Metamorfoze

Ieri, în drum spre simpozionul-eveniment de la Joc Secund („Nicolae Steinhardt – celula libertăţii”), l-am întrebat pe Theodor dacă el este un „material natural” sau un „material prelucrat”. Asta apropo de lecţia de ştiinţe naturale pe care o repetasem cu el înainte de plecare. Zice Theodor: „Prelucrat.” Şi continuă: „Toţi oamenii sunt prelucraţi?” În gândul meu: If only…De fapt, oamenii sunt, toţi, „prelucraţi” într-un sens sau altul. Aşa cum, stricto sensu, nu există atei, fiindcă, spunea Dostoievski, omul care nu se închină Dumnezeului Viu, îşi face un zeu (din lemn, din aur sau chiar imaginar) căruia i se va închina. Şi acela va fi dumnezeul lui. (Rodion Romanovici, nihilistul din Crimă şi pedeapsă, nu era ateu. El reprezintă însă un caz fericit: Dostoievski a ştiut cum să-i „orchestreze” şi căderea şi învierea). De închinare şi, deci, de … prelucrare nu poţi scăpa.

Din simpozion am rămas mai ales cu punctul pe i pus de dl. prof. Cornel Ungureanu. Un ante-vorbitor tocmai afirmase ceva despre „radicala transformare” a convertitului Steinhardt în urma „întâlnirii cu Hristos” etc. Iar dl. Ungureanu a ţinut să precizeze că vieţuirea sa la Rohia nu a însemnat o retragere din lume, că extrem de entuziastul cărturar a fost interesat de soarta culturii chiar şi după tunderea sa în monahism. Dovadă stau cărţile sale (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Monahul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 întrebări, Primejdia mărturisirii, Dumnezeu în care spui că nu crezi, Critică la persoana întâi etc.) care spun multe despre lecturile şi interesele sale. Îl putem înţelege pe eruditul Nicolae Steinhardt, arăta domnul Ungureanu, atunci când ne-am familiarizat cu jurnalele lui Eliade, Sebastian, Noica…Nicolae Steinhardt – ce personaj fabulos! În ceea ce mă priveşte, îi datorez îmblânzirea multor nelinişti existenţiale. Felul în care s-a apropiat (inclusiv sacramental, liturgic) de Hristos, de Biserică mi-a netezit calea de înţelegere a lui Dostoievski şi Tarkovski. Abia atunci aveam să încep să pricep ce voia primul să spună cu „frumuseţea va mântui omenirea”, iar cel de-al doilea cu „ruşinea va mântui omenirea”.

După simpozion am prins, la Filarmonică, un Concert pt. vioară şi orch. de coarde (Pergolesi) şi Trilul diavolului (Tartini), în orchestraţia lui Albert Markov. Solist: Florin Ionescu-Galaţi. Stabat Mater (Pergolesi), a treia lucrare din program, am ascultat-o acasă. La sfârşitul lucrării lui Tartini, solistul (împreună cu orchestra) a interpretat „Ave Maria”. Această piesă notorie a înduioşat, mai ales pe cei foarte sensibili la discursul muzical occidental. O piesă ca „Ave Maria” te duce cu gândul (cum mi-a mărturisit cineva, după concert) la o persoană dragă pe care ai pierdut-o cândva. Când, de fapt, un astfel de cânt s-ar cuveni să te ducă cu gândul şi simţirea la…Theotokos. Dar se întâmplă exact ca-n pictură. O reprezentare apuseană, a – să zicem – Buneivestiri, te cucereşte pentru felul în care artistul a respectat proporţiile, a redat perspectiva, pentru nenumăratele detalii din fundal etc. Pe de altă parte, o reprezentare bizantină a aceleiaşi scene îţi reda exclusiv momentul transmiterii „vestirii celei bune”. Niciun brizbiz, nicio împestriţare nu-ţi umbreşte receptarea esenţei. Şi încă ceva: anul acesta, ca de fiecare dată, repertoriul filarmonicilor ignoră marile oratorii şi lucrări scrise de compozitori români (sub influenţa muzicii bizantine) pentru praznicul Învierii. Numai şi numai lucrări apusene…  

Post-mortem

Niciodată n-am înţeles ce anume îi face pe unii, ajunşi la răscruce, să se lase „contaminaţi” de nebunia eliberatoare a tâlharului de pe cruce care s-a pocăit (şi chiar în ziua aceea a ajuns în Împărăţie), iar pe alţii să rămână sceptici (ori încrâncenaţi) până-n pânzele albe. Dar vom cunoaşte oare, cu adevărat, ce anume se află în inima omului (a oricărui om) în „clipa cea repede” şi cui se închină el atunci? Ecuaţia ideală în care se regăseşte această…dilemă este (după mine) opusul tarkovskian (prezentat şi pe marile ecrane din România, la începutul anilor 80) tradus în româneşte prin Călăuza (titlul original: Stalker). Ce anume, altfel spus, te face să fii (precum Călăuza) un spirit angajat, dispus să te jertfeşti pentru binele celorlalţi, incapabil de a săvârşi răul ori de reacţii cinice sau (precum Scriitorul şi Profesorul) să rămâi  încremenit în scepticism şi indiferenţă faţă de „cele nevăzute”, faţă de „Frumuseţea restauratoare” mai ales, faţă de suferinţă, faţă de propria demnitate chiar?

Să fie omul supus predestinării? Să fie el „condamnat” la autodistrugere, la singurătate (cum se lamenta – printre alţii – Emil Cioran? Să fie singurătatea, părăsirea de toţi şi de toate singura (şi ultima) cale, să fie viaţa omului un dead end, un cul-de-sac iar viaţa sa un „cobai al sorţii”? Indiferent de traseul său existenţial, dispariţia unui om este (s-ar cuveni să fie) – pentru „cei rămaşi” – un bun prilej de reflecţie. Chiar şi atunci când lasă în urmă, o inscripţie (pe twitter!) de felul acesteia, pe care presa tabloidizată şi tabloidizantă nu a întârziat s-o transforme într-un testament pe măsura filosofiei de viaţă a celui ce acum e doar un pumn de cenuşă: „Atunci când îţi faci planuri este ca şi cum ţi-ai plasa viaţa în mâinile sorţii iar soarta râde de tine chiar în acel moment. Viaţa e cobaiul sorţii.” Sigur, o astfel de despărţire de viaţă (ce trădează amărăciune şi-mi aminteşte de apăsatul fatalism al personajelor din producţia HBO Angels in America) poate da naştere la nesfârşite dispute în rândul moraliştilor zgomotoşi de care un  agnostic (aşa cum va fi fost persoana cu pricina) căuta să se ferească. Sau poate da în continuare apă la moară cohortelor de fani care de care mai sceptici, mai sensibili la tot ce ţine de „farmecul discret” al postmodernismului („larg-cultural”, nu „cultural”) atoate demolator. Noi însă, dacă ne-am folosi urechile şi ochii lăsaţi anume ca să pricepem, ar trebui să tragem alte învăţăminte. De pildă, să învăţăm a ne descotorosi – cât nu e prea târziu – de orice prejudecată în raport cu soarta aceea care, chipurile, n-are altceva de făcut decât să se hârjonească (aşa cum ar face-o cu un cobai) cu viaţa noastră.

***

Primesc, sâmbătă, un sms de la un amic bucureştean: „A murit als. Nu ştiu încă de ce.” Eram pe stradă când l-am citit. Ajuns acasă, presa electronică, avea să-mi confirme vestea încetării din viaţă (în urma suferinţei pricinuite de o boală al cărei nume se evită a fi pomenit) a regelui neîncoronat al criticii române de film din perioada ultimilor, aproximativ, 15 ani. Cum eu fix de pe-atunci am ieşit din joc (vizionând filme contemporane doar sporadic, atunci când – aşa cum s-a întâmplat cu Requiem for a Dream, Dancer in the Dark sau Life is a Miracle, de exemplu – ştiam că „merg la sigur” şi având deja format gustul şi preferinţele în materie de film/muzică/literatură etc.), nu mă pot pronunţa (nici apăsat laudativ, nici altcum) asupra personajului, recent plecat spre „Câmpiile Elizee”, pe care – mărturisesc – nu l-am frecventat şi nici zeificat. Îmi amintesc, totuşi, de schimbul de impresii pe care, în două rânduri, l-am avut – virtual – cu Alex Leo Şerban (căci despre el este vorba) pe un forum de discuţii. O dată, pe marginea filmelor lui Tarkovski, când ALŞ a găsit de cuviinţă să facă această observaţie: „consider k a pedala pe ideea 'tarkovski - artistul crestin-ortodox' (cum a facut-o elena dulgheru in foarte discutabila ei monografie) reprezinta o saracire, o imputinare a artistului tarkovski. dimensiunea lui, k artist, transcende paradigma crestin-ortodoxa. ps substratul crestin-ortodox exista, fireste (asa cum exista acela (anti)protestant la bergman), dar tarkovski este mare tocmai pt k nu poate fi redus la asta...” Sigur – i-am răspuns – contează cât de cuprinzătoare e, pentru fiecare, „paradigma creştin-ortodoxă” şi aşezarea sa în Biserică. Pentru unii ea „limitează, sărăceşte dimensiunea artistului”, pentru alţii nu (au contraire!). O nouă replică de la ALS (o citez aproape în întregime) îi explicitează şi întăreşte oarecum afirmaţiile anterioare: „intrebarea pe care mi-o pun - in leg cu prezenta unei imagistici fatzis crestine (ortodoxe) in unele filme ale sale (de la 'rubliov' la 'calauza'), intrucit ult 2, facute in 'regim de libertate', sint in mod semnificativ mai 'discrete' din acest pdv... - este daca nu era, pe undeva, si o forma fatzis-subversiva la adresa puterii sovietice (ceea ce nu exclude, desigur, faptul k a.t. kiar credea!). tin minte cit de 'complice' ne dadeam coate, vazind 'stalker' la preoteasa si-n alte locuri mai mult sau mai putin publice, in fata imagisticii 'ihtice'... ni se parea k marele artist tarkovski ne punea ditamai sopirlele pe marele ecran & ne intrebam cit de idioti erau cenzorii sovietici sa lase 'asa ceva' or, mie mi se pare k aceste 'sopirle' mai mult limiteaza poeticitatea filmelor, le reduce la un sens - care devine atit de dominant /orbitor incit eclipseaza celelalte, posibile, sensuri... si asta, din pacate, mi se pare k a facut elena dulgheru - exemplul cel mai concludent fiind un citat din antoine de baeque (criticul francez, ex-'cahiers du cinema') care observa, f pertinent, k imaginea unui inger are ceva 'inspaimintator' (cred k a. de b. se referea la rindul lui la un vers din rilke: 'ein jeder engel ist schreklich'); poate k de baeque nu cunoaste simbolistica ortodoxa - si f probabil k dulgheru sa fie 'savanta' in ac kestiune -, dar paradoxul face k, atunci cind o imagine nu te duce imediat, automat & mura-n gura, la una dogmatica, frumusetea (poeticitatea) acelei imagini creste pe cale de consecinta pt k, semiotic/poetic vbind, isi sporeste sensul /sensurile.
ps de altfel (repet), ar fi interesant dc, odata plecat (definitiv) din urss, tarkovski renunta - intucitva - la imageria ortodoxa... nu cumva pt k, odata iesit din spatiul ortodox propriu-zis (unde mesajele sale puteau fi decriptate in cheie subversiva), considera ac lucru 'inutil'? ac detaliu ar fi in sprijinul ipotezei mele - potrivit careia a.t. folosea 'interfata' ortodoxa din ratiuni subversive -, dar nu e mai putin adevarat k schimbarea de imagine (in sensul cel mai literal posibil!) din ult 2 filme este frapanta: 'nostalghia' (cel mai disperat film al sau - & cel mai 'explicit', totodata) este incarcat de o imagerie manifest renascentista, in timp ce 'offret' (filmat de sven nykvist) este - spuneati - 'bergmanian' (dreyerian, precizam eu...), o impresie semnificativa (desi superficiala). ce vreau sa spun (cumva pe ocolite) este k semnele cinematografului lui a.t. sint 'adaptabile' contextului (in cadrul unei viziuni generale extrem de personale, fireste...) & k nu mi se pare o 'imbogatire' sa fie evacuate celelalte referinte (unele culturale, altele - pur cinematografice) in discutarea filmelor sale - cum ar fi, in cazul mult-comentatului 'stalker', trimiterea (evidenta, pt mine) la 'orfeu' al lui cocteau: atunci cind cegeste il calauzeste pe orfeu in imparatia umbrelor, aceasta arata fix k in 'stalker' - cam 30 de ani mai tirziu -, iar la intrebarea lui orfeu: 'cum se cheama locul asta?', cegeste ii raspunde (emfatic). 'este zona'! pe scurt: in locul unei hermeneutici 'cultuale', consider k e preferabila o hermeneutica larg-culturala”. Eram, atunci, încântat de seriozitatea cu care mi-a răspuns nu un critic de film oarecare, ci acela care – înaintea Irinei Margareta (era să scriu: Margarina) Nistor – a fost votat de site-ul Cinemagia, în chiar anul purtării acestor discuţii, drept criticul de film favorit al românilor.

