce ne acreşte şi ne înrăieşte inima. Există un „cârlig” şi-ntr-o parte şi-ntr-alta, înspre lumină-iubire şi înspre întuneric-ură (sau indiferenţă). Contează direcţia, sensul pe care ne îndreptăm, vectorul pe care îl alegem. Şi mai ales contează să nu ne trezim în stare să nu mai putem desluşi binele de rău, lumina de întuneric, iubirea de neiubire. Să ni se pară totul o harababură, un mega-mix amorf în care nu mai putem rândui cele trebuincioase de cele nefolositoare şi nu-l mai putem  vedea pe acel guy in the glass (propria noastră imagine în oglindă, ca-n poemul lui Dale Wimbrow) – singurul care dă verdictul şi ne poate spune dacă am trecut sau am căzut la proba supremă a vieţii: confruntarea (şi împăcarea) cu propria persoană. 

Din aceeaşi sursă pomenită mai sus aflăm – cumplit avertisment – că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (12.36). Mult mai „profitabil” este deci a căuta, oricât ar fi de greu, o mângâietoare vorbă de bine care – dacă s-ar putea – să fie, cum spunea Schiller, şi puternică. Dar să nu ne amăgim: nu se cuvine a căuta să ne îndreptăţim şi împuternicim prin „fapte bune”, grăind cele bune, însă tot răi fiind. Şi ce este binele pe care îl facem altora decât o „etică a devenirii”, a grâului şi a „seminţelor bune”? Strădania noastră, atunci când avem tăria să refuzăm zdrobirea de sine („încremenirea în proiect”) în numele zidirii de sine („devenirea întru fiinţă”), se aseamănă mamei vrednice şi iubitoare faţă de copiii săi, pentru care – povesteşte Constantin Noica în al său Jurnal filosofic – singura recunoştinţă cerută de la copiii, după tot ce-a făcut pentru ei, este să facă acelaşi lucru şi mai departe. (În cealaltă etică, a „neghinei”, se regăseşte fratele fiului risipitor. Dacă acesta are copii, cu siguranţă – mai scrie Noica – le cere recunoştinţă fiindcă „e tipul omului care ţine lumea în loc”.)

Lumea înnebunitoare, de care personajele unui roman de Thomas Hardy căutau să se ţină departe este, într-adevăr, minunată. Chiar dacă ne împinge adesea în pragul disperării (căci, înfiorându-ne de „absurdul” ei, ne-am pierdut cuminţenia nu mai credem în taine), ea rămâne de-a pururi teatrul surprizelor. Deopotrivă plăcute şi neplăcute. Plăcute, pentru că niciodată nu ştii de unde sare iepurele şi nici când se naşte în om, prin lucrarea metanoiei, „făptura cea nouă”. Şi neplăcute, pentru că fiecare dintre noi este predispus la „pierderea harului”, atunci când crede că „l-a prins pe Dumnezeu de-un picior”. De aceea se cade să privim la fiecare semen ca la un „posibil mântuit”, după cum e bine să ştim că numai cel care izbuteşte să reziste până la capăt, în ciuda tuturor piedicilor, va birui…

Apa ca un bivol negru

Există, printre aforismele lui Woody Allen, o cugetare (un remix, desigur, al unor gânduri ce-i urmăresc pe oameni de când lumea) prin care – involuntar – mărturiseşte nevoia omului de carpe diem. „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i despre planurile tale…” -  teologhiseşte Woody fără să-şi dea seama. Însă îndemnul acestui comic sofisticat al ecranului (care ne tot spune că nu se poate abţine să nu glumească despre lucrurile serioase) vizează  trăirea clipei şi, nota bene, pare să vină dintr-un impuls firoscos şi cuminte. Pentru că, o spune voalat chiar el (remixând înţelepciunea omenească de veacuri), poţi să-ţi faci câte planuri vrei, până la urmă tot trebuie să porţi ceea ce ţi-e scris în frunte. Să achiţi nota de plată, pentru că totul se plăteşte.

