Masa tăcerii

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.  

Acesta era întru început la Dumnezeu.  

Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.  

Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (Evanghelia după Ioan, 1) 

Cuvântul care zideşte, cuvântul care uneşte. Şi totuşi – spun scepticii, cârcotaşii – omul a inventat cuvântul ca să-şi ascundă gândul. Aşa s-a născut, probabil, omul politicos, adică omul viclean.

Există oameni cu care simţi că n-ai ce vorbi. Sau, mai bine, că orice ai spune va fi răstălmăcit sau pur şi simplu neînţeles. Uneori, întâlnirile cu ei sunt doar stânjenitoare. Alteori degenerează într-o gâlceavă amară şi-ţi spui că mai bine tăceai din gură. Nu degeaba înţelepciunea patristică ne aminteşte că vom fi deopotrivă judecaţi şi salvaţi de cuvintele noastre. Că, la o adică, e mai bine să tăcem decât să ne risipim în vorbe, vorbe, vorbe ce nu-nseamnă nimic, nimic, nimic. Cum ar veni: fericit acela care nu se lasă prins în sfatul palavragiilor şi nu răspunde la provocări. La provocările celor de la care nu avem aşteptări, dar şi la provocările azvârlite din senin, tam-nisam şi când ţi-e lumea mai dragă, de cei mai presus de orice bănuială.

De fapt, lucrurile sunt mai simple: când conştientizezi cum se cuvine care ţi-e rostul, care ţi-e menirea, când ştii ce ai de făcut în viaţa asta (pământul, deocamdată!), îţi vezi de treabă. Când – ademenit de câte un cuvânt strâmb, pe care, naiv, crezi că-l vei îndrepta cu sfatul tău, cu vorba ta împăciuitoare – intri în hora trăncănelii, se cheamă că nu-ţi vezi de treabă, ci te afli în treabă. În treaba lui diabolos, a celui care desparte. 

(Foto)model vs. icoană

“Ni s-a tot spus, în ultimii 20 de ani, că România are nevoie de modele. România are nevoie de adevăr, nu de modele. România are nevoie de icoane, adică de ferestre către adevăr, nu de modele. Din 1945 încoace, românilor li s-au oferit doar modele, fotomodele, manechine politice, păpuşi: lideri de carton, guru de plastic, siluete intelectuale proiectate pe pereţii peşterii. Caracteristic (foto)modelului e faptul că îţi vinde ceva. Caracteristic icoanei e faptul că mărturiseşte. (Foto)Modelul îţi ia ochii. Icoana îţi curăţă, şi astfel îţi redă, privirea. (Foto)Modelul dă din şolduri, din glezne sau din barbă. Icoana e liniştită, eliberând statornic lumină. (Foto)Modelul driblează, cu mijloace fizice sau intelectuale. Icoana ţi se dăruieşte. Modelul te momeşte din tine în urmărirea dorinţei. Icoana te întoarce la matca acelui “chip” şi te porneşte pe drumul acelei “asemănări” pe care le porţi deja în tine. Modelul te aţâţă să te lepezi, egoist, de realitate ca să-ţi astâmperi pofta de a poseda o himeră. Icoana te face să asumi realitatea ta şi pe a celorlalţi, te face liber.”

***

“Daca un om sau o realitate nu e icoană, atunci nu e nimic”

(Mircea Platon)

Taina omului şi taina cununiei. Despre castitatea unirii conjugale

Taina omului şi taina cununiei. Despre castitatea unirii conjugale

EdituraTheosis, Oradea, 2012

Traducere: Marian Rădulescu

Coperta şi tehnoredactarea: Delia Kerekes

Volumul este un grupaj de trei texte aparţiând a trei autori.

Primul text, „Diferenţierea sexuală ca profeţie şi revelaţie” (de Arhiepiscop Lazar Puhalo), cuprinde cinci capitole: Revelaţia fundamentală a sexualităţii umane şi căsătoriei; Legământul ca relaţie matrimonială; Revelaţia transmisă prin femeile profetese; Implicaţiile rolurilor avute de bărbat şi femeie pentru preoţia liturgică; Taina şi sensul iubirii şi căsătoriei.

Al doilea text, „I-a făcut bărbat şi femeie – Un studiu asupra tainei sexualităţii umane” (de Dr. Haralambos Anstall), cuprinde capitolele: I. Introducere; II. Perspective elementare ale învăţăturii ortodoxe (A. Sfânta Treime; B. Întruparea; C. Implicaţii hristologice speciale); III. Ipostas şi persoană (A. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Hristos; B. Sursa ontologică a creaţiei; C. Antropologie creştină elementară: 1. Primogenitura lui Adam; 2. Originea Evei; 3. Interacţiunea bărbat / femeie); IV. Chestiunea limbajului inclusiv; V. Al doilea Adam şi a doua Evă; VI. Epilog – Originile preoţiei liturgice.

