Chemare

Mama, aşa cum aievea mi-a şoptit în vis, nu mai ţine minte nimic din ce-a fost. Eu, ştiind că se cuvine să mă adun şi să spun povestea mai departe, nu pot uita că ea mi-a netezit sufletul spre întâlnirea cu Literatura, cu Muzica. Că m-a învăţat să iubesc adevărul şi să fiu eu însumi – chiar cu riscul de a o mai contrazice, peste ani…

…S-a dus şi ceasul în care – alături de familie şi de câţiva apropiaţi, în singura biserică-nepereche din cetate – am pomenit-o pe mama, la patruzeci de zile de la săvârşirea ei pe această lume şi mutarea la cele veşnice. (Theodor: Unde se duce ziua de ieri? Eu: În veşnicie. Theodor: Şi ce face ziua de ieri acum?) Ne-am adunat la panahidă câţiva din cei care o purtăm în gând şi ne rugăm pentru odihna ei împreună cu toţi drepţii lui Dumnezeu.

Ce blajină este Rugăciunea Bisericii pentru cei plecaţi, mai devreme ca noi, dincolo… În chip tainic, aici în Biserică, suntem cu toţii – vii sau adormiţi – ca într-o corabie. Până în clipa când – admirabile sunt aceste versuri de Romulus Vulpescu – „vine-o vârstă, vine-o veste” care „cheamă clipa tuturora”:

Vine-o vârstă, vine-o veste,
Vine-o vreme, vine-o vamă,
Vine-o voce, vine, cheamă :
Cheamă ziua, cheamă ora,
Cheamă clipa tuturora,
Cheamă, pleacă, vine, este...
 Vine ziua să coboare
Discul meu solar,
Vine ziua să fiu boare,
Cer şi aer clar.
 Vine ora care doare
Scrisă-n calendar,
Vine ora ca odoare
Să vă las în dar.
 Vine vremea la izvoare
Să ne-ntoarcem iar,
Vine vremea să dăm floare,
Poate fructe iar.
Vine-o vârstă, vine-o veste,
Vine-o vreme, vine-o vamă,
Vine-o voce, vine, cheamă :
Cheamă ziua, cheamă ora,
Cheamă clipa tuturora,
Cheamă, vine, pleacă, este...

Political graffiti

De fiecare dată când trec prin vechiul centru al urbei (zona Fabric, acum – din păcate – arată ca o Cuţaridă mai stilată) zăresc, pe zidurile unor clădiri masive, arătoase şi cândva frumoase: NU VREM SĂ FIM UN NEAM DE LEGIONARI!, PATRIA MEA E ÎNTREAGA LUME şi, la un colţ de stradă, PE AICI, TURMĂ!

Încerc, de fiecare dată, să pun în legătură aceste trei lozinci desenate cu vopsea neagră şi litere bombate pe nişte ziduri în curs de dărăpănare. De la bun început am desluşit un sâmbure elitist (patronizing, ar spune americanii) îndărătul acestor sloganuri. Un fel de triplu strigăt al unui Raskolnikov de secol XX care se crede „deasupra maselor”, care e convins că „deasupra maselor” fiind, poate face orice fără să dea socoteală nimănui. Care crede că are vocaţie pedagogică, de păstor şi ştie să îndrume – el şi numai el – acea massa damnata fără putinţa de a se călăuzi singură, fără bastonaşe de ghidare (deci idioată).

La o privire mai atentă se poate afla, în aceste sentinţe, un surprinzător ecou creştin. Mai întâi, o chemare (involuntară?) la adevărata trăire creştină (în sensul că politizarea mişcării legionare ar fi transformat „legiunea” într-o oaste militară, în vreme ce „oastea Domnului” caută mai degrabă la mărturisirea sacramentală, cu duhul blândeţii, a Evangheliei). OK, neam de legionari nu, dar ce fel de neam atunci? O aspiraţie la universalitate (în sensul dat de Părinţii din vechime şi reformulat – între alţii – de poetul Ioan Alexandru:

Când fiecare suflet pe pământ

Va fi cuprins de sfânta datorie

Că patria începe-n trupul său

Şi creşte-n ceilalţi în armonie

Chiar aşa, chiar „întreaga lume”? Poate doar atunci când ajungem să ne împăcăm cu patria care ne e dată, cu patria care este, cu „turma nevăzătoare” (pe baza dictonului gidean: „Găseşte-l pe Dumnezeu acolo unde te afli sau nu o să-L găseşti niciunde altundeva.”). În fine, încredinţarea că „turma” de neştiutori (de orbi) poate fi (trebuie să fie) „păstorită”, condusă, „salvată”… Întrebarea care se pune: De cine?

P.S. Tripticul de political graffiti este continuat cu încă un slogan: TOŢI DIFERIŢI. TOŢI EGALI. El pare desprins fie din ideologia Revoluţiei Franceze, fie din utopia lui Orwell (în care, ca în orice totalitarism, se adaugă: „unii sunt mai egali decât alţii”), fie – de ce nu? – din paradigma Bisericii, potrivit căreia în Hristos toţi sunt diferiţi şi toţi egali. Lipseşte, şi de astă dată, sistemul de referinţă. Contextul. Ori, se ştie (ne-a atras atenţia şi Constantin Noica): contextul dă textul (înţelesul unui mesaj).

Umbrele strămoşilor uitaţi

Am repetat, cu Theodor, nişte lecţii la Ştiinţe Naturale. Una dintre ele se referea la filtrarea şi decantarea amestecurilor. Şi, lămurind cu el cum stau lucrurile cu aceste procese în sens propriu (fizic), m-am gândit că nu strică să-i spun că ele se regăsesc în vieţile oamenilor şi în sens figurat (metafizic). Bunăoară e important să filtrăm – prin propria gândire – ceea ce auzim sau vedem în jurul nostru. Ca să nu fim luaţi de papagali. (Şi, aş putea adăuga, e nevoie să filtrăm chiar şi ceea ce auzim sau „vedem” în noi – iele, vedenii, fata morgana – ca să nu credem prea lesne ceea ce ni se pare că auzim, vedem etc.) La fel, e bine să lăsăm să se decanteze în noi ceea ce auzim şi vedem. Să nu ne pripim, ci mai ales să ne lămurim.

***

Câte din poveţele pentru copiii noştri vor fi ascultate de ei? Şi dacă nu vor fi (căci s-ar putea să mai fim şi contrazişi, când vor creşte, în anumite privinţe), şti-vom oare să căutăm adevărul, iar nu împlinirea numaidecât a voii noastre (egoiste), în ceea ce-i priveşte? „Testamentul” mamei din Joia Mare (rostit mie cu o gravitate pe care aveam s-o descifrez prea târziu), în drum spre sala de operaţie a fost, pentru ea, o victorie în acest sens. M-a asigurat atunci că, dac-o fi şi-o fi să … (a fost!), este împăcată, pleacă împăcată dincolo căci se gândeşte la noi patru. Şi totuşi, încă nu mă pot bucura de „zestrea” acestor cuvinte…

Pe undeva cred că ne dorim ca fiii noştri şi fiii fiilor noştri să izbândească până la urmă (în cele esenţiale) şi nu doar atâta vreme cât noi, părinţii lor, mai suntem pe pământ. Cred că aşa gândeşte fiecare părinte ce nu şi-a ieşit din fire. Aşa va fi gândit şi mama, astfel că visul ei va fi împlinit abia când noi înşine vom sfârşi împăcaţi, iar noi vom fi împăcaţi atunci când ne vom vedea pruncii pe drumul lor şi tot aşa. Visul unui părinte, iată, nu are cum să fie egoist. E doar un segment din visul omenirii. de fapt, egoismul este o cedare, o formă de slăbiciune, de moliciune faţă de ucigă-l toaca („părintele minciunii”), care pe mulţi a păcălit şi păcăleşte. Astfel, noi cei ce am rămas (dar numai pentru o vreme) să mai facem umbră pământului, suntem vegheaţi cu dragoste de sus, din cer, de ochii mamelor şi taţilor noştri, de ochii bunicilor şi ai tuturor strămoşilor noştri mai mult sau mai puţin uitaţi. Noblesse oblige.

***

La mormântul mamei, toţi patru, în a cincia duminică de la răposarea sa. Mormântul ei, acoperit de coroane ofilite acum, a redeşteptat în mine povestea din Mama şi fiul (Sokurov), din Poveste din Tokyo (Ozu), din Oglinda (Tarkovski). Theodor: „Tata, Buni o să se trezească vreodată din somn?” Nu i-am dat nici un răspuns. I-am spus în schimb că, atunci când ajunge la mormântul ei, poate să-i povestească despre noile piese pe care acum ştie să le cânte la pian. De cum a simţit că e în preajma locului ei de veci şi-a făcut cruce, a sărutat piatra funerară (fără să-l strunim noi), i-a spus lui Buni de noile cântece şi mi-a zis: „Dar Buni mă aude?”