E aici, în această butadă, un posibil loc geometric al înţelegerii unui adevăr adesea uitat: nu suntem singuri în univers (ştiu, sună ca-n reclama promoţională a lui Spielberg la Întâlnire de gradul trei, dar n-am găsit altă rimă), va să zică cineva … „care este” … ştie cu adevărat desfăşurătorul real (nu imaginar) al vieţii omului. Dar câte planuri, câte vise, câte vieţi în devenire a curmat – doar în ultimele zile – apa ca un bivol negru (apropo de titlul unui excepţional documentar, azi uitat, despre inundaţiile din Ardeal din 1970, realizat – între alţii – de Dan Piţa, Mircea Veroiu, Iosif Demian ş.a.), ţâşnită din oceanul învolburat de cutremur, în Japonia … Ultimele cifre vorbesc de mii de morţi şi daţi dispăruţi, iar lista e în continuare deschisă. Cerul – cum spune Eric Maria Remarque într-unul din romanele sale (admirabil adaptat pentru ecran de Sydney Pollack, în Bobby Deerfield) – nu iartă pe nimeni. Sau? …

Sight, seeing

În prima duminică din Postul Mare, Biserica a rânduit – chestie cu schepsis – prăznuirea triumfului Ortodoxiei, amintindu-ne de rolul şi rostul cinstirii de icoane. De fapt, de aici pleacă totul, de la înţelegerea rolului şi rostului icoanei în viaţa liturgică. Atunci când, sub influenţa „condiţiilor istorice”, icoana a făcut loc tabloului religios (picturii ilustrative), şi-a semnat – fără să ştie – actul de excludere totală din (ceea ce a mai rămas din) biserică.

Destinul pictorului de icoane închipuit de Andrei Tarkovski şi de Andrei Koncealovski în admirabila, singulara frescă cinematografică Andrei Rubliov ne învaţă încă multe, dacă avem răbdare să-l desluşim. Ultimele cadre ne lasă de înţeles că splendoarea  icoanelor sale (prezentate, în film, în singurele imagini color) izvorăşte din clocotul unui ev sălbatic. În acele vremuri năprasnice însă, un adolescent ascultă de chemarea sa: aceea de a construi un clopot (mai mult ajutat de instinct, decât pe baza învăţăturii şi priceperii deprinse de la tatăl său, care – se plânge Borişca, la final – a dus cu el în mormânt ştiinţa construirii clopotelor), iar un monah ce-şi impusese tăcerea pentru vina de a fi ucis un frate de-al său ca să scape de la moarte o femeie săracă cu duhul (dar şi pentru că – în urma distrugerilor provocate de tătari şi de ruşii trădători de neam – a înţeles că nimeni n-are nevoie de icoanele sale) va rosti, după zece ani de tăcere, câteva vorbe adresate tânărului clopotar: „Hai cu mine în lume, tu vei construi clopote, iar eu voi picta icoane!...”

Ortodoxia pe care-o prăznuim astăzi este – dacă ştim şi vrem să trecem peste folclorul credinţelor de acum şi dintotdeauna – semnul frumuseţii restauratoare şi, pentru suflet, odihnitoare. Privirea aceea a sfinţilor din icoane care trece prin noi e măsura veşniciei cuprinsă în formele şi culorile atâtor zugravi şi pictori anonimi. Este, poate, „piatra din capul unghiului” care ţine încă în viaţă această lume înnebunitoare. Dar cine să-şi mai educe privirea, cine să o mai contemple acum? Alexander, în Sacrificiul tarkovskian, remarcă simplitatea şi totodată profunzimea icoanelor din vechime şi pare a spune: „Cine mai are azi ochi pentru ele?” 

Bombardaţi vizual de atâtea forme şi imagini (mai ales în mişcare) fără nicio noimă, nu mai ştim a căuta la icoane atunci când dorim a lega un dialog cu infinitul. Şi încă ceva: se vorbeşte mult, exagerat de mult, despre frumuseţea din ochiul privitorului, în vreme ce nimeni nu pomeneşte o iotă despre importanţa curăţirii acelui ochi, despre faptul că un ochi deprins a vedea deşertăciuni nu are cum să mai fie – înaintea cuvenitei sale primeniri – receptorul frumuseţii. Până la urmă, ajungem tot la cuvintele Scripturii ca icoană (şi, inevitabil, la Călăuza tarkovskiană): toate câte le veţi cere cu credinţă le veţi primi. Inclusiv sensul icoanei.

Peacock

Într-alt colţ al planetei, un tsunami urmat de un cutremur puternic a făcut câteva sute de victime. Câteva zeci de vieţi au fost secerate, alte câteva sute – se grăbeşte mass-media să constate – sunt răniţi şi, într-un fel sau altul, vătămaţi de natura supărată pe om. Pe aici, pe la noi, primele adieri de primăvară ne îndeamnă – încă o vreme – la visare, îţi dau senzaţia că totul (tot ce e bun, frumos, viu) este încă posibil. Cântecul guguştiucului sau al mierlei de dimineaţă (pe care îl auzim de vreo două săptămâni încoace) este şi el un vestitor al primăverii, asemenea păunului din finalul Amarcordului fellinian.

