miercuri, 11 ianuarie 2012

Viaţa e un miracol

De curând s-a prăbuşit (din cauza unui incendiu) turla unei biserici din Bucureşti. Ştirea, publicată în ziarele on-line, a provocat numeroase comentarii. Pentru unii cârcotaşi de pe forumuri, această întâmplare a fost un prilej în plus să afirme inexistenţa lui Dumnezeu. Care – spun ei – dacă ar fi existat, ar fi stins la timp, ca un Gulliver divin, flăcările ce au mistuit până la urmă biserica. Dincolo de anecdotă, argumentele (involuntar) nietzscheene ale acestor comentatori mai mult sau mai puţin anonimi divulgă ridicolul relaţiei cu Dumnezeu al omului care nu crede în existenţa unui Creator de vreme ce îngăduie răul pe pământ, suferinţa, moartea.

Într-un film românesc din 2010 (interesant mai cu seamă prin tema sacrificiului de sine) – Portretul luptătorului la tinereţe – este prezentată scena anchetării unui preot de către Securitate, la începutul anilor 50. La un moment dat, călăul îşi întreabă victima cum e posibil să nu renunţe la credinţa în Dumnezeu câtă vreme – din cer, de undeva – nu i se răspunde la rugăciuni. Câtă vreme el şi ai lui şi alţii ca ei zac schingiuiţi în temniţe. Unde e Dumnezeul lui atunci? Dintr-odată, parcă eventuala dovadă a existenţei lui Dumnezeu (pe care – în ciuda insistenţelor anchetatorului – bietul preot snopit în bătăi oricum nu i-o putea da) fusese eclipsată de rezistenţa cu care acest om îşi mărturisea – cu propriul sânge – credinţa. În ciuda lipsei oricărei forme de confort, a semnelor civilizaţiei, politeţii şi normalităţii. De unde atâta dârzenie, atâta nădejde, atâta înviere – ne întrebăm noi, care nu am fost căliţi (lămuriţi) în credinţă prin suplicii şi umilinţe – acolo unde totul pare să fie un nesfârşit infern?

Viaţa – această comedie umană cu o unică reprezentaţie – e, desigur, doar una. Privind în jur, vedem adesea oameni purtându-se după principiul homo homini lupus est sau big fish eat small fish. Dar vedem şi o altă lege: aceea a iubirii necondiţionate, despre care poeţii care o cântă spun că „din adâncurile bunului Pământ învârte lumea mai departe” (Ioan Alexandru). Ce anume îl poate determina pe un om să rămână credincios inimii sale neamăgite de viclenie? Ce anume îl mai însufleţeşte să redevină – prin exerciţiul asumat al metanoiei – „asemenea pruncilor”, „curat ca un mânz”? Poate, cine ştie, încăpăţânarea – sisifică uneori – de a crede că toate cele care i se întâmplă omului în viaţă sunt minuni, că viaţa însăşi este un miracol…

marți, 10 ianuarie 2012

Portretul luptătorului la tinereţe


La sfârşitul anilor 40, când în România s-a început consolidarea statului totalitar, câţiva zeci de tineri au luat drumul munţilor unde au rezistat aproape zece ani. Doar unul dintre ei – „ultimul mohican” – a supravieţuit şi a fost prins abia după treizeci de ani. A murit în 2006. Restul au pierit după zece ani, când au fost arestaţi şi, la scurtă vreme, împuşcaţi unul după altul. Grupul era format din tineri ce se cunoscuseră de mici, crescuseră împreună, îşi ştiau calităţile şi defectele, se născuseră la poalele munţilor, iar în munţi se simţeau ca acasă. Portretul luptătorului la tinereţe este povestea lor.

Filmul lui Constantin Popescu jr. (în care, cum e şi firesc, pulsează – stilistic vorbind – sensibilităţi şi ritmuri de la începutul mileniului III) este altceva şi decât serialul cu „bandiţi”, „legionari” etc. (de la începutul anilor 70), al cărui protagonist e comisarul Roman (Capcana et co.). Este altceva şi decât Dreptate în lanţuri (1984) – balada lui Dan Piţa ce radiografia, alegoric, „jocul secund” şi plin de nuanţe din existenţa unui mit: justiţiarul ce se retrage în munţi, un personaj sortit să intre în legendă. Filmul lui Piţa îl evoca pe eternul haiduc „frate cu codrul verde”, fiind străbătut de ideea de dreptate, care smulge lanţurile de ieri, de azi, dintotdeauna. După 1990, Undeva în est (de Nicolae Mărgineanu) surprindea, în altă lumină, un episod tragic din timpul luptei de rezistenţă anticomunistă din munţi. Portretul însă are calea sa. Nici aproape de alegorie, nici tributar întru totul naraţiunii clasice.

M-am întrebat, după ce – a bout de soufle – am văzut Portretul luptătorului la tinereţe, de unde ar trebui „apucat” acest film. Prima grilă de lectură este, pentru mulţi, compararea ad litteram cu scrierea din care s-a inspirat (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, de Ion Gavrilă Ogoranu). Este cea mai mare capcană. Nu cred că realizatorii şi-au propus un film istoric. Dar poate că însăşi conceptul de „film istoric” (altoit mereu şi peste tot, fie cu clişee de film comercial, fie cu lozinci şi teze ale ideologiei din epoca în care a fost realizat) se cuvine analizat, redefinit. Rămâne de discutat atunci felul în care Portretul este povestit cinematografic. Se justifică sau nu, în film (nu în literatura din care s-a inspirat), legătura de credinţă a celor portretizaţi, idealul în numele căruia au ales haiducia în munţi? Este evocată pregnant sau e doar palid ilustrată proliferarea ideologiei „omului nou”, a cărui minte – prin mijloace teroriste – trebuia musai dezbisericită?

Mai presus de toate însă, Portretul luptătorului la tinereţe este cronica dramatică a unui „joc cu moartea” deplin asumat de nişte minţi încă nepervertite de utopia egalitaristă. Şi poate că crucea sa, cheia sa de boltă, e chiar curajul în faţa morţii iminente, aşa cum îl definea Monahul Nicolae Steinhardt (în Jurnalul fericirii): „Toate-s bune şi frumoase până la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, atunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămâne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci.”

luni, 9 ianuarie 2012

Ana şi „hoţul”