Într-un schimb de replici anterior, el avea să scrie că „TOATE muzik romaneask d film e groaznik: loud, bombastik, invaziva... d multe ori omoara filmu - sau ce-a mai ramas din el” Mi s-a părut o generalizare lipsită de temei (ca orice generalizare), mai ales că ştiu prea bine că au existat destule muzici, scrise pentru filme româneşti, demne de tot respectul. Să afirmi că toată muzica românească de film e groaznică mi se părea o elucubraţie vrednică – aşa credeam atunci – de un Bubico (extrem de zgomotos şi la fel de răsfăţat) al criticii de film din România. Următorul răspuns nu aducea în plus nicio nuanţare în privinţa muzicilor româneşti de film, însă limpezea oarecum lucrurile în privinţa opţiunilor muzicale (şi nu numai) ale personajului nevăzut cu care opinam: „DA asha e MIE 'toata muzik ro d film' mi s pare asha cum am scris mai sus... dar poate k n-am eu ureke muzicala, mai stii? (sau k prefer filmele fara niciun fel d muzik) k gust (bun) stiu sigur k am...oricum, nu ma omor dupa muzik in general: as putea trai f bine si fara ea. case closed.” Ei, mi-am zis atunci: iată că ieşim din ceaţă: omul se îndoieşte de urechea sa muzicală (dar atunci de ce dă note la muzică?), preferă filmele fără nicio muzică, ştie sigur că are gust bun (şi-mi scoate limba, amical), recunoaşte că nu se omoară după muzică în general şi că poate trăi foarte bine şi fără ea, iar la urmă – cu o nemăsurată siguranţă de sine – pune punct discuţiei. Dintr-odată am înţeles preferinţa – nu doar a lui ALS, ci a miilor de apostoli pe care i-a format – pentru filmele româneşti „minimaliste” sau „protominimaliste” (Reconstituirea, Secvenţe, Proba de microfon, Croaziera, La capătul liniei, O lacrimă de fată, 432, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost?), în care nu se foloseşte muzică decât şi numai ca ilustrare muzicală…

Aşa se face că – în lipsa altor aduceri aminte – am rămas, de la ALŞ, cu amintirea celor două schimburi de replici: despre muzica filmelor româneşti şi despre Tarkovski. Ah, mai e ceva: recenzia făcută în răspăr la cartea Elenei Dulgheru (Andrei Tarkovski. Filmul ca rugăciune) care – comentează autoarea cărţii – „are meritul că evidenţiază locurile sensibile ale gândirii oricărui intelectual areligios”.

P.S. Printr-o serie de cuvinte de adio care de care mai banale, mai patetice, găsesc şi acest comentariu (de pe www.realitatea.net) la care subscriu: „Nu mi-a fost f. simpatic alş, am polemizat chiar cu el, modul lui de a se opune marii culturi, în numele unei culturi nesemnificative, m-a făcut să nu-l consider prea profund niciodată. Cu toate acestea, eu zic să păstrăm o anumită cuviinţă, un anumit bun simţ, în aceste zile în care a trecut cele veşnice. Cel puţin pt. faptul că el trăieşte acum o experienţă, a celeilalte lumi, care nouă ne va rămâne inaccesibilă toata viaţa. Să îl odihnească Dumnezeu şi sa îi ierte toate.” Semnat: Cristian.

Chamber (film) music

Palatul Administrativ al Consiliului Judeţean Timiş, în Sala Mare de şedinţe a organizat un concert moca, interpretarea cvartetului Incanto. Pe un podium situat în centrul elegantei încăperi, soliştii Ovidiu Rusu (vioară), Nada Petrov (vioară), Veaceslav Mânzat (violă), Marius Bernecker (violoncel) au interpretat arii celebre din Sunetul muzicii, La dolce vita, Love Story, Naşul, Scripcarul pe acoperiş, Misiunea, Dr. Jivago, Cinema Paradiso, Poştaşul, Casablanca, Poveste din cartierul de vest, Pisici, Regele Leu. Ingenioasă idee, admirabilă interpretare.

Mă întreb însă câţi din spectatorii acestui recital au remarcat absenţa oricărei muzici româneşti de film. Pentru organizatorii acestui proiect (ca, de altfel, pentru semizeii criticii actuale de film din România) nu există nicio muzică bună în filmele româneşti. Pentru că e greu de presupus că un compozitor român care a scris pentru film să nu se fi înţeles la preţ, în eventualitatea că i s-ar fi solicitat acordul pentru a fi inclus în program. Iar muzici izbutite de film, slavă cerului, există într-o serie de filme româneşti. Paul Constantinescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Richard Oschanitzsky, Radu Şerban, Radu Goldiş iar mai apoi Cornelia Tăutu, Anton Şuteu, Florin Bogardo, Vasile Şirli şi, mai ales, Adrian Enescu au scris lucrări ce şi-ar merita din plin popularizarea prin media. Poate că, unele din ele, vor ajunge să fie imprimate vreodată pe un disc. Până una alta, oricât ar fi de frumoase, ele rămân de „nişă”, cunoscute (parţial) doar de câţiva fani şi-atât.

P.S. Pe un forum de specialitate (!), comentariul unei voci situate în „protipendada” noii critici de film din România (foarte influente şi binevoitoare faţă de „noul cinema românesc” – care nu are nimic în comun cu personajul numit Muzică – de după anul 2000) sună ca un clişeu tembel (a fost emis în urmă cu vreo trei ani) aparţinând unui teribilist întârziat: „TOATE muzik romaneask d film e groaznik: loud, bombastik, invaziva... d multe ori omoara filmu – sau ce-a mai ramas din el”. Ori, tocmai acesta este spiritul în care – în lipsa argumentelor (CD-uri cu soundtracks, emisiuni de profil în media etc.) sunt percepute, de majoritatea, coloanele sonore din filmele româneşti.  

Film, teatru, muzică

De 1 aprilie (no kidding) am ajuns la concertul pentru percuţie şi orchestră simfonică mare, Domino, de Adrian Enescu. Vara trecută, pe 18 iunie, am trăit bucuria de a fi părtaş la prima audiţie absolută a acestui concert, în sala Radio din Bucureşti. Care era – pentru mine – mai mult decât un concert. Pentru că se împlinea acolo însăşi făgăduinţa compozitorului mărturisită într-un interviu, cu peste 20 de ani în urmă (în 1988): „În viitorul mai îndepărtat voi scrie muzică simfonică de concert. Sunt sigur de asta, pentru că am nişte lucruri de spus.”  Orchestra filarmonicii de la mine din urbe însă, împreună cu sala plină (aproape 900 de spectatori, printre care şi compozitorul în persoană, care – cum era şi firesc – a stat în loja centrală de la balcon), m-au emoţionat mai mult. Zoli Toth (solistul de la percuţie, cunoscut mai ales ca lider al grupului „Sistem”) a fost la înălţime. Întregul program concertant al serii (ce mai cuprindea două lucrări de Beethoven: Egmont şi Simfonia a VI-a), condus de dirijorul Horia Andreescu, a fost un triumf. (Un triumf a fost şi interpretarea Simfoniei Titanul de Gustav Mahler, astă-seară.)