Al treilea text, „Voi spuneţi că vorbele mele sunt prea îndrăzneţe. Despre pactul nespurcat” (de Dr. George S. Gabriel), cuprinde capitolele: Dumnezeu a făcut sexualitatea şi atracţia dintre sexe; „Cinstită este căsătoria întru toate şi patul nespurcat”; În relaţiile sexuale soţul şi soţia sunt egali; Învierea este proslăvită în metafora iubirii conjugale; „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...”; Legea fecioriei este dată tuturor; Partea cea bună nu trebuie ţinută sub obroc.

Legământul ca relaţie de căsătorie  

de Arhiepiscop Lazar Puhalo

Nici Vechiul Legământ şi nici Noul Testament nu erau atât „contracte juridice”, cât relaţii de căsătorie. Aceasta a fost marea greşeală în care a căzut Vechiul Israel şi despre care au grăit profeţii. Israel nu L-a recunoscut şi nu L-a primit pe Hristos pentru că El a venit ca mire ceresc căutându-şi mireasa. Israel, înţelegând prin legământ un „contract juridic”, se aştepta la un domnitor sever, pământean, pregătit să transpună în practică un contract ce fusese nesocotit şi să-şi exercite voia prin mijloace militare şi politice. De aceea creştinătatea apuseană a îmbrăţişat conceptul idolatru de iertare. Este important să înţelegem aceasta: Vechiul Legământ a fost, iar Noul Testament este, o relaţie de căsătorie. Abia atunci vom putea înţelege natura sexualităţii umane ca profeţie şi revelaţie. O privire sumară asupra Cărţii Profetului Osea e de ajuns pentru a reţine mesajul tuturor sfinţilor profeţi.

Înainte de a examina profeţia lui Osea să vedem pe scurt cum este întrebuinţată expresia „curvie” în câteva locuri din Vechiul Testament – termenul având un rol important în revelaţia lui Osea. „Să nu necinsteşti pe fiica ta, îngăduindu-i să facă desfrânare, ca să nu se desfrâneze pământul şi ca să nu se umple pământul de stricăciune.” (Lev.19:29) În acest verset Dumnezeu leagă în chip evident statutul femeii de condiţia poporului Său cu care a făcut legământul. Ne arată că femeile preînchipuie şi sunt asemenea poporului ales, Biserica Sa. Vom întâlni peste tot în Vechiul Testament referinţe la necredinciosul Israel care şi-a trădat mirele – o desfrânată, o curvă, o prostituată, o mireasă necredincioasă. Astfel, în Iezechiel vedem cu Israel este mireasa care a luat darurile de nuntă ale soţului şi s-a desfrânat cu ele: „Ai luat lucrurile tale de găteală, făcute din aurul Meu şi din argintul Meu, pe care ţi le-am dat Eu, şi ţi-ai făcut chipuri de bărbat şi te-ai desfrânat cu ele.” (Ez.16: 17)[1] Şi încă: „Tu te-ai desfrânat cu Asirienii şi nu te-ai săturat; te-ai desfrânat cu ei, dar nu te-ai mulţumit cu atât, Ci ai înmulţit desfrânările tale din pământul Canaan până în pământul Caldeii, dar nici cu atât nu te-ai mulţumit. Cât de obosită trebuie să fie inima ta, zice Domnul Dumnezeu, după ce ai făcut toate acestea, ca o desfrânată nestăpânită! … Ci ca o femeie adulteră, care, în locul bărbatului său primeşte pe alţii.” (Iez. 16. 28-32)

Sunt peste treizeci de asemenea referinţe la profeţii Vechiului Testament, şi în toate Dumnezeu face legătura între revelaţia despre legământul Său cu Israel şi natura unei relaţii de căsătorie, în care natura lui Israel se revelează prin femei şi prin chemarea de a fi soţie. Să revenim la Profetul Osea. Care era relaţia dintre Dumnezeu şi Israel când Domnul nostru a început să grăiască prin acest sfânt profet?

Profetul Osea ne revelează nu doar relaţia dorită de Dumnezeu cu Israel, ci şi sensul legământului. Dar în Cartea lui Osea avem şi o revelaţie desăvârşită a sensului mântuirii şi al acelei „iertări” pe care Iisus Hristos avea să o dobândească pentru noi, faţă de ideea idolatră a legalismului perpetuat de scolastici şi de adepţii lui Augustin.