La începutul anilor 80, un student politehnist, îşi face de cap. Se îmbată şi, stârnit de gaşcă, fură o maşină străină. Este urmărit de miliţie şi, după câteva ture pe faleza de la Olimp - Cap Aurora (în locurile unde se filmase, cu vreo câţiva ani înainte, cursa comică din Nea Mărin miliardar), plonjează cu vehiculul în Marea Neagră. Face un an de puşcărie. În clipa „liberării” comandantul închisorii îl înştiinţează că are posibilitatea să se „reabiliteze” (social, moral) prin „integrarea” în colectivul unei uzine. E astfel trimis de secretarul de partid al acelei uzine (un combinat-mamut) în subordinea unui maistru forjor „de omenie”. Şi cum maistrul avea o fată asistentă medicală, „hoţul” – aşa cum anunţă titlul – îi va fura inima.
Am dorit să revăd acest film (deşi nu i-am uitat povestea schematică, plină de clişee şi platitudini) pentru actori. Câţiva dintre ei au încercat (iar unii chiar au reuşit) să imprime personajelor pe care le-au construit clipe de „adevăr uman”. Cum ar fi cele câteva secvenţe în care este ilustrată relaţia dintre Ana şi „hoţ” (încununată de happy end). Eugenia Vodă: „Ana e o schemă de fată. Ea a încăput însă pe mâna unei actriţe care dinamitează (cu câtă graţie!) orice schemă: figură interesantă, nerv, temperament, ea iradiază chiar şi în cele mai modeste cadre o vivacitate enigmatică, o modernitate de bun gust. Distribuind-o pe Carmen Galin în Ana (sau pe Ana în Carmen Galin), regizorul a tras lozul cel mare.” De fapt, părţile bune ale filmului se rezumă la câteva momente ilustrativ-romantice, din care cu siguranţă memorabil este cel de pe stadionul înzăpezit prin care cei doi îndrăgostiţi au făcut primii paşi. Muzica lui Anton Şuteu creează, în acele clipe, o ambianţă plăcută de love story. Restul însă e crunt, de o banalitate incredibilă.
Ceea ce lipseşte la Ana şi „hoţul” (1981) nu este atât un scenariu „adevărat”, ci o viziune regizorală care să transpună în limbaj filmic o poveste cu premize banale (aşa cum a izbutit cândva Dan Piţa, la Pas în doi sau Mircea Veroiu la Sfârşitul nopţii). În lipsa acestei viziuni, filmul abundă în locuri comune şi lozinci: hoţul e „hoţ”, problemele sunt „probleme”, iar adevărul e „adevăr”.
***
Revăzut la 30 de ani de la premieră, Ana şi „hoţul” este unul din multele filme româneşti realizate înainte de 1990 care sunt – acum, în libertate – difuzate fără nicio noimă de posturile naţionale sau de canalele private. Pentru eventualii spectatori care au trăit în acei ani şi au cunoscut ce înseamnă „reeducarea” şi „formarea omului nou”, mult trâmbiţata grijă faţă de om a „societăţii multilateral dezvoltate” etc., un astfel de film (la fel ca mult prea numeroasele filme ale „epopeii naţionale” sau filmele cu „comisari” ori cu „oamenii muncii de la oraşe şi sate” difuzate şi ele în exces la TV) nu au cum să pară – acum, ca şi atunci – credibile. Pentru cei tineri şi foarte tineri, care îşi formează cultura generală din ceea ce – fără nici un discernământ valoric – oferă posturile TV sau materialele tabloide găsite pe internet, aceste filme edulcorate (niciodată prefaţate de un comentariu avizat, care să ofere informaţiile necesare despre contextul în care s-a realizat un film, despre manipularea din epocă ş.a.) par, invariabil, cool şi „adevărate”. Trezesc – în mod stupid, bizar – false nostalgii după „o lume mai dreaptă”. Iar vremurile de acum, prin comparaţie, par anapoda. Cei care avansează acest tip de înţelegere uită însă că neorânduiala de acum, mediocritatea galopantă şi corupţia generalizată nu s-au născut din nimic. Ele au fost îndelung pregătite şi cultivate în anii „epocii de aur” (şi a celei premergătoare ei) prin cultura aşa-zisului „realism socialist”. Prin filme ca acest Ana şi „hoţul”.

ANA ŞI „HOŢUL” scenariul: Francisc Munteanu; imaginea: Dumitru Costache-Fony; decoruri: Dodu Bălăşoiu; muzica: Anton Şuteu; interpretează: Gabriel Oseciuc, Amza Pellea, Carmen Galin, Dorina Lazăr, Costel Constantin, Dinu Manolache, Stela Popescu, Aurel Giurumia, Radu Gheorghe, Alexandru Arşinel, Draga Olteanu-Matei

miercuri, 4 ianuarie 2012

Iluminare


Iluminarea – ne spune un filozof polonez (Profesorul Wladislaw Tatarkiewicz) într-un material de arhivă din prologul Iluminării – nu este o „stare de extaz”, ci o „stare de mare concentrare a gândirii, de înţelepţire, când mintea pricepe adevărul în mod nemijlocit”. O revelaţie primită împreună cu înţelegerea adevărului. Iată, în doar câteva cuvinte enunţată însăşi tema filmului: adevărul. Subiectul, vom vedea, este căutarea acestui adevăr

Adevărul pe care îl captează Kristof Zanussi este profund uman şi ţine de cunoaşterea de sine (γνθι σεαυτόν, în exprimarea vechilor greci). Personajul principal al filmului, un tânăr absolvent de liceu, este bun la toate materiile şi promovează cu succes un dificil de examen de bacalaureat. Întrebat de profesori de ce a ales fizica pentru cariera universitară, motivează că în fizică i se pare că a aflat „lucruri concrete, clare”. Şi totuşi – asemenea unui personaj din filmul de debut al lui Zanussi, Structura cristalului – acest căutător de adevăr va afla despre adevărul „lucrurilor ultime” nu din fizică, ci din viaţă. Viaţa unui bun prieten se sfârşeşte când abia părea să înceapă. Misterul „Thanatos”-ului va fi însă „lămurit” de misterul „Eros”-ului, căci  experienţa eşuată a primei iubiri îi va pune la încercare abordarea logică, analitică a vieţii. Iar sensul vieţii prinde să se contureze abia atunci când va  descoperi miracolul aducerii pe lume a unei fiinţe noi,  foarte asemenea ţie şi totuşi alta.

Atunci, se întreabă neliniştitul fizician, poate că biologia, nu fizica, este revelatoarea adevărului vieţii. Primele experimente de laborator îl învaţă însă că orice intervenţie asupra trupului răneşte spiritul. Şi începe să cerceteze vieţile unor oameni dedicaţi în exclusivitate spiritului – nişte călugări (semi)zăvorâţi. În continuare, sub forma unui alt fragment cvasi-documentar, un savant ne spune că „aşa-numitele stări mistice ale omului sunt asociate cu unele modificări chimice în structura creierului”. După încă o serie de peregrinări (pe la mănăstiri, pe vârfuri de munte, prin laboratoare) protagonistul revine la familie, la casa pe care o tratase – îi reproşează, revoltată, nevasta – ca pe un hotel. Acolo se va desăvârşi căutarea sa.

Zanussi adoptă, în Iluminare, un limbaj cinematografic modern ce nu exclude cinéma vérité-ul. Căutările eroului sunt contrapunctate de alte „căutări-surori” ale unor oameni de ştiinţă care – în flash-uri semi-documentare, în expunerea unor date ştiinţifice sau ale unor modele comportamentale – discută despre ştiinţă, despre responsabilitatea individuală, despre raporturile ştiinţei cu viaţă. Biografia unui om devine astfel biografia unei lumi – aceea a savanţilor – şi chiar a unei societăţi în care „nu poţi afirma adevăruri ca specialist, ci doar ca om”. Mărturia-iluminare a eroului devine deopotrivă o revelaţie – gravă şi senină – şi o meditaţie pe tema fuziunii dintre ştiinţă şi artă, exactitate şi creativitate, intelect şi emoţie.

„Zboară în acest film foarte pământean al unui nespus de pământean artist, zboară la propriu, nu la figurat, trei păsări: a adolescenţei inconştiente, a tinereţii orgolioase şi a maturităţii împăcată cu sine. De fapt, pasărea maturităţii la început are o pereche, dar ea se pierde curând, lăsând cerului o singură pasăre. Împăcarea cu sine nu poate fi împărţită cu nimeni.” (Eva Sârbu)

Bietul Ioanide



Proiectul adaptării pentru ecran a celor două romane de George Călinescu (Bietul Ioanide şi Scrinul negru) a fost asiduu promovat de Eugen Barbu – un scriitor-scenarist „cu greutate” în epocă. Mai mulţi regizori (între care: Liviu Ciulei, Iulian Mihu, Malvina Urşianu, Doru Năstase, Manole Marcus şi … Sergiu Nicolaescu) au fost cooptaţi, însă toţi l-au abandonat. Într-un final a fost preluat de Dan Piţa, care – după câţiva ani de pregătiri, de filmări şi refilmări, de tăieri la montaj, de vizionări şi revizionări – a realizat un  material (peste 300 minute) din care putea ieşi un serial TV. După mai multe peripeţii, Bietul Ioanide ajunge pe marile ecrane (în aprilie 1980), dar într-o formă trunchiată (aprox. 140 min.),

Scenaristul Eugen Barbu se arăta interesat de construirea unei lumi şi mai puţin de acţiune, mai mult de o frescă decât de o tramă. Rezultatul: o „privire cinematografică asupra societăţii înalte”. Aristocraţia (intelectualitatea de castă) este surprinsă atât în perioada ei de glorie (anii 1939-1940), cât şi în faza ei de descompunere, când „adevăraţii intelectuali” evoluau „obiectiv” către comunişti. (Dacă nu evoluau cumva rapid spre închisori şi lagăre de muncă forţată, despre care nici că se pomeneşte – nici în film, nici în roman.) Schemele propagandist-istorice ale aceste „evoluţii” sunt evidente mai cu seamă în partea a doua a filmului, care surprinde conflictul dintre aristocraţii expropriaţi şi „justiţia populară”, în perioada anilor 1949-1950. Comuniştii din Bietul Ioanide (neînfricaţi, vigilenţi etc. – vezi personajul Butoescu, interpretat de Ştefan Iordache, alţi activişti comunişti, diverşi ofiţeri) sunt, dar … nu există. Sunt pozitivi, deci inexistenţi (ca în Scrinul negru), asemenea unor „umbre transparente ale Binelui absolut ce nu se poate încarna” (Monica Lovinescu).