Am reînceput proiecţiile de cinematecă la BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran”). Primul film: Concurs (1982, regia: Dan Piţa). Spectatorii – majoritatea sub 30 de ani (deci încă nenăscuţi în anul realizării filmului) – au stat cuminţi şi au râs atunci când era de râs, au fost serioşi şi gravi atunci când se cuvenea să fie astfel. Niciunul nu a plecat în timpul proiecţiei. Au rămas apoi la discuţii. Ce semnifica mârţoaga de la început şi de la final? Poate, zic, e un semn pentru „nemernicia-n purpur şi-n huzur”, pentru „credinţa-marfă şi legea sub blestem”, pentru „desăvârşirea jalnic umilită”, pentru „prostia-dascăl la cuminţi” şi „binele slujind ca rob la rele”, pentru – în fine – „arta sub căluşe amuţind” – toate fiind versuri shakespeariene („Sonetul 66”) tălmăcite de Horia Lovinescu. Dar – voia altcineva să afle – grota în care se refugiază găinarul jucat de Gheorghe Dinică, să fie ea o aluzie la dorinţa omului dintr-un stat poliţienesc de a se retrage în natură, cât mai departe de „mulţimea dezlănţuită” şi de … insuportabilul zgomot de elicopter (supraveghere continuă, teroare, dictatură)? De ce nu se găsesc soundtrackuri cu muzici din filmele româneşti? – a întrebat o spectatoare. Ajuns acasă, l-am sunat pe regizor să-i povestesc despre cele întâmplate la proiecţie. Dar discuţia care a urmat (şi pe care o presimţeam cumva de ani de zile) a fost deturnată, dând naştere unui schimb de replici care mi-au amintit de o scenă tragi-comică din Adio, dar rămân cu tine. Acolo, Eliott (un actor) nu acceptă că a fost, într-o seară, putred pe scenă. Probabil că orice artist mare nu poate accepta atât de uşor o înfrângere. Câtă luciditate, atâta dramă? Din luciditate oare să fi ajuns Mircea Daneliuc (coleg de breaslă şi de generaţie cu Piţa) să afirme, în ultimii ani, despre spectatorii filmelor lui: „Cei vechi au devenit nişte indivizi cărora nu le ajung banii pentru medicamente, s-au obişnuit să nu mai iasă din casă din cauza bolilor sau de scârbă, s-au obişnuit, în aceeaşi măsură, să primească de la televizor orice şi înghit orice." Sau din neputinţa de a accepta că atunci când filmele îţi sunt fluierate şi înjurate nu întotdeauna e de vină publicul?

La mijlocul săptămânii am fost la Muzeul Baroc, într-una din extrem de dichisitele sale încăperi medievale, pentru a asculta un concert vocal-instrumental (clavecin, lăută) de muzică elisabetană – reconfortantă, liniştitoare, cristalină. În ziua următoare am ajuns, iar, la Inimă de câine – spectacolul de mare clasă montat de Yuri Kordonsky la TNB, după nuvela lui Mihail Bulgakov. Mai văzusem, în regia aceluiaşi, Căsătoria – spectacol pus în scenă la Bulandra (cu Victor Rebengiuc, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru, Ionel Mihăilescu, Mariana Mihuţ). Am revăzut Inima de câine cu sentimentul cert că multă vreme nu voi mai vedea un spectacol la fel de bun, că astfel de montări vor deveni o raritate în viitor. Cum sunt deja de pe-acum…M-am reîntâlnit astfel cu Faust, cu Frankenstein, cu Purcărete (cel din opera Gianni Schichi mai ales) şi Bob Fosse (cel din All That Jazz). Şi, peste toţi şi toate, ameninţarea Gulagului. Pentru că în scriitura lui Bulgakov se insinuează stafia dictaturii proletare. Iar Şarik (aka Tipograf Tipografovici) este un câine altoit cu hipofiză & testicule de om (redevenind, la final, câine), care-şi dezvoltă uluitor de repede „conştiinţa politică” bolşevică, anti-burgheză. Totul se întâmplă, la Kordonsky, cu o rară doză a emoţiei, graţie unei distribuţii formidabile (din care i-am reţinut pe Marius Manole, Victor Rebengiuc, Mircea Rusu, Cecilia Bârbora, Tania Popa, Alexandru Bindea, Şerban Ionescu), a unei scenografii sugestive (Ştefania Cenean) şi a unei viziuni regizorale ce evită ilustrativismul tezist. Scena, la el, este un mic univers, şi nu o scândură goală pe care actorii îşi rostesc replicile. … Ce pustie ar fi viaţa fără teatru! Ar fi – poate – una din feţele infernului, aşa cum teatrul este una din feţele veşniciei.

P.S. Înainte de spectacol, am reuşit să schimb câteva vorbe (în cabina sa) cu Actorul care-a fost – între alţii – Apostol Bologa, Tănase Scatiu, un profet mormon (în Profetul, aurul şi ardelenii), un savant terorizat de o bandă de magnetofon (în Un om în loden), Pampon (în De ce trag clopotele, Mitică), chirurgul Theodor Hristea (în Faleze de nisip), Ilie Moromete, un primar (în Balanţa), un director de mină (în Prea târziu), un ofiţer în rezervă (în Niki & Flo), un pensionar (în Medalia de onoare) şi atâţia alţii – fără a mai socoti personajele create pe scenă, la TV sau în teatrul radiofonic. O întâlnire incredibilă, pe cât de scurtă, pe atât de ireală. Răsfoind Pseudokinematikos (volum pe care i l-am dăruit), Actorul spune: „Tatos, Pintilie, Veroiu… Cine-şi mai aminteşte azi de ei? Regizorii tineri de acum cred că cu ei începe cinematograful românesc…” Aş fi vrut să-l asigur că îi împărtăşesc întru totul mâhnirea, aş fi vrut să mai rămân ca să-l ascult cum îmi povesteşte, jovial, despre incidente legate de diferite filme şi piese de teatru în care a jucat de-a lungul anilor. Dar era mai puţin de-un ceas până când bătea gongul, şi-n plus nu voiam să par la fel de insistent şi de nesuferit ca figuranta excesiv de amabilă de pe platoul filmului Pădureanca. (Pentru cei care nu ştiu anecdota, iat-o povestită de actorul Şerban Ionescu în cartea Victor Rebengiuc. Omul şi actorul. În timpul filmărilor la Pădureanca, Rebengiuc şi Ionescu au fost parteneri. După vreo trei săptămâni de filmare – povesteşte Pelicanul (alias Şerban Ionescu) – s-a organizat o vizionare la un cinematograf din Arad. Rebengiuc zice: „Măi Pelicane, e o persoană aicea care apare mai des în film decât noi!” Era vorba despre o doamnă ce „făcea figuraţie şi ba gătea, ba jumulea curcani, ba gâşte, ba găini de curte”. În ziua următoare, persoana respectivă era din nou pe platou şi, apropiindu-se de Victor Rebengiuc, îl abordează astfel: „Domnule Victor, nu doriţi un ceai, un soldăţel?” În Ardeal – adaugă Şerban Ionescu – „soldăţel” înseamnă o bucăţică de pâine cu slănină. Străduindu-se să fie amabil, Rebengiuc răspunde: „Nu doresc nimic!” O jumătate de oră mai târziu, aceeaşi femeie insistă: „Nu doriţi un nescafé, o dudă, o măslină, ceva?” Rebengiuc sec: „Vă rog frumos nu vă deranjaţi, nu doresc nimic.” Apoi, către Şerban Ionescu: „Pelicane, hai să plecăm douăzeci de metri mai încolo, să scăpăm de cucoana asta şi să ne vedem de treabă.” Mereu insistentă, doamna nu se lasă şi se duce după ei: „Domnule Rebengiuc, nu doriţi o prăjiturică, vă rog mult...” Reacţia lui Rebengiuc: „Domnişoară dragă sau doamnă dragă, nu vă supăraţi, eu sunt o persoană dezagreabilă şi v-aş ruga foarte mult să-mi menajaţi această dezgrabli... dezabliea... dezgrablea... dez... du-te-n pizda mă-tii...”)

Marian Sorin Radulescu la "Ora mondena" TVR Timisoara

Cinemateca BCUT

De-a lungul anilor, în oraşul de pe Bega s-au desfăşurat – cu intermitenţe – mai multe proiecte de cinematecă. Astfel, cinematograful Arta (1962-1964), Clubul CFR (1965-1970), Casa de Cultură a Studenţilor (1972-1981), redacţia ziarului Drapelul Roşu (o scurtă perioadă de timp în anii '80), Casa Tineretului (1985-1989) şi Universitatea de Vest (1987-1993) din Timişoara au găzduit memorabile seri de cultură cinematografică. După decembrie 1989, la cinematograful Studio (1993-1996), la Centrul Cultural Areopagus (2000-2002), la librăria Joc Secund (2005-2006), la Fundaţia Filantropia (2007) şi în ale câteva locaţii au putut fi văzute filme clasice de referinţă pentru istoria cinematografului mondial.

Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timişoara (B.C.U.T.), cu sprijinul C. N. C. şi DACIN SARA, organizează proiecţii de filme româneşti în eleganta sală de conferinţe a Bibliotecii situate la parterul clădirii din str. Vasile Pârvan nr. 4A (corpul B). Succesul proiecţiei-pilot din 5 aprilie, cu filmul Concurs (Dan Piţa, 1982), îi încredinţează pe organizatori că selecţia programată pentru lunile aprilie-mai va atrage în continuare numeroşi cinefili.  

Filmele vor putea fi vizionate marţea de la ora 18: în 12 aprilie – Reconstituirea (Lucian Pintilie, 1968); în 19 aprilie – Croaziera (Mircea Daneliuc, 1981); în 3 mai – Proba de microfon (Mircea Daneliuc, 1980); în 10 mai – Secvenţe (Alexandru Tatos, 1982); în 17 mai – Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei, 1964); în 24 mai – Nunta de piatră (Mircea Veroiu, Dan Piţa, 1972) şi Duhul aurului (Mircea Veroiu, Dan Piţa, 1974); în 31 mai - Moara cu noroc (Victor Iliu, 1957). După proiecţii au loc discuţii pe marginea filmelor vizionate. Intrarea este liberă.