Mai nou, Ioan se ridică în picioare şi merge, sprijinindu-se de ziduri sau rafturi de bibliotecă. Se pregăteşte, în felul său, să întrupeze cugetarea blagiană: „Omul – singurul animal care umblă pe două picioare, vertical; el poate fi socotit ca o prelungire a razei pământului. Toate celelalte animale sunt tangente”. Eu, nătâng, îl urmăresc îngrozit că ar putea să cadă pe spate şi să se lovească la cap de gresie sau de vreun obiect ascuţit (sindromul drobului de sare nu mă ocoleşte), uitând că nici un fir de păr nu se clinteşte din capul omului fără ştirea lui Dumnezeu. Cu şaptezeci de ani mai în vârstă, mama abia mai umblă. Dar ştiu că prospeţimea lui Ioan şi prezenţa de spirit a lui Theodor sunt benefice pentru ea. … După scurta vizită de ieri la clinica din Szeged mi-a răsunat aievea refrenul unui cântec: Good from bad, past from present, I from me…On one side now, and on the other the end…  

Dear Miss

De 8 martie, Ziua Femeii pe partea mea de continent, soarele „cu dinţi” a limpezit cerul. Îmi vin în minte cuvintele criticului de cinema D.I. Suchianu, care – într-un interviu acordat Eugeniei Vodă pe când avea o vârstă venerabilă – afirma că se numără „printre cei – puţini – care mai cred în domnişoare” pentru că ele, domnişoarele, sunt „o elită a speciei, marele lux al planetei noastre”. Ce înţelege dumnealui prin domnişoară? „Nu o stare civilă, nici o anumită vârstă”, ci „graţie, farmec proaspăt şi reconfortant: o figură deschisă, ochi limpezi, dar mai ales un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. Despre comportamentul feminin povesteşte (tot Eugeniei Vodă) şi regizorul Nopţii furtunoase, Jean Georgescu: „Pe vremea mea era altfel...o fată nu ieşea singură pe stradă până la 17 ani. Dacă se ducea la baluri, să întâlnească un curtezan, se ducea cu mama.” Şi adăuga, în interviul dat în 1982 că fetele (în 1982 A.D.) s-au făcut aşa, băieţoase, aleargă pe stradă cu nişte pantaloni, cu pantofii nefăcuţi, iar unele îmbrăcate bine mănâncă gogoşi. Astea sunt lucruri imposibile!”

Mă gândesc, acum, la – mai ales – două domnişoare din două filme japoneze foarte înrudite ca atmosferă: Tokyo Monogatari şi Okuribito. Ele sunt cu adevărat domnişoare în accepţiunea lui Suchianu, au farmec proaspăt şi reconfortant, au – fiecare – „figură deschisă, ochi limpezi şi  un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. Forţa lor stă în graţie, iar înţelepciunea lor este dată de smerenia cu care ştiu să aştepte, să înfrunte opreliştile, să fie recunoscătoare şi să slujească celor apropiaţi. Prima, Noriko (din Tokyo Monogatari) trăieşte singură după ce soţul i-a fost dat dispărut în WWII. Îi îngrijeşte pe socrii veniţi în vizită în Tokyo dintr-un îndepărtat orăşel de provincie cu dragoste aleasă (iar credincioşia ei aminteşte de personajul Rut din Vechiul Testament), ca şi cum bărbatul ei (căreia continuă să-i rămână devotată) ar trăi încă. De fapt, pentru ea, el încă trăieşte…Cealaltă, Mika (din Okuribito) îşi înconjoară bărbatul cu îndelungă răbdare şi înţelegere atunci când acesta (un violoncelist rămas şomer) este nevoit să-nceapă viaţa de la zero, ca lucrător la pompe funebre.

În fine, tot în acest 8 martie, îmi amintesc de stihurile sanscrite dedicate feminităţii:

Câinele-a văzut o fată

„Carne!” – a zis, bătându-şi dinţii

Şi-şi priveau părinţii fata

„Floare!” – au zis, plângând, părinţii

Şi-a văzut-o un călugăr

„Bestie!” – a strigat ascetul

Şi-un poet privit-a fata

„Înger!” – a şoptit poetul…

Steinhardt, Sebastian, Săucan

Steinhardt şi Sebastian – aparent, două forme de „apostazie”, de contestare a rădăcinilor iudaice.