Pentru directorul de imagine (Florin Mihăilescu), Bietul Ioanide a fost „un film masiv, lung şi greu”. Filmările din mână şi travelling-urile de efect din secvenţa vânătorii şi din urmăririle poliţiste sunt puncte forte ale filmului. Punctele slabe sunt se datorează crispării ce survine în toate secvenţele şi cadrele în care apare … eroul titular. „Nici un fior cinematografic în enunţarea replicilor lui Ioanide” (Valerian Sava). După mai multe variante de distribuţie a fost ales pentru rolul lui Ioanide pictorul Ion Pacea. Regizorul însă a fost convins de chipul bărbătesc al pictorului: „foarte rar întâlnit, într-o asemenea compoziţie, printre fizionomiile noastre, (…) seamănă foarte bine cu Călinescu şi exprimă o vigoare caracteristică a vieţii intelectuale, cu doza necesară de scepticism lucid, un echilibru ideal între energia interioară şi cea exterioară” etc.

Filmul este mai puţin al lui Ioanide, cât al lumii lui, al contactelor lui şi al multelor „măşti” ce rulează în jurul lui. Bietul Ioanide impresionează prin „densitatea compoziţiei fiecărui cadru” (decoruri: Virgil Moise), printr-o serie de „figuri emblematice, în care simţim vâna unui regizor care ştie să dea omogenitate şi relief imaginii” (Valerian Sava). Din numeroasa „galerie de personaje” se reţin versatilitatea Madamei Farfara (Marga Barbu), arivismul lui Gonzalv Ionescu (Gheorghe Dinică), privirea cu care filtrează lumea cu gândul posesiei negustorul Manigomian (Petre Gheorghiu), laşitatea lui Hangienuş (Tănase Cazimir sau oportunismul lui Gaittany (Constantin Codrescu) – arivistul noului regim, politicianul care nu are nevoie să creadă în justeţea unei cauze pentru a o sluji. Şi enumerarea poate continua: Pica (Carmen Galin), Elvira (Leopoldina Bălănuţă), Gavrilcea (Ovidiu-uliu Moldovan), Panait Sufleţel (Mihai Pălădescu), Pomponescu (Octavian Cotescu), Sultana (Anda Călugăreanu), Hangerliu (Ion Caramitru), Hangeloaica (Olga Tudorache), Indolenta (Enikö Szilagyi) şi încă alţii. În fine, un alt „personaj dramatic” viu în Bietul Ioanide este muzica. În film există o temă de 16 măsuri care durează 15 secunde. Compozitorul Adrian Enescu a orchestrat-o în n variante, dându-i n forme, de la un instrument  la două instrumente, la cvartet, ajungând până la orchestră mare (dirijor: Ludovic Bacs).

Proiect de mare anvergură, Bietul Ioanide pare acum, prin ce are mai împlinit (decoruri, interpretare – mai puţin cea a personajului titular – şi muzică), un „exerciţiu de stil” care – în funcţie de gusturi, de sensibilităţi – poate interesa ori ba  spectatorul de la începutul veacului XXI.

marți, 3 ianuarie 2012

Ilustrate cu flori de câmp

După o serie de producţii devenite azi istorie (cu excepţia, poate, a Dimineţilor unui băiat cuminte), Andrei Blaier demonstrează că „mai există şi alte teme – nu numai scheme”, că „ne mai bântuie şi alte probleme, ne mai scutură şi alte necazuri în afara celor cu un tehnician retrograd care…” (Eva Sârbu).

Tema, aici, este în ton cu politica pro-demografică a PCR, demarată cu numai câţiva ani în urmă. Un decret ceauşist de la sfârşitul anilor 60 avea să sancţioneze drastic întreruperile de sarcină provocate. Filmul se dorea un fel de bau-bau la adresa celor ce recurgeau la ele. Microcosmosul înapoiat şi filistin dintr-o periferie provincială este fundalul dramei a două tinere.

Peste ani, Ilustrate cu flori de câmp continuă să impresioneze prin descrierea atroce, realistă,  a personajelor şi mentalităţilor investigate, prin tonul tandru-amar imprimat de regizor într-un „efort exemplar de autodepăşire şi francheţe” (Valerian Sava). Formula regizorală a optat pentru jocul contratimpului – de stări, de situaţii, de evenimente. Filmul este aşezat pe secvenţa a nunţii, contrapunctate cu întâmplările „ilicite” premergătoare sfârşitului tragic din casa „moaşei”.

În contextul filmului românesc „de actualitate” al vremurilor în care fusese realizat, Ilustrate cu flori de câmp este – la fel ca Filip cel bun, Cursa, Mere roşii – unul din cele câteva cazuri izolate. Izolate ca temă, izolate ca tratare cinematografică.

Un film de Andrei Blaier Imaginea: Dinu Tănase Muzica: Radu Şerban Decoruri: Vasile Rotaru Costume: Ileana Oroveanu Montaj: Maria Neagu Interpretează: Carmen Galin, Draga Olteanu-Matei, Eliza Petrăchescu, Elena Albu, Dan Nuţu, Gheorghe Dinică, George Mihăiţă 1976 O producţie a Casei de Filme Trei

sâmbătă, 31 decembrie 2011

In the circle


În mod normal, noutatea unui an se cuvine să fie punctată – măcar pentru cei care au în casă un calendar ortodox – la 1 septembrie, când începe noul an bisericesc. Dar convenţiile din lume, nu cele bisericeşti, sunt în main stream. Drept care, la startul anului 2012, îmi rezerv şi eu o clipă retrospecţie în care să rememorez ce a însemnat lumescul an 2011 pentru mine şi ai mei.

De departe, evenimentul nr. 1 al anului a fost plecarea mamei în lumea umbrelor. Golgota ei a început chiar în Joia Mare, când a fost supusă unei intervenţii chirurgicale pe creier. Au urmat vreo zece zile de comă şi, în dimineaţa Duminicii Tomii, am primit cumplita veste (în engleză) de la un medic din Szeged: „Emilia died.” O mare provocare, pentru mine, ca fiu. Mai cu seamă că – în ciuda a toate – mi se părea de neimaginat viaţa fără ea. Harpista din Repetiţia cu orchestra lui Fellini povesteşte că un copil a întrebat-o, odată: „Unde se duce muzica atunci când nu mai e?” Unde se duce sufletul unui om drag atunci când nu mai e? Mama însă mi-a lăsat – cu limbă de moarte, cu limbă de viaţă – să nu o jelesc. Să ţin minte că, de-o fi să plece pe drumul fără întoarcere, e fericită. Că ne ştie – pe noi, pe nepoţi – la casa noastră. Tot atunci, cu câteva ceasuri înainte de a intra la operaţie, s-a gândit – cu pace, cu duh de metanoie, pentru întâia oară la casa ei înainte de destrămare. Mama ne tot spunea că, oriunde ar ajunge după „marea trecere”, se va gândi la noi. În rest, scenariul s-a desfăşurat după tipare ancestrale. Şi Ecleziastul, şi Maria Tănase (în al ei hit „Lume, lume”), şi grecul Zorba, şi atâţia alţii îşi mărturiseau deopotrivă dragul de lume şi durerea că
aşa-i lumea trecătoare
unul naşte, altul moare
ăl de naşte necăjeşte,
ăl de moare putrezeşte
.
Iar Harry Nilsson (în The Point aka Oblio) cuprindea în a sa baladă zadarnica frământare omenească. Circuitul unei lacrimi în natură (cine poate uita cântecul său, Think about your troubles?) este hora în care jucăm toţi – vrem, nu vrem.  Cu lacrimi în suflet ne-am gândit şi noi la mama, în noaptea de Revelion, când afară pocneau petarde şi explodau artificii:
Nu mai e măicuţa...
Frunzele cobor.
Singurei, copiii
Nu mai pot de dor.
Şi-au pornit să cate
Un zugrăvitor,
Care să le-ntoarcă
Pe măicuţa lor.
Mari zugravi din lume
Iată c-au venit
Şi pe albul casei
O au zugrăvit.
I-au scris ochii, faţa,
Părul înflorit.
Numai vorba mamei
Nu au zugrăvit
.
(Grigore Vieru)

