Enigmatici şi cuminţi

Praznicul Adormirii Maicii Domnului îmi evocă mai ales imagini de tipul celor zugrăvite de Andrei Tarkovski în Oglinda sau de Alexander Sokurov în Mama şi fiul. E în firea omului să simtă o nemăsurată şi de negrăit tandreţe în preajma celei care – vorba lui Blaga, din poemul său, „Leagănul” – i-a legănat „întâiul somn şi, poate, întâiul vis”.

În Oglinda, Tarkovski pare să spună că datoria pe care omul o resimte faţă de cei ce, aşa cum scrie un popular poet (Adrian Păunescu), „enigmatici şi cuminţi, lângă noi se sting şi mor”, este cu neputinţă de plătit îndeajuns. Dintr-o astfel de datorie de a mărturisi dragostea (şi nostalgia) faţă de părinţi şi faţă de casa părintească, de a recupera amintirile uitate ale copilăriei, când totul era încă posibil, s-a născut – mărturiseşte Tarkovski – Oglinda. Un alt poet de peste Prut (Grigore Vieru) îşi mărturisea şi el târzia dragoste de fiu în poemul „Iartă-mă”:

Iartă-mă, ţi-e părul alb, înzăpezit,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă, pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum, grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.

La Sokurov, în Mama şi fiul, o mamă grav bolnavă este purtată de fiu pe ale sale braţe, printre colinele verzi ale unui colţ de Rusie. În icoana ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului, Hristos Îşi ţine în braţe Maica Sfântă (sub forma unui prunc). Reînvie versuri celebre ale unui hit folk din cenaclurile UTC-iste: „Tatăl meu, băiatul meu…mama mea, fetiţa mea.”

Undeva, într-un colţ de memorie, port încă vie şi amintirea relaţiei mamă-fiu din zguduitorul Recviem pentru un vis. Copleşitor, dincolo de stilul Aronofsky – răvăşitor, sofisticat, profund poetic – e sentimentul singurătăţii acelei mame, refugiul ei în emisiuni TV şi reţete de slăbire mincinoase, cu efecte devastatoare. La sfârşitul filmului, după infernul dependenţei progresive de pilule (care-i provoacă mari tulburări în organism şi-i rătăceşte iremediabil minţile) şi de promisiuni deşarte din partea unor şarlatani jurnalişti de televiziune (care-i dau speranţe false  că va ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate într-o emisiune TV gen „Surprize, surprize”), mama (jucată magistral de Ellen Burstyn) se autosugestionează cu o fărâmă de rai imaginar: pe patul de spital (unde ajunge în urma unui tratament cu electro-şocuri) îşi închipuie că acolo, pe platoul „Surprizelor”, îşi reîntâlneşte fiul (îmbrăcaţi amândoi la patru ace) căruia-i spune: „Oh, Harry…Te iubesc, Harry!” Replica fiului (tot imaginară, pentru că Harry este şi el – pe cealaltă coastă a Americii – într-un alt spital, unde unul din braţe tocmai i-a fost amputat, în urma cangrenelor survenite datorită supradozajului de stupefiante): „Şi eu te iubesc, mamă!”

Asta e în filme sau în literatură. În viaţă, pentru mine, rămâne veşnic replica mamei din Recviem, înainte cu câteva clipe doar de a pleca în lumea umbrelor (via un „purgatoriu” de zece zile petrecut într-o sală de operaţie şi apoi la terapie intensivă). Replica fiului avea să fie rostită, cu întârziere, printre lacrimi către mama sa intrată deja în comă.

Awakening

Amicul Lucian Mircu – aflu de pe Marele ecran, blogul unde publică gânduri, opinii, cronici – a fost fascinat de un (relativ) recent film românesc: Portretul luptătorului la tinereţe. Titlul (câţi ştiu asta?) este o pastişă la adresa unui roman celebru de limbă engleză (un buildungsroman), apărut cu aproape o sută de ani în urmă: A Portrait of the Artist as a Young Man, de James Joyce. Naraţiunea filmului (inspirată, cum se zice la Hollywood, din „fapte reale”) l-a incitat pe Lucian (i-a schimbat, spune el cu un entuziasm contagios, viaţa), care până la întâlnirea cu filmul lui Constantin Popescu jr., a bănuit neamul românesc de laşitate în momentele cruciale din istoria sa („o naţiune de slugi şi vânzători meschini”).

Portretul luptătorului… l-a acaparat pe amicul meu prin „valoarea istorică, emoţională”, iar nu prin calităţile sale „estetice, cinematice”. Înţeleg, cred, foarte bine, „revoluţia” din gândirea lui Lucian. În urmă cu vreo 20 de ani şi eu descopeream – nu printr-un film, ci prin câteva cărţi – câteva nuclee de rezistenţă anticomunistă. De la noi şi din lumea mare: Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), iar mai recent (acum vreo doi ani) am ajuns şi la Soljeniţîn (Arhipelagul Gulag). Şi încă alţii. Nu pot uita nici cruciala întâlnire de pe marele ecran (o, tempora!) cu răscolitoarea Căinţă de Tenghiz Abuladze (şi cu al său final: „Ce drum e acela care nu duce la biserică?”).

Lucian a ajuns astfel să se documenteze serios despre subiectul cu pricina: rezistenţa românească anticomunistă din munţi. A participat chiar la o conferinţă pe această temă („Zilele Rezistenţei Naţionale Anticomuniste”) susţinută la Mănăstirea Sâmbăta. A descoperit, spune el, o altfel de Românie, altfel de români. O observaţie: ţara aceasta pe care cu atâta bucurie a descoperit-o (slavă Domnului!) credea „în Dumnezeu şi în neam”, dar în (sau prin) Biserică, ascultând de rânduielile ei. Îmi amintesc, involuntar, de una din apariţiile TV ale hâtrului Ernest Maftei, supranumit Bădia, care nu era străin de experienţa legionară. Povestea actorul (cu vreo 15 ani în urmă) că mulţi tineri au fost încântaţi de poveştile (auzite de la el şi de la alţii) cu legionari. Actorul a observat că tinerii de azi erau sensibili la „faptele de arme”, „de vitejie” ale bravilor care au înfruntat „puterea populară” instaurată abuziv în 1944 în România. Că erau atraşi de anecdotica mişcării de rezistenţă, însă nu mergeau de loc la biserică. „Mai mergeţi pe la biserică, fraţilor!” a fost, atunci, îndemnul cunoscutului personaj, către junii seduşi de întâmplările minunate ale „fiilor munţilor” care s-au opus terorii. Aceştia din urmă au supravieţuit mai ales prin modul de viaţă liturgic descoperit şi – adesea în cele mai inumane condiţii – aplicat de ei. „Am făcut din celulă chilie” afirmă unul din supravieţuitori, în documentarul Demascarea lui Nicolae Mărgineanu, pe care şi Lucian l-a vizionat recent. „Suferinţa ne-a fost dascăl” – spune altul. Dintr-o dată lucrurile încep să se lămurească. Experienţa le-a fost pecetluită de cel mai mare duşman al vremurilor moderne (în care confortul, comoditatea, interesele materiale sunt aşezate la loc de cinste): suferinţa, tortura, brutalitatea extremă. Şi adaugă, spunând că fără ele, trăirea lor creştină ar fi fost infinit mai slabă. La urma urmei are dreptate. Acolo, în închisorile regimului totalitar din anii 45-64, se putea învăţa – în ore mereu suplimentare de „curs practic” – lecţia iubirii de duşmani, care e piatra de încercare a oricărui se încumetă să-şi poarte crucea şi să-I urmeze Lui. Poate că – deşi, aşa cum remarcă Lucian, nu reiese prea bine din film – Biserica şi ale sale restauratoare ritmuri liturgice sunt forţa care le-a dat un ideal şi personajelor cuprinse în filmul lui Popescu jr. Care – ne spune Ion Gavrilă Ogoranu, autorul cărţii din care s-a inspirat filmul – „nu sunt personaje, dragă cititorule, sunt oameni vii, care au trăit cu adevărat, care au jertfit mult şi care nu mai au pe lumea asta decât cele câteva rânduri scrise în volumul de faţă...”.  Poate că în numele acelui ideal („îndumnezeirea prin har”), izvorât din Biserică, au trăit în izolare cei din cetele de rezistenţă anticomunistă din munţi.