Dumnezeu Se lamentează, prin sfinţii profeţi, că  Israel „se desfrânează” cu idoli „zei” demonici.[2] Israel nu a înţeles că Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul ales nu era un contract juridic, ci o relaţie de căsătorie. Poporul lui Israel chiar dacă pricepea cu mintea că avea un legământ cu Dumnezeu, în realitate el nu ajungea până la inima oamenilor.  Dumnzeu îşi chema neîncetat poporul să renunţe la desfrânarea cu „alţi dumnezei”, dar acesta nu putea înţelege şi continua să rămână necredincios. Consider că aceste împrejurări sunt cel mai pregnant revelate în lucrarea profetică a lui Osea. Pe vremea acestui sfânt profet, Israel nu doar că a căzut în idolatrie, ci oamenii s-au îndepărtat într-atât de Dumnezeu că au ajuns să creadă că Dumnezeu are o „soţie”, o zeiţă pământeană numită Paşte. Au fost influenţaţi de religiile păgâne, dar în realitate mărturiseau că ei, ca şi popor al lui Israel, nu mai erau mireasa lui Dumnezeu.

Aveau relaţii adulterine cu idolii popoarelor din jur şi, „părăsindu-şi prima dragoste”[3], L-au lăsat pentru altcineva. Dumnezeu va arăta că este credincios lui Israel chiar dacă poporul Său L-a trădat. El îl iubeşte aşa cum un soţ îşi iubeşte soţia[4] şi nu a dorit nimic mai mult decât să-şi scape mireasa de rătăcire şi de robia păcatului. Cum în această revelaţie pentru Israel Osea Îl reprezintă pe însuşi Dumenzeu, Domnul îl învaţă pe profet să-şi aleagă de nevastă pe o femeie din prostituatele păgâne din templu. „Ia-ţi de nevastă o femeie desfrânată şi să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul.” (Os. 1.2) Astfel, Osea şi-a luat de nevastă o desfrânată, pe Gomer. Când li se născu cea dintâi fiică, Dumnezeu i-a poruncit lui Osea să o boteze Lo-Ruhama („Cea neiubită”), căci de acum încolo Dumnezeu nu va mai avea milă de casa lui Israel. Când s-a născut al doilea copil, Dumnezeu a făcut să fie numit Lo-Ami („Nu este poporul Meu”). Prin aceasta, Dumnezeu le-a arătat oamenilor nu doar că s-au depărtat de mila Lui, ci şi că s-au separat de El.[5]  Cu toate acestea, Dumnezeu promite împăcare; „Şi în loc să vă zică vouă: „Voi nu sunteţi poporul Meu”, vi se spune: „Voi sunteţi fiii Dumnezeului celui viu!”” (Os. 2.1-2)

Nevasta lui Gomer, deşi necredincioasă şi desfrânată, devine profetesă. Este un exemplu al condiţiei Bisericii, poporul cel sfânt. Deşi poporul şi-a trădat legământul cu Dumnezeu şi I-a întors spatele, El promite: „Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”[6] Când Gomer îşi înşeală bărbatul, pe Osea, şi se întoarce în robia curviei, Dumnezeu îi porunceşte soţului nedreptăţit: „Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie îndrăgită de un prieten, şi totuşi desfrânată, aşa precum Domnul iubeşte pe fiii lui Israel, deşi ei se întorc spre dumnezei străini şi iubesc turtele de struguri. Şi am cumpărat-o pe preţ de cincisprezece sicli de argint, un homer de orz şi un letec de orz.” (Os. 3:1-3).

Aici vedem că Dumnezeu s-a folosit atât de sexualitate, cât şi de condiţia căsătoriei pentru a ne revela relaţia dintre El şi Biserica Sa. Vor regăsi această imagine în Noul Testament, când  Apostolul Pavel numeşte Biserica mireasa lui Hristos cea „fără de prihană”[7]. Este limpede că, deşi a fost necredincioasă şi a trădat legătura de căsătorie cu Osea, Gomer avea să fie mântuită şi restaurată numai şi numai din dragoste. Aceasta este profeţia mântuirii umanităţii căzute în păcat, prin iubirea împreună-pătimitoare şi prin jertfa lui Iisus Hristos. Suntem mântuiţi şi chemaţi a lua parte la legământul Noului Testament împreună cu El doar pentru că El ne iubeşte. La fel cum vechiul Israel a nesocotit sensul legământului ca relaţie de căsătorie, sfârşind într-un legalism sterp şi în formalităţile unei credinţe exterioare, la fel şi noi suntem chemaţi să luăm aminte la semnificaţia legământului. Adulterul este singura abatere pentru care Hristos îngăduie divorţul tocmai pentru că adulterul duhovnicesc ne separă de Dumnezeu şi ne refuză mântuirea.