Bucuriile care au urmat plecării mamei la cele veşnice intră la categoria „pilele Emiliei” din cer, de undeva. Nesperate lucruri au început să se aşeze pe făgaşul normal în jurul cvartetului nostru familial. În mai multe rânduri am simţit cum balauri de gând au fost, în chip miraculos, îmblânziţi. Nu de logica bunului-simţ sau de vreo altă logică, ci de o nebănuită putere ce a tămăduit, a zidit, a restaurat ceea ce părea de nevindecat. A dispărut acea pâclă de aer, sluţită de gudronul suspiciunii, ce îngreuna comunicarea, privirea celuilalt. Pricina a toate e – folosind o sintagmă inaccesibilă „omului recent” – îmbisericirea minţii. Sigur, mai e mult până departe. Sigur, primejdia poticnirii există – pentru fiecare – oricând, în orice clipă. Nu credem că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Însă nesperatul s-a produs. Omătul adânc dintre colibe s-a măturat, iar bucuria redescoperirii sau a descoperirii celor câţiva oameni providenţiali, următor intrării mamei în „vacanţa cea mare”, este combustibilul-bonus care ne ţine în viaţă. La toate acestea se adaugă bucuria de a ne vedea fiii cum cresc – la propriu şi la figurat – sub ochii noştri.

În fine, au fost şi bucurii „de gradul doi” în 2011. Trei filme (Structura cristalului şi  Iluminare – ambele de Kristof Zanussi şi Crulic – extraordinarul film-poem de animaţie al Ancăi Damian), un spectacol de teatru (Inimă de câine), concertul pianistului nevăzător Tamas Erdy, dubla audiţie a Domino-ului (compoziţia lui Adrian Enescu interpretată de Zoli Toth şi Filarmonica Banatul), proiectul Cinemateca BCUT în care m-am implicat (în cadrul căruia am selecţionat şi prezentat câteva din filmele româneşti evergreen: La „Moara cu noroc”, Meandre, Reconstituirea, 100 de lei, Nunta de piatră, Prin cenuşa imperiului, Semnul şarpelui, Concurs, Secvenţe, La capătul liniei, Sfârşitul nopţii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), lansarea volumului Pseudokinematikos de la Cărtureşti. Şi lectura unei cărţi – Sonologia lui Corneliu Cezar, din care am reţinut mai ales acest pasaj: „…În realitate, demonii n-au dispărut, ci şi-au schimbat doar forma. Au devenit acum puteri psihice inconştiente. Acest proces de resorbţie a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea. Afirmaţia după care Renaşterea marchează începutul căderii abrupte, deconcertează şi înfurie deosebit pe omul cantonat în convingerea „progresului” actual, demarând cu aşa-numita Renaştere, continuând cu „Marea” revoluţie franceză, Iluminismul şi toate materialismele, comunismele şi ism-ele care au urmat (şi continuă, pare-se, în creştere).” Corneliu Cezar (unul din compozitorii români de marcă din a doua jumătate a secolului XX) deplânge concepţia actuală, după care muzica devine tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar „nota de aport personal devine dominantă”. Este vremea când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, ‚inspiraţia’ personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” („superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire”), ce „ne va arăta – poate – calea ieşirii din ea”.  

1 ianuarie 2012. Aventura începe. Sau continuă. Kyrie eleison.

vineri, 30 decembrie 2011

Pământul, deocamdată


Există, în literatura Patericului, o apoftegmă care surprinde extraordinar de exact dimensiunea credinţei, imposibil de „prins” în cuvinte, în formule şi chiar în imagini. Citez aproximativ:
Două gânduri ispitesc pe om, iar omul să nu asculte de niciunul din ele.
Unul spune: „Te vei mântui!” iar altul spune: „Nu îţi vei afla mântuirea!”
Domenico, Nebunul întru Hristos din Nostalgia, îşi sechestrase întreaga familie între patru pereţi din dorinţa de a o proteja de tot ce-i rău (şi rău era, pentru el, tot ce nu era familia sa). Câţiva ani mai târziu, când un echipaj de Poliţie îi eliberează, un copilaş întreabă, privind spre camera de filmat: „Tată, acesta este sfârşitul lumii?” La urmă, Domenico recunoaşte că a fost egoist: se gândise doar la ai săi, când – spune el – ar trebui să ne preocupe soarta tuturor semenilor noştri. (Dostoievski, Fraţii Karamazov: Dacă fie şi un sigur copil ar trebui să sufere, dobândirea Împărăţiei cerurilor nu şi-ar mai avea rostul.)
Rigoriştii, „filozofii”, „teoreticienii” din peluzele şi tribunele scepticismului tind să conceapă procesul mântuirii (restaurării) exclusiv în termeni legalişti. Grila ontologică, fiinţială (Noica arăta că sensul filozofiei este „devenirea întru fiinţă”) le este necunoscută. Dar poate că până să atingem cu gândul sau simţirea tărâmurile „de dincolo”, până să pricepem „adevărurile ultime” e bine să încercăm să ne rezolvăm problemele, revoltele şi datoriile de aici. Pământul, deocamdată. Poate că se cuvine să luăm aminte la zestrea nematerială a părinţilor noştri, la imensa bogăţie nematerială pe care am moştenit-o de la acei „martiri cu feţe cuvioase” (Ioan Alexandru). Poate că e bine să căutăm la împlinirea urării tradiţionale de An Nou: „Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă!” Poate că este bine să ne pregătim să transmitem mai departe, ca pe o sfântă datorie, comoara pe care am moştenit-o de la cei care ne-au dat un nume. În acest sens au dreptate cei care spun că abia la „frângerea pâinii” – în cadrul de taină al liturghiei – omul nu se mai simte singur. Că acolo, în faţa Tâmplei, omul se simte cu adevărat om.
Nu ştim unde anume au plecat părinţii, bunii şi străbunii noştri. Ne-au fost alături până în „clipa cea repede”, iar apoi i-am condus – după rânduială – pe „ultimul drum”. Dar sămânţa duhului lor e în noi. Şi, dacă ştim s-o dăruim mai departe, nu va muri în noi. Mântuirea, deci, nu este un concept filozofic de discutat la o cafea sau la un suc. Nu este o chestiune de „filozofie a religiilor”. Este o lucrare de taină (a work in progress) care – în mod convenţional – începe aici, pe pământ, dar sfârşitul ei – vorba cântecului – nu-i aici.

Icoana ca o pânza de păianjen


Sorin Dumitrescu – pictor, eseist, desenator, editor, manager, ziarist – dă seama, într-un  foarte interesant interviu apărut în ziarul Timpul, despre arta creştină sau, mai exact, despre icoana bisericească. Icoana, această „aşa-zisă artă creştină”, nu e altceva – arată el – decât o „sublimă şi imensă joacă cu focul” rezumată extrem de plastic de binecunoscutul cântec „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen…”. Cine-i elefantul şi cine-i pânza de păianjen într-o icoană a lui Hristos? „Elefantul” e Hristos – şi sfinţii Lui –, iar „pânza de păianjen” este „trupescul atât de nevolnic şi de friabil al imaginii, al reprezentării lui iconice prin linii şi culori”. Există, deci, pericolul ca imaginea „să cedeze oricând sub ‚greutatea’ dumnezeiescului model”. 

Pictorul, convertit la iconar (în jurul vârstei de 40 de ani, când a cunoscut „o altfel de simţire, o simţire în fine, deplină, completă şi îndrituită”, „o simţire înţelegătoare”), afirmă că niciodată n-a fost străin de plaiurile credinţei, numai că „dulcea pasăre a tinereţii are obiceiul să zboare pe cu totul alte meleaguri”. Şi argumentează: „De-asta fac icoane, ca elefantul să se legene fără să se rupă firul.” Nu „omul religios” este modelul de creştin pentru Sorin Dumitrescu, ci „omul cu mintea îmbisericită” pentru că, „spre deosebire de evlavia religioasă, evlavia bisericească se trage din icoană”, „se hrăneşte, ca la bizantini, dintr-o teologie a limbajului” Asta – spune el – e „adevărata credinţă”, iar nu „religiozitatea căinţei năvalnic doloriste” (pietiste, sentimentale, lacrimogene). 