Being loyal

Revăd una din cele mai dragi scene dintr-un film românesc, ever: momentul în care textierul ovrei Ionel (Mircea Albulescu) îi aduce scenariul revistei-bombă pe care directorul de la „Cărăbuş”, Costică Caratase (Toma Caragiu), o pregătea împotriva „hoţilor şi derbedeilor care vor să vândă ţara asta lui Hitler”. Costică o supraveghea pe noua sa descoperire (slujnica din casă) cum interpreta o melodie de muzică uşoară inspirată de melosul popular („Dragu mi-e de casa mea”) când îl zăreşte, în fundul sălii goale şi întunecate, pe prietenul său din război, care – pe frontul din 1918 – îi salvase  viaţa. De cum îl vede aleagră frenetic spre el, bucurându-se ca un copil: „Ionele, mi-ai adus? Ionaşule...” Acesta minte: „Nu ţi-am adus nimic!” Atunci, prietenul său de o viaţă îi vorbeşte de la obraz: „Aşa vă trebuie, mă! Să vă taie, să vă bată, că sunteţi nişte muieri. D-aia se leagă lumea de voi, de ovrei, că sunteţi fricoşi, mă, căcăcioşi, mă!” Ionel dă să plece, fără să scoată un cuvânt. „Ce, ce, ce, te-ai speriat? Mie nu-mi trimet tot soiul de broaşte şi de şobolani morţi? Eu de ce nu mă sperii? ...Du-te! Să nu te mai văd niciodată, niciodată în viaţa asta păcătoasă! Ai înţeles?” Apoi, după o scurtă pauză: „Asta ţi-a fost ţie prietenia: numai la bine. La rău şi la greu salut şi bonjour. Ionele, să-ţi fie ruşine!” În clipa aceea, Ionel schiţează primul gest, tot mut: cu mâna dreaptă se prinde ferm de prietenul său pe care nu l-a trădat. Îi adusese textul şi-l imploră, din priviri, să mai aibă răbdare preţ de o secundă, până scoate din servietă dosarul cu textul promis. Apoi dă din cap, ca şi când i-ar spune, complice, că „vor da de dracu cu revista asta”. În economia filmului, chiar aşa va fi: fiecare din ei va plăti – în felul său – preţul suprem pentru cutezanţa de a ţine piept „sălbaticilor”.

***

Am văzut întâia oară Actorul şi sălbaticii la un cinematograf de cartier („Melodia”). Era prin 1978, la vreo trei ani de la premieră şi la un an după tragicul sfârşit (în cutremurul din 4 martie 1977) al lui Toma Caragiu. Am intrat în sală la o oră de la începerea proiecţiei (filmul începuse cu o oră mai devreme decât ştiusem eu). A fost răvăşitor. L-am revăzut (la „Dacia”) când l-au reluat, cinci ani mai târziu. Din nou mi s-a părut ameţitor. Nu pot uita nici peripeţiile de la două cinematografe periferice – „Muncitoresc” se numeau amândouă, după care urma numele cartierului: Fratelia, respectiv Freidorf. Din sala de la Fratelia, într-o seară de octombrie în care se îndunecase deja, am scăpat printr-o minune de nişte „sălbatici” care ne-au încolţit (pe mine, pe verişoara mea şi pe un coleg de clasă). Între timp l-am tot revăzut, fără să mai reţin de câte ori, unde şi în ce împrejurări. Totuşi, îmi amintesc perfect împrejurările când l-am văzut pentru ultima dată într-un cinematograf („Capitol”): acum vreo cinci ani, în sala care, de atunci, este rezervată exclusiv concertelor simfonice. Eram patru într-o sală de o mie de locuri: eu, Raluca şi doi prieteni de-ai noştri: Oana şi Victor. Acest penibil record de spectatori spune multe despre cât se face, în România, pentru filmul românesc clasic, pentru film şi – largo sensu – pentru cultură. Nu doar cinematografică. Poate de-aceea hipersensibilul personaj jucat de Dan Nuţu în 100 lei şi-a scris pe antebraţ, cu rujul iubitei care l-a trădat, „Plec la oi”. (Iar apoi – comiţând un gest de teribilism extrem – a ales să plece „cu turmele, pe plaiurile sfinte”.)

***

Cu aceeaşi bucurie îi urmăresc şi acum atmosfera creată de scenarist (Titus Popovici), de scenograf (Virgil Moise), de pictoriţa de costume (Tomina), de maestrul coregraf (Cornel Patrichi), de orchestraţia maestrului Sile Dinicu, de melodiile lui Ion Vasilescu şi Mişu Iancu, de muzica originală a lui George Grigoriu, de interpretările tuturor actorilor sub conducerea regizorală a lui Manole Marcus.

Decantări

Răsfoind teancuri de vechi reviste Cinema îmi amintesc de filme, cronici, vedete de altădată şi – pentru câteva clipe – îmi retrăiesc copilăria (adolescenţa). În vara lui 1983 (tocmai terminasem clasa a VIII-a şi am intrat la liceu cu brio) am văzut, de câteva ori chiar, Mult mai de preţ e iubirea (regia: Dan Marcoci) – unul din acele multe filme româneşti „de actualitate” care azi îmi par căldicele, fade şi fără stil (iar stilul, se ştie, defineşte – împreună cu cantitatea de obsesii artistice – o personalitate). Atunci, acel film mi se părea doar agreabil şi, pe undeva, mă regăseam (sau îmi doream să mă regăsesc) în el. Mă cucerise prin candoarea personajului principal (o adolescentă provenită dintr-o familie dezmembrată, ce câştigă o sumă fabuloasă la LOTO şi pleacă de capul ei la Bucureşti) şi, în general, printr-o anume încredere în Puterea şi Biruinţa Binelui în viaţă. În 1983 au rulat la cinema (o, tempora!) şi filme româneşti evergreen (Sfârşitul nopţii, Concurs, Secvenţe, La capătul liniei, Faleze de nisip, Ochi de urs). Pe unele le-am văzut la premieră, despre altele doar citeam prin reviste şi almanahuri, iar la altele aveam să ajung abia peste câţiva ani.

Am revăzut, după aproape 30 de ani (în care aveam să frecventez asiduu cinematecile), Mult mai de preţ e iubirea, şi m-am îngrozit de simplismul lui, de lipsa de expresivitate filmică. De unde se vede că Timpul, Marele Decantor, şi-a spus încă o dată cuvântul. Şi candoarea formidabilă pe care o emanau personajele principale (interpretate de Rodica Negrea, Dinu Manolache, Marian Râlea), şi discreta prezenţă a unor actori consacraţi, ce erau deja nişte personalităţi ale teatrului şi filmului românesc (Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuţă), şi muzica electronică scrisă de Vasile Şirli îmi par acum palide, neconvingătoare. Nu pentru că pomeniţii artişti nu erau într-o „pasă bună”, ci fiindcă, aşa cum – critic, argumentat, echilibrat, lucid – arăta un spectator al filmului (într-o savuroasă analiză publicată de revista Cinema în septembrie 1983, semnată Ştefan Mihuţ, şi reprodusă integral în cele ce urmează), regizorului îi lipsea .. stilul:   

„Mi s-a părut că în Mult mai de preţ e iubirea este ceva care nu merge. Într-o clipă am vrut să-i dau dreptate celui care spunea la ieşirea din sală: „Vrăjeală, vezi tu un inginer care să refuze să fie avansat?”. Dar gândindu-mă pe drum, mi-am adus aminte de un coleg de generaţie, actualmente inginer electronist, care preferă să muncească în fabrică decât să fie transferat la un institut de cercetare. În afară de asta, experienţa m-a învăţat că, atunci când vrei să scapi de o fată, refuzi şi comori. Deci chestia asta merge. M-am gândit atunci că suta asta de mii de lei câştigaţi taman la ţanc de fetiţa dornică să ştie ce e cu ea, ar deranja. Dar văzând ce-a făcut cu banii, mi-am adus aminte că şi eu am reîntâlnit o prietenă din adolescenţă, care, singură, şi-a cumpărat un apartament, muncind pe brânci într-o fabrică. În momentul întâlnirii abia de-i ajungeau banii, iar în apartamentul de două camere nu avea decât un pat, iar în bucătărie o masă şi-un scaun. Atunci eu, om însurat, cu copii (vorba aceea, cu greutăţi) mi-am muncit gândul cum s-o ajut băneşte să-şi cumpere măcar un şifonier unde să-şi ţină lucrurile. Deci, dacă eu, care am ajuns la vârsta scepticismului relativ, am fost în stare de aşa ceva, atunci la o adolescentă a mobila casa altuia e normal. Nemaipunând la socoteală că la Loto câştigă cine nu te aştepţi, consider că şi asta merge. Apoi faptul că băiatul ăsta, Victor, nu suportă petrecerile fără rost şi seratele cu invitaţi snobi, îl consider normal, pentru că şi eu sunt la fel. Faptul că un locotenent de miliţie tânăr şi frumos şi deştept aplică un fel de metodă freudiană este reconfortant şi l-am acceptat cu plăcere. Într-un fel, am acceptat cu plăcere întreg filmul care este agreabil iar luate cu de-amănuntul, toate merg. Atunci ce nu merge? Cred că Marcoci conoaşte meserie, este sensibil şi deştept, are tot ce-i trebuie în afară de stil (şi lipsa de stil nu cred că şi-a propus-o premenditat). Dacă ar fi avut stil, în loc de un film agreabil, am fi avut (chiar comedie fiind) un film zguduitor.”

Doar inima mea când plânge...

Am fost cu Theodor la un recital cameral (cu lucrări de Diamandi Gheciu, Mihail Jora, George Enescu şi Alfred Schnittke) susţinut de Alexandru Bota (violă), Roxana Coşereanu (pian) şi Alexandra Guţu (violoncel). S-a meritat.