Îmi pare că Apostolul Pavel pune accentul final pe Cartea Profetului Osea atunci când spune: „Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5:25).[8] Cununa de spini care o purta Mântuitorul nu era decât cununa de nuntă cu care Hristos Şi-a încoronat mireasa, Biserica. De aceea, de Sfintele Paşti cântăm că Hristos „iese din mormânt ca un mire”.[9] Când Dumnezeu a folosit căsătoria lui Osea cu Gomer ca pe o revelaţie a relaţiei dintre El şi Israel din vremea aceea ne-a arătat, în chip profund, felul în care căsătoria este o stare profetică ce revelează natura legământului şi a relaţiei dintre Dumnezeu şi Biserica Sa. Apostolul Pavel arată şi el că aceasta este şi natura Noului Legământ, căci: „v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită.” (2 Cor.11:2).

Şi Ioan Botezătorul, căutând să conştientizeze poporul lui Israel asupra acestei relaţii, spune despre Hristos „Cel ce are mireasă este mire…” (Ioan 3.29). Mai mult chiar, în Apocalipsă această sintagmă este reluată şi lămurită în pasajul despre Cea de-a Doua Venire: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit” (19.7)[10]

Totuşi, se stabileşte un testament (un legământ); este evident că Dumnezeu a dorit ca el să fie înţeles ca relaţie de căsătorie, nu în termenii unui contract juridic; de asemenea, a mai dorit să se înţeleagă că sexualitatea umană şi căsătoria sunt revelaţii ale acestei relaţii.

De bună seamă, bărbatul este o prefigurare a lui Hristos, aşa cum femeia este a Bisericii[11]. Iar aceasta este valabil nu doar în cazul soţiei necredincioase, ci şi în cazul celor credincioşi şi evlavioşi. Sexualitatea umană şi relaţia de căsătorie sunt semne profetice şi ne-au fost date nouă de Dumnezeu dintru început, ca o formă de revelaţie. Aceasta este esenţa tainei sexualităţii omeneşti şi a rolurilor jucate de bărbat şi femeie în Biserică.

Aceasta este esenţa mântuirii noastre. Hristos nu a venit pe pământ într-o expediţie juridică, pentru a „satisface dreptatea lui Dumnezeu”. A venit, asemenea Profetului Osea, să-Şi  mântuiască mireasa de robia păcatului şi de curvie. Să aducă înapoi în casa Tatălui ceea ce îi  fusese înstrăinat, fiind „vândut sub păcat” (Rom. 7.14). A făcut aceasta doar pentru că ne iubeşte şi doreşte să intrăm în Biserica Sa ca să fim mântuiţi. Icoana soţilor iubitori şi  credincioşi, trăind împreună în curăţie este o semn şi revelaţie pentru mântuirea noastră.

---

[1] La fel cum amăgiţii de ecumenişti au luat comorile ortodoxiei şi le-au compromis desfrânându-se atunci când se roagă împreună cu ereticii şi necredincioşii, desconsiderând şi batjocorind cuvântul Sfântului Duh din Canoanele Bisericii sau atunci când iau parte la ritualurile păgâne şi idolatre de la întâlnirile ce au loc la Consiliul Mondial al Bisericilor.

[2] Vezi Ieş.34:15; Deut.31:16; Jud.2:17; 1 Paral. 5:25; Iez.6:9, 23:30; Os.4:12, 9:1.

[3]  Vezi Apoc. 2.4.

[4] Să reţinem acest aspect atunci când citim unele descrieri antropomorfe ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Dumnezeu nu are sentimente negative şi nu este afectat de patimile omenirii căzute. Când Scriptura spune că Dumnezeu este un „Dumnezeu zelos” se demonstrează relaţia de căsătorie a Legământului, fără ca patimile umanităţii căzute să-I fie atribuite lui Dumnezeu. 

[5] Acesta este sensul esenţial al cuvântului tradus prin „păcat”: separat de Dumnezeu prin faptele şi alegerile noastre.

[6] Vezi Ioan 16.8-12.

[7] Vezi Apoc. 3:29; 18:23; 22:2, 9, 17 şi alte câteva locuri din Noul Testament.

[8] Iar aici Apostolul se referă tocmai la căsătorie şi la relaţia dintre soţ şi soţie.

[9] În cântările pascale după Laudele Utreniei. Vezi Ps. 18.5.