În privinţa adunărilor impresionante de la diferite evenimente religioase, unde lumea se calcă în picioare, Sorin Dumitrescu este de părere că „n-au substanţă autentic bisericească”, fiind „enorme mitinguri religioase de import”. Asta pentru că „miile de oameni care mergeau după Hristos nu reprezentau Biserica, ci poporul simplu, care reprezintă categoria cea mai instabilă a unui neam; acum te divinizează, mâine îţi cere răstignirea”. La polul opus, Hristosul Bisericii este „parohial”, fiindcă „El Însuşi zice că acolo unde se află doi sau trei în numele Lui, acolo se află şi El” (N-a zis „acolo unde sunt 300-400 de mii, acolo voi fi şi Eu”!) Astfel, bisericile dărâmate de Ceauşescu  au fost, de fapt, „biserici fără viaţă parohială” – acesta este, spune el, „adevărul gol-goluţ”. 

În continuare, Sorin Dumitrescu spune că preoţii s-ar cuveni să  şteargă chipul sfinţilor batjocorit de pictori pe zidurile bisericilor şi să bage banii parohiei într-o iconografie „măcar decentă”. Majoritatea picturilor noi sunt hidoase pentru că „preoţii nu le văd hidoase”, iar „credinciosul român vede ce vede „tata popa”!” De vină este şi programa analitică din  facultăţile de teologie, unde nu se învaţă nimic despre icoane, ci „doar un snop de ziceri părinteşti şi câteva generalităţi de manual”. Şi încă ceva: instituţiile care produc teologi sunt „rânduite curricular după calapod protestant”, ori „protestanţii sunt cei care au alungat complet din lăcaşuri icoanele, considerându-le, fără să clipească, blasfeme”. Dar pe nimeni nu interesează, astfel că – „în pofida tradiţiei iconografice atât de strălucitoare – în bisericile noastre credincioşii ortodocşi se roagă ca protestanţii: ignorând zidurile şi fiind indiferenţi complet la ce e pictat pe ele”. „Sărmanii, ei zic că se roagă în duh!” – adaugă, ironic, Sorin Dumitrescu. 

Concluzia mărturiei sale: bisericile transmit (cu puţine excepţii) o tradiţie răstălmăcită, deformată şi epigonică. O copie palidă nu a reprezentărilor iconice ortodoxe prin linii şi culori, ci a formelor şi culorilor („realiste”, ilustrative, „umanizate”) care, mai ales după Renaştere, s-au dezvoltat independent de canoanele Bisericii, în Apus. Fiecărui suflet însetat după „credinţa ortodoxă în era falselor religii” îi revine astfel menirea de a se angaja într-un quest personal întru căutarea „mărgăritarului de mare preţ”, a frumuseţii restauratoare, nefalsificate (ca în binecunoscutul sonet shakespearean, al 66-lea). Pentru că, deşi marginalizată, deşi afundată sub straturi de spoială înşelătoare, ea nu a murit şi aşteaptă să fie descoperită. 

miercuri, 28 decembrie 2011

Un sfert de veac fără Andrei Tarkovski


La începutul anilor 80, Călăuza (un film din URSS) avea să stârnească mare vâlvă. A rulat şi pe ecranele din România. Valerian Sava chiar a realizat o anchetă la cinematograful Studio din Bucureşti, pentru a afla de la spectatori ce anume îi atrăgea la acel film în trei personaje, în care nu se întâmpla mai nimic, parţial alb-negru, filmat cu o lentoare ieşită din comun. Unii au spus că au venit atraşi de titlu (se gândiseră că e o ecranizare după Cooper), pe alţii i-a tentat genul S.F., iar alţii au recunoscut că erau familiari cu filmele lui Tarkovski (mai ales datorită cinematecii). Toţi cei care veniseră să-l revadă (unii îl văzuseră în repetate rânduri deja) erau fascinaţi de atmosfera misterioasă, de lucrurile nespuse şi nearătate, ci doar – vag – sugerate. De gama largă de conotaţii culturale (sau chiar adevărate „şopârle” pentru vremea aceea: „Pentru mine peste tot e puşcărie”) pe care cu greu le puteai desluşi la o sigură vizionare. Multă vreme după ce am văzut întâia oară Călăuza am trăit cu impresia că „Zona” era de fapt „pământul făgăduinţei” (occidentul, Eldorado) unde omul – credeam atunci – trăia liber. De aceea şi multe din secvenţele din „Zonă” erau în culori. Din păcate, această îngustă lectură – strict ideologică şi politică – a Călăuzei continuă să rămână, pentru mulţi, singura cheie de interpretare a insolitului apolog tarkovskian. Mai ales scepticii („raţionaliştii”, „progresiştii”, „liber-cugetătorii”) refuză să accepte că viziunea lui Tarkovski depăşeşte cu mult şi convenţiile (clişeele) unui anume gen de film şi paradigma ideologică (chiar şi cea „dizidentă”, „critică” în raport cu regimul totalitar în care a creat şi trăit regizorul). Abia după mai multe vizionări aveam să receptez Călăuza cu alte „antene”. Treptat am început să descopăr că „semnele” cu care este presărată odiseea de o zi (cât o veşnicie) a Călăuzei, Scriitorului şi Profesorului oferă cheia de înţelegere a filmului. Care nici nu e film (sau nu e numai un film), ci o mărturie de credinţă, o aventură – cu mijloacele filmului – în adâncul conştiinţei omeneşti „dezbisericite”, un quest (o căutare) întru izbăvire (restaurare sufletească, demnitate). Iar aceste teme sunt evergreen, nicidecum specifice unui regim totalitar. Lecţia de demnitate a Călăuzei e mai valabilă azi ca oricând.

Apoi am descoperit (graţie televiziunii iugoslave, spre care erau orientate antenele televizoarelor la mine în urbe, înainte de 1990) şi celelalte şase (şi jumătate) filme regizate de Andrei Tarkovski. În ziua morţii sale (29 decembrie 1986) Televiziunea Belgrad a organizat o masă rotundă la care au participat importanţi critici de film iugoslavi. S-a vorbit despre viaţa şi opera lui Tarkovski, apoi s-a prezentat Nostalgia. Acest proiect (primul realizat de Tarkovski în occident) oglindeşte cu violenţă starea de spirit a regizorului, eliberându-i lumea interioară cu o profunzime fără precedent. Personajul principal în Nostalgia este om profund înstrăinat de lume şi de el însuşi, un om ce nu poate găsi echilibrul între realitate şi idealul  spre care se îndreaptă. Nostalgia sa este provocată nu doar de faptul că trăieşte – asemenea regizorului, în ultimii ani de viaţă – departe de ţară, ci mai cu seamă de aspiraţiile sale pentru o existenţă deplină. Nostalgia este şi o meditaţie pe tema crizei din arta modernă, care „a luat-o pe un alt drum”. Nu mai contează acum aspiraţia către un ideal, căutarea unui sens în viaţă, ci afirmarea valorii individului ca entitate autonomă. Artistul nu mai este „un slujitor al unei idei măreţe, al unui ideal comun, gata oricând să-şi răscumpere înmiit darul cu care a fost înzestrat”. Arta nu mai este o omilie, o expresie a ceea ce are omul mai bun în fiinţa sa: nădejde, credinţă, dragoste, frumuseţe, rugăciune. De aceea omul modern, extrem de suspicios faţă de ideea de jertfă (chiar dacă exprimarea de sine presupune obligatoriu o formă de sacrificiu) şi bombardat din toate părţile de clişeele diferitelor genuri, manifestă o sensibilitate (şi o dependenţă) excesivă faţă de surogatele artistice. Domenico şi Andrei (personajele principale în Nostalgia) îşi asumă însă jertfa de sine la propriu.

Compresorul şi vioara (un metraj mediu, lucrarea sa de diplomă la terminarea Institutului)  este primul film realizat integral de Tarkovski. Poartă, in nuce, expresia viitoare a căutărilor sale (artistice, tematice, stilistice) şi conţine numeroase secvenţe gândite ca un tribut adus experimentelor din perioada de glorie a cinematografului sovietic (Omul cu aparatul de filmat de Dziga Vertov, Pământ de Alexander  Dovjenko) sau italian (Hoţii de biciclete de Vittorio De Sica).