***

Am revăzut şi prezentat, la Cinemateca B.C.U.T., Nunta de piatră. Secvenţa în care Fefeleaga (Leopoldina Bălănuţă) aprinde lumânări la crucile morţilor ei (soţul şi trei copii) mi s-a părut acum mai sfâşietoare ca niciodată:

De din vale, dinspre hău

Ard patru lumini de său

Şi de-a ploua şi de-o ninge

Nime’ nu le poate stinge

Doar inima mea când plânge

Eu aştept doar a-nturna

Soţul meu de undeva

Eu aştept doar a veni

Pruncii mei de unde-ar fi

Maică, viaţa mea,

Aprinde lumânarea…

După proiecţie, unul dintre spectatori (un bătrânel) găseşte să spună că filmul e exagerat de primitiv şi lipsit de moralitate, că face de ruşine neamul românesc în lume. Că nu este reprezentativ pentru Ardealul pe care-l portretizează, că oamenii din zona unde s-a filmat (Roşia Montană) sunt cu totul altfel…E clar că omul nimerise din greşeală printre noi, cei veniţi să vedem sau să revedem această capodoperă a cinematografiei româneşti – unul din puţinele filme de la noi (dintre cele realizate înainte de 1989, pentru că după 1989 nu se mai pune problema aşa) despre care se poate spune că este „artă, numai artă”. Autorii săi (Dan Piţa, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Radu Boruzescu, Helmut Sturmer, Dan Andrei Aldea, Dorin Liviu Zaharia) au văzut în cinematograf – în acelaşi spirit cu autorul Morii cu noroc, Victor Iliu – „cel mai complet mijloc de exprimare artistică”, menit să facă „o cronică a timpului, a întâmplărilor, a oamenilor” şi să fie „documentarul vieţii şi realităţilor româneşti”, iar nu „popularizatorul platitudinilor vodevileşti şi melodramatice, exhibiţionism trivial de prost gust, de imbecilitate”. Filip, care e artist plastic (şi a văzut filmul întâia oară) , a încercat să-i explice cârcotaşului nechemat că viziunea Nunţii de piatră este una iconică. „Dar ştim oare ce înseamnă o viziune iconică?” – a întrebat, din sală, un alt spectator, Pr. Ioan, care a arătat că icoana presupune transfigurare şi închinare. Partea cu închinarea l-a întărâtat pe cârcotaşul puritan şi ne-a trimis numaidecât la porunca decalogului prin care se interzice omului să-şi facă chip cioplit. Devenise clar că aveam de a face cu un spectator nealfabetizat nu doar cinematografic, ci şi eclesial. O minimă cateheză (de îmbisericire a minţii) l-ar fi ajutat să înţeleagă că Biserica a lămurit cu peste douăsprezece veacuri în urmă pretinsa dilemă iconoclastă. Am plecat de la film cu bucuria de a fi participat, alături de vreo douăzeci de cinefili, la proiecţia unui film ce radiază – ca atât de puţine altele realizate în România – duhovnicie şi lumină. Până una-alta, Nunta de piatră este şi el (ca Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Proba de microfon, Croaziera, Concurs, Secvenţe, Moromeţii) un mărgăritar de mare preţ despre care se ştie încă nedrept de puţin.

***

Într-un vis o văd aievea pe mama. Este a doua oară, cred, când mi se arată în vis după plecarea ei „pe plaiurile sfinte”. Întâia oară am visat-o în Szeged, cu o seară înainte de a ne întoarce acasă. Eram amândoi în apartamentul de pe Intrarea Pandurilor (de care mă leagă multe amintiri din copilărie). O priveam şi ea îmi spune: „Nu observi nimic deosebit la mine?” Mă uit mai atent şi încep să înţeleg minunea: se întrupase, înviase. Şi de astă dată s-a întrupat şi mă grăbesc să o întreb: „Mamă, îţi mai aminteşti de zilele de după operaţie, petrecute la reanimare?” Ea însă mi-a răspuns cam aşa: „Nu-mi amintesc nimic, dar de-acum tu o să-ţi aminteşti de tot ceea ce eu nu-mi mai pot aminti…” Ca şi cum m-ar fi împuternicit să fiu memoria ei, în veşnicie.

„Văd!” – spuse orbul

Ieri, Theodor a fost într-o excursie (la Prislop şi Densuş) cu un grup de comunianţi (în frunte cu Părintele) de la bisericuţa unde, acum un an, Ioan a fost botezat. Nu obosesc să spun (iar dacă nu spun, fără să vreau, tot gândesc) că este singurul locaş din cetate în care – noi, ca familie – ne simţim aşa cum se vor fi simţit, cu o mie şi ceva de ani în urmă, ambasadorii cneazului Vladimir atunci când au participat la o Sfântă Liturghie la Hagia Sophia. Şi asta datorită preabunei încăpăţânări a celor care o păstoresc de a nu se alinia modelor (audio-vizuale), de a-i păstra slujirea şi look-ul cât mai aproape de sobrietatea tainei, de a evita volănaşele, dantelăria, dulcegăria etc. Theodor s-a purtat OK şi l-a supravegheat Patricia, o verişoară de-a lui (de gradul trei) pe care am regăsit-o după mulţi ani…

Azi, Duminica Orbului. Despre ce este vorba în propoziţie? Nu aşa, cum s-ar părea, despre „minunata vindecare” a orbului din naştere, cât mai ales despre orbirea condiţionată de mândrie a celor ce – spun ei – „văd şi nu sunt orbi”. (Cu Theodor, zilele trecute, am făcut lecţia de civică despre „persoane care au nevoie de un ajutor special”. I-am explicat ce-nseamnă un handicap, o deficienţă etc. A vrut să ştie care e handicapul lui. I-am spus. Apoi: „Tata, fiecare om are un handicap?” Fără să ştie, a formulat o întrebare retorică.)

Mă tot gândesc la Părintele Teofil, care – deşi nevăzător (cu ochiul dinafară) – a înţeles  rostul icoanei în biserică. A ştiut că icoana nu este idol decât în măsura în care o laşi să fie. Că problema adevărată pentru un om este – prin trăirea liturgică – a căuta şi păstra Bucuria (chiar atunci când eşti „orb din naştere”), ca pregătire pentru „vacanţa cea mare”, pentru „noaptea morţii” când nu mai poţi a te însoţi cu lumină. Iar nu contestarea tradiţiei de a săruta icoane (ori a tradiţiei de a păstra icoanele în biserici), de a săruta mâna celui care – în taină – te hrăneşte cu „Trupul şi Sângele Mântuitorului” etc.

În memoria Pr. Teofil s-a organizat la Timişoara (relativ recent, pe 5 mai) un simpozion („Veniţi de luaţi bucurie”) la finalul căruia Theodor a recitat poeziile Rugăciunea unei mame (Eminescu) şi Fă-ţi timp (Kipling).  

Spoorloos

respirăm până când ne ia dracu
şi atunci se cheamă că am murit

primul lucru care-ţi sare în ochi este, într-adevăr,
greva plămânilor
ei stau de parcă ar pândi ceva,
de parcă ar ciuli urechea,
nu mai forţează găicile vestei
apoi inima şi celelalte încetează lucrul
ca la o carieră de piatră
nici-un ciocan, nici-o bubuitură,
nici-un ecou;
ce se petrece în acest timp cu sufletul?
greu de spus
dar zău,
dacă n-aş da oricât să aflu

***

Subscriu la întrebarea (retorică?) din finalul versurilor lui Lucian Avramescu. Cât despre sintagma din primul vers, îmi închipui că nu vrea să însemne nimic, chiar nimic. Pentru că e greu de presupus că poetul s-a gândit să consemneze „faptic” decesul unei persoane, ca şi cum l-ar fi văzut pe însuşi ucigă-l toaca tăindu-ne conexiunea la respiraţie în clipa „marii treceri”. Acum, după ani de zile de la prima lectură, aceste versuri spun – pentru mine – şi o altă poveste, căci îmi amintesc de ceea ce s-a întâmplat cu mama la intenzivszoba pe 1 mai (hemoragie cerebrală, edem pulmonar, insuficienţă cardiacă, deces). Şi de atunci mă consolez că sufletul ei a ajuns „pe mâini bune”.

Ca să înţelegem ce se petrece cu sufletul celui/celei care pleacă în veşnicie ni se dă o ocazie – doar una – şi pentru asta trebuie să trecem noi înşine prin acea ultimă experienţă. Iar atunci când aflăm, este prea târziu să mai povestim altora. Ca-n finalul tulburătorului film olandez Spoorloos /Dispariţia, în care un tip este obsedat de misterioasa dispariţie a iubitei sale. Fata fusese răpită într-o staţie de benzină de un maniac (exclusiv din dorinţa acestuia de a pune în practică un teribil experiment). A sfârşit într-un coşciug, six feet under (după ce fusese adusă în stare de inconştienţă), unde s-a trezit în cele din urmă. Şi numai ea ştie cât se va fi chinuit între cele patru scânduri până şi-a dat duhul. Băiatul care-o iubea nu mai avea ochi pentru altcineva şi încearcă disperat să dea de ucigaş. După o intensă campanie de mediatizare a dispariţiei fetei, îl întâlneşte pe criminal care, cinic, îi spune că nu va putea afla ce i s-a întâmplat fetei decât dacă va trece exact prin aceeaşi experienţă. Şi aşa acceptă „jocul” propus de ucigaş: ajunge în stare de inconştienţă (bea cafeaua cu substanţa care-i provoacă pierderea temporară a cunoştinţei) şi – câteva ore mai târziu – se trezeşte şi el, singur, într-un sicriu întunecat, six feet under. Urlă îngrozit (dar cine să-l audă?) şi încearcă să facă lumină cu o brichetă. Luminiţa focului se transformă atunci în chipul fetei dragi pe care-l zărise, în ultima lor zi petrecută împreună, la ieşirea dintr-un tunel. Pentru o clipă, a aflat ce s-a întâmplat cu sufletul iubitei sale…

Quo vadis

O nouă generaţie termină, sub ochii mei, liceul. Debusolarea e la fel de mare, ca-n fiecare an. Îmi amintesc de mine, cel de la sfârşitul clasei a XII-a, îngrozit de ce-o să urmeze (armata, facultatea, alegerea unei meserii etc.) şi uluit de febrilitatea cu care trăia sintagma joyceană (din Ulysses – romanul romanelor, atunci şi acum, pentru mine): „Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc”…De aceea le înţeleg deruta puştilor – altminteri inteligenţi, predispuşi să se bucure de bine şi frumos – ce, fără să ştie, se află în plină zodie quo vadis.