[10] Vezi şi Apoc. 21.2,9,17, apoi Apoc. 18.23, unde cei vicleni sunt avertizaţi că nici Hristos şi nici Biserica nu vor fi cu ei în vremurile din urmă.

[11] Sf. Clement al Romei spune: „Dumnezeu l-a făcut pe om parte bărbătească şi parte femeiască. Partea bărbătească este Hristos, iar cea femeiască este Biserica.” (2 Clement 14:2)

Never a dull moment

Cam aşa ar trebui să fie: 

„Precum mortul nu mănâncă, aşa şi smeritul nu poate să osândească pe alt om, 

chiar dacă l-ar vedea închinându-se la idoli.”  

(Avva Longhin, Dicţionar filocalic) 

Nici nu se poate altfel. Doar că, în lipsa smeritei cugetări (ce rămâne un ideal), osândim (la modul real, cu mintea, cu vorba sau cu fapta) pe cei care ni se pare că se închină la idoli. Dar ce înseamnă idoli şi închinare la idoli? Într-un anumit sens, idolii sunt cei care nu ne dau pace şi nu ne lasă să ne plictisim. Lupta cu închinarea la idoli ar puta fi antidotul la plictiseală. Şi pentru că sunt atât de mulţi („legiune”), n-ar trebui să avem (cum spune titlul unei comedii americane din anii 60) „niciun moment de plictiseală”...

 

(în imagine: Dan Voinea – Iertare)

Crez

Mărturisirea unui crez este importantă, cu atât mai mult atunci când acesta implică dubla dimensiune a orizontalului (raportul cu semenii) şi verticalului (raportul cu nevăzutul, cu sacrul, cu transcendentul). Şi totuşi, nu ştiu ce mă face să cred că mai presus de folosirea unei etichete (Ortodoxia, semnificantul) se află transpunerea ei în practică (Ortopraxisul, semnificatul) – proces care ţine o viaţă şi se termină doar în ... pânzele albe. În ultimă instanţă, este cea mai personală rubrică din viaţa unui om.

În sertarele rubricii basic info, un simpatic amic „virtual” de pe facebook scrie, în dreptul categoriei religious views, o denominaţiune (confesiune) ciudată: poetry. Îmi place tare mult şi-i urez să nu se vindece niciodată de ea. Dacă – via Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Dostoievski, Steinhardt, Pavel Florenski etc., dar şi a unor mărturisitori în carne şi oase – n-aş fi descoperit icoana şi spaţiul liturgic bizantin, aş fi completat şi eu la fel această rubrică.

De la o anumită distanţă, religia şi poezia par să se confunde, dar atunci când este neamestecată cu dulcegării kitsch sau cu gesturi triumfaliste, apropierea – conştientă, asumată, de bună voie şi nesilit de nimeni – de frumuseţea ortodoxă (sunete, forme şi culori care, nepăsătoare faţă de mode, ascultă de veşnicie) ce „salvează lumea” (Dostoievski) presupune mai mult decât o respiraţie poetică. Botezul lui Steinhardt în temniţa comunistă n-a fost doar o figură de stil.

Ortopraxisul (termen ce mi se pare mai nimerit decât Ortodoxia, ce sună abstract) – ca  „devenire întru fiinţă”, ca mod de a fi în lume (fără de a te lăsa robit de cele „ale lumii”) ca răspuns la o chemare împărătească pe care ştii că nu o poţi refuza – e însăşi împărtăşirea cu „metafora vie” (Paul Ricoeur), cu Dumnezeul Întrupat, cu Părintele Luminii, cu Lumina din Lumină. E desăvârşirea trăirii poetice, adică angajarea deplină în aventura numită metanoia.

Telekinesis

În lectura Apostolului din Duminica premergătoare Praznicului de Adormire a Maicii Domnului ni se spune să nu judecăm ceva „înainte de vreme”, până când se vor lumina „cele ascunse ale întunericului” pentru că nimic din ceea ce avem nu este doar al nostru. Iar dacă totul am primit în dar, ce rost mai are fala? Asemenea unui părinte ce a descoperit frumuseţea înspăimăntătoare a „lucrurilor de pe urmă”, apostolul – ne spune Saul aka Pavel – flămânzeşte şi însetează, ostenindu-se a lucra cu mâinile sale. Hulit fiind, se roagă. Ajunge chiar „ca gunoiul lumii”. Şi caută să dobândească „duhul blândeţii” (1 Corinteni, 4).