Quest

Sorin Dumitrescu – pictor, eseist, desenator, editor, manager, ziarist – dă seama, într-un recent interviu apărut în ziarul Timpul, despre arta creştină sau, mai exact, despre icoana bisericească. Icoana, această „aşa-zisă artă creştină”, nu e altceva – arată Sorin Dumitrescu – decât o „sublimă şi imensă joacă cu focul” rezumată extrem de plastic de binecunoscutul cântec „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen…”. Cine-i elefantul şi cine-i pânza de păianjen într-o icoană a lui Hristos? „Elefantul” e Hristos – şi sfinţii Lui –, iar „pânza de păianjen” este „trupescul atât de nevolnic şi de friabil al imaginii, al reprezentării lui iconice prin linii şi culori”. Există, deci, pericolul ca imaginea „să cedeze oricând sub „greutatea” dumnezeiescului model”. Pictorul, convertit la iconar (în jurul vârstei de 40 de ani, când a cunoscut „o altfel de simţire, o simţire în fine, deplină, completă şi îndrituită”, „o simţire înţelegătoare”), afirmă că niciodată n-a fost străin de plaiurile credinţei, numai că „dulcea pasăre a tinereţii are obiceiul să zboare pe cu totul alte meleaguri”. Şi argumentează: „De-asta fac icoane, ca elefantul să se legene fără să se rupă firul.” Nu „omul religios” este modelul de creştin pentru Sorin Dumitrescu, ci „omul cu mintea îmbisericită” pentru că, „spre deosebire de evlavia religioasă, evlavia bisericească se trage din icoană”, „se hrăneşte, ca la bizantini, dintr-o teologie a limbajului” Asta – spune el – e „adevărata credinţă”, iar nu „religiozitatea căinţei năvalnic doloriste” (pietiste, sentimentale, lacrimogene).

În privinţa adunărilor impresionante de la diferite evenimente religioase, unde lumea se calcă în picioare, Sorin Dumitrescu este de părere că „n-au substanţă autentic bisericească”, fiind „enorme mitinguri religioase de import”. Asta pentru că „miile de oameni care mergeau după Hristos nu reprezentau Biserica, ci poporul simplu, care reprezintă categoria cea mai instabilă a unui neam; acum te divinizează, mâine îţi cere răstignirea”. La polul opus, Hristosul Bisericii este „parohial”, fiindcă „El Însuşi zice că acolo unde se află doi sau trei în numele Lui, acolo se află şi El” (N-a zis „acolo unde sunt 300-400 de mii, acolo voi fi şi Eu”!) Astfel, bisericile dărâmate de Ceauşescu  au fost, de fapt, „biserici fără viaţă parohială” - acesta este, spune el, „adevărul gol-goluţ”. În continuare, Sorin Dumitrescu spune că preoţii s-ar cuveni să  şteargă chipul sfinţilor batjocorit de pictori pe zidurile bisericilor şi să bage banii parohiei într-o iconografie „măcar decentă”. Majoritatea picturilor noi sunt hidoase pentru că „preoţii nu le văd hidoase”, iar „credinciosul român vede ce vede „tata popa”!” De vină este şi programa analitică din  facultăţile de teologie, unde nu se învaţă nimic despre icoane, ci „doar un snop de ziceri părinteşti şi câteva generalităţi de manual”. Şi încă ceva: instituţiile care produc teologi sunt „rânduite curricular după calapod protestant”, ori „protestanţii sunt cei care au alungat complet din lăcaşuri icoanele, considerându-le, fără să clipească, blasfeme”. Dar pe nimeni nu interesează, astfel că – „în pofida tradiţiei iconografice atât de strălucitoare -  în bisericile noastre credincioşii ortodocşi se roagă ca protestanţii: ignorând zidurile şi fiind indiferenţi complet la ce e pictat pe ele”. „Sărmanii, ei zic că se roagă în duh!” – adaugă, ironic, Sorin Dumitrescu.

În concluzie: bisericile transmit (cu puţine excepţii) o tradiţie răstălmăcită, deformată şi epigonică. O copie palidă nu a reprezentărilor iconice ortodoxe prin linii şi culori, ci a formelor şi culorilor („realiste”, ilustrative, „umanizate”) care, mai ales după Renaştere, s-au dezvoltat independent de canoanele Bisericii, în Apus. Fiecărui suflet însetat după „credinţa ortodoxă în era falselor religii” îi revine astfel menirea de a se angaja într-un quest personal întru căutarea „mărgăritarului de mare preţ”, a frumuseţii restauratoare, nefalsificate (ca în binecunoscutul sonet shakespearean, al 66-lea). Pentru că, deşi marginalizată, deşi afundată sub straturi de spoială înşelătoare, ea nu a murit şi aşteaptă să fie descoperită…

Scurtă întâlnire

Ultima zi din Mărţişor. O zi senină şi călduţă. Azi am fost la aeroport, unde am aşteptat un om. De fapt, pentru mine, un master mind, o călăuză. În lumea filmului şi a muzicii. Datorită lui (şi a altui mare compozitor: Richard Oschanitzky) am înţeles că muzica (ori de care ar fi ea: simfonică, populară, jazz, experimentală, uşoară, soundtrack, electronică etc.) ori e Muzică, ori nu e nimic.

M-am întors cu acest om, venit din Bucureşti, în oraşul meu unde, în seara de 1 aprilie (nu e nicio glumă!), i se va cânta concertul DOMINO pentru percuţie şi orchestră simfonică mare (scris pentru solistul Zoli Toth). Şi încă ceva: miniaturile sale denumite inexact „muzică uşoară” m-au învăţat şi respectul pentru cuvânt, într-o vreme în care la modă era un „limbaj de lemn” ticsit de şabloane şi lozinci, ori pur şi simplu de vorbe goale. Versurile cântecelor sale aveau însă rara calitate de a fi sincere şi sensibile, fără dulcegării şi exprimări simpliste, „demonstrative”. Mă gândesc nu atât la textul hit-ului evergreen „Bună seara, iubito”, cât la o piesă precum „Vechiul ceas” ori la versurile (decupate din volumele de poezii ale lui Ioan Alexandru) de pe primul său LP, Basorelief (care a avut aceeaşi soartă nefericită ca filmele lui Mircea Săucan, Meandre, 100 lei, Ţărmul nu are sfârşit, Alerta).

Este Basorelief un poem-pop, aşa cum aflăm de pe coperta discului, din 1977? Poem cu siguranţă da, pop mai puţin (eventual prin sonorităţile jazz-rock, foarte revoluţionare pentru acea vreme, care propuneau un nou tip de sound pentru diverse arii din Bach). Versurile din Basorelief au rezonanţe mai degrabă – culmea! – liturgice decât disco:

acum este soare

şi e târziu

până departe, în întunecime

caii înşeuaţi aleargă goi

la marea nuntă din vechime
îl văd pe cântăreţ în zori de zi

cum îşi aprinde lampa de la stele

într-un potir de argint sufletul său

e dus în slăvi şi ţine loc de ele
crinii răsar în răsărit din nou

e pregătit pământul de primire

întâii vestitori albaştri au sosit

cu aripi mari pe ţară în oştire
poiana ţine-n braţe pe talgere de fum

ştergarele luminii într-o dungă

pământul este o cădelniţă-n amurg

când oile se limpezesc în strungă

veşnică amintire celor ce au iubit

neprihăniţi senini până la moarte

căci din adâncurile bunului pământ

iubirea-nvârte lumea mai departe

ne-am îmbrăcat curat de sărbători

gura ni-e numai imne şi slăvire

pace în cer şi pace între oameni

în toţi şi toate pace

slavă ţie

în focu-ncins din bucuria ta

s-au luminat puterile din jur

şi-n loc de fiare

s-au făcut popoare

din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri

acum e linişte peste păduri

de-acum e graiul lui, al meu

când povestim e graiul de departe

şi oamenii-l ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

captele lor în univers

bărbaţi-nchişi în gorunii din porţi

de mii de ani se străduie să iasă

pe sângele lor tainic se trudesc

să-mpingă-n cer corabia din casă

acum e linişte peste păduri

un râu subţire picură din munţi

cu zvon de clopoţei şi oseminte

acolo sus e neamul meu plecat

cu turmele pe plaiurile sfinte

de bună seamă că s-ar cuveni

să-i strig pe toţi strămoşii mei pe nume

cei ctitori jupuiţi de vii

ostaşi martiri cu feţe cuvioase

oriunde intră plugul în pământ

dai de un scut şi-o patrie de oase

când fiecare suflet pe pământ

va fi cuprins de sfânta datorie

că patria începe-n trupul său

şi creşte-n ceilalţi în armonie

P.S. Ceva-ceva trebuie să fi simţit Ioan, fiul nostru cel mic, atunci când – exact de ziua de naştere (31 martie) a celui care, pentru tatăl său, este maestru şi mentor – n-a mai vrut să stea în pântecele maicii sale, fix acum un an, şi – câteva ceasuri mai târziu, în zorii zilei zise a păcălelilor – a aterizat în lumea aceasta. Cea mai bună, nu-i aşa, dintre lumile posibile. Like father, like son, indeed...

Din dragoste de film

Volumul Pseudokinematikos: Fals tratat de cinema românesc, Editura Theosis, Oradea, 2010, semnat de Marian Sorin Rădulescu, cuprinde o culegere de cronici, postate în anii din urmă fie pe blog-ul personal, fie pe blog-uri specializate. Prin urmare, numele lui nu este necunoscut, dimpotrivă. De-a lungul timpului, la Timişoara au existat mulţi cinefili exigenţi. Dintre ei au apărut o serie de animatori providenţiali, care şi-au asumat misiunea de a organiza proiecţii cu filme de artă, însoţite de prezentări alte regizorilor şi de dezbateri asupra producţiilor respective, fapt remarcabil într-o vreme în care partidul încerca să controleze totul. Fără să fi fost obligaţi de cineva, fără vreun avantaj material, din dragoste de film, au căutat şi convins diverse instituţii ale vremii să-i găzduiască, să le ofere patronajul şi sprijinul necesar. Să nu uităm că asta presupunea destul efort, mai ales atunci când proiecţiile nu se desfăşurau în săli de cinematograf, fiind vorba de filme pe 35 mm. Până la urmă, lucrurile se aranjau într-un fel sau altul, în primul rând datorită tenacităţii celor ce-şi asumaseră o asemenea misiune temerară.