Câteva întrebări se impun: Cât suntem de pregătiţi să primim acest cuvânt, noi cei crescuţi în hibernarea călduţă de după 1965 şi/sau în zăpăcitoarea „tranziţie” spre „pluralism”, „democraţie” şi o societate „tolerantă”, de după 1990? Berdeaiev parcă spunea că e nevoie de un nou Ev Mediu. Oare de ce anume are nevoie lumea de azi ca să se trezească, aşa cum se va fi trezit (oare?) în urma ravagiilor pricinuite de cele două războaie mondiale? Oricum, nu e de dorit a se invoca dezastre şi calamităţi (naturale sau provocate de oameni) în numele „deşteptării omenirii”. Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru şi acolo se cade – mereu atenţi, la tot şi la toate – s-o căutăm. Lipsa împrejurărilor „prielnice”, a „călăuzelor vrednice” etc. nu sunt decât scuze invocate spre a ne acuza, noi pe noi, de păcatul cumplit al indiferenţei.

Losing his religion

A fost odată ca niciodată…Eram în penultima clasă de liceu, aveam aproape 18 ani şi – recunosc – dintre scriitori (atunci când nu mă gândeam la abisalul univers dostoievskian) mă obseda James Joyce, ale cărui obscure (dar pentru mine încântătoare) opusuri tocmai le citisem: Ulise, Portretul artistului în tinereţe, Oameni din Dublin. În această ordine. Ei bine, într-o zi de sâmbătă a anului 1986 am participat la o „sesiune de comunicări ştiinţifice” cu o lucrare intitulată „Evoluţia personajului la James Joyce”. Titlul mi-a fost propus (alături de alte câteva variante) de un excelent dascăl de limba română (ce fusese şi inspector), pe care însă nu-l aveam profesor la clasă, dar a avut amabilitatea să mă ajute să găsesc un topic pentru lucrarea mea. Era un tip exigent şi drept, la care nu se putea să treci dacă nu citeai (poezii, romane, piese de teatru, critică literară) pe rupte. O, tempora! Seara, ca de obicei, mă uitam la televiziunea iugoslavă. Pe atunci TV Novi Sad transmitea, sâmbăta, un al doilea film pe la ora 23.00. În mintea mea era doar Joyce. Mă gândeam atât de intens la cărţile lui încât ajunsesem să-mi zic aşa: Ce-ar fi să dea sârbi un film după Joyce? Şi filmul de la ora 23.00 începe cu un peisaj din natură (un râu ce curge la vale dintr-un munte), muzică tradiţională irlandeză în fundal, iar pe ecran apare titlul: A Portrait of the Artist As A Young Man. Nu-mi venea să cred ochilor! Vârsta crudă  pe care o aveam atunci mă predispunea la interpretări în cheie „paranormală” a realităţii. Difuzarea acestui film nu doar într-o perioadă, ci chiar în clipa în care mă gândeam la Joyce, mi se părea un „semn”. Unul din multele „semne” ce mi s-au „arătat”şi pe lângă care am trecut poate, prea repede…Recent am regăsit acest film din 1977 în format digital, în luxoasa librărie Cărtureşti de pe bv.  Magheru di Bucureşti. Era alături de o altă ecranizare (tot necinematografică) după Joyce: Ulysses. Descopăr aceste filme şi pe you tube. Nostalgie…

Acum, după (mai bine de) 20 de ani, cu alte „antene”, încă mă mai gândesc la Joyce. La revolta sa pe romano-catolicism (preoţi, biserici etc.) produsă în urma unei fisuri. Pentru că începuse bine (ori ba?), cu lecturi intense din scolastici (Toma d’Aquino la loc de cinste), cu experienţa confesionalului etc. Dar ceva se rupse în el şi nu se mai putea mărturisi şi cumineca („fiindcă şi cuminecătura s-ar putea să fie trupul şi sângele fiului lui Dumnezeu şi nu o fărâmă de pâine”). Şi-a pierdut credinţa (romano-catolică). Şi în cazul lui, cred, a fost o fricţiune fatală cu puritanismul unei societăţi. La fel s-a întâmplat cu Nietzsche sau Ingmar Bergman, care au fost terorizaţi, în familie, de rigorismul patern al unui tată pastor (luteran). Spre deosebire de preotul (romano-catolic) de ţară al lui Bernanos (şi Bresson, în film: Jurnalul unui preot de ţară), spre deosebire de Nazarin al lui Buñuel, Joyce s-a autoexilat nu numai geografic, dar şi spiritual. Când un amic îl chestionează: „Aşadar, nu intenţionezi să devii protestant?”, Stephen Daedalus (alter ego-ul lui Joyce din Portret şi Ulise) răspunde: „Am spus c-am pierdut credinţa, nu că am pierdut respectul faţă de mine însumi. Ce fel de eliberare ar fi aceea, să părăseşti o absurditate logică şi coerentă ca să îmbrăţişezi una nelogică şi incoerentă? … N-am să slujesc ceva în care nu mai cred – fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea – şi-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi pe cât de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc – tăcerea, exilul şi viclenia.” Rebelul Joyce  continuă să pluseze: „Nu mă tem a fi singur sau a fi respins de dragul altuia sau a părăsi orice va trebui să părăsesc. Şi nu mă sperie să fac o greşeală mare, o greşeală de-o viaţă, poate chiar cât veşnicia de mare.” Vorbele sentenţioase ale celui care avea să dea lumii două şarade geniale (Ulysses, Finnegan’s Wake) îmi par, acum, că risipesc doar amăgitoare sclipiri luciferice…

Seduction

Pe platoul TVR, în luna februarie a.c., amfitrionul emisiunii „Dialog spiritual”, prof. univ. Claudiu Arieşan a vorbit aşa despre oamenii de film (actori, regizori, compozitori, directori de imagine etc.) despre care am scris în Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc: „Oameni pe care în primul rând Marian  îi iubeşte cu adevărat, îi venerează la un mod strict cultural, fără să-i adore, văzându-le şi slăbiciunile şi alunecările, dar în umanitatea lor îi propune – şi-i propune – ca modele de interpretare culturală.” Cu o precizare: că drumul până la iubire şi „venerare în sens cultural” a trecut printr-o fază de „adorare”. Acum, detaşat, înţeleg că – inconştient – căutam şi iubeam la ei (în opera lor) ceea ce preţuiesc şi acum la filmele lor – acele „frumuseţi uitate”, majoritatea făurite în condiţii de dictatură (înainte de 1990): aspiraţia spre absolut. Deh, erau vremuri pe când corectitudinea politică („toleranţa”, negarea nătângă şi ilogică a existenţei unui adevăr absolut etc.) nu era dezideratul suprem. De aceea absolutul încă mai putea să fascineze, să seducă artistul.

*** 

O altă seducţie, din acei ani: tele play-ul pe care-l descopăr pe you tube, filmul englez Little Lord Faunterloy. A rulat şi în cinematografele româneşti în vara anului 1984, cu titlul Micul lord. O melodramă pe o temă nobilă: reîntregirea familiei. Un tânăr lord (care-şi descoperă „sângele albastru”, copil fiind, şi se mută din America în Anglia) reuşeşte să-l împace pe bunicul englez (ursuz şi mândru de condiţia sa nobilă) cu mama sa americană (de condiţie socială umilă, dar demnă). Interpretul principal – un copil teribili în anii aceia: Ricky Schroder, figură cunoscută dintr-un blockbuster difuzat şi el pe ecranele româneşti (The Champ sau Campionul de Franco Zefirelli, cu Jon Voight şi Faye Dunaway) – este secondat de Alec Guiness (l-a jucat pe Obi-Wan Kenobi în Star Wars). Nu ştiam eu că abia peste 27 de ani aveam să aflu, la mama, pacea din finalul acestui film care – mărturisesc – m-a sedus. Şi nu ştiam, desigur, că această pace îi va fi – minunatul, sublimul – cântec de lebădă…

Printre stele

Am tradus în româneşte un documentar: The Living Matrix. Poveşti de vindecare miraculoasă şi teorii ştiinţifice revoluţionare. Organismul conţine în sine leacuri pentru cele mai teribile boli, iar intervenţiile chirurgicale sunt agresiuni asupra corpului uman. Şi încă ceva: inima omului are raţiune şi, înaintea creierului, primeşte informaţii care se depozitează apoi în subconştientul uman (explorat de Tarkovski în Solaris şi Călăuza), unde zac şi lucrează tot felul de excrescenţe, tumori etc. Cum ar veni: propriile gânduri (sau vorbe puse „la inimă”) sunt pricina bolilor pe care le dobândim. Şi, printr-o condiţionare inversă, tot gândurile noastre ne vindecă, prin autosugestie (metoda placebo), atunci când ajungem să facem pace în noi, să oprim furtunile care ne răscolesc sufletul. Oricum, merită încercat, indiferent de rezultatul final.