Copilăria lui Ivan, primul lung-metraj al lui Tarkovski, este nu atât un film despre copilǎrie, cât un film despre rai şi iad. Astfel, raiul – imaginat prin cele patru vise care deschid, secţioneazǎ şi închid filmul – este ceea ce ar putea fi şi ar trebui sǎ fie pǎmântul în condiţii normale. „Regǎsim în aceste scurte scene de vis, nota Costion Nicolescu (în substanţianul său eseu, „Viaţa şi patimile lui Andrei Tarkovski”, din Suplimentul „Litere, arte, idei” al ziarului Cotidianul, ediţia din 22 februarie 1993), toate nostalgiile lui Tarkovski: zborul, mama, fântâna, pǎdurea, plaja, marea, calul, merele, jocul, apa, iubirea-prietenie, alergarea, câinele.” Puritate de gând a micului Ivan „se revarsǎ şi asupra lumii celor maturi, împrumutând relaţiilor şi atitudinilor o candoare nostalgicǎ” (Cristina Corciovescu). Iadul, pe de altă parte, este „realitatea, rǎzboiul, nebunia, biserica distrusǎ, spaima, noroiul, moartea absurdǎ, zgomotul obuzelor.” Raiul este vis „pur, luminos”, străbătut de „o luminǎ ce nu este cea a soarelui”, ci de o alta, „veşnicǎ şi atotcuprinzǎtoare”, ce „vine din trecut şi aşteaptǎ în viitor” fiind – deocamdată – întrerupt de infernul prezent, însă şi iadul e presǎrat cu fǎrâme de rai: „îmbrǎţişarea infirmierei de cǎtre un cǎpitan este, poate, cea mai tulburǎtoare îmbrǎţişare din istoria cinematografului: cǎpitanul o ţine suspendatǎ pe fatǎ deasupra unei tranşee şi, pentru câteva clipe, timpul însuşi este suspendat iar iadul este abolit; mersul fetei pe trunchiul prǎbuşit de mesteacǎn; muzica la gramofon în adǎpostul din linia întâi; un album cu gravuri (Apocalipsa lui Dürer); focul; o baie firebinte, un ceai şi mai fierbinte, o picǎturǎ de alcool; un zâmbet trist, un gest de tandreţe; o cutie de conservǎ lǎsatǎ ca din întâmplare pentru un nebun, numai aparent inutil; pǎdurea de mesteceni;  un copil adormit purtat în braţe; disponibilitatea de a te îndrǎgosti fǎrǎ sǎ  aştepţi nimic de la viitor.” Toate – comentează Costion Nicolescu – sunt „recuperate şi recuperatoare” şi doar din când în când „o cruce apasǎ greu din cadru, proiectatǎ pe un cer şi mai greu”. Este crucea pe care o are de purtat lumea, într-un timp istoric în care nimeni nu-şi face planuri de viitor. Copilǎria lui Ivan – remarca scriitorul Romulus Rusan – „este sfârşitul copilǎriei lui Tarkovski; este pǎrǎsirea universului de concepte lirice din Compresorul şi vioara şi intrarea în universul de relaţii filosofice care avea sǎ culmineze în Rubliov”.

Ceea ce contează la Andrei Rubliov este dorinţa de a demonstra că experienţa de viaţă e  ireversibilă. Tarkovski caută să surprindă adevărul psihologic al personajelor, actualitatea conflictului dintre artist şi violenţa istoriei, nefiind câtuşi de puţin interesat de reconstituirea de tip arheologic şi etnografic a Rusiei medievale cotropite de tătari: „Andrei Rubliov este un film al punerii în discuţie, al întrebărilor, şi aici aflăm temeiul măreţiei sale – aşa cum fusese cu 20 de ani în urmă Ivan cel Groaznic – măreţie care nu are nimic în comun cu solemnitatea pompoasă şi cu hagiografia candidă.” (Marcel Martin) Monica Lovinescu recunoaşte şi ea influenţa lui Eisenstein: „De la Eisenstein, Rusia nu s-a mai întâlnit cu o asemenea împlinire cinematograficǎ. Tarkovski în Rubliov se opreşte, cu fiecare secvenţǎ, asupra sensului perenei tragedii care este istoria Rusiei şi îi cautǎ rǎdǎcinile. Fiecare din aceste rǎdǎcini aparţine rǎului. Ca şi Apocalipsa, Rǎstignirea este de toate zilele în Rusia. De aceea ea reprezintǎ, probabil, figura centralǎ a filmului lui Tarkovski.”

Rubliov-ul de Ev Mediu începe cu prologul unui zbor cu balonul. Solaris-ul erei spaţiale începe cu două picioare bine înfipte în pământ. Deloc întâmplător, Troiţa (icoana Sfintei Treimi) pictată de Andrei Rubliov apare şi într-un scurt cadru din Solaris. (Şi este recreată – pentru cei cu imaginaţie – în secvenţa din bar a Călăuzei, unde Profesorul, Călăuza şi Scriitorul par „întruchipări” ale persoanelor Sfintei Treimi.) Undeva, în spaţiul cosmic, un psiholog este chemat să investigheze soarta unei nave spaţiale ce se află în impas. Pentru câteva secunde, acest personaj (ce traversează o criză existenţială) poate fi văzut căzut în meditaţie în faţa icoanei lui Rubliov. Problemele care au chinuit personajele din Andrei Rubliov sunt, iată, de actualitate şi în această poveste de conştiinţă şi ficţiune.
Este binecunoscută intenţia lui Tarkovski de a elimina în totalitate raportul cu S.F.-ul din scenariu. Planurile însă i-au fost dejucate de autorul cărţii omonime după care a fost realizat filmul (Stanislaw Lem), care s-a opus şi a ameninţat cu retragerea dreptului de ecranizare. S-a ajuns la un compromis, astfel că filmul adaugă scenelor din cosmos scene de pe Pământ: „Aveam nevoie de Pământ – arăta regizorul – pentru a sublinia contrastele. Voiam ca spectatorul să poată aprecia frumuseţea Pământului, să se gândească la ea şi, revenind de pe Solaris, să simtă durerea mistuitoare a nostalgiei.” Solaris rămâne „o foarte gravă meditaţie despre destinul eshatologic al umanităţii, despre supravieţuirea prin iubire” (Costion Nicolescu) şi prin neuitare. În filmul lui Tarkovski, casa părintească (de pe Pământ) şi salonul-bibliotecă (de pe staţia cosmică) – amenajate asemănător – evocă sugestiv întreaga cultură a lumii, prin trimiteri literare (Don Quijote, Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt), sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach) etc. Personajele se umanizează din ce în ce mai mult pe măsură ce îşi amintesc propria istorie.
În Stalker Călăuza îi spune Scriitorului, în pragul Zonei, să se gândească la propria viaţă pentru că oamenii, atunci când îşi amintesc întreaga viaţă devin mai buni, devin mai oameni. Solaris devine astfel o celebrare a valorilor umane şi a puterii de a iubi într-un univers indiferent şi chiar ostil. Unul dintre savanţii de pe Solaris, într-un moment de euforie dă glas concluziei amare la care a ajuns după ani şi ani de cercetări şi investigaţii ştiinţifice: „Nu dorim să cucerim cosmosul, ci doar să extindem Pământul la dimensiunile Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!”
La final de odisee: Kris (personajul principal) se întoarce (sau îşi închipuie că se întoarce) la casa părintească şi îngenunchează în faţa tatălui său, într-o ipostază ce aminteşte clar de tabloul lui Rembrandt. Deodată, atâtea şi atâtea neînţelesuri se preschimbă-n gândul limpede (o replică rostită de Kris, în momentul în care a început să deprindă lecţia oceanului gânditor) care poate sta drept coda acestui film: „Ruşinea va salva omenirea.”