Zilele trecute, un elev de clasa a XI-a îmi atrage atenţia asupra muzicii house pe care o asculta prin urechelniţa lui (headphones). „Asta muzică, nu ce ne puneţi dvs. oră de oră să ascultăm!...” Se referea la muzicile clasice pe care, e adevărat, le-am lăsat să răsune din boxele CD player-ului meu la oră. Doar-doar s-or mai domestici. De fapt, ca elevul meu de 17 ani gândeşte, poate, 90 la sută din planetă. Sau chiar mai mult. Pentru că muzica simfonică presupune activarea dimensiunii apolinice, ori ei, în beţia lor neîntreruptă, sunt sub semnul dimensiunii dionisiace…

***

Ieri şi azi, două evenimente la Filarmonică, două concerte simfonice extraordinare cu Orchestra Simfonică Naţională Rusă din Moscova (dirijori: Yuri Botnari şi, respectiv, Yuri Simonov). În program: Dansuri simfonice (Rahmaninov), Uvertura la Romeo & Julieta (Ceaikovski), Suita Lacul lebedelor (Ceaikovski), Simfonia „Din Lumea Nouă” (Dvorak), Uvertura şi „Moartea Isoldei” din Tristan & Isolda (Wagner), Suita Pasărea de foc (Stravinski). Interpretarea acestor capodopere muzicale avea, în această formulă, o energie şi-o fluiditate de zile mari.

***

Revăd La „Moara cu noroc” (primul film „pur sânge” al cinematografiei româneşti ever) alături de câţiva prieteni şi, cu I.M., revăd aievea over the phone atât Iluminare (Zanussi), cât şi Patimile Ioanei d’Arc. F.D. îmi aminteşte de Jurnalul unui preot de ţară (Bresson), cu acea secvenţă-cheie: convertirea contesei, cu o zi înainte de a muri. Şi în cazul ei, poate, se verifică spusele Pr. R.N.: „Dumnezeu a luat-o pentru că nu mai putea înainta spre El, ca să nu cumva să mai apuce să dea înapoi…”  

***

Am cumpărat (ţeapă!) volumul de memorii scris de actorul (pensionar) Valentin Uritescu: Aşa sunt eu, prost (Humanitas, 2011). După descrierea câtorva turnee prin străinătate (în est şi în vest) cu diverse filme ori piese de teatru, după prezentarea fiului său pricopsit (actor şi el, specializat pe filme de acţiune, cu arte marţiale), dau – pe ultima pagină – de această coda confesională: „Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni. El nu se-arată. O energie ubicuă, atotcuprinzătoare şi atât de profundă nu are chip. Dar sunt sigur că Dumnezeu se poate simţi. Îi poţi simţi prezenţa…Nu am stofă nici de sfânt, nici de martir şi nici de slujitor al Bisericii. Nu sunt decât un bob de nisip preocupat mereu de dorinţa de a-şi afla propriile limite…” Ei da, asta da teologie, escatologie, duhovnicie!...Ce atâta viziune (gândire, trăire) liturgică, ce atâtea catapetesme, ce atâtea icoane…Toată frica şi cutremurul trăite întru aflarea pocăinţei (înnoirea omului duhovnicesc) să rămână în întunecatul veac XX. Omul veacului XXI ştie acum că Dumnezeu e o „energie ubicuă, atotcuprinzătoare”…Parc-ar fi cujetat însuşi Vasile al său din Concurs sau căpitanul din Faleze de nisip, figurantul ce aştepta la rând să „tragă” o secvenţă deocheată într-un film porno în Patul conjugal ori poate Vache din Rămânerea sau popularul sergent Şaptefraţi din Lumini şi umbre şi Noi, cei din linia întâi. Ce mai, toate personajele cărora le-a dat viaţă acest actor de planul doi (sau trei), asiduu folosit în teatru şi cinematografie mai ales după 1980.

***

A murit scriitorul Fănuş Neagu, care, pentru mine, era „omul cu povestea” în câteva filme româneşti, printre care Dincolo de nisipuri şi Casa din vis. Odihnească-se în pace.  

Rugă pentru mama [megamix]

Miercuri, 20 aprilie, 2011. Cu un an în urmă a încetat să mai bată inima Ioanei – fetiţa de 16 ani pe care am întâlnit-o la prima dată, la mănăstirea Cebza, pe când avea opt ani. De la şase ani, când doctorii i-au descoperit o formaţiune tumorală pe creier, şi-a pierdut vederea. Au urmat operaţii, tratamente, alergătură pe la diverşi medici din ţară şi străinătate. Şi o perioadă de aproape zece ani petrecuţi la mănăstire. Acolo a deprins ce-nseamnă să trăieşti liturgic. Să participi la rugăciunea de obşte, să-ţi pregăteşti obştescul sfârşit. Emana linişte, bucurie şi cuminţenie de fiecare dată când o vedeam. O mucenică. Pe crucea de lemn a mormântului ei stă scris (lângă un basorelief cu Răstignirea):

Fericiţi cei curaţi cu inima

Că aceia vor vedea pe Dumnezeu

şi

Aştept învierea morţilor

Şi viaţa veacului ce va să vină

***

Joi, 21 aprilie, 2011. Într-un spital din Szeged (Ungaria), mama e supusă unei operaţii foarte asemănătoare celei prin care a trecut Doina (Diana Gheorghian) în Rochia albă de dantelă. Dar, vorba lui Joe Gideon (Roy Scheider) din All That Jazz, încercat şi el de o astfel de experienţă-limită: To be on a wire is life. The rest is waiting. Mama este şi ea, acum, „pe sârmă”. După calendarul ortodox suntem în preajma zilei când, în rânduiala Triodului, se pomeneşte Cina cea de Taină. Anul trecut, în Joia Mare, se năştea fiul nostru cel mic, Ioan...

La două ore după operaţie, Profesorul neurochirurg (rimează – nu numai fonetic – cu demiurg) s-a declarat mulţumit că mama îi asculta comenzile: să închidă şi să deschidă ochii, să strângă pumnul şi să-l lase mai moale etc. Deocamdată este la terapie intensivă. Eu stau în rezerva ei pe care scrie, în maghiară, betegszoba.

***

Vineri, 22 aprilie, 2011 (Vinerea Mare). Au adus-o pe mama de la reanimare înapoi în rezervă. La 11 trecute fix, aşa cum au spus. Cu mâna dreaptă şi-a făcut cruce pe piept de două ori. După câteva minute mâinile au început să-i tremure şi parcă voia să se ridice din pat (efectul secundar al medicamentelor?). Faţa îi era de nerecunoscut. A vomitat un lichid gălbui în masca de plastic pe care o are la gură. Am chemat asistentele. A venit şi Profesorul. Mi-a spus că în 2-3 zile vom şti dacă o pierdem sau dacă va fi bine 100% zice el. Acum doarme aproape tot timpul. Vomitarea se repetă. Au dus-o la tomograf: ventriculii cerebrali prezintă sângerări. Prin tuburi am văzut cum se scurge un lichid de culoare roşie. Pe la 2 p.m. au mutat-o înapoi la terapie intensivă (intezivszoba).

***

5 p.m. La reanimare. Eli, Eli lama sabactani. Mama îmi dă mâna să i-o ţin în mâna mea. Din când în când deschide ochii şi mă priveşte o clipă. Printr-un tubuleţ de plastic curge sânge provenind din ventriculii ei cerbrali. Poate va fi nevoie de încă o operaţie. Îi spun la ureche că Ioan merge ţinut de o mână, că o aşteptăm să se întoarcă acasă ca să-l plimbe. Îi spun că oamenii întreabă de ea la telefon, că Theodor (fiul nostru cel mare) a vrut să ştie dacă „am operat-o” (i-am explicat că da, s-a operat, mai exact a fost operată de un medic chirurg).

Înaintea ochilor zăresc frânturi din filme („les films de ma vie”) ce nu credeam nicicând să „prindă carne”, să le „pipăi” îndeaproape: imagini groteşti din Glissando (Daneliuc) cu acei bătrâni goi şi neputincioşi de la sanatoriul-cazinou sau Vorbeşte cu ea (Almodovar). Sau Mama şi fiul (Sokurov). Dacă spitalul era la doar câţiva kilometri mai la est vedeam poate  scene de coşmar, ca în Această lehamite (Daneliuc).

***

Sâmbătă, 23 aprilie. După miezul nopţii, mama a reintrat în stare critică. A reînceput să sângereze, însă firicelul de sânge e mai subţire, lichidul e mai clar acum. E posibil să îi facă o nouă tomografie. E slăbită. I-am vorbit. Nu ştiu cât şi ce a înţeles. Unde sunt acum anii în care puteam să-i vorbesc în voie şi ea putea să mă asculte şi să-mi răspundă?... Dar m-a înţeles oare atunci când i-am vorbit şi am dorit să mă asculte?

Doctorul de la reanimare spune că nu se poate pronunţa asupra viitorului, că ei doar fac ceea ce este necesar acum. Să aşteptăm, aşadar. Miercurea viitoare, după spusele Profesorului, ar fi termenul-limită când se vor putea pronunţa dacă a scăpat sau dacă e grav.

Dincolo de zidurile spitalului e un stadion. Seara se aude vuietul mulţimii de microbişti care îşi încurajează echipa favorită. Prin oraş am văzut alaltăieri un protest organizat de nişte tineri, n-am înţeles în ce problemă. Surorile medicale, uneori, izbucnesc în râsete. Bucuria şi durerea sunt aici sub acelaşi acoperiş. Ca în secvenţele finale din Umbrele strămoşilor uitaţi (Paradjanov): într-o cameră stătea, pe catafalc, răposatul Ivan, iar în încăperea de dedesubt se juca o horă îndrăcită. Trepidaţiile mişcau, ritmic, patul în care era aşezat defunctul. Voia bună îl cuprindea, cumva, şi pe el...La radio, în intenziv szoba, un post maghiar difuzează un hit foarte în ton cu evenimentele pascale în derulare: „Why Crucify?” din musicalul Jesus Christ Superstar. Pe străzile Szegedului unde ne aflăm e mult tineret. În cochetele vitrine ale magazinelor din centru se zăresc panouri cu absolvenţi ai claselor de liceu, promoţia 2011. Frumoşi adolescenţi: zâmbitori şi (aşa par după chip) străini de tot ce e urât şi trist. Dintr-o pizzerie se aud ritmurile celebrului hit de acum peste 20 de ani, „Sadness” (Enigma).