Fără să ştie de toate astea, mama, în ceasul din urmă, a izbutit. Aşa a plecat spre sala de operaţie (ca apoi să treacă printr-un „purgatoriu” post-chirurgical de nouă zile): împăcată, fără balast resentimentar. Ascult, acum când scriu, un remix dance al celebrei teme muzicale din Siberiada (compozitor: Eduard Artemiev) şi sunetele electronice produse de trupa PPK la sfârşit de mileniu doi mă iau cu ele într-o nostalgică expediţie fantastică. Acolo, în zări nevăzute, printre stele, va fi odihnind acum sufletul mamei mele, al bunei mele mame…

Despre PSEUDOKINEMATIKOS - un "Dialog spiritual" @ TVR Timisoara

Pe 2 februarie 2011 (ziua când, în 1882, se năştea scriitorul-vrăjitor, James Joyce) am fost invitat de dl. prof. univ. Claudiu Arieşan la TVR Timişoara. Am participat la un Dialog spiritual despre cartea pe care am scris-o (iar librăria Cărtureşti mi-o lansase cu numai două zile în urmă, pe 31 ianuarie), despre cinematograful românesc. 

Interviul aici.

Homework

Există, în manualul de engleză English News and Views, adresat elevilor de liceu (clasa a XI-a) şi apărut la Oxford University Press (prima ediţie: 1998), următorul text: „What Values Are Left?”. El figurează ca un fel de coda pentru capitolul „Changing Realities”. Aşadar: Ce valori au mai rămas oamenilor? Sau, cum ar spune un menestrel rock din veacul XX, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni…” In nuce: Prea puţin ştiau Darwin, Marx şi Freud (şi, am putea adăuga, Nietzsche) ce revoluţie intelectuală şi morală aveau să declanşeze ideile lor. Dar chiar şi acum, după aproape două sute de ani, suntem oare conştienţi de colosala influenţa a gândirii acestor oameni asupra noastră (supravieţuirea celor puternici, „dreptatea socială”, subconştientul ca depozitar al vieţii reale al omului)? Halal lume nouă, adaugă autorul textului.

Am postat pe facebook un comentariu la Călăuza lui Andrei Tarkovski. Cineva, unul din prietenii virtuali, a venit cu primul feed-back: „Un film genial.” Am încercat să-i răspund, arătând că nu termenul „genial” este cel mai potrivit (geniali sunt artişti ca Tarantino, de exemplu) în acest caz, ci „profetic”. Am argumentat că un astfel de film (ca si celelalte filme ale lui Tarkovski) ne pregăteşte – dacă îl privim cu atenţie, cu ochiul curat – nu pentru o altă vizionare de film(e), ci pentru taina Mărturisirii, pentru Biserică – ambele atât de proscrise în „minunata lume nouă”. Dar e nevoie să vezi Călăuza dincolo de „stil”, de anecdota S.F., de pledoaria de tip ecologic etc. Miracolul întâlnirii cu Dumnezeu, vine replica persoanei ce consideră filmul genial, nu este legat de un loc creat de oameni (biserica, desigur). „Călăuza ne arată drumul credinţei (un drum anevoios, greu, către locuinţa sufletului) pe care însă mulţi l-au găsit în afara bisericii” (adică „dincolo de ziduri, convenţii, dogme”, unde „nu sunt preoţi, nici ipocrizie”). Corolar: „Călăuza ne deschide ochii spre drumul Mântuirii, un drum pe care Biserica este doar un popas”. Dar interpretat astfel, filmul lui Tarkovski este sărăcit de însăşi esenţa sa, căci drumul spre mântuire – ne arată el, în spiritul Tradiţiei Patristice – trece prin Biserică. Sau ce a mai rămas din ea după furtunile iscate de gândirea lui Darwin, Marx, Freud & co.. De fapt, ce vedem în Călăuza e acest „rest” al Bisericii: nişte pereţi decrepiţi cu pardoseala inundată de ape, vecinătatea unor dune de nisip şi multe semne ale apusei civilizaţii creştine. „Tensiunea” filmului e dată însă de refuzul Profesorului şi Scriitorului de a trece pragul Camerei Dorinţelor (organul credinţei li s-a atrofiat) contrabalansat de strădaniile Călăuzei de a aduce cât mai mulţi oameni pe „calea îngustă” a Fericirii (desăvârşirea). De a-i aduce până în prag. Apoi fiecare îşi vede mai departe de lucrarea „devenirii întru fiinţă” sau a „încremenirii în proiect”.  

Un alt comentator consideră că în întreg filmul lui Tarkovski transpare eşecul. Eşecul societăţii de a pătrunde în „Zonă”, eşecul de a bloca accesul celor care doresc să pătrundă în călătoria iniţiatică de acolo. Eşecul călătorului sau al căutătorului – fie el artist, om de ştiinţă, preot, călăuză, iubit, tovarăş de viaţă. Sentinţa sa e fermă: „Nu există nimic divin acolo, după cum nu există nimic care să se opună divinului. Ea există pur şi simplu, nici urâtă nici mirifică, iar toate fantasmele îşi au originea în teama şi neîncrederea în sine a personajelor.” Cu alte cuvinte: zidurile, convenţiile şi dogmele care ne ajută, ne ghidează în calea noastră  spre mântuire, sunt în Călăuza creaţii ale propriilor noastre minţi, ca un fel de jaloane sau „bile albe”, expresii ale incapacităţii noastre (genetice?) de a fi in contact cu noi înşine, de a ne accepta aşa cum suntem, de a trăi în conformitate cu credinţele noastre cele mai lăuntrice. Peste toate, adaugă el., Călăuza vorbeşte despre „eşecul altarului” în sine, care „nu a reuşit niciodată să mântuiască pe nimeni” pentru că „cei ce ajung acolo nu doresc cu adevărat mântuirea, ci îmbogăţire rapidă sau altceva”, iar „conştientizarea acestui fapt le-a zburat creierii”. Nimic nu se schimbă în viaţa personajelor din acest film. În concluzie: omul nu reuşeşte să (se) comunice, maimuţa da. Adevărat, dar care om şi care comunicare?  

Valorile rămase omului, în acest început de veac XXI? Una singură: umanismul (trăiască Leonardo cu al său om înscris în cerc!). Valorile pe care mizează Călăuza lui Tarkovski? Credinţa, nădejdea, iubirea. Şi, ca bonus, o imensă nostalgie după pierdutele ritmuri liturgice – pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Avem de ales între două forme de nebunie: a „supraomului” de tip nietzschean şi a „idiotului” (nebunul întru Hristos). Pentru că nu este distracţie, ci predică-profeţie, Călăuza este un film cu temă (de casă): fiecare spectator este chemat să reflecteze la diferitele modalităţi de angajare în călătoria prin zona numită viaţă.

Home, sweet home

Ne-am întors acasă puţin mai repede (cu câteva zile). Numai bine am prins praznicul Schimbării la Faţă în bisericuţa de la Poliţie – acasă, cum ar veni.