În lectura din Evanghelie se vorbeşte despre importanţa păstrării (măcar) acelei credinţe „cât un grăunte de muştar”: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia – mută-­te de aici dincolo, şi se va muta!” (Matei XVII, 20). Formidabila imagine! Dar, ca-n toate pildele evanghelice, jocul secund este cel care dă sensul. Nu despre telekinezie este vorba aici (la fel ca în finalul din Stalker de Tarkovski, unde – contrar interpretării date de amatorii de paranormal – fetiţa Călăuzei nu mută cu privirea paharele; ele se mişcă datorită trenului ce trece pe lângă casa dărăpănată), ci  despre ţinerea la distanţă a „spiritelor” (care sunt „legiune”), doar cu ajutorul acelui infim „rest”. Ca-n Giulietta degli spiriti, filmul lui Fellini, unde nevasta unui bărbat foarte şarmant şi cu alură de Marcello Mastroianni este înşelată. Aceasta angajează un detectiv particular şi în scurt timp are şi „dovada”. Se simte părăsită şi, într-o lume hedonistă, bolnavă de superstiţii şi închinare la „spirite”, e tentată să-şi pună capăt zilelor. Credinţa „cât un grăunte de muştar”, din copilărie sădită în suflet, o ajută să-şi vină în fire. Îşi aminteşte cum, copil fiind, juca rolul unei mucenice într-o piesă montată de maici. Îşi aminteşte cum, în pielea acelui personaj, primea cu bucurie martiriul. Cu un fel de „Retro, Satana!” rosteşte „spritelor” (care de care îi dau târcoale, ademenind-o): „Voi nu existaţi!”. Mută, cum ar veni, muntele smintelilor şi al grijilor lumeşti care-o ispitesc să caute la „emancipare”, să trăiască – hedonist – clipa. Ea însă, cu o cuminţenie izvorâtă din înţelepciunea patristică, dă acum un alt sens disctonului Carpe diem. 

 *** 

Cuvântul de învăţătură al ieromonahului de după Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a reamintit, celor ce-l ascultau câteva coordonate esenţiale privind rolul şi rostul metanoiei, privind rolul şi rostul propoveduirii Evangheliei. Întâi de toate, cuvântul a fost rostit – ca de obicei – „cu dragoste”, „cu duhul blândeţii”, iar nu „cu toiagul”. Şi câtă nevoie e de un astfel de glas în babilonia generală, în care fiecare îşi revendică – zgomotos, agresiv – dreptul la replică. Mărturisea apoi ieromonahul că e stupefiat de aşteptările multora din cei care ajung la mănăstirea unde slujeşte – o oază de frumuseţe ortodoxă. Oamenii vin adesea la biserică aşa cum s-ar duce la Mafalda, cu pretenţia de a primi numaidecât o „soluţie”. Ori ei uită că preotul, monahul, nu poate da alte soluţii decât cele lăsate de însuşi Hristos: „postul şi rugăciunea” (calea cea îngustă). Doar aşa poate fi alungată  „legiunea de demoni” – dacă nu cumva ei, demonii, au ajuns a doua noastră natură şi ne-am obişnuit cu ei, asemenea omului leneş cu lenea, din povestea lui Ion Creangă. Prin urmare, ceea ce se cere desluşit este aceasta: ce anume înseamna „post şi rugăciune”? Ce anume înseamnă rânduiala (pravila) prin care ajungem la calea „devenirii întru fiinţă”? Omul, mai spunea – blând, însă ferm – ieromonahul, se află în Biserică printr-o chemare, nu prin voia sa proprie. Desigur, înzestrat fiind cu libertate, poate răspunde sau nu acestei chemări. Ceea ce contează este, deci, felul în care – zi de zi şi clipă de clipă – răspunde acelei chemări. În răspunsul său (şi nu în exterior, la „ceilalţi”) se află „soluţia”. Şi iar ajungem la Stalker, unde se spune că e nevoie de pregătire (asceză prin „războiul nevăzut”) pentru întâlnirea cu Sacrul (Zona): „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” – exclamă Călăuzul pentru cei doi sceptici care se apropie de „camera miracolelor” fie dintr-o curiozitate cârcotaşă (Scriitorul), fie cu gândul viclean de a o arunca în aer (Profesorul)...

 ... 