Fenomenul cinematecilor, ce au fiinţat succesiv sau chiar concomitent, a început la Timişoara în urmă cu aproape cincizeci de ani şi a avut ca loc de desfăşurare: cinematograful Arta (1962-1964), Clubul CFR (1965-1970), Casa de Cultură a Studenţilor (1972-1981), redacţia ziarului Drapelul Roşu (o scurtă perioadă de timp în anii '80), Casa Tineretului (1985-1989), Universitatea de Vest (1987-1993). După decembrie '89 lucrurile au continuat în aceeaşi direcţie, în alte condiţii, dar nu neapărat mult mai uşoare. Am făcut această scurtă retrospectivă, nu doar pentru a aminti episoade uitate din viaţa culturală a oraşului, ori spre a dovedi aprecierea de care s-a bucurat filmul de artă la Timişoara, ci şi pentru un alt motiv. În 1993, Marian Sorin Rădulescu, aflat pe atunci în anul III la Litere, s-a apropiat de organizatorii Cinematecii Universitas Timisiensis, probabil primul ONG, cu acte în regulă, având un asemenea profil. Era tocmai anul în care această cinematecă a trebuit, din păcate, să-şi înceteze activitatea, deşi la proiecţii veneau destul de mulţi studenţi şi profesori. Marian Sorin Rădulescu a „prins” ideea şi a continuat-o. Cu ajutorul celor de la întreprinderea cinematografică, a înfiinţat la cinema Studio o altă cinematecă, de care s-a ocupat în perioada 1993-1996. Apoi a continuat să prezinte filme clasice de referinţă pentru istoria cinematografului mondial în diferite locuri din Timişoara: Centrul Cultural Areopagus (2000-2002), Librăria Joc Secund (2005-2006), Fundaţia Filantropia (2007). În această perioadă colaborează cu presa locală, scriind şi vorbind despre filme, regizori, actori şi festivaluri.

Printre producţiile cinematografice de dinainte de '89, multe marcate de compromisuri ideologice, altele doar mediocre, au existat şi filme valoroase, datorate unor autori ce au avut, pe lângă talent, abilitatea sau poate şansa de a reuşi să-şi ducă la bun sfârşit proiectul, aşa cum l-au gândit. Pintilie, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Săucan, Tatos şi alţii, sunt nume despre care Marian Sorin Rădulescu scrie cu plăcere, făcând dovada unei bune documentări. Sunt readuşi  astfel în atenţie cei care au contribuit la temelia succesului internaţional de astăzi al filmului românesc. Autorul nu ezită, atunci când consideră necesar, să ia apărarea unor regizori sau să-şi exprime rezerva faţă de alţii, încercând astfel să repună lucrurile în ordinea lor firească. Mircea Săucan este un mare nedreptăţit: „nu dizidenţa, ci personalitatea artistică l-a pierdut. Practic, frica de concurenţă a colegilor întru creaţie a declanşat furia cu care l-au exclus, l-au descompus şi l-au distrus”. Despre un alt regizor este nevoit să constate cu regret: „A devenit de bon ton acum să ridiculizezi filmele care îi poartă semnătura pentru că, nu-i aşa, Dan Piţa este un regizor din „generaţia expirată””. Dar îşi exprimă speranţa că actuala critică de film „se va dezmetici cândva şi va şti să arate că filmografia lui Piţa cuprinde şi titluri de referinţă  ce merită toată atenţia”. Marian Sorin Rădulescu intră într-o discretă polemică cu supărările post-decembriste ale lui Mircea Daneliuc, deşi apreciază creaţiile acestuia din anii '70 - '80: „nu întotdeauna e de vină publicul atunci când filmul e de fluierat”, nici dacă poarta marca Daneliuc, făcând aluzie la câteva producţii mai recente. Marii actori sunt evocaţi cu multă căldură: Florin Piersic, Mircea Albulescu, Tamara Buciuceanu, Jean Constantin ş.a. Sunt amintite nu doar reuşitele lor, ci şi dezamăgirea provocată de goana după succesul facil, din ultimii ani, a lui Claudiu Bleonţ. Actorul Dragoş  Pâslaru, care a jucat în câteva filme semnificative, a devenit la începutul mileniului trei monahul Valerian. Nu este un rol, ci asumarea unui destin aparte. Asupra semnificaţiilor unei asemenea hotărâri, de a renunţa la o lume pentru o cu totul altă lume, Marian Sorin Rădulescu ne îndeamnă să medităm. Această decizie a fost calea aleasă de monahul Valerian pentru a putea „să ierte violenţa, barbaria şi sălbăticia pe care le-a cunoscut pe propria piele, în zilele fierbinţi de la mijlocul lui iunie 1990”.

Marian Sorin Rădulescu îi cunoaşte pe mulţi dintre cei despre care scrie nu doar din filme, cărţi sau presă. I-a întâlnit, a stat de vorbă cu ei, a corespondat, ceea ce-i permite nuanţări suplimentare. Trece cu uşurinţă de la analiza unui film, la portretul unui cineast sau actor şi la recenzia de carte, punctând lucruri esenţiale. Textele sale dovedesc o mare pasiune pentru cinematograful românesc de altădată şi de azi, însoţită de siguranţa bunului cunoscător.

(sursa: Lucian Ionică, Orizont, nr. 3, 2011)

Duminica Crucii

Eram, cred, în clasa a şasea când am trăit cea dintâi „criză escatologică”. La începutul anilor 80 se înteţise mişcarea Solidarităţii din Polonia. Tulburările sociale din această ţară, conjugate cu o serie de evenimente nu mai puţin grave din Orientul Mijlociu, aveau să declanşeze o campanie agitatorică în media românească. La mine a prins şi aşteptam, îngrozit, „apocalipsa”. Un coleg de clasă m-a încredinţat atunci că „sfârşitul lumii” va veni negreşit, însă nu atunci când se aşteaptă oamenii, aşadar nu avea niciun rost să mă îngrijorez. În ultima vreme sunt întrebat, din stânga şi din dreapta, ce cred despre anul 2012. Că e anul de după 2011 – răspund. Şi cu sfârşitul lumii cum rămâne? – vrea să ştie cineva îngrozit de propaganda „escatologică” de care aflase prin intermediul televizorului. Documentarele şi emisiunile pe tema „iminentei apocalipse din 2012”, mi se spune, sunt toate „argumentate şi convingătoare”. Altcineva, aflu, avea oroare de „luna mare” ce s-a arătat pe 19 martie. Persoana în cauză se temea de eventuala „apocalipsă” pe care, chipurile, astrul ceresc ameninţa s-o aducă…Cum să nu aibă atunci dreptate cei care – chiar dacă sunt într-un palat, chiar dacă sunt într-un pustiu – îşi ţin mintea în iad şi nu deznădăjduiesc, asemenea Sf. Siluan Athonitul. Tăvălugul oricum nu-l putem opri, dacă e să se petreacă, aşa că – atât cât mai avem răgaz – mai cu folos este să lucrăm noi binele, decât să ne tânguim şi să ne văicărim. (Ori să ne punem capăt zilelor, speriaţi – la propriu – de bombe, ca personajul din Lumină de iarnă, filmul lui Ingmar Bergman.) Dacă e să ne mănânce lupu’ – vorba lui Steinhardt – atunci să fie  în zori, după ce ne-am luptat aprig cu el şi am rezistat până la capătul puterilor. În ultimă instanţă poate că lupta e cea care contează (însă lupta cea dreaptă!), nu iluzoria „negociere” a acestei existenţe părelnice a omului pe pământ. Suferinţa (sau crucea, în tălmăcirea Bisericii) este dată omului ca să-şi amintească de ceea ce contează cu adevărat: că nu este decât un călător prin această viaţă, că nu omul stăpâneşte viaţa (aşa cum, în zadar, îşi închipuie), că sfârşitul nu-i aici…

Duminca Crucii, a „handicapului”, scârbei şi strâmtorărilor de tot felul – înţelese, desigur, în sens duhovnicesc. Mă gândesc – dacă ar fi să aleg personaje de film care au ştiut să-şi „răscumpere” infirmitatea – la fetiţa infirmă (nu poate merge) a Călăuzei din filmul Tarkovski. Mi-e foarte dragă cuminţenia ei – nu scoate un cuvânt, îi auzim doar glasul, în secvenţa finală, când citeşte poemul lui Tiutcev şi pare că teleghidează cu privirea cele trei pahare de pe masă. (Telechinezie, credinţa ca un grăunte de muştar ce mută şi munţii din loc sau pur şi simplu efectul produs de trecerea trenului masiv pe lângă casa lor, situată în vecinătatea şinelor ferate?) Nu pot uita nici strigătul de durere al femeii Călăuzei (pe care fetiţa, ce se afla în camera alăturată, e de presupus că l-a auzit): „Te-a pedepsit Dumnezeu cu aşa un copil!” Mă gândesc apoi şi la băieţelul din Sacrificiul aceluiaşi Tarkovski: a suferit o operaţie la gât, astfel că e nevoit să tacă şi să asculte mărturisirea tatălui. Îi auzim glasul doar la final când pune în practică scena din Pateric pe care tatăl său i-o relatase: cară nişte găleţi cu apă (opintindu-se, în chip vizibil) până la rădăcina unui copac uscat. Udat ritmic – spune pilda – pomul va prinde iar viaţă. Şi copilul asta începe să facă: ascultare de povaţa tatălui. Filmul se termină cu o mirare (şi ce mirare!): „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?” – întrebare ce pare a fi rostită mai degrabă în gând. Sau băieţelul nevăzător din Culoarea paradisului de Majidi care-şi dorea să-L caute pe Dumnezeul nevăzut şi care pretutindeni este, ca să Îl poată simţi şi „vedea” cu degetele sale. Asta e: poate că nu explicarea „handicapului” (crucii) e totul, ci asumarea lui prin ascultare. Prin răbdare. Prin deprinderea iubirii de cei buni şi de cei răi. Abia atunci crucea nu mai apasă, ci înviază, aşa cum l-a înviat – din moartea crimei (duble) făptuite – pe Raskolnikov. Da, dar pentru asta e nevoie de o Sonie prin preajmă care să aibă credinţă (vie, clocotitoare, contagioasă) chiar atunci când Rodionii sunt fără de credinţă şi se ruşinează de handicapul lor (săvârşirea unei crime, de exemplu)…