***

Începe noaptea Învierii. Cobor la mama la reanimare să-i spun „Hristos a-nviat!” Mă aude şi-şi face semnul crucii. Pe facebook o singură voce se plânge de ipocrizia mesajelor conjuncturale: Celina. Urările stereotipe (adunate sub sintagma: „Hristos a-nviat!”) vor în zadar să înlocuiască, zice ea, credinţa. Şi poate are dreptate. Poate îndemnul ei implicit, acela de a ne trăi întreaga viaţă – cum spunea şi micuţa Ioana de la Cebza – ca pe o liturghie („liturghia de după liturghie”), de a ne asuma credinţa pe care-o mărturisim cu buzele, nu e o bagatelă. Poate că ea, credinţa, s-ar cuveni să aibă un temei şi o trăire ceva mai profunde, să nu fie numai o zicere, o vorbă-n vânt.  

La spital, în betegszoba. Ultimele ceasuri înainte de prăznuirea Învierii. Nepricepându-mă de niciun răspuns, această rugăciune aduc acum Celui Ce „cu moartea pre moarte o a călcat”:

Îngroapă păcatele şi

cugetele mele cele rele şi viclene,

ca să piară din mintea mea

şi să nu se mai lupte cu sufletul meu.

Luminează întunecatul iad al inimii mele,

alungă întunericul păcatelor mele

şi suie mintea mea la cer,

ca să mă bucur de faţa Ta.

***

Avalanşa imaginilor de film continuă, tot involuntar: coregraful Joe Gideon (Roy Scheider) din All That Jazz – intubat, perfuzii, mască de oxigen etc., după operaţia pe cord deschis, în salonul de reanimare din filmul lui Bob Fosse – începe suita suprarealistă „Hospital Hallucinations” (cu melodiile: „There’ll Be Some Changes Made”, „Who’s Sorry Now”, „After You’ve Gone”); alter ego-ul său (jucat tot de Scheider), pe post de regizor, îl ia pe platou (decorurile şi costumele sunt semne ale sălii de operaţie şi redau cu multă imaginaţie atmosfera de spital) ca să filmeze halucinaţiile din spital; între scheciuri trebuie să rostească o replică, dar – împresurat de perfuzii, sleit de puteri – abia rosteşte (de pe o targă) cu o voce sfârşită: „I don’t want to die, I want to live!”

***

Într-o seară, în intensivszoba unde încă se mai află într-o prelungită reanimare, mama mi-a mângâiat obrazul cu mâna ei dreaptă (partea stângă îi este încă afectată) şi şi-a făcut de două ori cruce. I-am spus că arată mai bine acum. ... Va fi simţit şi ea bucuria lui Gideon (din acelaşi All That Jazz), atunci când – următor intervenţiei chirurgicale ca o scoborâre la iad – a ieşit de sub anestezie: Moartea-mireasă (Jessica Lange) voia –  „suprarealist”, „fantastic” – să-l sărute. El, precum Ivan Turbincă, a respins-o. Parcă voia să-i spună să mai aştepte o vreme. „Are you sure?” îl întreabă ea? Gideon se trezeşte şi, neputând vorbi, cere un  petec de hârtie pe care scrie: „Am I alive?” O soră medicală nurlie citeşte întrebarea şi, zâmbind, îi spune: „Yes, you are alive!”

***

Totul duce spre „clipa cea repede”. Copilăria, tinereţea, bunele şi marile sentimente se destramă, ireversibil. (Sau, cele din urmă, rezistă eventual în nişte bătrâni, încă îndrăgostiţi unul de altul, care – încăpăţânându-se să se iubească – spulberă acest mit fatalist.)

Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ”.  Cei foarte înduhovniciţi spun că oamenii (fiinţe teologale ce se definesc nu atât prin zoologie, cât prin teologie) se îndreaptă nu spre moarte, ci spre viaţă. Că petrecerea omului pe pământ se desfăşoară nu dinspre viaţă spre moarte, ci invers (aceeaşi perspectivă inversă, ca şi la icoană, spre deosebire de tablourile – eventual – religioase), dinspre moarte spre viaţă...„Viaţa de apoi”, „locul cu odihnă şi verdeaţă” este, pentru specia numită om, o veşnică obsesie. Pentru cei din Biserică însă, lumea celor nevăzute are chip (icoana, catapeteasma, altarul etc.), astfel că nu se poate spune că este o „himeră”, un „basm”. Frumuseţea aceea mântuitoare este, nu închipuie. Nu este o „iluzie”, ci o „realitate”. Restul e iluzie, închipuire, ireal.

***

Şi totuşi, şi totuşi...Ce mult semănăm cu Orfeu, cel ce mai vrea să privească o clipă înapoi spre această lume – din perspectivă escatologică – „înşelătoare”. Mama îmi povestea deunăzi despre o bătrână din satul ei care, bolnavă fiind şi gârbovită de ani, ştiind că i se apropia sfârşitul, a spus neamurilor ce îi stăteau la căpătâi: „Ştiu că o să mor, dar aşa aş mai vrea să mai trăiesc măcar un pic!...” Cum ar veni: Pământul, deocamdată. De altfel, asta ne învaţă şi Biserica, a cărei predanie nu numai că nu încurajează sinuciderea, ci o condamnă. Problema care se pune implică, iată, dreapta socotinţă: avem a ne pregăti în viaţa de aici pentru viaţa de dincolo. Aici, în această balanţă, stă poate secretul fericirii noastre.

***

Suntem, noi oamenii, împărţiţi în două tabere. Pe de o parte sunt cei care, crispaţi şi înfricoşaţi, simt cu durere ticăitul ceasului („numărătoarea inversă”) şi prea bine ştiu că zilele le sunt numărate, că – la fel ca în finalul volumului întâi al Moromeţilor – timpul nu mai are răbdare cu ei. Şi mai sunt ceilalţi, pruncii sau pruncii la suflet pe care nu-i timorează asediul secundelor, care nu resimt ca pe o ghilotină restul de timp pe care-l mai au de trăit. Ei, aceştia din urmă, sunt singurii capabili să se bucure. Lecţia cea mai anevoie de învăţat? Filosofia populară din aceste versuri:

Lumea asta-i cum o vezi

Iar cealaltă-i cum o crezi

Lumea asta nu-i aşa

Iar cealaltă-i altceva...

***

Starea sănătăţii mamei a început să se agraveze vineri, 29 aprilie p.m. Reîntoarsă în salon a rămas în comă (acesta, e de fapt, cuvântul). O singură dată mi-a dat mâna dreaptă să i-o ţin în palme...După-amiază am ieşit din betegszoba ca să stau de vorbă cu doctorul. Am convenit să dau o fugă pe acasă, vreo trei zile, în caz că s-ar fi ameliorat starea ei. Când ajung înapoi în salon, mama se sufoca şi avea spume la gură. Am chemat asistenta, au venit doctorii. Au transferat-o înapoi la reanimare – făcuse apă la plămâni („edem pulmonar”) şi, au spus ei, inima îi era tot mai slăbită. Respira foarte greu şi avea tensiunea mică. 

***

Sâmbătă, 30 aprilie, lucrurile s-au înrăutăţit iar. Seara m-au vizitat finul şi socrul meu. Raluca este cu copiii la mănăstirea Cebza. Au petrecut acolo Săptămâna Mare şi zilele de Paşti. Am stat de vorbă până târziu în noapte. Vecinii de betegszoba (soţii Dreucean) mi-au fost şi ei de mare sprijin, la fel ca şi ceilalţi români de aici. Şi, desigur, familia de acasă, rudele, prietenii. 

***

Duminică 1 mai, dimineaţa, am amânat clipa vizitei la intenzivszoba. Pe la opt şi jumătate au venit după mine de la reanimare. Un doctor mi-a vorbit în engleză: „Emilia has died.” Un déjà vu pe care-l aştept (şi de care mă tem) de zeci de ani. Tarkovski, la moartea mamei sale, care se afla în Rusia pe când el era în Italia: „Măicuţa mea dragă, ştiu că ne vom reîntâlni într-o zi!...” Am stat de vorbă cu un doctor de la reanimare despre formalităţile care urmează să fie rezolvate. Am aprins apoi o lumânare şi am rostit un „Tatăl nostru”. Puţin mai târziu m-am întâlnit cu profesorul care a operat-o. M-a îmbrăţişat. Se pare că doctorul a făcut tot ce a putut. Vasele sangvine care irigau creierul mamei erau însă obosite (riscul asumat), la fel ca inima ei care, după declanşarea complicaţiilor pulmonare, nu a putut să mai bată. Restul e durere.

***

„Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc” spunea irlandezul James Joyce în al său Ulysses. Dacă el a rămas (după moartea mamei sale evlavioase, care a născut zece prunci) cu „remuşcătura duhului lăuntric” pentru că refuzase să mai primească, sacramental, pe Hristul bisericii papiste, eu sunt liniştit în privinţa asta. Dar am rămas cu regretul lui Evtuşenko (din poemul „Miere târzie”). Acela de a nu fi vorbit îndeajuns cu ea, de a nu-i fi arătat îndeajuns cât ţin la ea. De a fi fost prea rezervat (mă ajunge din urmă şi mustrarea unui mega-hit folk: „Cât mai suntem, cât mai sunt mângâiaţi-i pe părinţi”). Ce bine le zice Evgheni:

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: „Hai calmează-te! Ce va fi, vom vedea!”
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea. Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

***

„Trăieşte tu ce a fost mai bun în ea!” mi-a spus, încurajator, Monahul. A mai adăugat că azi, 1 mai, Biserica pomeneşte în Sinaxar (iar el tocmai a publicat volumul al doilea din Sinaxarul Sfinţilor ortodocşi de pretutindeni) pe o serie de sfinţi ortodocşi apuseni. Ca un semn ceresc faţă de iubirea mea, zice el, pentru Apus, pentru Ortodoxia propovăduită în Apus, aşa cum o voi fi descoperit eu în periplul meu irlandez de acum zece ani. Aşa o fi. Pe de altă parte, mama s-a stins într-o zi de duminică, la un ceas când bisericile din ţară tocmai se pregăteau să-şi înceapă liturghiile.