Un referendum, un centenar şi-o aniversare

29 iulie 2012. O zi cu roşu în agenda politică a unor români, datorită referendumului pentru demiterea preşedintelui ales, Traian Băsescu. Cum televizor nu mai am de 5 ani, urmăresc rar jurnalele actualităţilor, emisiunile de talk show, revista presei TV etc. şi n-am dorit să fiu la curent nici cu informaţiile din cyberpace pe acest subiect. Când se întâmpla să mai prind o dezbatere, chipurile, de idei, un talk show, o revistă a presei TV, am dat dreptate celor care spuneau că otevizarea României a învins. În viaţa de toate zilele, oameni în carne şi oase (oameni simpli, dar nu numai) promovează pătimaş aceeaşi politică după ureche. Nici fluxul de comentarii postate pe facebook nu este străin, chiar atunci când se vor ... cuviincioase, de limbajul virulent împotriva sau favorabil demiterii cu pricina. Urmăresc detaşat (slavă Domnului!) intervenţiile pro şi contra, vindecat (sper pentru totdeauna) de microbul politichiei. Abia acum mă simt întru miezul Scrisorii III de Eminescu, poetul-nepereche săturat şi de smintiţi şi de mişei. O nedumerire, mărturisesc, aş avea. Nu înţeleg prea bine în ce fel va fi România protejată (şi pentru câtă vreme) de politica UE şi FMI („perfidă”, „arbitrară”, ostilă „intereselor naţionale”), de „meschinărie şi impostură”, în cazul în care înving „puciştii”. Şi nici în ce fel vor fi pedepsiţi „puciştii puşcăriabili” dacă învinge, încă o dată, Popeye. Pur şi simplu nu am nici prejudecăţi, nici viziuni de profet. Îmi spun doar atât: Only time will tell...

Later edit: Pentru rezultatele (parţiale) de la referendum: aprox. 45 % (dinr-un minim necesar de 50% + 1) participare la urne (cifră anunţată după miezul nopţii) sunt înfieraţi maghiarii şi heterodocşii din Ardeal (pentru absenteism), care – în opinia unor comentatori ultra-ortodocşi – ar fi interesaţi de distrugerea Ortodoxiei din România. (Ca şi cum ceilalţi, moldovenii, muntenii şi dobrogenii, ar fi cei care o păstrează în toată puritatea ei. Ca şi cum alianţa USL ar fi o garanţie a promovării Ortodoxiei, a „neamestecului în treburile interne”. E ridicol!)

29 iulie 2012. O zi cu roşu în calendarul de suflet al celor pentru carte Jurnalul fericirii este, încă, o carte de căpătâi. Acum 100 de ani se năştea Nicolae Steinhardt – eminent intelectual, deţinut politic (în „lotul Noica”, în timpul prigoanei următoare evenimentelor tragice de la Budapesta, din 1956), erudit un mintea îmbisericită, evreu pentru care Hristos (cel trăit liturgic, nu o simplă formulă intelectuală) este „Adevărul, Calea, Viaţa”, monah atipic şi vieţuitor în „raiul de la Rohia”. După tot ceea ce s-a spus despre el, rămân cu acest gând: Nicolae Streinhardt, care a fost şi este o „pricină de poticnire” pentru evrei (care-l consideră un „apostat”) nu spune mare lucru nici intelectualilor aflaţi în gâlceavă cu rânduiala Bisericii (preocupaţi excusiv de „dărâmături” şi indiferenţi faţă de „bufniţa” ascunsă printre ele) şi nici acelora (nu puţini!) din clerul bisericesc şi monahicesc aflaţi în gâlceavă cu lumea culturii, de care Monahul de la Rohia a fost atât de apropiat. Nu ştiu ce mă face să cred foarte tare că, la un eventual referendum, Nicolae Steinhardt nu ar aduna voturile necesare. Altele, cu totul altele sunt şi „elitele intelectuale” şi cele „duhovniceşti” care aduc rating. (E ca-n cinema: Love Story, nu Bobby Deerfield este un „film de dragoste” cu priză la public.)

În ceea ce mă priveşte, îi datorez enorm acestui personaj insolit cu care m-am întâlnit exclusiv prin intermediul cărţilor. De la el am învăţat că între cunoaşterea filosofică şi îmbisericirea minţii nu este neapărat o prăpastie. El, prin chiar experienţa sa de viaţă (descrisă în memorialistica sa, povestită de alţii), a demonstrat că până şi erudiţia extremă se poate smeri (prin rugăciunea liturgică, prin exerciţiul spovedaniei, prin ascultarea de duhovnic). Literatura sa de după primirea în monahism nu este deloc o formă de „neascultare”, de „gândire independentă”, de „filosofie”. Când, imediat următor tunderii în monahism, şi-a întrebat duhovnicul dacă mai poate scrie, ca monah, aşa cum scria „înainte”, acesta, un avvă înţelept şi un fin psiholog, i-a răspuns că nu, nu mai poate să scrie ca „înainte”. (Au urmat, aflăm dintr-o mărturie a duhovnicului său, care a dorit să-l pună pe jar, câteva momente de amărăciune pentru cel care a îmbrăcat straiele căluăreşti la 68 de ani.) Că trebuie să scrie infinit mai mult ca „înainte”. Ce şi cum şi cât, nu-l interesa pe înaltul ierarh convins că tot ce va scrie Nicolae Steinhardt va fi întru mărirea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.