Bunavestire

Cu Theodor (Raluca şi Ioan ne-au aşteptat afară) am ajuns la sala Capitol, pentru un concert în forţă (George Enescu, Rapsodia română Nr. 1 în la major op. 11; Giovanni  Bottesini, Grand duo concertante pentru vioară, contrabas şi orchestră şi César Franck, Simfonia în re minor). Ieri, tot cu Theodor, am ajuns – pentru prima oară, cred – în biserica piariştilor (romano-catolică), cu ocazia unei serate muzicale Johann Sebastian Bach (fragmente din Matthäus Passion, Johannes Passion, Magnificat, Missa în si minor, o sarabandă, un preludiu şi o sonată) susţinută de Camelia Fornwald Docea (mezzosoprană), Alexandra Haţeg (vioară), Gabriel Drăgoiu (oboi) şi Adriana Dogariu (pian, orgă). Ascultând aceste arii priveam în jur la decorul emancipat şi puternic influenţat de reforme, de baroc şi chiar de elemente neo-bizantine. Totul – asemenea multor alte lăcaşuri de cult ieşite din cumintele tipar ortodox – bine gândit, somptuos şi – vorba lui Nietzsche – „omenesc, prea omenesc”. Mi-am amintit atunci, involuntar, de jazzman-ul Johnny Răducanu. Îl revăzusem recent într-un talk show unde a fost invitat (alături de câţiva alţi reprezentanţi ai etniei rome) să dezbată o chestiune lingvistică: ţigan sau rom? Ei bine, maestrul Răducanu intervine la un moment dat în emisiune şi spune: „Au dreptate gagiii (adică – explică el – toţi cei străini de neamul ţigănesc) să spună cuvântul ţigan. Eu completez: ţigan borât. Să spun şi de ce: Nu merg eu toată ziua prin străinătate şi văd ce face ţigănetul pe la Paris şi pe la Roma?…” Şi adaugă apoi că a văzut cum ţigani minori furau borsetele americanilor veniţi să admire istoricele monumente din capitala Italiei. Discuţia se înteţeşte şi Johnny ameninţă că dacă nu este lăsat să vorbească (de cei care se pregăteau să protesteze, afirmând că „şi românii fură milioane de euro şi de dolari”) pleacă din emisiune. Şi încheie: „Ţiganii fură că au talent, românii fură fără talent!” … Priveam la „vitrina” acestei biserici (tablouri religioase, statuete, altar fără „perdea” pentru a asigura „transparenţa” şi a asigura cadrul unei slujiri fără „taine” etc.) şi nu-mi puteam reţine un gând. Majoritatea bisericilor ortodoxe de la noi – fără să se socotească romano-catolice – sunt (nu de ieri, de azi, ci de sute de ani) cu asupra de măsură de primitoare faţă de tablouri religioase şi, în general, faţă de mai tot instrumentarul de credinţă apusean (romano-catolic, protestant). Încearcă să-l „fure” (să-l „copieze”), însă – vorba lui Johhny Răducanu – fără talent. Rezultatul, invariabil, este – în cel mai bun caz – un hibrid (un amestec de covoare persane, de pictură religioasă pietistă, necanonică, „realistă” sau „romantică” şi – ici-colo – câte-o icoană ortodoxă) şi – în cel mai rău caz (cum se întâmplă adesea) – un kitsch deşănţat. Pentru că – spre deosebire de arta religioasă occidentală – frumuseţea (şi simplitatea), ruptă parcă din altă lume, a unei biserici ortodoxe nu se poate „copia”, nu se poate „fura”. Ea se trăieşte (Cebza, Lupşa, bisericuţa de pe lângă Inspectoratul de Poliţie din urbe) sau nu. Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”

***

De Bunavestire, mare hram la bisericuţa noastră – una-născută – din cetate. Biserica ortodoxă, a arătat sacerdotul în omilia sa, reprezintă scena Buneivestiri pe uşile împărăteşti din catapetesme, ce duc spre altar – „creierul” întregului locaş, „icoană a Împărăţiei”. Şi poate că aici, chiar aici, în acest Praznic al „zămislirii fără de sămânţă bărbătească”, se află taina înţelegerii în ce priveşte „iconomia mântuirii (restaurării, desăvârşirii, izbăvirii, îndumnezeirii) omeneşti”. Poate că în tăcerea celei supranumită şi „Nădejdea celor fără de nădejde” (care, în Scripturi, este un model de smerenie, de ascultare, de curăţie) stă însuşi sensul vieţii noastre. Numai de-am şti să-l pricepem şi să ne folosim de el! Căci veacul acesta e al celor ce râd, zeflemitori (asemenea căpeteniei tătare din Andrei Rubliov) de icoana Naşterii Domnului şi a Buneivestiri…Deunăzi a fost răspândit în presa lumii un articol despre viitorul religiei în Australia, Austria, Canada, Cehia, Finlanda, Irlanda, Olanda, Elveţia şi Noua Zeelandă – ţări în care, potrivit unui studiu, religia ar putea să dispară. Motivele reale pentru care o să dispară religia în statele mai sus pomenite – arată un hâtru comentator al ştirii electronice de pe Hotnews.ro – sunt următoarele: „într-o ţară a berii şi ciocolatei cum să ţii post?! (Austria); nu poţi merge 100 km. pt. a ajunge la biserica parohiei (Canada); avem femei frumoase, nu ne mai pasă de cele sfinte (Cehia); e prea frig (Finlanda); bem prea mult şi ratăm drumul spre biserică (Irlanda); când te duci la biserică şi dai peste un preot femeie lesbiană nu îţi mai vine să te duci a doua oară (Olanda); un oraş care se chemă Biserica lui Christos a fost ras de un cutremur…Hmmmm! (Noua Zeelandă); banii au alt Dumnezeu şi ăla nu are nevoie de biserică (Elveţia)”. Îmi amintesc de Pr. Teofil Pârâianu, care nu o dată spunea – referindu-se cuminţenia pe care o transmitem (sau nu) mai departe urmaşilor urmaşilor noştri – că ortodoxia viitorului, în ţara noastră, va fi exact aşa cum vom şti (sau nu vom şti) s-o transmitem mai departe copiilor noştri. Din păcate însă, cuvântul românesc de azi – câtă dreptate avea Pr. Nicolae Steinhardt, în 1988 – „se înnoieşte prin împrumuturi – vai, vai – de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pângărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi)”. Iar dacă filmul este o „oglindă a societăţii” şi un „semn al vremurilor”, poate că nu am greşi prea mult când spunem că – dincolo de marca epocii, dibuită pe ici-pe colo – nu universul transfigurat din Fefeleaga (sau din Meandre, 100 lei, Concurs ori Pas în doi) este reprezentativ pentru ceea ce se poate vedea cu ochiul liber în ţărişoara noastră, ci plastica sordidă a „minimaliştilor” de ieri sau de azi (Reconstituirea, Ilustrate cu flori de câmp, La capătul liniei, Secvenţe, Casa dintre câmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Marfa şi banii, Poliţist adjectiv). Şi totuşi: mărgăritarul cel de mare preţ – o ştim dintotdeauna – îl găsesc doar acei temerari ce se încumetă a scurma după el în borhot…

Au revoir, les enfants

În ultima vreme am ajuns cu Theodor la doar trei concerte: Prokofiev (Concertul nr.1 pt. vioară şi orchestră – solist: Alexandru Tomescu, Simfonia nr. 5) şi Saint-Saëns (Concertul nr. 3 pt. vioară şi orchestră – solist: Florin Paul). În pauza unuia dintre ele mă văd, între alţii, cu simpaticul Csoby. Îmi spune că l-a întrebat pe Theodor la ce-s buni ochii, iar răspunsul său – în situaţia dată – a fost cum nu se putea mai adevărat: „Ca să facă lacrimi.” Punct.

Ioan a spus azi, pentru prima oară clar, cuvântul ma-ma (l-a mai rostit acum câteva luni, la Lupşa, însă nu atât de convingător). Uneori plânge minute-n şir, supărat de icebergurile premolarilor ce se căznesc să-i străpungă gingia. Abia aşteptăm să mai crească puţin ca să ne însoţească şi el – participativ, conştient – la concerte.

Primesc, pe facebook, o înregistrare video dintr-un concert sympho-pop de anvergură, cu Tudor Gheorghe. Nu-i sunt fan şi nu-l urmăresc, deci n-am ştiut de acest cântec. Însă câteva versuri au reuşit să-mi transmită o stare de fapt pe care, en famille, am început să o trăim şi noi – un fel de neverending story:

Au făcut copiii noştri dinţi

Muşcă din bunici şi din părinţi

Muşcă din văzduh şi din pământ

Muşcă şi din morţii din mormânt…

P.S. Fapt (aproape) divers: O informaţie din ziare anunţă că peste 100.000 de copii (din care precis o parte încă n-au făcut dinţi) au rămas orfani, în Japonia, în urma cutremurului devastator (dublat de tsunami) de săptămâna trecută. Şi, pentru că o lume întreagă este acum Japan sensitive, am fost invitaţi de nişte prieteni să vizionăm un film-surpriză din Ţara lui Soare-Răsare. Ni s-a spus doar că e din 1988 şi că a primit o notă bună pe imdb. Aveam să vizionăm – în regim de blind date – un impresionant desen animat: Mormântul licuricilor. Foarte în ton cu tragedia actuală din Japonia, povestea acestui film surprinde câteva zile dramatice din istoria japonezilor, în timpul bombardamentelor din 1945. Stricto sensu, e vorba despre doi fraţi (un băiat şi o fată) care-şi pierd pe rând părinţii în război şi care vor muri de subnutriţie. Însă punerea în pagină e pe cât de realistă (raiduri aeriene, lupta pentru supravieţuire în versiune homo hominis lupus – toate fără poncife melodramatice, amintind mai degrabă de Dodeskaden sau de Jocuri interzise decât de Lista lui Schindler, cu care a fost comparat), pe atât de poetică (de „fantastică”), demonstrând cu inteligenţă şi sensibilitate că realul este fantastic. Într-adevăr, soarta oamenilor (atunci când sunt „supt vremi”) este asemenea licuricilor ce pier mult prea repede.

Tot azi, jurnalele electronice pe care le accesez vestesc alte raiduri aeriene, următor declanşării războiului în Libia. La vita e bella. 