Proiectul Oglinzii reconstituie vieţile oamenilor pe care regizorul i-a iubit şi pe care i-a cunoscut bine. Este „povestea suferinţei pe care o trăieşte un om atunci când simte că nu-i poate răsplăti pe cei dragi din familia sa pentru tot ceea ce ei i-au dăruit” (Andrei Tarkovski). După vreo 20 de variante provizorii de montaj, Tarkovski optează pentru o secvenţă-prolog ce nu are, aparent, nimic în comun cu filmul: într-un mini-documentar ştiinţific un tânăr (un adolescent licean la o şcoală tehnologică) este vindecat de logopatie prin hipnoză şi, la capătul şedinţei de bioenergie, va rosti – aşa cum l-a instruit medicul bioenergetician – „tare şi clar, liber şi degajat, fără teamă faţă de propria-i voce”: Pot vorbi! Tot ceea ce urmează – un flux de amintiri ale personajului principal: gânduri colorate de imaginaţie despre casa părintească, părinţi şi actuala familie, ce intră într-un dialog plin de meandre (datorită unui îndelung repaus la pat, cauzat de boală)  şi par a sugera relativitatea prezentului şi importanţa memoriei, a istoriei precum şi ecoul lor în veşnicie. Toate personajele (şi, prin extensie, întreaga societate sovietică, aflată încă sub „hipnoza” totalitară a partidului unic) par, la rândul lor, să sufere de aceeaşi problemă a dificultăţii (a imposibilităţii chiar) de a „articula” (nu atât sunetele în cuvinte, ca tânărul din prolog, ci faptele de viaţă), de a se exprima liber. Fiecare personaj se împleticeşte în felul cum se exprimă în viaţă şi tânjeşte după o „restaurare” a propriului „limbaj”.
Cum se regăseşte publicul în Oglinda? O spune – cu aleasă reverenţă – unul din spectatorii filmului: „Este un film despre Om, despre tine, despre tatăl tău, despre bunicul tău, despre omul care va trăi după tine şi care este tot „Tu”. Despre Omul care trăieşte pe Pământ, este o parte a Pământului, iar Pământul este o parte a lui; despre faptul că omul, prin viaţa sa, răspunde în faţa trecutului şi a viitorului. Acest film trebuie pur şi simplu privit, aşa cum ascultăm muzica lui Bach şi versurile lui Arseni Tarkovski. Trebuie privit aşa cum privim stelele, marea, aşa cum admirăm un peisaj. Aici nu există nici o logică matematică, ea nu poate explica ce este Omul şi în ce constă sensul vieţii lui.” Că Oglinda – în opinia unora, cel mai dificil film al regizorului – nu este imposibil de desluşit (în ciuda multor conotaţii mai greu de descifrat) o arată şi una însemnările lui Tarkovski din Sculpting in Time (volumul său de reflecţii asupra cinematografului), bazate pe corespondenţa bogată primită după premiera filmului în Rusia – mărturii ce consemnează atât „presa negativă”, cât şi epistolele pline de admiraţie şi bucurie. Iată ce-i scria o femeie-maistru la o uzină din Novosibirsk: „Timp de o săptămână am văzut filmul dumneavoastră de patru ori. Şi nu mergeam numai ca să-l văd, ci ca, măcar pentru câteva ore, să trăiesc cu adevărat...Tot ce mă chinuie, tot ce nu îmi dă linişte, tot ce mă indignează, tot ce îmi face greaţă şi ce mă sufocă, tot ce mă încălzeşte şi mă luminează, tot ce îmi dă viaţă şi tot ce mă distruge – pe toate acestea le-am văzut, ca într-o oglindă, în filmul dumneavoastră. Pentru prima oară în viaţa mea, filmul a devenit realitate – iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el.” Iar o adolescentă (tot din Novosibirsk) îi scria: „Ştiţi, am impresia că sufletul meu are ceva comun cu al dumneavoastră. Este atât de minunat să ştii că, totuşi, există un om care ar putea să te înţeleagă, să te înţeleagă corect şi până la capăt!” O spectatoare din Gorki: „Vă mulţumesc pentru Oglinda! Aşa a fost şi copilăria mea...Dar cum de aţi ştiut? La fel erau vântul şi furtuna. Galea, dă afară pisica! – striga mama...În cameră era întuneric...La fel se stingea lampa de gaz, umplând tot sufletul de sentimentul Aşteptării mamei...Şi ce frumos este redat în filmul dumneavoastră sentimentul trezirii conştiinţei, al gândirii copilului!...Şi, Doamne, cât e de adevărat!...Căci, într-adevăr, nu cunoaştem adevăratul chip al mamelor noastre...Ştiţi, în sala întunecoasă, privind spre pânza ecranului luminat de harul dumneavoastră, pentru prima oară în viaţă nu m-am mai simţit singură.”
Încă de la „naşterea” sa, Oglinda avea să stârnească vii discuţii. Se spune că, imediat după prima sa proiecţie în avanpremieră, din 1974 (într-un cerc restrâns de cineaşti), reacţiile celor ce fuseseră invitaţi de regizor au fost dintre cele mai aprinse. Controversele s-au prelungit mult „peste program”, iar femeia de serviciu, auzind cum oameni de specialitate – connoiseurs, critici, snobi – se contrazic între ei sau chiar se sfădesc din pricina sensului pe care filmul ar voi să-l transmită, ar fi afirmat ferm: „Ia mai încetaţi cu cearta, că s-a făcut târziu de când vă tot contraziceţi şi ar fi cazul să mai plecaţi pe la casele voastre să fac şi eu curăţenie! Ce e aşa de greu de priceput? Doar e vorba de un om care e pe patul de moarte - un om care se gândeşte la răul pe care l-a făcut în viaţă şi nu ştie cum să ceară iertare...” Întrebat ce crede despre comentariul femeii, Tarkovski ar fi răspuns scurt: „Nu mai am nimic de adăugat.”

Sacrificiul este filmul-testament al lui Tarkovski, care – lucru rarisim în cariera unui cineast – încununează fericit o filmografie unitară valoric (cele şapte filme de lung metraj plus mediu-metrajul de debut alcătuiesc o rară, dacă nu chiar unică filmografie de capodopere). Tema sa principală este căutarea unor repere spirituale, într-un cadru geografico-temporal foarte asemenea cu acel waste land construit de regizor în Călăuza. Tot un fel de waste land bântuit de înfricoşătoare viziuni escatologice este şi sufletul lui Alexander (personajul principal).  Sacrificiul (realizat după un mai vechi proiect al regizorului, Vrăjitoarea) aduce în discuţie problema – pentru mulţi desuetă – a sacrificiului de sine. Cine este pregătit să sacrifice totul pentru ca lumea să fie salvată? Cel care în ochii lumii pare nebun. Pentru că s-a retras de pe scenă în plină glorie, pentru că încă mai aşteaptă ceva de la viaţă, pentru că încă trăieşte cu nostalgia vremurilor în care frumuseţea icoanelor bizantine era un reper estetic, pentru că dă ascultare poştaşului ce-i spune că va salva lumea de la dezastru dacă se duce la Maria – una din servitoare (înzestrată, zice-se, cu puteri miraculoase) – şi va petrece noaptea la ea. În fine, pentru că, a doua zi, dă foc casei sale aşa cum stingher promisese zeului în ajun. Pentru toate acestea ajunge la ospiciu, fiindcă – nu-i aşa? – nebunul este individul a cărui nebunie nu se acordă cu nebunia celor mulţi. Însă filmul nu se termină aici. Dumnezeul din filmele lui Tarkovski nu este – ca şi la Bergman – un zeu care tace. Astfel, în epilog îl revedem pe micuţul Tommy (băiatul lui Alexander) opintindu-se să care două găleţi cu apă pentru a uda – aşa cum îi spusese tatăl său – copacul fără viaţă. După ce a făcut ascultare, îl vedem odihnindu-se, la orizontală, sub acel copac, dar privind acum încrezător spre ramurile lui goale. Pentru întâia oară Tommy vorbeşte: „La început a fost Cuvântul.” Urmează întrebarea celui care – necuvântător o vreme (datorită unei operaţii la gât care-l împiedică să vorbească), dar ascultându-şi mereu părintele, doreşte să înţeleagă, să se lămurească asupra tainelor lumii: „De ce e aşa, tată?”. Un travelling vertical ne pune faţă-n faţă cu coroana desfrunzită – deocamdată – a unui copac, în timp ce acordurile lui Bach ne însoţesc spre ultima fotogramă, pe care este tipărită o dedicaţie: „Cu încredere, fiului meu. Andrei Tarkovski”.