***

Restul, mă corectează aievea glasul Monahului, nu e durere. Restul e bucurie. Bucurie, spune el, căci e încredinţat că mama a aflat „loc cu odihnă, loc cu verdeaţă” (ca-n Blow Up) şi perspectiva inversă (adică reală, ca-n icoanele bizantine) asupra vieţii, aşa cum mama va fi început s-o deprindă – îmbisericindu-şi mintea – încă de pe acest pământ. Una din ultimele imagini cu mama (încă nechinuită de convulsii) este semnul îndoit al crucii pe care, pe patul de spital, şi l-a făcut pe piept.

***

Urmează acum, după rezolvarea formalităţilor (ridicarea de la morgă, obţinerea documentelor pentru scoaterea din ţară etc.), drumul ei spre acasă. Spre patria pământească, dar mai ales spre patria cerească. Mamă dragă, odihneşte-te în pace!...

***

Grigore Vieru, „Motiv popular ucrainean”:

Nu mai e măicuţa…

Frunzele cobor.

Singurei, copiii

Nu mai pot de dor.

Şi-au pornit să cate

Un zugrăvitor,

Care să le-ntoarcă

Pe măicuţa lor.

Mari zugravi din lume

Iată c-au venit

Şi pe albul casei

O au zugrăvit.

I-au scris ochii, faţa,

Părul înflorit.

Numai vorba mamei

Nu au zugrăvit. 

***

2 mai 2011. Câţiva „oameni de bine”, care – spun ei – şi-au „făcut doar datoria”, m-au ajutat să obţin actele necesare ca să ne putem întoarce în ţară. Nu direct, ci printr-un întreprinzător de la o firmă de pompe funebre – un maghiar care a locuit în Serbia până acum vreo douăzeci de ani. Limba noastră comună era sârba. Noroc cu programele TV (Belgrad, Novi Sad) pe care le urmăream ahtiat în anii 80 – filme (subtitrate în sârbă), hit-uri pop-rock pe care le îndrăgeam inclusiv pentru versuri etc.. Mă alfabetizasem, atunci, cu limba sârbă, iar cunoştinţele de bază deprinse atunci s-au dovedit suficiente în situaţia în care mă aflam. Mi-a povestit, între altele, despre mama lui în vârstă de vreo 70 de ani. E imobilizată la pat. Îmi amintesc refrenul unui şlagăr sârbesc de care, evident, auzise şi el: „Boljie biti pijan nego star” („Mai bine beat decât bătrân”). Pe maşină, la întoarcerea spre casă, şoferul era tot un ungur ce trăise până la vreo 30 de ani în Voivodina. Şi cu el m-am înţeles tot în sârbeşte. Aceleaşi subiecte de conversaţie: filmele lui Kusturica, Lepa selo, lepo gore, cântări pop-rock ale unor solişti şi grupuri din anii 80: Novi Fosili, Magazin, Zdravko Colic, Plavi Orkestar, Bjelo Dugme, Neda Ukraden, Srebrna Krila…Pe la 4 p.m. am ajuns la capelă. Am aşezat copârşeul mamei pe catafalc. Împreună cu familia, rude şi prieteni am vegheat-o până seara târziu. Duhovnicul mamei (şi al nostru) a venit să-i facă „slujba de ieşire a sufletului”. O spovedise ultima dată cu doar câteva zile înainte de plecarea la operaţie.

***

3 mai 2010. În ziua îngropăciunii mamei a fost, de dimineaţă, destul de rece dar n-a plouat. Seara, în timp ce ne aflam (o parte doar din cei prezenţi la slujba de înmormântare) la un local din apropierea cimitirului pentru parastas, a răsărit soarele. Ne-am despărţit de mama după slujba oficiată – sobru şi firesc – de doi preoţi şi un diacon. Totul s-a desfăşurat (cum e rânduiala Bisericii în această împrejurare) cu nădejdea reîntâlnirii „acolo, pe plaiurile sfinte”. L-am ridicat şi pe Theodor până la catafalc să-şi sărute bunica, pentru ultima dată pe acest pământ. Apoi mama – care a venit pe lume şi a plecat din această lume într-o zi de duminică – s-a mutat underground să se odihnească o vreme. Discret şi cu multă împăcare (acumulată mai cu seamă în ultimele luni) ai plecat, mamă dragă, spre „marea trecere”. Fie-ţi ţărâna uşoară!

***

4 mai 2011. Am găsit acum o ciornă pe care – cu câteva săptămâni în urmă – mama a copiat cu scris de mână acest poem de Lucian Blaga („Greieruşa”):

Greu e totul, timpul, pasul.
Grea-i purcederea, popasul.
Grele-s pulberea şi duhul,
greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
fi-va capătul de cale.
Să mă-mpace cu sfârşitul
cântă-n vatră greieruşa:
Mai uşoară ca viaţa
e cenuşa, e cenuşa.

Recitesc finalul rugăciunii de duminică („Îndeosebi mă rog pentru ajutorul Tău, Preabunule Stăpâne, ca să mă cunosc pe mine, să mă căiesc de păcatele mele şi să mă îndreptez cu mărturisirea, iar în ceasul morţii să mă aflu pregătit, cuminecat şi cu inimă curată, şi să mă aflu demn de Împărăţia Ta cea veşnică”) şi-mi spun că mama se va apropiat de „somnul cel mare” chiar cu aceste gânduri.

***

9 mai, 2011. Astă-seară i-am făcut pomenirea de nouă zile celei despre care încă mai cred că este nemuritoare. Dar cum să pomeneşti nemurirea? Poate doar pentru că s-a dus aşa, să moară puţin. Şi poate numai şi numai pentru că de mic aşteptam îngrozit „clipa cea repede” care ştiam că într-o zi o va lua pe mama am avut tăria să mă consolez acum – însă nu dintr-o dată, ci treptat – cu nădejdea revederii noastre undeva, cândva. Oricum, dincolo de toate cele spuse ori cugetate, golul lăsat în urmă de plecarea ei este cu neputinţă de înlocuit şi naşte acele întrebări ce rămân de-a pururi fără răspuns. Slujbele de pomenire, în măsura în care mă păstrez conectat la duhul lor, mângâie şi liniştesc. Atât.

***

Secvenţă de neuitat din Căinţa (Abuladze): Nino Baratello este arestată de KGB şi luată într-o noapte de o dubă care se pierde într-un tunel întunecat. Micuţa Ketty (are vreo şapte ani doar) îşi ia astfel rămas bun pentru totdeauna de la mama ei: o priveşte cum stă printre gratii în remorca acelei dube, cum dispare în noapte…Dumnezeu ne ia la El, spunea Pr. Robert, atunci când nu mai putem face nici un pas înainte, ca să nu apucăm să facem nici un pas înapoi. Altfel spus, „la fix”, la „momentul oportun”. Desigur, după logica de nepătruns a „celor de sus”, pe care acum – înainte de „marea trecere” – le înţelegem doar „în ghicitură”. Potrivit acestei logici, şi mama a trecut prin vămile halucinaţiilor post-operatorii (acum aproape patru săptămâni, la intenzivszoba, până când – următor unei embolii pulmonare – inima i-a cedat) după un plan scris pe fruntea ei cu cerneală simpatică, de „Marele Anonim”. Şi poate că parte din această „regie” era şi ceasul de taină sub semnul „amarcordului” (literal: „îmi amintesc”), când încerca să mă facă să-i vorbesc despre amintirile mele din copilărie şi să-i spun o poveste. Când, pentru prima oară în viaţă, mi-a mărturisit că ar fi fost bine să nu fi luat viaţa în piept de una singură, atunci când credea că sparge munţii, că tinereţea (fizică) e fără bătrâneţe. Eu doar am ascultat-o, mut, atâta cât a mai apucat să vorbească în betegszoba când am stat alături de ea, în acele clipe care au trecut mult prea repede. Şi am rămas acum cu starea de Agenbite of Inwit (sau, în traducerea lui Mircea Ivănescu la Ulysses, „remuşcătura duhului lăuntric”) pentru tăcerea mea de atunci.

***

Într-un fel, despărţirea de mamă – atunci când ai simţit (chiar dacă – sau mai ales – prea apăsat, uneori) ce înseamnă o mamă – este o nouă naştere. O nouă retezare a cordonului ombilical. O ieşire dintr-un fel de închisoare şi-o intrare într-o altfel de existenţă. Oricât ar fi fiul de voluntar, o mamă adevărată este (câtă vreme o poartă în suflet) conştiinţa sa mustrătoare. Nu pot să nu mă gândesc la gândurile lui Steinhardt de la ieşirea din închisoare, la bilanţul său mărturisit în Jurnalul fericirii. A intrat în închisoare, spune el, orb („cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi”) şi a ieşit „cu ochii deschişi”; a intrat „răsfăţat, răzgâiat”, şi-a ieşit „vindecat de fasoane, nazuri, ifose”; a intrat nemulţumit, a ieşit  „cunoscând fericirea”; a intrat „nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri”, a ieşit nepăsător; soarele şi viaţa îi spuneau puţin, acum ştie să guste „felioara de pâine cât de mică”, să admire „mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul”; iese împăcat: cu cei cărora le-a greşit, cu prietenii şi duşmanii, ba şi cu sine însuşi. Mulţumeşte sincer, făgăduieşte serios… Dar – se întreabă monahul – câţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gândul sceptic nu îl clatină totuşi pentru că „experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă”. Tot Steinhardt: „Poate că aici, în închisoare, trebuia să rămânem cu toţii. Poate că era mai uşor, mai bine.” Dar, mai uşor şi mai bine este şi în prima „închisoare” (primul rai: pântecele matern – vezi excelentul desen-animat Get Out) şi în cea de-a doua „închisoare” a omului (care durează câtă vreme omul are părinţi – vorba poetului – „pe pământ, nu în gând”). Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare (din orice fel de închisoare) trebuie să crească în proporţii de necrezut. 