Poate că zicala Home, sweet home păstrează (involuntar) ceva din energia taborică. Poate că asta au vrut să spună cei trei Apostoli acolo, când au cugetat: „Bine este ca noi să fim aici” pentru că „veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3). Poate că l-a asta s-a gândit şi Călăuza lui Tarkovski atunci când, în pragul „camerei miracolelor” spune că şi-ar dori să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!” Şi încă ceva: poate că – asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza / Stalker – omul certat cu Biserica şi rânduielile Ei, cu preoţii (grosso modo) pe care-i condamnă pentru nevrednicia lor (ba unul face trafic cu ţigări, ba altul e „imoral”, ba toţi sunt lacomi de bani şi nu educă poporul în spiritul respectului pentru aproapele, ba – mereu grosso modo – niciunul nu este „politically correct” şi nu se implică în „acţiuni sociale” etc.), nu a descoperit încă frumuseţea luminii taborice din ritmurile liturgice ale Bisericii. Nu a descoperit, pentru sine, o oază de frumuseţe liturgică, un duhovnic care să-i neteze calea spre unirea – tainică, sacramentală – cu Hristos, o biserică unde să poată spune că a ajuns la liman, că a ajuns acasă. Şi nici nu are cum să descopere toate acestea câtă vreme inima (iar unde se află inima, este şi comoara) îi este  iluminată – vorba lui Constantin Noica – de radicalismul iconoclast şi puritan (cristalofil, ar spune Steinhardt) al iluminiştilor. În numele acestei ideologii (pseudo-religii) nu ajungem să salvăm pruncul din copaie şi-l lepădăm împreună cu apa sa murdară.

Dar să nu deznădăjduim şi să nu ne smintim: lumina liturgică aşteaptă ca omul să-şi cureţe ochiul interior pentru a o contempla, pentru a o apropia, pentru a se împărtăşi cu ea. Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă.

Taxi driver

Flashback: Schitul Darvari din centrul Bucureştilor – o oază de linişte, de splendoare iconografică (iconostasul bisericii şi al paraclisului, dar şi fresca). În mijlocul acelei oaze, două nedumeriri. Mai întâi, „icoana făcătoare de minuni” cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus, care nu este decât un tablou religios cu puternice tuşe pietiste. Apoi, reprezentările cu Dumnezeu-Tatăl, „Cel Vechi de Zile” (Facerea lumii, Alungarea din rai a lui Adam şi a Evei etc.) Căruia nu poţi să-I vezi chipul fără a muri numaidecât. După vizita la schit, o altă vizită de neuitat, acasă la tatăl Lamiei: nonagenarul actor care-l interpreta, în 1976, pe trufaşul (dar „recuperatul”) doctor Pavel, personajul principal din Singurătatea florilor.

Cred că motivul pentru care Singurătatea florilor se reţine este că personajele nu vorbesc „de capul lor”. Au mereu un „volant”, caută – fiecare în felul său – o „îndreptare”, o mai bună aşezare în raport cu personajul principal. Singurul care vorbeşte „de capul său” e doctorul Pavel, cel care – în film – are o zi grea şi „nu este nici obişnuit, nici pregătit pentru zile grele”. Întreaga poveste se derulează, aici, în jurul unui „ca şi cum”. Toţi se poartă cu el, chiar şi atunci când îl tratează cu asprime, ca şi cum l-ar iubi. Întâlnirile sale (cu un fost prieten din tinereţe, cu fosta soţie şi cu fiica lor, cu un fost elev, cu fratele său) din această zi revelatoare sunt tot atâtea „bătălii”. Există, în Singurătatea florilor, o singură întâlnire care nu este o „bătălie”, ci o informală şedinţă de psihoterapie. „Artizanul” ei: un şofer de taxi neobişnuit de sfătos (Toma Caragiu). Neobişnuită este şi răbdarea sa, ştiinţa de a asculta, de a înţelege şi de a-şi iubi (în absenţa oricăror motive) aproapele. Iar aproapele său este, vreme de câteva curse cu taxiul, acest doctor neîmpăcat cu sine (şi cu lumea) ce încearcă să dăruiască, fără succes, un buchet de flori prietenilor, rudelor apropiate sau unor cunoştinţe de ocazie (Radu Beligan). Nimeni nu vrea să i le primească pentru că, venind din partea lui, sunt ca de plastic.

Surprinzătoare, în Singurătatea florilor, este nu purtarea ursuză şi acră a doctorului, ci bunătatea şi înţelepciunea duhovnicească a şoferului de taxi. Neghiobiei şi egoismului li se răspunde cu înţelegere şi blândeţe. Tot dialogul „maieutic” din acest road movie nu este altceva decât o ruşinare restauratoare a celui care se crede autosuficient, care „jigneşte pe cei din jur şi atunci când tace”, dar va înţelege până la urmă cuvântul „duhovnicului” său: fericirea omului se află atunci când ştii să legi, armonios, toate aspectele vieţii. Doctorul Pavel, ajutat de un sfătos taxi driver, trece peste etapa remuşcării sterile (şi nerodnice), deprinzând treptat calea metanoiei. Înţelege, la final, că „atunci când nu merge ceva în urmă, nu e bine să o iei prea repede înainte”.

Zona

De la Iisus Hristos zicere: „Tot ceea ce veţi cere cu credinţă veţi primi.” Nota bene: cu credinţă. Călăuza lui Tarkovski, un fel de „nebun întru Hristos”, duce curioşii (ori nevoiaşii) înspre „zona” în care – se spune – se împlinesc toate cele cerute, în taină, cu credinţă. Cu dreaptă (lucrătoare, ziditoare, restauratoare) credinţă.

Călăuza este (şi) un fel de reeditare a poveştii din Solaris, realizat de regizor cu vreo şapte ani în urmă. Nu este vorba de nimic misticoid în apologurile tarkovskiene. Minunea (miracolul) nu exclude şi nu anulează aportul raţiunii – dimpotrivă. Atâta doar că raţiunea trebuie să fie îmbisericită (iar nu autosuficientă). Minunea se petrece doar dacă omul îşi curăţeşte în prealabil inima, ochiul, simţurile, ca să o poată recunoaşte. În plus, ni se spune că „totul depinde de noi, nu de Zonă”.  Minunea, aşadar, este o „împreună lucrare”, o „co-laborare”. La fel ca Rugăciunea. Dar cum să înţeleagă asta Profesorul şi Scriitorul, care pătrund în „zonă” cu „gânduri necurate”? Unul vine din dorinţa de a o arunca în aer (la fel cum ştiinţa modernă este predispusă la eradicarea oricărei forme de transcendent, de mister, „ce nu poate aduce fericire nimănui”), altul din plictiseală, dintr-o curiozitate vicleană, înecată în trufie luciferică. Niciunul din ei nu trece „pragul” din „ultima cameră”. Niciunul nu este pregătit să se mărturisească. Fiecare este gata oricând să-l „spovedească” (blameze, clevetească, anuleze) pe celălalt. Amândoi îl dispreţuiesc pe cel care, altruist, le oferă şansa de a ajunge la „făptura cea nouă”. La întoarcerea din „zonă”, Profesorul şi Scriitorul rămân în picioare, la un bar, cu câte o votcă în faţă. Nu spun nimic. Cu ochii goi privesc înspre a treia „persoană” a „treimii”, care se reîntoarce acasă, împreună cu femeia sa, cu fetiţa lor invalidă (o „pedeapsă a Zonei”, zice unul din ei) şi cu un câine pe care l-a întâlnit în „zonă”.

Călăuza lui Tarkovski este, poate, cel mai frumos poem-apolog (apofatic, încifrat, subtil) dedicat Bisericii şi (aparent) apusei civilizaţii liturgice. Căinţa lui Abuladze, realizat cinci ani mai târziu, îşi dezvăluie (însă pe şleau, explicit) mesajul şi „codul” secret: „Ce drum e acela care nu duce la Biserică?” Şi unul, şi celălalt sunt filme-icoană prin aceea că trimit privitorul (atent şi treaz, care şi-a pregătit, în prealabil, antenele potrivite de recepţie) nu atât la un alt film, ori la cinema în general, cât la Biserică.

Slavă!