Există – afirma Tarkovski – un singur fel de gândire filmică: cea poetică. Doar cinematograful poetic, arăta el, poate rezolva situaţiile ireconciliabile şi paradoxale (frumosul şi urâtul, binele şi răul, moartea şi viaţa etc.); doar aşa cinematograful poate fi un mijloc adecvat de expresie pentru gândurile şi sentimentele regizorului-autor. Care este genul în care îl putem încadra pe, de exemplu, Robert Bresson? „Niciunul”, răspunde Tarkovski, fiindcă „Bresson este Bresson – el însuşi un gen”. Enumerarea continuă: Antonioni, Fellini, Dreyer, Bergman, Kurosawa, Dovjenko, Vigo, Mizoguchi, Buñuel, Chaplin. Cu toţii regizori de marcă din cinematograful mondial, fiecare în felul său un fenomen unic, irepetabil. Orice descoperire artistică reprezintă, în viziunea tarkovskiană, „o imagine nouă şi unică a lumii, ca o hieroglifă a adevărului absolut” şi o „metonimie” (parte pentru întreg: pentru a vorbi despre infinit, artistul zugrăveşte lumea realităţilor finite). Pe regizorii tineri, Tarkovski îi sfătuia să nu separe munca de viaţă, să nu îşi exploateze profesia, să fie responsabili, să ştie că filmul este o artă serioasă şi cere sacrificii. În vremurile noastre, spunea el în Timpul călătoriilor, e uşor să filmezi şi să editezi un film: „Toţi îşi închipuie că fac filme.” Şi totuşi, artistul trebuie să slujească artei sale, iar nu – cum se întâmplă acum – invers.

marți, 27 decembrie 2011

Tattoo


De pe facebook adunate: „Nu trebuie scrise decât acele cărţi a căror absenţă provoacă suferinţă.” Ionuţ Mareş, care a decupat şi apoi a lipit la el pe wall citatul Marinei Ţvetaeva, adaugă: „Nu trebuie citite/văzute decât acele cărţi/filme a căror absenţă provoacă suferinţă. Lucru pe care eu, din păcate, nu-l fac încă.” Aşa e, dar până să ajungi acolo (şi cine ajunge cu adevărat?), cât voyeurism, câtă risipă de timp, câtă impregnare cu imagini şi sunete de sirene, ca o lamă de cuţit...Iar apoi, câtă trudă ca să-ţi „deztatuezi” retina. Sau poate memoria involuntară. În babilonia actuală însă ne sunt oferite – cu asupra de măsură – mai cu seamă acele filme care – luate în serios, atunci când nu le urmăreşti doar ca să treacă timpul – îţi provoacă suferinţă şi întristare. Produse din gama largă de „săpunuri” (soaps) ori sofisticate experimente ale gândirii „libere”, „independente”, „inovatoare” ce captează „firescul de pe stradă” al „noului realism”, ele sunt adesea tributare ideologiilor şi tehnologiilor, schemelor şi  clişeelor. Nu ajung la sufletul omului, veşnic însetat (şi pecetluit) de taine, de poezie. Dar cine se mai gândeşte la suflet acum?
Pe un alt portal („Marele Ecran”) Lucian Mircu postează îndemnul unui actor (a cărui replică antologică, din Pas în doi, rămâne: „Nu pot să muncesc dacă nu e linişte în mine!”) care i-a spus: „Scrie ce vezi, dar vezi ce scrii.” Discernământul este, cred, exact principiul care s-ar cuveni să ne călăuzească atunci când începem să cercetăm o carte, o lucrare muzicală, un film. Când scriem, pur şi simplu, despre ceea ce (credem că) se petrece cu noi şi cu lumea. Sau când ne apucăm să umplem foaia albă a monitorului cu tot felul comentarii şi cronici la evenimente mondene sau politice. Şi, desigur, la filme, filme, filme, pe care – după ce le vedem – le etichetăm apoi cu calificativul „eroare” sau „brainwash” (şi, mai rar, „colectable”). Oricum, anatemele nu-şi au rostul. Şi unii şi alţii („tradiţionalişti” ahtiaţi după capodoperă sau „liberschimbişti” dornici de „experimente”) au parte de ceea ce caută. Life is beautiful.

luni, 26 decembrie 2011

Micii prinţi din marea literatură

Povestea lui Frances Hodgson Burnett (publicată spre sfârşitul veacului al XIX-lea) împrumută ceva din romantismul Colindului de Crăciun al lui Charles Dickens (apărut cu aproape jumătate de secol înainte). 

În Albionul victorian, un ursuz conte englez îşi „înnoieşte” inima şi capătă o „făptură nouă” în prezenţa regăsitului său nepot, Cedric. Născut în Statele Unite (la puţină vreme după ce şi-au câştigat independenţa şi orgoliul proapetei democraţii republicane era în plină formare), „micul lord” creşte, până la 7 ani, pe maidan. Pe neaşteptate, află de sângele său albastru prin mesagerul bunicului său englez. Acesta, în pustietatea castelului său, i se confesează: „Nu mă iubeşte nimeni...” Pentru ochiul curat al nepotului însă toate sunt bune şi frumoase. Chiar şi morga bunicului chinuit de singurătate. De aceea îi răspunde cu o dezarmantă candoare:  „De ce spui că nu te iubeşte nimeni, bunicule? Tu eşti cel mai bun.” Iar bunicul începe să se comporte ca atare, aşa cum socoteşte că s-ar purta cel mai bun bunic din lume. Spre mulţumirea şi încântarea nepotului, dar şi a întregului personal de la castel, chemat să prăznuiască festiv Crăciunul, după câţiva ani de austeritate. 

Magnetul acestei ecranizări din 1980 nu îl constituie însă ideologia filantropică în vogă la mijlocul secolului al XIX-lea, ci interpretarea strălucită a celor doi lorzi ai ecranului: Alec Guinness şi Ricky Schroder. Seniorul tocmai apăruse în mantia istorică a unui celebru succes comercial (Obi Wan Kenobi din Războiul stelelor), iar juniorul fusese propulsat tot de un blockbuster (copilul din Campionul, melodrama lui Franco Zeffirelli), ambele lansate pe ecrane la sfârşitul anilor 70.

Micul Lord este „un alt duel David-Goliath făcut cu armele tandreţii şi ale francheţii”, o „victorie duioasă, emoţionantă” ce mizează pe tandreţe – o „infinită tandreţe prin glasul căreia ştiu să vorbească atât de bine micii prinţi din marea literatură” (Adina Darian).  

  ***
Am văzut prima oară Micul Lord la începutul anilor 80. Revăzându-l, m-am gândit că impactul său e oarecum asemănător cu emoţia stârnită de Colindul de Crăciun al lui Dickens. Este tot o victorie a bunătăţii. Şi a răbdării. A nobleţii. Şi ce semn de nobleţe mai convingător decât acela de a grăi de bine pe adversar? Numai înţelepciunea mamei lui Cedric i se datorează împăcarea apoteotică de la final când, la masa de Crăciun din holul mare al castelului, stau alături democraţi şi republicani, aristocraţi şi servitori. Şi mai ales micul Cedric, bunicul său morocănos şi plin de prejudecăţi de clasă (dar în curs de „umanizare”) şi buna sa mamă care a ţinut ca fiul ei să nu afle nimic despre antipatia profundă a bunicului îngâmfat faţă de persoana ei. A promise is a promise.
Povestea lui Frances Hodgson Burnett este ca un basm despre o lume care încă se mai ruşinează de prezenţa unui înger. Un înger de copil care crede (şi mărturiseşte) din toată inima că bunicul său (cel dispreţuit de toţi servitorii) e un om bun. Pentru cei care încă mai cred în bunătate (ori măcar în nobleţea dată de negrăirea de rău a celor care-ţi pun oprelişti în cale şi care te înjosesc), Micul Lord este o infuzie de candoare. Fiţi asemenea pruncilor (atunci când vi se pare că trebuie să clevetiţi, să nedreptăţiţi, să judecaţi). Ce minunat (şi, totodată, ce insuportabil) e să fim judecaţi de un copil care nu vede (pentru că nu a fost lăsat să vadă) răutatea, avariţia, înşelăciunea, cruzimea. Şi totuşi, spre această Judecată ne îndreptăm cu toţii. De aceea e poate bine să ne pregătim pentru ea prin metanoie. Cât nu e prea târziu pe pământ.