Balanţa

Oricum ai face, oricum ai da-o, tot la dilema grâu sau neghină (care – înainte de „seceriş” – sunt, vai, atât de asemănătoare) ajungi. Iar destinaţia lor finală – vezi parabola evanghelică a Semănătorului – e sau „jitniţa dumnezeiască” sau „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Pentru că – ne spune şi Matei (12.35) – „omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele”. Izvorul celor bune (asemenea sânului de mamă care alăptează) este cu atât mai bogat cu cât e mai folosit, mai „accesat” de noi: preferând, bunăoară, să rostim o vorbă bună despre (sau către) aproapele/departele nostru. Şi poate că la fel e şi „comoara cea rea” a noastră: cu cât o folosim mai des, cu atât e mai prolifică în grăiri de rău şi cleveteli, în tot ceea ce ne acreşte şi ne înrăieşte inima. Există un „cârlig” şi-ntr-o parte şi-ntr-alta, înspre lumină-iubire şi înspre întuneric-ură (sau indiferenţă). Contează direcţia, sensul pe care ne îndreptăm, vectorul pe care îl alegem. Şi mai ales contează să nu ne trezim în stare să nu mai putem desluşi binele de rău, lumina de întuneric, iubirea de neiubire. Să ni se pară totul o harababură, un mega-mix amorf în care nu mai putem rândui cele trebuincioase de cele nefolositoare şi nu-l mai putem  vedea pe acel guy in the glass (propria noastră imagine în oglindă, ca-n poemul lui Dale Wimbrow) – singurul care dă verdictul şi ne poate spune dacă am trecut sau am căzut la proba supremă a vieţii: confruntarea (şi împăcarea) cu propria persoană. 

Din aceeaşi sursă pomenită mai sus aflăm – cumplit avertisment – că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (12.36). Mult mai „profitabil” este deci a căuta, oricât ar fi de greu, o mângâietoare vorbă de bine care – dacă s-ar putea – să fie, cum spunea Schiller, şi puternică. Dar să nu ne amăgim: nu se cuvine a căuta să ne îndreptăţim şi împuternicim prin „fapte bune”, grăind cele bune, însă tot răi fiind. Şi ce este binele pe care îl facem altora decât o „etică a devenirii”, a grâului şi a „seminţelor bune”? Strădania noastră, atunci când avem tăria să refuzăm zdrobirea de sine („încremenirea în proiect”) în numele zidirii de sine („devenirea întru fiinţă”), se aseamănă mamei vrednice şi iubitoare faţă de copiii săi, pentru care – povesteşte Constantin Noica în al său Jurnal filosofic – singura recunoştinţă cerută de la copiii, după tot ce-a făcut pentru ei, este să facă acelaşi lucru şi mai departe. (În cealaltă etică, a „neghinei”, se regăseşte fratele fiului risipitor. Dacă acesta are copii, cu siguranţă – mai scrie Noica – le cere recunoştinţă fiindcă „e tipul omului care ţine lumea în loc”.)

Lumea înnebunitoare, de care personajele unui roman de Thomas Hardy căutau să se ţină departe este, într-adevăr, minunată. Chiar dacă ne împinge adesea în pragul disperării (căci, înfiorându-ne de „absurdul” ei, ne-am pierdut cuminţenia nu mai credem în taine), ea rămâne de-a pururi teatrul surprizelor. Deopotrivă plăcute şi neplăcute. Plăcute, pentru că niciodată nu ştii de unde sare iepurele şi nici când se naşte în om, prin lucrarea metanoiei, „făptura cea nouă”. Şi neplăcute, pentru că fiecare dintre noi este predispus la „pierderea harului”, atunci când crede că „l-a prins pe Dumnezeu de-un picior”. De aceea se cade să privim la fiecare semen ca la un „posibil mântuit”, după cum e bine să ştim că numai cel care izbuteşte să reziste până la capăt, în ciuda tuturor piedicilor, va birui…

Apa ca un bivol negru

Există, printre aforismele lui Woody Allen, o cugetare (un remix, desigur, al unor gânduri ce-i urmăresc pe oameni de când lumea) prin care – involuntar – mărturiseşte nevoia omului de carpe diem. „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i despre planurile tale…” -  teologhiseşte Woody fără să-şi dea seama. Însă îndemnul acestui comic sofisticat al ecranului (care ne tot spune că nu se poate abţine să nu glumească despre lucrurile serioase) vizează  trăirea clipei şi, nota bene, pare să vină dintr-un impuls firoscos şi cuminte. Pentru că, o spune voalat chiar el (remixând înţelepciunea omenească de veacuri), poţi să-ţi faci câte planuri vrei, până la urmă tot trebuie să porţi ceea ce ţi-e scris în frunte. Să achiţi nota de plată, pentru că totul se plăteşte.

E aici, în această butadă, un posibil loc geometric al înţelegerii unui adevăr adesea uitat: nu suntem singuri în univers (ştiu, sună ca-n reclama promoţională a lui Spielberg la Întâlnire de gradul trei, dar n-am găsit altă rimă), va să zică cineva … „care este” … ştie cu adevărat desfăşurătorul real (nu imaginar) al vieţii omului. Dar câte planuri, câte vise, câte vieţi în devenire a curmat – doar în ultimele zile – apa ca un bivol negru (apropo de titlul unui excepţional documentar, azi uitat, despre inundaţiile din Ardeal din 1970, realizat – între alţii – de Dan Piţa, Mircea Veroiu, Iosif Demian ş.a.), ţâşnită din oceanul învolburat de cutremur, în Japonia … Ultimele cifre vorbesc de mii de morţi şi daţi dispăruţi, iar lista e în continuare deschisă. Cerul – cum spune Eric Maria Remarque într-unul din romanele sale (admirabil adaptat pentru ecran de Sydney Pollack, în Bobby Deerfield) – nu iartă pe nimeni. Sau? …

Sight, seeing

În prima duminică din Postul Mare, Biserica a rânduit – chestie cu schepsis – prăznuirea triumfului Ortodoxiei, amintindu-ne de rolul şi rostul cinstirii de icoane. De fapt, de aici pleacă totul, de la înţelegerea rolului şi rostului icoanei în viaţa liturgică. Atunci când, sub influenţa „condiţiilor istorice”, icoana a făcut loc tabloului religios (picturii ilustrative), şi-a semnat – fără să ştie – actul de excludere totală din (ceea ce a mai rămas din) biserică.

Destinul pictorului de icoane închipuit de Andrei Tarkovski şi de Andrei Koncealovski în admirabila, singulara frescă cinematografică Andrei Rubliov ne învaţă încă multe, dacă avem răbdare să-l desluşim. Ultimele cadre ne lasă de înţeles că splendoarea  icoanelor sale (prezentate, în film, în singurele imagini color) izvorăşte din clocotul unui ev sălbatic. În acele vremuri năprasnice însă, un adolescent ascultă de chemarea sa: aceea de a construi un clopot (mai mult ajutat de instinct, decât pe baza învăţăturii şi priceperii deprinse de la tatăl său, care – se plânge Borişca, la final – a dus cu el în mormânt ştiinţa construirii clopotelor), iar un monah ce-şi impusese tăcerea pentru vina de a fi ucis un frate de-al său ca să scape de la moarte o femeie săracă cu duhul (dar şi pentru că – în urma distrugerilor provocate de tătari şi de ruşii trădători de neam – a înţeles că nimeni n-are nevoie de icoanele sale) va rosti, după zece ani de tăcere, câteva vorbe adresate tânărului clopotar: „Hai cu mine în lume, tu vei construi clopote, iar eu voi picta icoane!...”

Ortodoxia pe care-o prăznuim astăzi este – dacă ştim şi vrem să trecem peste folclorul credinţelor de acum şi dintotdeauna – semnul frumuseţii restauratoare şi, pentru suflet, odihnitoare. Privirea aceea a sfinţilor din icoane care trece prin noi e măsura veşniciei cuprinsă în formele şi culorile atâtor zugravi şi pictori anonimi. Este, poate, „piatra din capul unghiului” care ţine încă în viaţă această lume înnebunitoare. Dar cine să-şi mai educe privirea, cine să o mai contemple acum? Alexander, în Sacrificiul tarkovskian, remarcă simplitatea şi totodată profunzimea icoanelor din vechime şi pare a spune: „Cine mai are azi ochi pentru ele?” 

Bombardaţi vizual de atâtea forme şi imagini (mai ales în mişcare) fără nicio noimă, nu mai ştim a căuta la icoane atunci când dorim a lega un dialog cu infinitul. Şi încă ceva: se vorbeşte mult, exagerat de mult, despre frumuseţea din ochiul privitorului, în vreme ce nimeni nu pomeneşte o iotă despre importanţa curăţirii acelui ochi, despre faptul că un ochi deprins a vedea deşertăciuni nu are cum să mai fie – înaintea cuvenitei sale primeniri – receptorul frumuseţii. Până la urmă, ajungem tot la cuvintele Scripturii ca icoană (şi, inevitabil, la Călăuza tarkovskiană): toate câte le veţi cere cu credinţă le veţi primi. Inclusiv sensul icoanei.

Peacock

Într-alt colţ al planetei, un tsunami urmat de un cutremur puternic a făcut câteva sute de victime. Câteva zeci de vieţi au fost secerate, alte câteva sute – se grăbeşte mass-media să constate – sunt răniţi şi, într-un fel sau altul, vătămaţi de natura supărată pe om. Pe aici, pe la noi, primele adieri de primăvară ne îndeamnă – încă o vreme – la visare, îţi dau senzaţia că totul (tot ce e bun, frumos, viu) este încă posibil. Cântecul guguştiucului sau al mierlei de dimineaţă (pe care îl auzim de vreo două săptămâni încoace) este şi el un vestitor al primăverii, asemenea păunului din finalul Amarcordului fellinian.