Green City este amplasat puţin mai la miazăzi de comuna Jilava – actualul sediu al ANF (Arhiva Naţională de Filme), cândva locul unde se afla una din cele mai înspăimântătoare închisori din România. Cu 50-60 de ani în urmă în astfel de temniţe se căleau (se lămureau) spirite precum cele ale lui Nicolae Steinhardt, Constantin Noica sau Nicolae Mărgineanu (psihologul). Unii, pe aceeaşi lungime de undă cu Alexandr Soljeniţân, ajungeau să spună: „Binecuvântată fii, închisoare!” Alţii rămâneau (cel puţin) la fel de acri, de orbi şi de indiferenţi (faţă de frumuseţea nevăzută a lumii) chiar şi atunci când se mutau dintr-o închisoare mai mică (Jilava, Gherla, Sighet etc.) într-una mai mare (întreaga ţară şi, în general, întreg blocul sovietic).

Azi, în împrejurimile pădurii de la Jilava se construieşte un elegant cartier de vile semidetached, cu hipermarket, grădiniţă, restaurant, sală de sport, spaţii de joacă pentru copii etc. Departe de mulţimea dezlănţuită (the madding crowd), de zgomotul şi furia Bucureştilor, Green City este o oază pe care am poposit şi noi, răspunzând chemării celor care aveau să ne fie excelenţi amfitrioni: Nae Lili, Diana.   

***    

Găsesc pe un site care se numeşte „Orthodox Christian Faith” un citat din Iaroslav Pelikan: „Dacă Hristos a înviat, nimic altceva nu mai contează. Dacă Hristos n-a înviat, nimic altceva numai contează.” Câteva încercări prin care tocmai am trecut (datorită unei insuficiente agerimi a gândului) mă îndeamnă să spun aşa: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” De fapt – nu se poate să fie altfel! – toate au un sens şi o cauză. Nu e loc şi vreme de ezitări, de poticneli. Un gând aiurea, o vorbă la nimereală, o faptă necugetată, indiferenţa de o clipă sau de mai multe atrag după sine noianul de provocări, de-a dreapta sau de-a stânga, care sunt trepte spre lămurire, până la urmă. Iar lămurirea înseamnă bucurie şi fericire. De nepus în cuvinte, mai ales atunci când omul nu mai vrea să ştie nimic despre rădăcinile vorbelor sale scrise ori nescrise. Pentru că bucuria, care este comuniune (ce detestat este acest cuvânt în vremurile noastre individualiste), iar nu petrecere egoistă cu sinele absolutizat la rang de zeu suprem, nu se poate „traduce”, „explica”, „implementa” în sufletul altuia. O ai, într-o măsură mai mare sau mai mică. Sau nu o ai şi trăieşti sub semnul unui presupus „belstem”. Aşa să fie oare? Poţi alege, ca om, dacă eşti „blestemat” sau „binecuvântat”? Răspunsul (un posibil răspuns, mai sunt poate şi altele) îl oferă tot Tarkovski, (şi) în Călăuza. Călăuza, cel care nu s-a sfiit să arunce mărgăritare pe porci dar nici să apere cu îndârjire Zona cea făcătoare de minuni (în funcţie de adecvata raportare a omului la ea), a ales: „Eu mă mulţumesc cu ceea ce am.” La fel şi vanitosul Scriitor: „Pentru ce să mă umilesc, să mă rog? Mai bine mă alcoolizez în căsuţa mea împuţită.”

P.S. Apropo de porci (real swine). Astăzi, Biserica prăznuieşte pe Sfinţii şapte Mucenici Macabei şi pe maica lor, Solomoni. Cei şapte copii au pierit, unul după altul, sub ochii maicii lor pentru refuzul de a se spurca – ea şi fiii ei – mâncând carne de porc (pe atunci socotit „animal necurat”), la îndemnul cuceritorilor străini. La urmă, aceştia au ucis-o şi pe ea, tăind-o în bucăţi.  

La aniversară

Biserica Sf. Gheorghe din centrul Bucureştiului: frescă proaspătă (realizată în urmă cu câţiva ani) şi un pangar dintr-ul cu totul alt „film”. Nu altfel stau lucrurile în biserica mănăstirii Radu Vodă. Ne e dor de biserica Grigore Palama...După turul bisericilor ne-am oprit (noi patru, Lamia, Petre, Dan şi Marius) pe o terasă în Lipscani. Apoi am schimbat-o pe un loc mai select: eleganta terasă în aer liber de la Curtea Domnească. Toată larma şi vânzoleala au rămas pe străduţele Lipscanilor. Am rămas acolo până pe la miezul nopţii, bucurându-ne de oaza de linişte şi verdeaţă pregătită de gospodarii acelui local. Şi am închinat un pahar de bucurie în cinstea celor zece ani trecuţi de la cununia noastră într-un sătuc pe malul lacului Surduc. Dintre cei prezenţi atunci acolo (când a trecut vremea?) era cu noi doar Dan. Am început să spun invitaţilor noştri motivul pentru care ne-am adunat, iar Theodor mi-a luat vorba din gură şi a săvârşit comunicarea într-un fel care ne-a emoţionat pe toţi, mai ales pe Lamia. Pe Ioan abia într-un târziu am reuşit să-l adorm. L-am luat brusc de lângă marsupiul maică-sii şi a urlat ca din gaură de şarpe până am ajuns pe „bulevard”. S-a potolit subit când a dat de forfota străduţelor ticsite de muşterii, de coveruri live după cunoscute hit-uri pop-rock. L-am readus printre noi şi a adormit când l-am pus în cărucior.

P.S. Monahul, prin telefon, ne-a urat să apucăm să ne vedem strănepoţii.

Summer Time

Plimbări la pas prin Bucureştii vechi. Străzi desfundate în Lipscani, unde sunt terase – pline de muşterii, seara când e vreme bună – cu duiumul. Şi restaurante, care de care mai îmbietoare, cu specific românesc, indian sau libanez. Acolo, vara, aproape de miezul nopţii, lumea încă mai petrece. Prieteni ce ne dăruiesc din timpul lor: Dan, Marius, Petre, Ionuţ, Simona, Gabriela, Adrian, Mihnea, Lamia, Nicolae, Maria. Biserici la tot pasul. În interiorul lor, fresce „realiste” care încântă intelighenţia noastră „progresistă”. (Iconarii Bucureştilor n-ar muri de foame, dacă într-adevăr li s-ar da de lucru: să le radă cu totul şi să picteze în loc forme şi culori bizantine, canonice. Dream on...) Ici, colo, în aceste lăcaşuri se poate vedea şi câte-o icoană pe lemn ce-ţi fură privirea (cum este icoana Sf. Spriridon). Evident, e din alt „film”. Splendoarea ei însă nu îi pune pe gânduri pe cei ce tolerează cu mult pea mare îngăduinţă reprezentările edulcorate şi pietiste care-au pătruns în biserici în urmă cu câteva veacuri. Atât de adânc au pătruns, că au devenit – pentru mulţi – a doua natură. Hristul adus pe ecranul de cinema (şi de acolo în inimile oamenilor) de Zeffirelli a învins în topul simpatiei în defavoarea imaginilor hieratice din Andrei Rubliov.

În vis mi se arată mama, înviată. Dar ea – care ne veghează de sus – este acum dincolo. Plecarea ei în „lumea umbrelor” s-a petrecut într-o stare de bucurie, după ce mi-a lăsat „secretul nemuririi”: împăcarea cu familia. Şi totuşi, şi totuşi ... în inimă îmi bate-un vânt de forever autumn.

Deunăzi ne aflam în imediata apropiere a locului de veci unde se află rămăşiţele pământeşti „la vedere” ale unui om care, zice-se, ar fi atins sfinţenia. De câteva ori pe săptămână oameni cu „nevoi speciale” îl cercetează cu ruga lor. Situaţia cu pricina mi-a amintit de tema din Călăuza: întâlnirea de taină cu „Zona”. Întrebările de acolo sunt evergreen: Ştim noi oare cu adevărat ce anume să cerem? Ştim noi oare ce anume vrem? Dar ce anume să mai vrem când ni s-a spus deja că trebuie doar să rostim, fără să ne minţim: „Facă-Se voia Ta!” – semn al supremei „predări de sine”.

P.S. Prea cald pentru luna iulie. Elephant (film multipremiat despre demenţă, made in USA) e, acum, reloaded for real. În Norvegia, un scelerat (mult prea repede etichetat de mass media internaţională drept „fundamentalist creştin”) a secerat peste nouăzeci de vieţi.  