***

Alexandru Tatos (regizor, scenarist la: Mere roşii, Rătăcire, Secvenţe, Secretul … armei secrete ş.a.), la moartea mamei sale: „S-a dus omul care m-a iubit cel mai mult... M-am purtat urât cu ea, nervos, nu i-am făcut toate plăcerile – cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi – şi asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care n-am să-l pot umple niciodată. Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă păzeşti! Draga mea mamă.....”

***

Despre morţi numai de bine, se zice. Înţeleg sâmburele acestui gând abia la o slujbă de pomenire, atunci când preotul se roagă pentru iertarea greşelilor robului / roabei lui Dumnezeu, pentru dezlegarea de tot ceea ce ţinuse răposatul legat pe pământ: „Toate câte a greşit să i se ierte.” Este, în aceste rugăciuni de pomenire a celor adormiţi, semnul neuitării lor peste veacuri. Ei mor abia atunci când noi, cei care încă mai facem – o vreme doar – umbră pământului, uităm (sau nu mai vrem) să ne rugăm pentru ei. Când îi ignorăm (cu sau fără de voie) din ruga noastră, care – fără pomenirea lor – nedesăvârşită este.

Lumina cea adevărată

Găsesc în manualul de educaţie civică al fiului meu (pentru clasa a III-a) lecţia „Persoane cu nevoi speciale”. Acolo, un exerciţiu le cere copiilor să transpună în cuvinte, pentru un nevăzător, lumea de forme şi culori pe care, în mod obişnuit, văzătorii o percep. O imagine face cât o mie de cuvinte. Dar ce cuvinte să alegi pentru a-l face pe un nevăzător din naştere să înţeleagă – doar din auzite – compoziţia unui peisaj, a unui tablou? OK, pentru văzători (în general, pentru cei fără nici un handicap evident) ei, orbii, sunt altfel. Cel mai adesea – cu un fals sentiment de milă (emoţie care presupune, în fapt, pătimirea împreună) şi un autentic sentiment de silă – sunt etichetaţi drept infirmi, deficitari, handicapaţi. Dar cum să-l faci pe orbul care nu a văzut niciodată lumina zilei să priceapă că e deficitar? Deficitar de ce? De o calitate (pe care nu a pierdut-o pentru că nu a avut-o niciodată) despre care îi vorbesc văzătorii, însă pe care orbul nu are cum s-o decodifice cu sistemul său mintal şi senzorial (dar nu vizual): aceea de a diferenţia culorile, formele, distanţele?

***

Mă gândesc la Părintele Teofil (┼ 2009), cel care a învins vămile întunericului (s-a născut orb) şi ale întunericului din minţile multora hrănindu-se zilnic – sacramental, desigur – cu „lumina cea adevărată” şi cu „duhul cel ceresc”. Câtă bucurie a ştiut el să împartă oamenilor, zecilor de mii de oameni care-l cercetau şi care nu aveau nicio problemă cu irişii lor. Parcă lecţia lui de viaţă face cât toată propaganda mediatică (foarte corectă din punct de vedere politic, cum altfel?) prin care cetăţenilor li se cere să fie atenţi, calzi, grijulii, răbdători etc. cu persoanele care au „nevoi speciale”. De fapt existenţa longevivă a Părintelui Bucuriei (a vieţuit pe pământ 80 de ani) nu poate fi substituită de nicio acţiune civică disabled friendly. Cercetată mai atent, vieţuirea sa minunată ne face să ne întrebăm, noi care am putea distinge atât de uşor binele de rău, cine este cu adevărat văzător şi cine nu. Şi, mai ales, care este lumina cea adevărată…

Apocalypse, now

Deunăzi, un simpatic elev de-al meu de clasa a XI-a îmi spunea că abia aşteaptă vacanţa mare pentru că s-a săturat de şcoală. I-am atras atunci atenţia că s-ar cuveni să folosească alt cuvânt, altă sintagmă. Căci nu se referea la şcoală (adică: studiu, învăţare, disciplină, ascultare, educaţie întru înţelepţire şi deprinderea dreptei socotinţe), ci la drumul spre clădirea numită şcoală, precum şi la timpul pierdut adesea faţă cu dascăli blazaţi sau lipsiţi total de orice chemare pedagogică. Ori asta e cu totul altceva. Pentru că e absurd să te saturi de ceva ce nici măcar nu ai început să cunoşti. Iar elevii de azi (cu puţine excepţii, desigur) nu au pus încă un început bun la studiu, învăţare, educare etc. E foarte adevărat (şi de aceea nu îi consider pe ei principalii vinovaţi) că şi specia profesorului (bun pedagog, iubitor de copii, gata să explice, să deschidă mintea învăţăceilor) este pe cale de dispariţie, nu doar a elevului (silitor, conştiincios, sârguincios). Ce să mai spunem atunci de specia părinţilor, care fie sunt divorţaţi, fie sunt plecaţi în străinătate (şi copiii sunt lăsaţi în grija bunicilor, a mătuşilor, fraţilor mai mari sau a cui s-o mai nimeri), fie nu-i interesează de soarta propriilor odrasle…Foarte rar – din ce în ce mai rar – îmi e dat să întâlnesc elevi la care să simt lucrarea părinţilor, grija lor pentru a-şi cizela şi cultiva copiii. Sau munca dascălilor din clasele primare şi gimnaziale. (De aceea da, subscriu şi eu: există semne că sfârşitul lumii e aproape -  asta apropo şi de extrem de eficienta bombă mediatică prin care se „profeţeşte” Apocalipsa pe 21 mai a.c. E suficient să deschizi televizorul, să vezi cum a decăzut sistemul educaţional de la şcoala primară până la universităţi. Şi te apuca groaza de viitor.)

Nu pot uita întâlnirea crucială cu Inginerul, de la mijlocul anilor 80. Terminase liceul înainte de instaurarea „democraţiei populare” (1944) şi a sovietizării ţării. Bacalaureatul consta în vreo zece probe, la toate probele orale (matematică, fizică, istorie etc.) putea asista cine dorea. Când am văzut prima oară Glissando (secvenţa flash-back în care personajul principal retrăieşte emoţiile examenului de admitere la liceu) mi-am amintit de cuvintele Inginerului. Acesta mă tot întreba ce cărţi am mai citit. Pe atunci nu se născuse în mine dragostea pentru literatură (el avea să mi-o activeze şi, de asemenea, să îmi pregătească sufletul pentru întâlnirea cu muzica clasică) şi citeam foarte puţin. Fusesem exclusiv orbit de filme, filme, filme. Iar el îmi povestea de vacanţele sale de vară când mergea la câmp cu o valiză de cărţi. Pe care le citea din proprie iniţiativă. Din păcate însă pasiunea sa pentru literatură, pentru artă şi frumos nu s-a întâlnit cu mirarea şi emoţia pricinuite de trăirea liturgică. Ca mulţi intelectuali („iluminaţi” nu atât de lumina Taborului, ci de gândirea enciclopedică a iluminiştilor), era ateu. Cel puţin aşa se definea. Curios că în această privinţă nu a reuşit să mă convingă – Dostoievski mă acaparase deja nu datorită subtilităţilor sale psihologice (cum pretindea Inginerul), ci pentru felul în care a pus în cuvinte tragedia omului care s-a rupt de Dumnezeu, de Biserică. Este exact tema principală a filmului pe care tocmai îl văzusem (şi care mă obseda încă de la începuturile adolescenţei): Călăuza.

Ei bine, pentru cei care-şi fac dumnezei din „cultura omenirii” sau din puritanismul moralei creştine (într-una sau alta din formele sale) este extrem de greu (ba chiar cu neputinţă) să-i convingi de adevărata chemare a omului: îmbisericirea minţii. Numai în ultimele două zile m-am confruntat cu ambele variante de „liberă cugetare”. Jiri Menzel, cunoscutul regizor ceh (Trenuri strict supravegheate, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, L-am servit pe regele Angliei ş.a.) răspunde întrebărilor lui Cristian Tudor Popescu, pedalând pe relaţia dintre ortodoxie şi totalitarism (în Europa de Est), dintre ortodoxie şi corupţie (şi starea de indiferenţă generală), lăudând în acelaşi timp civilizaţia papistă şi mai ales ordinea şi disciplina ţărilor nordice (majoritar protestante, spune el). Mult mai cinstit ar fi fost poate să constate doar starea de indiferenţă generală din România, fără a pune în cârca învăţăturii creştin-ortodoxe (aşa, după ureche) tot ce merge anapoda în societatea românească de la începutul mileniului trei. Dar pentru asta ar fi trebuit ca simpaticul regizor ceh şi, deopotrivă, încrâncenatul ziarist care i-a luat interviul, să aibă habar de ceea ce contestă. Nu are, niciunul nici celălalt. La fel ca elevul meu care spune că-i sătul de şcoală, când el de fapt (asemenea multor colegi de-ai săi) nu a ajuns încă să simtă truda studiului, a lecturii, a învăţării. Pe de altă parte, o cunoştinţă de-a noastră ne-a dat de ştire că în ultima vreme nu a citit decât Biblia şi că foarte curând va deveni adventistă. Şi în cazul ei îşi spune cuvântul foamea de „clarificare” legalistă cu „împărăţia spiritului”, de „iertare de păcate” – privilegii de care va fi fost asigurată numaidecât de „binefăcătorii” care au convins-o să se „pocăiască”. Pe fondul unei ignoranţe totale, evident, în ceea ce priveşte îndatoririle omului îmbisericit prin Botez. Şi ajungem iar la Dostoievski (teologul, nu psihologul):

Omul nu poate trăi fără să îngenuncheze;

el n-ar putea suporta aceasta, nu, n-ar fi în stare;

când îl reneagă pe Dumnezeu, el îngenunchează în schimb

înaintea unui idol de lemn, de aur, ori închipuit.