Mai nou, Ioan se ridică în picioare şi merge, sprijinindu-se de ziduri sau rafturi de bibliotecă. Se pregăteşte, în felul său, să întrupeze cugetarea blagiană: „Omul – singurul animal care umblă pe două picioare, vertical; el poate fi socotit ca o prelungire a razei pământului. Toate celelalte animale sunt tangente”. Eu, nătâng, îl urmăresc îngrozit că ar putea să cadă pe spate şi să se lovească la cap de gresie sau de vreun obiect ascuţit (sindromul drobului de sare nu mă ocoleşte), uitând că nici un fir de păr nu se clinteşte din capul omului fără ştirea lui Dumnezeu. Cu şaptezeci de ani mai în vârstă, mama abia mai umblă. Dar ştiu că prospeţimea lui Ioan şi prezenţa de spirit a lui Theodor sunt benefice pentru ea. … După scurta vizită de ieri la clinica din Szeged mi-a răsunat aievea refrenul unui cântec: Good from bad, past from present, I from me…On one side now, and on the other the end…  

Dear Miss

De 8 martie, Ziua Femeii pe partea mea de continent, soarele „cu dinţi” a limpezit cerul. Îmi vin în minte cuvintele criticului de cinema D.I. Suchianu, care – într-un interviu acordat Eugeniei Vodă pe când avea o vârstă venerabilă – afirma că se numără „printre cei – puţini – care mai cred în domnişoare” pentru că ele, domnişoarele, sunt „o elită a speciei, marele lux al planetei noastre”. Ce înţelege dumnealui prin domnişoară? „Nu o stare civilă, nici o anumită vârstă”, ci „graţie, farmec proaspăt şi reconfortant: o figură deschisă, ochi limpezi, dar mai ales un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. Despre comportamentul feminin povesteşte (tot Eugeniei Vodă) şi regizorul Nopţii furtunoase, Jean Georgescu: „Pe vremea mea era altfel...o fată nu ieşea singură pe stradă până la 17 ani. Dacă se ducea la baluri, să întâlnească un curtezan, se ducea cu mama.” Şi adăuga, în interviul dat în 1982 că fetele (în 1982 A.D.) s-au făcut aşa, băieţoase, aleargă pe stradă cu nişte pantaloni, cu pantofii nefăcuţi, iar unele îmbrăcate bine mănâncă gogoşi. Astea sunt lucruri imposibile!”

Mă gândesc, acum, la – mai ales – două domnişoare din două filme japoneze foarte înrudite ca atmosferă: Tokyo Monogatari şi Okuribito. Ele sunt cu adevărat domnişoare în accepţiunea lui Suchianu, au farmec proaspăt şi reconfortant, au – fiecare – „figură deschisă, ochi limpezi şi  un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor”. Forţa lor stă în graţie, iar înţelepciunea lor este dată de smerenia cu care ştiu să aştepte, să înfrunte opreliştile, să fie recunoscătoare şi să slujească celor apropiaţi. Prima, Noriko (din Tokyo Monogatari) trăieşte singură după ce soţul i-a fost dat dispărut în WWII. Îi îngrijeşte pe socrii veniţi în vizită în Tokyo dintr-un îndepărtat orăşel de provincie cu dragoste aleasă (iar credincioşia ei aminteşte de personajul Rut din Vechiul Testament), ca şi cum bărbatul ei (căreia continuă să-i rămână devotată) ar trăi încă. De fapt, pentru ea, el încă trăieşte…Cealaltă, Mika (din Okuribito) îşi înconjoară bărbatul cu îndelungă răbdare şi înţelegere atunci când acesta (un violoncelist rămas şomer) este nevoit să-nceapă viaţa de la zero, ca lucrător la pompe funebre.

În fine, tot în acest 8 martie, îmi amintesc de stihurile sanscrite dedicate feminităţii:

Câinele-a văzut o fată

„Carne!” – a zis, bătându-şi dinţii

Şi-şi priveau părinţii fata

„Floare!” – au zis, plângând, părinţii

Şi-a văzut-o un călugăr

„Bestie!” – a strigat ascetul

Şi-un poet privit-a fata

„Înger!” – a şoptit poetul…

Steinhardt, Sebastian, Săucan

Steinhardt şi Sebastian – aparent, două forme de „apostazie”, de contestare a rădăcinilor iudaice.

Nicolae Steinhardt descoperă „plinirea Legii” în Hristos, aşa cum Îl va cunoaşte, desluşi, trăi – îmbisericindu-şi mintea – în viaţa liturgică a Bisericii (Ortodoxe). Este ireversibil sedus (în sensul în care Serghei Bulgakov afirma că Ortodoxia seduce, iar nu convinge) de slujbele ei, de tainele ei în ciuda „nevredniciei preoţilor”. Şi, mai ales, în ciuda chinurilor cumplite pe care avea să le cunoască după întemniţarea sa (pentru vini imaginare), la începutul anilor 60. Nici nu se pune problema unei rupturi faţă de tatăl său, un respectat industriaş evreu, dar bun român, care, după ce află că fiul s-a creştinat în închisoare, îi spune (vezi Jurnalul fericirii): „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Bătrânul Oscar Steinhardt, asemenea dreptului Avraam din vechime, este gata să-şi sacrifice unicul fiu în temniţele comuniste: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.” La plecare îl salută milităreşte şi-l îmbărbătează aşa: „Ţi-am spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.” Revederea lor, peste cinci ani, este înduioşătoare: „Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul, care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă. - Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?“ Se poate pune întrebarea: Ce anume l-a determinat pe Steinhardt să primească Botezul (ortodox, chiar dacă martori ai tainei sunt – pe lângă Alexandru Paleologu – şi doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”), să ajungă să fie – după cum îl numeşte episcopul Iustinian Chira –  „israelit în care nu este vicleşug” şi „mai român decât mulţi neaoşi care visau cu faţa la Apus”? Fireşte, din afară este cu neputinţă a pricepe mare lucru, deşi personalitatea puternică a lui Steinhardt nu te lasă indiferent, oricât de sceptic ai fi. Probabil că se adevereşte, şi aici, tâlcul cinei din Emaus, când Iisus este recunoscut abia la momentul „frângerii pâinilor”. Pentru că, aşa cum ar spune Constantin Noica, nu există comunicare fără cuminecare din Acelaşi Hristos. Şi încă ceva: Steinhardt (şi atâţia alţii) a desluşit „partea cea bună” de la viaţă. A înţeles că „dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram”. A înţeles că trăise „ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb”, că abia „la închisoare, înspre amurg” a aflat „ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate”.

Stingher în compania „coreligionarilor” săi, Mihail Sebastian se simte un intrus şi în preajma „românilor verzi” care (în frunte cu Nae Ionescu, Eliade, Camil Petrescu etc.) s-au dezis de el atunci când România – aşa cum o visa Cioran – a-nceput să fie cuprinsă de delir. Mercantilismul exacerbat al neamurilor sale îl lasă rece, iar atitudinea puristă a românilor ce voiau o Românie „mândră ca soarele de pe cer” îl mâhneşte profund. Aceleaşi clopote şi slujbe ale Bisericii care pe Steinhardt l-au ademenit încă din copilărie, lui Sebastian nu-i spun nimic. Diferenţe de temperament? Rămâne de la el însă o operă nestemată de dramaturg-poet, de romancier-poet în care se topeşte orice cârtire. (Acelaşi lucru se poate spune şi despre opera cinematografică – inedită, insolită, pe nedrept marginalizată – rămasă de la regizorul Mircea Săucan, evreu după mamă, român după tată.) În absenţa caznelor din închisori, Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) deplângea umilinţele îndurate datorită obligaţiei de a curăţa, evreu fiind, zăpezile din Bucureştiul acoperit de straturi adânci de omăt, ori de a desfăşura – ca rezervist – diverse activităţi militare, în perioada dictaturii legionare. Recunoaşte însă şi el: „Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta care îţi face cel mult milă...Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în murdărie, în promiscuitate, în mizerie fizică şi morală, extenuaţi, înfometaţi, zdrenţuiţi – şi îmi mai spun că nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest.”

Dar să lupţi

25 februarie 2011. Ninsorile, în cetatea noastră, au căzut mai abundent decât anticipau cei de la prognoza vremii. Aşa se face că, într-o bună dimineaţă, ne-am trezit la geam cu un strat de vreo 20 cm de zăpadă. Maşinile din faţa blocului erau şi ele îngropate în nămeţi. Pe trotuare, paşii oamenilor marcaseră nişte culoare de omăt foarte asemenea celor dinspre finalul Amarcordului fellinean.

Spre seară ni s-a umplut casa de prieteni care-au venit să-l sărbătorească pe Theodor. Ultima oară – l-am avertizat noi – când vârsta îi e exprimată doar printr-o cifră – a unităţilor. Ne gândim deja că în câţiva ani pubertatea îi va bate la uşă, cu tot cu surprizele ei. Şti-va el până atunci să-şi facă un prieten pe viaţă din pian, să îi spună, lui, toate tristeţile şi toate bucuriile? Să spună lumii, prin clapele pianului, tot ceea ce nu încape în cuvinte? Să înveţe să slujească, el, cuvântul, iar nu să-l schimonosească şi să-l terfelească după bunul său plac? Să construiască, în timp şi cu răbdare, doar de el văzute imagini şi filme? Să fie lumină, iar nu să se acrească? Să trăiască în bună pace cu fratele său, Ioan, şi cu toţi oamenii? Şi, mai presus de toate (pentru că noi, ca părinţi, încercăm să le imprimăm copiilor noştri un sens, o direcţie în viaţă), şti-vom noi, cei care le-am dat un trup şi-un nume, să avem îndelungă răbdare, să nu îi smintim, să nu le transferăm – balast nedorit – zonele noastre de penumbră, de nelinişte, de „iraţional”? În numele, desigur, Raţiunii, Cuvântului şi Luminii transfiguratoare ce se revarsă peste cei trei ucenici, atunci când, umimiţi, Îi spun Celui schimbat la faţă: „Bine este nouă aici!”    

Aseară ne-am înfruptat toţi dintr-un pian-tort, cu marţipan în formă de claviatură şi portativ. Pe tortul-pian, în loc de cireaşă, o urare – în Braille – pentru Theodor. Urarea cea mai cuprinzătoare? Aceea din versurile unui cântec drag, rămas în zona underground a muzicii uşoare româneşti (invadată acum exclusiv de texte puerile, dar altădată – înainte de 1990 – capabilă încă de surprinzătoare imagini poetice):

Dar să lupţi, dar să te lupţi

Să mergi mereu către ceva

Să ai un rost, să ai un ţel

Să ai aprinsă steaua ta

Să-ţi fie viaţa un sens curat

O torţă care să ardă viu

Chiar dacă eşti într-un palat,

Chiar dacă eşti într-un pustiu

Să ardă viu