Nicolae Steinhardt descoperă „plinirea Legii” în Hristos, aşa cum Îl va cunoaşte, desluşi, trăi – îmbisericindu-şi mintea – în viaţa liturgică a Bisericii (Ortodoxe). Este ireversibil sedus (în sensul în care Serghei Bulgakov afirma că Ortodoxia seduce, iar nu convinge) de slujbele ei, de tainele ei în ciuda „nevredniciei preoţilor”. Şi, mai ales, în ciuda chinurilor cumplite pe care avea să le cunoască după întemniţarea sa (pentru vini imaginare), la începutul anilor 60. Nici nu se pune problema unei rupturi faţă de tatăl său, un respectat industriaş evreu, dar bun român, care, după ce află că fiul s-a creştinat în închisoare, îi spune (vezi Jurnalul fericirii): „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Bătrânul Oscar Steinhardt, asemenea dreptului Avraam din vechime, este gata să-şi sacrifice unicul fiu în temniţele comuniste: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.” La plecare îl salută milităreşte şi-l îmbărbătează aşa: „Ţi-am spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.” Revederea lor, peste cinci ani, este înduioşătoare: „Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul, care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă. - Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?“ Se poate pune întrebarea: Ce anume l-a determinat pe Steinhardt să primească Botezul (ortodox, chiar dacă martori ai tainei sunt – pe lângă Alexandru Paleologu – şi doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”), să ajungă să fie – după cum îl numeşte episcopul Iustinian Chira –  „israelit în care nu este vicleşug” şi „mai român decât mulţi neaoşi care visau cu faţa la Apus”? Fireşte, din afară este cu neputinţă a pricepe mare lucru, deşi personalitatea puternică a lui Steinhardt nu te lasă indiferent, oricât de sceptic ai fi. Probabil că se adevereşte, şi aici, tâlcul cinei din Emaus, când Iisus este recunoscut abia la momentul „frângerii pâinilor”. Pentru că, aşa cum ar spune Constantin Noica, nu există comunicare fără cuminecare din Acelaşi Hristos. Şi încă ceva: Steinhardt (şi atâţia alţii) a desluşit „partea cea bună” de la viaţă. A înţeles că „dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram”. A înţeles că trăise „ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb”, că abia „la închisoare, înspre amurg” a aflat „ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate”.

Stingher în compania „coreligionarilor” săi, Mihail Sebastian se simte un intrus şi în preajma „românilor verzi” care (în frunte cu Nae Ionescu, Eliade, Camil Petrescu etc.) s-au dezis de el atunci când România – aşa cum o visa Cioran – a-nceput să fie cuprinsă de delir. Mercantilismul exacerbat al neamurilor sale îl lasă rece, iar atitudinea puristă a românilor ce voiau o Românie „mândră ca soarele de pe cer” îl mâhneşte profund. Aceleaşi clopote şi slujbe ale Bisericii care pe Steinhardt l-au ademenit încă din copilărie, lui Sebastian nu-i spun nimic. Diferenţe de temperament? Rămâne de la el însă o operă nestemată de dramaturg-poet, de romancier-poet în care se topeşte orice cârtire. (Acelaşi lucru se poate spune şi despre opera cinematografică – inedită, insolită, pe nedrept marginalizată – rămasă de la regizorul Mircea Săucan, evreu după mamă, român după tată.) În absenţa caznelor din închisori, Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) deplângea umilinţele îndurate datorită obligaţiei de a curăţa, evreu fiind, zăpezile din Bucureştiul acoperit de straturi adânci de omăt, ori de a desfăşura – ca rezervist – diverse activităţi militare, în perioada dictaturii legionare. Recunoaşte însă şi el: „Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta care îţi face cel mult milă...Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în murdărie, în promiscuitate, în mizerie fizică şi morală, extenuaţi, înfometaţi, zdrenţuiţi – şi îmi mai spun că nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest.”

Dar să lupţi

25 februarie 2011. Ninsorile, în cetatea noastră, au căzut mai abundent decât anticipau cei de la prognoza vremii. Aşa se face că, într-o bună dimineaţă, ne-am trezit la geam cu un strat de vreo 20 cm de zăpadă. Maşinile din faţa blocului erau şi ele îngropate în nămeţi. Pe trotuare, paşii oamenilor marcaseră nişte culoare de omăt foarte asemenea celor dinspre finalul Amarcordului fellinean.