Nu, toate acestea nu sunt (nu ar trebui să fie) pricini de mirare. Nici graba cu care elevii declară că urăsc şcoala (înainte de a învăţa ce înseamnă şcoală, studiu, profesori entuziaşti), nici graba cu care Jiri Menzel arată cu deştu’ spre învăţătura creştin ortodoxă (principalul vinovat al înapoierii Europei de Est, crede el şi nu numai el), nici graba cu care oameni din imediata noastră apropiere întăresc rândurile creştinilor certaţi cu Biserica şi înregimentaţi în asociaţii, denominaţii, secte etc. (Pentru câtă vreme şi cu ce urmări va rămâne de văzut.) Vrednică pricină de mirare, în veacul nostru înnebunitor şi al tuturor libertăţilor („rinocerizărilor”) posibile, este încăpăţânarea de a-ţi mărturisi credinţa în context liturgic, nu după cum te taie capul. De a cinsti icoanele şi de a te abţine de la judecarea lor după „logica” vremurilor „noi”. Pentru că nu Dumnezeu este minunea, ci omul care (asemenea personajului principal din Rinocerii lui Eugen Ionescu) nu vrea decât şi numai acest lucru: să rămână om până la capăt.

"Ecce puer" by James Joyce

Of the dark past A child is born; With joy and grief My heart is torn. Calm in his cradle The living lies. May love and mercy Unclose his eyes! Young life is breathed On the glass; The world that was not Comes to pass. A child is sleeping: An old man gone. O, father forsaken, Forgive your son!

Amarcord

Secvenţă de neuitat din Căinţa (Abuladze): Nino Baratello este arestată de KGB şi luată într-o noapte de o dubă care se pierde într-un tunel întunecat. Micuţa Ketty (are vreo şapte ani doar) îşi ia astfel rămas bun pentru totdeauna de la mama ei: o priveşte cum stă printre gratii în remorca acelei dube, cum dispare în noapte…Dumnezeu ne ia la El, spunea Pr. Robert, atunci când nu mai putem face nici un pas înainte, ca să nu apucăm să facem nici un pas înapoi. Altfel spus, „la fix”, la „momentul oportun”. Desigur, după logica de nepătruns a „celor de sus”, pe care acum – înainte de „marea trecere” – le înţelegem doar „în ghicitură”.

***

Potrivit acestei logici, şi mama a trecut prin vămile halucinaţiilor post-operatorii (acum aproape patru săptămâni, la intenzivszoba, până când – următor unei embolii pulmonare – inima i-a cedat) după un plan scris pe fruntea ei cu cerneală simpatică, de „Marele Anonim”. Şi poate că parte din această „regie” era şi ceasul de taină sub semnul „amarcordului” (literal: „îmi amintesc”), când încerca să mă facă să-i vorbesc despre amintirile mele din copilărie şi să-i spun o poveste. Când, pentru prima oară în viaţă, mi-a mărturisit că ar fi fost bine să nu fi luat viaţa în piept de una singură, atunci când credea că sparge munţii, că tinereţea (fizică) e fără bătrâneţe. Eu doar am ascultat-o, atâta cât a mai apucat să vorbească în betegszoba când am stat alături de ea, în acele clipe care au trecut mult prea repede. Şi am rămas acum cu starea de Agenbite of Inwit (sau, în traducerea lui Mircea Ivănescu la Ulysses, „remuşcătura duhului lăuntric”) pentru tăcerea mea de atunci.

***

Evtuşenko:

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

Air

Amară consolare: copiii e firesc să-şi îngroape părinţii, nu invers. Şi copiii, dacă stau să-şi  cerceteze inimile, îi plâng la despărţire pe cei care le-au dat un nume. E treaba fiecărei generaţii în parte să-şi plângă părinţii. Dar pe strămoşii noştri uitaţi (vorba lui Paradjanov) cine-i mai plânge? Cine mai stă să le desluşească umbrele? Cei care îi vor fi plâns cândva (descendenţii lor direcţi) sunt, la rândul lor, oale şi ulcele…Şi totuşi, mai există (slavă cerului pentru asta!), încă mai există pe pământ acel loc de taină (pe care Tarkovski-l numeşte Zona) unde sunt pomeniţi în veac toţi cei „adormiţi în Domnul”. Abia acolo, în Zonă, scapi de singurătate, de ciuma individualismului şi de uitare. Devii – datorită încăpăţânării de a nu renunţa la Rânduială – parte din „memoria colectivă”. Acolo se „deschid cerurile”, iar „cerul se scoboară pe pământ”. (Dacă şi numai dacă homo esteticus apucă să-şi săvârşească lucrarea, asemenea celor care – la cumpăna dintre primul mileniu şi al doilea – au slujit în Hagia Sophia atunci când emisarii cneazului rus au fost nu atât convinşi, cât seduşi de frumuseţea „teologiei în culori” a Bisericii.)

Tarkovski, în Nostalgia: „O, mamă! Aerul este acel lucru care se mişcă în jurul capului tău şi devine mai clar atunci când zâmbeşti”

Ei au rămas oameni...

Am revăzut şi documentarul lui Nicolae Mărgineanu (Universităţi şi închisori) despre tatăl său – eminentul savant, deschizător de drumuri în psihologia secolului XX – al cărui nume l-a moştenit. Unul din cercetătorii de elită indezirabili în „obsedantul deceniu” şi jumătate, căci a petrecut 16 ani în puşcărie, care a avut puterea să mai trăiască încă pe-atât după eliberare („graţierea” din 1964). Omul a studiat la principalele universităţi din Europa (Germania, Anglia) şi America, după care s-a întors în ţară. A intervenit pe lângă americani pentru retrocedarea Ardealului imediat după 1944 (într-un fatal contratimp istoric, pe când elita politică era formată în principal din cetăţeni de alte etnii decât cea română) şi, acuzat fiind de spionaj pentru americani, a fost întemniţat, torturat şi – în cele din urmă – călit ca om. Şi aşa s-a călit oţelul – caracterele de oţel ale atâtor şi-atâtor oameni dârzi.

Urmărind acest episod de „memorial al durerii” m-am întrebat câţi dintre tinerii (şi nu numai) posibili spectatori ai acestui film ştiu ce-nseamnă o elită intelectuală şi felul în care aceasta – în deceniile cinci-şase – a reuşit să transforme (pe şest, desigur) închisorile în amfiteatre. Exact ca-n mărturia lui Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), unde aflăm despre orele-conferinţe susţinute de tot felul de distinşi oameni de ştiinţă şi cultură în faţa auditoriului din celule, format nu numai din titraţi, ci şi din oameni altminteri fără dragoste de carte (muncitori şi ţărani fruntaşi ce deveniseră indezirabili într-o societate bazată pe teroare şi pe nimicirea celor lucrători şi sârguincioşi).

Pe cine mai interesează cărţile de psihologie ale lui Nicolae Mărgineanu (Psihologia exerciţiului, Psihologia germană contemporană, Psihologia învăţării, Psihologia franceză contemporană, Psihologia configuraţiei, Analiza factorilor psihici, Psihologia persoanei, Psihotehnica în marea industrie, Problema evoluţiei, Natura ştiinţei, Sub semnul omeniei, Psihologie şi literatură, Condiţia umană, Psihologie logică şi matematică ş.a.) într-o vreme când numele Mărgineanu are cu totul şi cu totul alte rezonanţe în România? Pentru cei tineri (şi nu numai) el este sinonim cu hit-ul pop „Mă iubeşte femeile”, al lui Mihai Mărgineanu. Poate că pe aici, printre „vedetele” – agramate, agresive, mitocane – apărute peste noapte şi confecţionate de micul ecran otevizat ar trebui să-i căutăm pe urmaşii savantului Mărgineanu şi ai celor asemenea lui, care au înfruntat frigul, foamea şi umilinţele din închisori. Ei sunt, azi, „elita” ţării şi vor mai fi încă multă vreme de-acum înainte…

 

***

P.S. Câteva evenimente muzicale de care, cu Theodor, m-am bucurat: Orestia II de Aurel Stroe, un recital de orgă & cello (Alexandru Moroşanu şi Georges Athanasiades au interpretat lucrări de J.S. Bach, B. Marcello, A. Vivaldi, Fr. Liszt, J. Berky, G. Tartini şi Jehan Alain) şi recitalul ansamblului „Percutissimo” al Facultăţii de Muzică din Timişoara (condus de Doru Roman), cu următorul program: L. Denev – Drumland; S. Fink – Paderissimo; C. Bright – The Wild Boys; M. Ohana – Etudes Choregrafiques; P. Long – Strange Loops; E. Varèse – Ionisation.

Am revăzut Secvenţe (capodopera lui Alexandru Tatos), un excelent document al anilor 70-80 din România socialistă. Cei care au radiografiat societatea românească nefardată sunt chiar membrii echipei de filmare, în frunte cu regizorul-scenarist (Tatos), cu directorul de imagine (Florin Mihăilescu) şi pictorul-scenograf (Andrei Both). Suntem în zona Fellini (8 ½), Wajda (Totul de vânzare), François Truffaut (Noaptea americană) etc.. Filmul lui Tatos este însă şi un eseu despre singurătate (vezi primele două episoade: „Telefonul” şi „Prospecţia”), dar şi o punere pe tapet (cu ironie, desigur) a kitschului cel de toate zilele din ţărişoara noastră (vezi birtul jalnic la care şef este acel Crăcănel tradus de-o Miţă Baston de care, asemenea personajului caragialesc, nu se poate despărţi; interiorul sufrageriei sale şi colecţia de … ascuţitori etc.). Dar Secvenţe este, mai ales, un studiu (mereu ironic) al relaţiei victimă-călău (vezi al treilea episod: „Patru palme”).