Weekend

Olăneşti (Cabana Vântorului), Pătrunsa (Monahul, monahii, splendidul decor, o căprioară şi-o capră neagră), o cină cu păstrăvi şi mămăligă. Un drum, în nocturnă, cu serpentine şi rafale de ploaie pe autostrada Bucureşti-Piteşti. Revederea cu prietenii din Bucureşti. O Sfântă Liturghie la fabuloasa biserică Grigore Palama din Bucureşti: frescă peste tot (şi ce frescă!), cântări psaltice (şi ce cântări!) şi o atmosferă plăcută, sobră şi în acelaşi timp extrem de primitoare. De necrezut ce e acolo. Acum, axa Capelă-Poliţie-Cebza-Lupşa cuprinde, pentru noi, şi această biserică mi-nu-na-tă (pentru că este o minune ceea ce vezi, respiri şi auzi acolo). Dezlănţuirea lui Ioan, care, în apartamentul Artistului, a făcut tot mai mulţi şi mai dezinvolţi paşi de la mine înspre Raluca. O cină cu prieteni la Curtea Berarilor în Lipscani...Pentru toate aceste minunăţii de weekend este, poate, responsabilă şi mama, cu „pilele” ei din ceruri.

Summer Course at UVT

Amicul nostru Claudiu Mesaroş organizează, ca project manager, cursurile de vară de la UVT de anul acesta (tema: „Transparency, Democracy and Global Governance. A European perspective”). M-a invitat să particip şi eu cu o prezentare despre cinematograful românesc. Zis şi făcut. Astfel că mi-am pregătit pentru azi, ca „independent film reviewer” (titulatura dată de Claudiu), un power point ce ilustra printr-o fotografie (după caz, un poster) evoluţia filmului românesc de la O noapte furtunoasă (1943) la Medalia de onoare (2010). Am propus 50 (+1) opere de referinţă.

La început, invitaţii au văzut trei scurt-metraje: Ajutoare umanitare (Hanno Hofer), Zapping (Cristian Mungiu) şi segmentul Legenda miliţianului lacom din Amintiri din Epoca de Aur (produs şi co-regizat de Cristian Mungiu). Apoi le-am spus că momentul 2000 a fost extrem de benefic pentru filmul românesc – primele două scurt-metraje prezentate (produse de Nicolae Mărgineanu) cam pe atunci au apărut. Dar le-am atras atenţia că şi înainte de anul 2000 (şi, mai ales, înainte de 1990) s-au făcut filme extrem de interesante în România, atâta doar că multe n-au trecut de cenzură sau n-au fost (deloc întâmplător) promovate. Ba mai mult, „greii” cinematografiei făceau film după film, în vreme ce regizori care aveau ceva de spus abia dacă au izbutit să facă trei-patru filme de nişă. M-am referit la filme de Jean Georgescu, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Mircea Săucan, Iulian Mihu, Manole Marcus, Radu Gabrea, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Stere Gulea, Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Călin Netzer.

La finalul fiecărui scurt-metraj (şi, de altfel, după încheierea expunerii) publicul – vreo patruzeci de tineri – a aplaudat frenetic. Se pare că le-a priit călătoria prin lumea filmului românesc, iar câţiva dintre ei (între care cu un român şcolit şi stabilit în Italia, cinefil entuziast) au venit la mine să-mi ceară informaţii suplimentare despre cele văzute/auzite.

***

Cursurile de vară de la Universitate sunt un prilej excelent de a face noi cunoştinţe. Cândva m-am implicat şi eu în organizarea lor, la UVT. Era prin 1993-1995, când altele erau vremurile şi alta organizarea. Mi-a plăcut atât de mult că i-am invitat pe aproape toţi cursanţii la noi acasă. Stăteam la etajul al treilea, iar ei erau peste 20. Aşa că de sus îi vedeam cum urcă, în şir indian, spre apartamentul nostru. Vorba lui Alifantis:

…i-aşa de mică camera mea

da’ncap toţi prietenii mei în ea...

Atunci, în acei ani, aveam să întâlnesc tineri din Cehia, Polonia, Rusia, Olanda, America, Spania, Portugalia, Germania. Cu câţiva dintre ei mai păstrez legătura şi azi. Pe alţii, deşi nu mă mai văd şi nu mai ştiu nimic despre ei, îi port încă în suflet pentru transferul (involuntar) de bucurie. Aşa s-a întâmplat cu Debbie, o „misionară” venită din SUA să ajute la „plantarea” de biserici. Protestante, desigur. Ei bine, această fată mi-a dăruit o carte care mi-a schimbat viaţa. Sună pompos, dar aşa s-a întâmplat. Pentru că Sham Pearls for Real Swine de Franky Schaeffer (fiul altor „misionari” protestanţi – americani ce se stabiliseră în Italia, Elveţia etc. să „evanghelizeze” lumea) mi-a pregătit terenul pentru Dancing Alone. A Quest for the Orthodox Faith in the World of False Religions, cartea scrisă de Schaeffer (pe care aveam să o traduc în limba română) la începutul anilor 90, imediat după primirea sa în Biserică. A fost primul caz de convertire „în sens invers” (de la Protestantism la Ortodoxie) despre care am auzit. Problemele puse de Franky Schaeffer în ambele cărţi sunt extrem de interesante, de incitante. Iar căutarea sa este cu adevărat impresionantă prin tenacitate şi consecvenţă, prin dorinţa de a afla „biserica adevărată”. Sau, cum ar spune Pr. Rafail Noica, pentru a afla firescul şi normalitatea, într-o lume extrem de relativistă şi din ce în ce mai desacralizată.

P.S. Nu mică mi-a fost mirarea când, schimbând impresii de cinefili cu româno-italianul întâlnit azi la cursurile de vară, am descoperit limpezimea gândului său care mărturisea că Andrei Rubliov şi Oglinda au fost, pentru el, experienţe cruciale. Că duhovnicia lui Tarkovski (ori a filmelor de Kurosawa) se manifestă în libertate, prin respect faţă de persoana spectatorului. Pe de altă parte, spunea el, filmele lui Buñuel ori Bergman (groteşti ori disperate) emană durerea pricinuită de un himeric război, al celor doi cineaşti, cu „tăcerea lui Dumnezeu”.

Oasis

Am descoperit, lângă Văliug, un loc minunat. Minunat de la minune, pentru că minune este să afli în ţărişoara noastră nu o pensiune, ci un lanţ de pensiuni pe malul unui lac în care se difuzează un pop rafinat şi hit-uri clasice, în care servirea este ireproşabilă şi ambianţa (arhitectură, mobilier, decoraţiuni etc.) extra-ordinară.

***

La Gasthof Tirol, am ascultat la Radio România Cultural o emisiune de aur („Jazz pe româneşte”) moderată de Florian Lungu. Invitat: compozitorul Adrian Enescu. Am reascultat astfel câteva din ultimele sale piese jazz pentru Big Band-ul Radio (dirijor: Ionel Tudor): 4mation, Trans4mation, The 4est, 4tune şi evocări pline de reverenţă ale unor personalităţi ale jazzului (şi jazz-rock-ului) românesc: Richard Oschanitzky, Dan Andrei Aldea, Radu Goldiş, Doru Căplescu, Marius Popp. S-au difuzat şi câteva piese jazz mai vechi ale lui Enescu, interpretate în anii 70 de Big Band-ul condus atunci de Sile Dinicu: Take six, Inscripţie şi Pasărea măiastră.