Spre seară ni s-a umplut casa de prieteni care-au venit să-l sărbătorească pe Theodor. Ultima oară – l-am avertizat noi – când vârsta îi e exprimată doar printr-o cifră – a unităţilor. Ne gândim deja că în câţiva ani pubertatea îi va bate la uşă, cu tot cu surprizele ei. Şti-va el până atunci să-şi facă un prieten pe viaţă din pian, să îi spună, lui, toate tristeţile şi toate bucuriile? Să spună lumii, prin clapele pianului, tot ceea ce nu încape în cuvinte? Să înveţe să slujească, el, cuvântul, iar nu să-l schimonosească şi să-l terfelească după bunul său plac? Să construiască, în timp şi cu răbdare, doar de el văzute imagini şi filme? Să fie lumină, iar nu să se acrească? Să trăiască în bună pace cu fratele său, Ioan, şi cu toţi oamenii? Şi, mai presus de toate (pentru că noi, ca părinţi, încercăm să le imprimăm copiilor noştri un sens, o direcţie în viaţă), şti-vom noi, cei care le-am dat un trup şi-un nume, să avem îndelungă răbdare, să nu îi smintim, să nu le transferăm – balast nedorit – zonele noastre de penumbră, de nelinişte, de „iraţional”? În numele, desigur, Raţiunii, Cuvântului şi Luminii transfiguratoare ce se revarsă peste cei trei ucenici, atunci când, umimiţi, Îi spun Celui schimbat la faţă: „Bine este nouă aici!”    

Aseară ne-am înfruptat toţi dintr-un pian-tort, cu marţipan în formă de claviatură şi portativ. Pe tortul-pian, în loc de cireaşă, o urare – în Braille – pentru Theodor. Urarea cea mai cuprinzătoare? Aceea din versurile unui cântec drag, rămas în zona underground a muzicii uşoare româneşti (invadată acum exclusiv de texte puerile, dar altădată – înainte de 1990 – capabilă încă de surprinzătoare imagini poetice):

Dar să lupţi, dar să te lupţi

Să mergi mereu către ceva

Să ai un rost, să ai un ţel

Să ai aprinsă steaua ta

Să-ţi fie viaţa un sens curat

O torţă care să ardă viu

Chiar dacă eşti într-un palat,

Chiar dacă eşti într-un pustiu

Să ardă viu

9 going to 10

Zilele trecute, pe când plecam de la sediul unei televiziuni locale împreună cu Lucian Mircu (fuseserăm invitaţi în studioul unei emisiuni matinale să vorbim despre cinema, despre pasiunea noastră pentru film, despre repertoriul cinematografelor etc.), sunt întrebat de el tam-nisam dacă am simţit vreodată că am un înger păzitor. Al meu, doar al meu. Şi-mi amintesc de Cerul deasupra Berlinului / Wings of Desire al lui Wim Wenders. Personajele principale din acel film: doi îngeri, dintre care unul e foarte asemenea Hyperionului eminescian. Dar – din câte-mi amintesc – reuşeşte să se „umanizeze” pentru a se putea însoţi cu acrobata pe care-o adora.

Theodor, fiul nostru cel mare, se pregăteşte să intre-n al zecelea an al petrecerii sale de pe acest pământ. El cu siguranţă este – încă – la vârsta imaculată, de dinaintea certării cu „îngerul păzitor”. Nu este nevoie să explice (ori să confirme) prezenţa zeului în viaţa sa, pentru că o trăieşte. Şi nici nu a atins – încă – zbuciumul confratelui său – băieţelul orb, în vârstă de opt ani, din filmul iranian Culoarea paradisului (al lui Majid Majidi), a cărui replică mă bântuie de la prima vizionare: „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.”

Acum însă îmi amintesc de băieţelul din Sacrificiul tarkovskian. De muţenia lui (semn al ascultării?) motivată de operaţia la gât pe care tocmai o suferise. Am reţinut, încă de când am văzut filmul prima dată, dependenţa emoţională a tatălui de fiu, căruia – prin lungi povestiri şi plimbări în natură –  îi împărtăşeşte gândurile, trăirile, lecturile. Apoi, în ultima secvenţă a filmului, acest băieţel (de aceeaşi vârstă cu personajul din Copiii paradisului, foarte apropiată şi de anii lui Theodor) cară nişte găleţi cu apă pentru a uda – aşa cum aflăm din Pateric – un copac uscat. Se aşează pe spate şi, ţinând un pai în gură, spune (sau gândeşte): „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?”