***

În lounge-ul extrem de primitor (mobilă stil, o bibliotecă enormă, şemineu etc.) de la Gasthof Tirol am urmărit a nu mai ştiu câta oară (de data asta pe o palsmă wide screen) filmul de debut al lui Mircea Daneliuc (transmis pe TVR3). Mi-am amintit prima întâlnire cu el, în 1984. Reintrase atunci în cinematografele din întreaga ţară, într-o copie nouă. Cursa, căci despre el este vorba, este un road movie emoţionant şi foarte frust (la nivel audio-vizual) despre prietenie, bărbăţie, iertare şi despre „resetarea” inimii (următoare unor vânătăi pe cord). Mircea Albulescu, Tora Vasilescu şi Constantin Diplan la înălţime. Tora povestea că succesul acestui rol de debut i-a adus ... îngâmfare. (Dar a scăpat de slava deşartă, mărturiseşte ea într-un interviu de la începutul anilor 80, când a văzut cât a stat după aceea pe tuşă până a primit alte partituri, cel puţin la fel de ofertante: Casa dintre câmpuri, Cine mă strigă?, Proba de microfon, Croaziera, Glissando, Imposibila iubire.) Albulescu reuşeşte aici unul din cele mai puternice (şi sensibile personaje din întreaga sa carieră cinematografică). Daneliuc izbuteşte şi el filmul său cel mai puţin încrâncenat, mai „poetic”, mai „uman”. Nicicând nu avea să mai recupereze energia (şi candoarea) acestui început. Cursa a învins timpul. Revăzut câştigă de fiecare dată. Este unul din vârfurile anului 1975 la noi (alături de Filip cel bun, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp) şi unul din cele mai bune filme româneşti „de actualitate” ever.    

Icon

Pe 17 iulie a fost pomenit (pe stil vechi) Cuviosul Andrei Rubliov. Oare cum ar fi arătat filmografia lui Tarkovski fără icoanele lui Rubliov şi fără filmul („free style”) cu acelaşi titlu prin care „pescarul de oameni” Andrei Tarkovski l-a făcut cunoscut pe celălalt „pescar de oameni”, Andrei Rubliov, atâtor cinefili din întreaga lume?  

***

Seara am răsfoit, cu câţiva prieteni, broşuri despre „San Isidorio” (biserica pictată din Leon - nordul Spaniei), bisericile „preromanice” din Asturia şi Evanghelia de la Kells („The Book of Kells”) din Irlanda. Trei ipostaze de gândire (şi viziune) iconică pe care le-am putut admira cândva şi acasă la ele. Semne ale unui timp rodnic (sec. VII-XI), viu, hrănitor. Ce anume vom transmite noi, cei de azi, oamenilor de peste o mie de ani, ca marcă a „timpurilor moderne”? Poate zgârie-nori din oţel, hale şi hangare (biserici trecute musai prin „reforme”), mall-uri?

***

Graba omului recent de a „deconstrui”, de a „demitiza” poate sminti, poate provoca o cumplită deznădejde. Dar – asta contează – există un antidot: civilizaţia pierdută şi recuperată în puţinele oaze de frumuseţe şi teologie în culori. Patapievici H.R. (citat de Pr. Ioan Pintea în al său Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt): „Pe vremuri altarele erau de lemn, iar preoţii de aur.” Astăzi, ca şi ieri şi ca şi mâine, se cuvine a căuta deopotrivă preoţii şi duhovnicii de aur, pentru că n-au pierit cu toţii. Se cuvine a căuta „mărgăritarul de mare preţ” printre mormane de surogate. Arkadi & Boris Strugaţki: „Alege binele din rău că din altă parte n-ai de unde să-l alegi.” Să nu devenim excesivi de pedanţi (ori de cristalofili, vorba lui Steinhardt)!

Structura cristalului

Ieri, pe când ne îndreptam toţi patru spre Izvin, am ascultat grupul „Sincron”. În acelaşi timp, la Bucureşti se desfăşurau funeraliile lui Cornel Fugaru. Un lucru e cert: valorile, chiar şi în muzica uşoară, sunt încă departe de a fi cernute şi recunoscute ca atare în societate, la noi. Nu-şi au locul meritat - încă - în patrimoniul muzicii de gen. E şi foarte greu, acum, când ocupaţiunea mintală a poporului e în altă parte. Când „folclorul poluat”, pregătit de nenumăratele vizionări cu filme indiene gen Vagabondul, ascultă în transă doar surogate de muzici. Când predispoziţia pentru dulcege lăutărisme electronice nu mai lasă loc pentru alte sonorităţi, pentru alte voci. Cu toate acestea, când moare câte un compozitor sau interpret din branşă (Florin Bogardo, Laura Stoica, Mădălina Manole, Anton Şuteu, acum Cornel Fugaru), televiziunile se isterizează. Pentru ca, după trei zile, să-l uite iar.

În confuzia generală, iacătă-l şi pe Bâlbuţă, cel ironizat de Cârcotaşi pentru bâlbele pricinuite de insuficienta documentare, pregătire şi seriozitate profesională, iar nu datorită gafelor inevitabile pe care le face aproape oricine când transmite live. Pe un perete de fb el scrie o părere „doctă” despre muzica uşoară românească a acelor ani: „Eu n-am crescut cu muzica lui. De fapt, detestam complet muzica uşoara românească. Şi nu ştiu pe nimeni din liceul meu (Mihai Viteazul, promoţia 1986) să fi ascultat Angela Similea, Corina Chiriac et co. Pentru noi erau nişte figuri desuete, implicate fără voia lor în campania sistemului de interzicere a muzicii străine. Cred că muzica asta era pentru oameni lipsiţi de alternativă şi educaţie.” O, da...Zise fantoma lui Iosif Sava, comentator muzical ce detesta muzica „de crâşmă” (pop-rock, jazz, experimentele electronice etc.) şi nu putea suporta decât şi numai concertele „selecte” (de tip cameral, simfonic, operă etc.). Dar Bâlbuţă a izbutit să împuşte doi iepuri deodată. Pe lângă descalificarea totală (şi grosso modo) a muzicii uşoare de la noi, ţine să precizeze cât de rafinaţi în gusturi muzicale erau colegii săi de liceu. Vasăzică rezistenţa la „muzici facile” (şi dictate de regim) era bine „organizată” pe unde s-a şcolit dumnealui.

În realitate însă, muzicile cântate de grupul „Sincron” conţineau un repertoriu majoritar în engleză (cover-uri după Beatles şi alte formaţii pop-rock celebre în epocă), iar compoziţiile lui Cornel Fugaru din anii 70-80 atrăgeau atenţia prin fineţea orchestraţiei, prin versuri, prin calităţile vocale ale interpreţilor. (Vezi aici.) Erau autentice, nu copii palide ale hit-urilor de aiurea. Pe de altă parte însă, a existat, în „muzica uşoară” românească a acelor ani, şi destul balast: cântece plate, versuri care nu numai că nu spuneau nimic, dar stâlceau limba română, în fine, epigonisme cu duiumul. Trebuia să faci o selecţie, să ştii (şi să vrei) să discerni. Dar nu e oare discernământul necesar oricând, oriunde şi în orice domeniu? Şi nu suntem chemaţi a-l deprinde în orice împrejurare, deopotrivă înainte şi după „liberalizarea” ideologică din 1990?  

***

Am recuperat încă un film: debutul lui Kristof Zanussi din 1969, Structura cristalului, pe care abia acum l-am văzut prima oară. Surprinzător de matur - mă întreb câte filme româneşti „de actualitate” îi pot sta alături. Secvenţă rapel: o cină în trei. Doi foşti prieteni de facultate (două capacităţi intelectuale) se reîntâlnesc după 15 ani; unul, (gazda), e căsătorit undeva la ţară (are copii, se ocupă de staţia meteo locală şi se bucură de tot ceea ce-i oferă „viaţa la ţară”), celălalt (oaspetele) e un savant ce publică studii (de „structura cristalului”), călătoreşte în America, a divorţat de nevastă etc. Acesta din urmă e trimis de fostul lor profesor din Institut să-l ademenească pe „ţăran” să se întoarcă la oraş, unde i se vor pune la dispoziţie un apartament şi va primi imediat un loc de muncă în cercetare. Misiunea lui, divulgată până la urmă, nu va reuşi. Colegul său „aşezat”, „familist” îl ajută  să priceapă că în „structura cristalului” intră şi o altă dimensiune, nebănuită de el. Că rostul unui om este dat şi de împlinirea pe plan familial, uman. Unul e preocupat de perfecţiunea „cristalelor” din natură şi din laborator, celălalt caută la da desăvârşirea „cristalelor” din sufletului omului iluminat de viaţa de familie – teme care îl vor preocupa şi în continuare pe regizorul polonez (Viaţă de familie, Iluminare ş.a.).

P.S. Despre filmele poloneze, româneşti şi, în general, din fostele ţări socialiste, se pot emite aceleaşi „păreri docte” à la Bâlbuţă. Aşa cum muzica uşoară românească era – spune el – parte din „campania sistemului de interzicere a muzicii străine”, se poate spune, prin analogie, că şi filmele româneşti (şi cele din Europa de Est) erau parte din „campania sistemului de interzicere a filmelor străine” (adică occidentale şi mai ales americane). Se poate, dar e păcat. Pentru că – fapt paradoxal – în sistemul cu pricina (unipartit, draconic, totalitar etc.) au fost produse (în şcoala sovietică, poloneză, cehă, iugoslavă, românească etc.) o serie de filme de autor, ce atestă viziuni regizorale bine articulate: opere ce mărturisesc nevoia omului de „lămurire”, de „iluminare”, de cunoaştere de sine. Cum rar se întâmplă în cinematografia comercială (americană, occidentală), bazată pe principiul vox populi, ce produce surogate (e drept, strălucitor ambalate, impecabil montate, interpretate şi echipate cu efecte speciale audio-vizuale etc.) în serie.

R.I.P. Cornel Fugaru

L-am revăzut, recent, într-o înregistrare TVR a emisiunii „În trecerea anilor”. Interpreta, în duet cu Luminiţa Dobrescu, un cover al celebrului hit cântat cândva de Nat King Cole, When I Fall In Love. Era în formă bună la cei aproape 70 de ani ai săi. Altădată, în cadrul aceleiaşi emisiuni, a cântat un succes din anii 80 (De ce-ai plecat din viaţa mea?) şi toţi tinerii din corpul ansamblu ce se aflau pe platou îl fredonau cu bucurie.  

Pe Cornel Fugaru, căci despre el este vorba, l-am auzit cântând prima oară pe la mijlocul anilor 70. Piesele sale (compoziţie, orchestraţie, interpretare instrumentală, voce, uneori şi text) se încadrau în aşa-zisul gen uşor. A fost unul din pionierii genului pop la noi ţară. Cu popularitatea dobândită în anii 60-70 împreună cu grupul Sincron (cu un repertoriu axat pe piese Beatles şi prelucrări populare: Alunelu’, Ana Lugojana, Cucule, Ducea rufele la râu ş.a.) şi după câteva roluri principale în filme (Împuşcături pe portativ este unul din ele), Cornel Fugaru compune piese ce devin în scurtă vreme, şlagăre. Multe din compoziţiile sale pop ne îndreptăţesc a le socoti – în ciuda prejudecăţilor ce planează asupra genului „uşor” – altceva decât mostre de lăutărism romanţios. Cântecele sale, în ceea ce au ele mai valoros, sesizează deschiderea fiinţei omului spre nemărginire, developează latenţe nebănuite.

Refrenele ce poartă marca stilului său au străbătut deceniile şi datorită unor versuri cu un  mesaj mereu proaspăt (autori ai textelor au fost, între alţii: Eugen Rotaru, Tania Lovinescu, Dan V. Dumitriu, Nichita Stănescu, Corina Brăneanu, Mirela Fugaru). Cei care urmăreau programele radio-TV din anii 70-80 nu pot uita cântece care se numesc: Adevărul, Învaţă să ştii, Emoţie de toamnă, De ce-ai plecat din viaţa mea?, Am ales nemărginirea, Te-am găsit când îmi doream mai mult, Ne-a pierdut iubirea, Dă-mi o şansă, Hai să privim o clipă înapoi, Încearcă, Frumoasă viaţă, Unde sunteţi dragii mei? şi încă altele. Interpreţii care le-au dat viaţă, alături de compozitorul-interpret, sunt: Gabriel Cotabiţă, Eva Kiss, Mihaela Runceanu, Loredana Groza, Monica Anghel, Aurelian Temişan, Angela Ciochină, Angela Similea, Mirela Fugaru.  

În urmă cu aproape zece ani, Gala Uniter avea să folosească o melodie compusă şi cântată de Cornel Fugaru pentru a însoţi un montaj video (un slide show) cu chipurile artiştilor ce se stinseră din viaţă de la precedenta ediţie a galei. Versurile acelui cântec (scrise de Mirela Fugaru) exprimă, acum când Cornel Fugaru s-a mutat şi el printre stele, cel mai simplu şi firesc tribut de suflet ce i se poate aduce, lui şi celorlalţi artişti şi înaintaşi cu care se va fi întâlnit acolo în ceruri:

S-a mai frânt un om în moarte,

S-a mai stins o stea pe cer,

Viaţa merge mai departe

Spre un infinit mister

S-a mai dus un suflet mare

Şi-am rămas tot mai stingher

Tot mai tare azi mă doare

Lipsa celor care pier

Unde sunteţi, dragii mei?

Unde rătăciţi prin astre?

Voi, ce-aţi ascultat

Chemarea depărtărilor albastre

Unde sunteţi, dragii mei?

Dorul vostru mă sfârşeşte

Azi, când pe pământul nostru

Lanul crucilor tot creşte, creşte...

Doamne ajută-mi să fiu tare

Să mai pot să-i pomenesc

Să mai aprind o lumănare

Până ajung să-i întâlnesc

Adio, prieteni!...

Spovedanie de cinefil

Ce părere am despre statutul sălilor de cinema din România? am fost întrebat de o jună reporteriţă de la TVR. Voia să afle ce cred, în calitate de „cinefil înrăit”, despre parcul cinematografelor de stat din ţară. La mine în oraş (dar situaţia nu e foarte diferită, păstrând proporţiile, în restul ţării) au rămas doar două săli, din cele peste douăzeci existente înainte de 1989. Spre deosebire de lanţul cinematografelor luxoase din mall-uri, acestea se prezintă jalnic. Dar trebuie să recunosc: nu condiţiile de vizionare precare din cinematografe sunt motivul pentru care nu mai merg (decât extrem de rar) la cinema. Pricina adevărată este „metafizică”, nu „fizică”: repertoriul uniformizat, alcătuit acum aproape exclusiv din producţii recente, majoritar americane. Mereu aceleaşi şi aceleaşi melodrame sau filme de acţiune sau ştiinţifico-fantastice sau poveşti de dragoste, horror etc. Primul deceniu al mileniului trei cam asta a oferit.

Probabil că pentru spectatorii care au cultul vedetei (nu al Actorului, al Regizorului, al Filmului), pentru amatorii de can-canuri, nu e nicio problemă. Ei pot viziona acum astfel de filme în săli curate şi primitoare, prevăzute cu sistem Dolby Surround şi fotolii de lux. Tot aceleaşi filme (plus alte câteva, europene, greu vandabile) ajung şi în bietele săli rămase de pe vremea când repertoriul era mult mai divers. Pentru că înainte de 1989, în ciuda cenzurii partidului unic, puteai vedea şi filme de artă, provocatoare pentru spirit, filme ce atestă o puternică viziune regizorală. Iubitorii cinematografului comercial sunt privilegiaţii. Ceilalţi, spectatorii care se încăpăţânează să vrea şi altceva (altfel de filme americane, dar şi filme din întreaga lume, ce se ambiţionează să reziste tentaţiei de a vehicula în continuu aceleaşi clişee), sunt dramatic dezavantajaţi. Nici gospodarii cinici ai sălilor din mall-uri şi nici difuzarea etatistă nu le oferă, acestora din urmă, mai nimic.

De aceea este cât se poate de firească decizia unui astfel de spectator (ce nu se mai regăseşte deloc în repertoriul cinematografelor) de a nu mai frecventa sălile de cinema. Trăim acum, poate, un binecuvântat timp al decantărilor, după un secol de cinema. Alungat din cinematografe de un repertoriu monoton, adevăratul cinefil (fost „cinefil înrăit”) are, în sârşit, ocazia să reflecteze la ceea ce a văzut (dacă a văzut) în peregrinările sale  prin cinematografe şi cinemateci. Să recupereze, eventual, ceea ce încă nu a văzut (şi merită văzut) din cinematografia lumii şi, de ce nu, să îşi îndrepte atenţia spre viaţa propriu-zisă. Să trăiască acel timp pe care, în vremuri mai bune pentru el, i-l ofereau magicienii marelui ecran.   

---