Ca nimeni altul, Steinhardt mi-a deschis sufletul pentru primirea lui Hristos ca Gentleman, ca Boier. (Însă, nota bene, convins pe deplin că creştinismul nu e tâmp, ţine să ne avertizeze astfel: „Cu Hristos nu te joci de-a uite popa, nu e popa!” sau: „Hristos nu ne vrea proşti!”) În el am aflat călăuza ideală pentru filmul românesc ce mi-a marcat adolescenţa (şi nu numai): Concurs de Dan Piţa (despre care a scris în volumul Critică la persoana întâi, în articolul „Fiul echipei”), film pe care l-am primit la cei 15-16 ani ai mei ca un adevărat şoc şi ca o epifanie a transfigurării, când a fost difuzat de TV Belgrad. Am citit cu nesaţ despre bucuria fierbinte pe care i-a pricinuit-o lui Steinhardt întâlnirea cu filmele lui Tarkovski, Andrei Rubliov şi Călăuza. M-am bucurat nespus să-i citesc comentariile entuziaste la filmele lui Fellini (La dolce vita, Giulietta şi spiritele), Antonioni (Blow up), la opera-rock Jesus Christ Superstar (în regia lui Norman Jewison), pe care o socotea asemenea lucrărilor de Mozart şi Haydn. În fine, m-am amuzat (citind în cartea lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii) de mărturia următoare şederii sale de la Chevretogne (un spaţiu monahal atipic), din anii 70. Cu renume de „ecumenist”, extrem de deschis gândirii (creştine) occidentale, chiar şi culturii laice (Gide, Camus, Kafka etc.) din Apus, Steinhardt a participat acolo şi la slujbe în stil apusean, şi în stil răsăritean (ortodox). Dar, după vreo două săptămâni de navetă, de du-te vino (dimineaţa apusean, seara ortodox), s-a recunoscut epuizat. Şi s-a întors, pentru tot restul vieţii, la cântul şi formele bizantine...

29 iulie 2012 Azi s-au împlinit 11 ani de la cununia mea cu Raluca într-o biserică de ţară din vestul judeţului Timiş, cu recepţia în curtea unei mănăstiri. Aseară am fost la vecernie + utrenie într-o biserică de la ţară  (unde Theodor a cântat Psalmul 102 şi Doxologia), iar azi am ajuns la Cheile Cibului, într-o oază de frumuseţe bizantină. Apoi am dat o fugă pe la Mănăstirea Lupşa.

Pierdut şi regăsit

Cuvântul, ca o lamă cu două tăişuri, zideşte sau zdrobeşte. Cuvântul ne izbăveşte sau ne pierde. Cu vorba înţeleaptă îl câştigăm pe cel de lângă noi, după cum vorba în doi peri ne poate înstrăina de el.

Fiul meu, la cei zece ani ai săi, vrea să ştie dacă toate cuvintele vin de la Dumnezeu sau sunt şi cuvinte care vin de la diavol. I-am răspuns că sunt şi cuvinte care „nu vin de la Dumnezeu”, ci de la … „celălalt”, de la „părintele minciunii” sau „cel ce desparte” (mult prea demonetizatul diavol). Poţi să te îndoieşti de existenţa diavolului, să-l pui în cârca „evului întunecat”, să spui că-i desuet în „minunata noastră lume nouă”, însă n-ai cum să nu recunoşti că sunt gânduri, vorbe, fapte care dezbină, destramă şi dezintegrază. Care îl înstrăinează pe om de sinele său. (Despre aceste fiinţe zise oameni, aflate în stadii avansate de înstrăinare faţă de sinele lor, de firea lor, Constantin Noica spunea, în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, „Ei nu sunt ei...”).  

Pilda fiului risipitor, crucială în duhovnicia Bisericii (o variantă la parabola vameşului şi fariseului), conţine, in nuce, taina dreptei socotinţe (şi a dragostei – tot una). Fiul risipitor, acoperit de toate faptele ucigătoare de suflet, primeşte darul dreptei socotinţe şi „înviază” („Pierdut a fost şi s-a aflat”). Îşi „vine în fire”, mărturisindu-şi condiţia de păcătos (de „vameş”). La capătul măştilor pe care le-a tot schimbat, îşi află sinele (chipul) cel adevărat. Fratele său cel „cuminte” rămaâne în ascultare faţă de părintele lor, neieşindu-i niciodată din cuvânt. Dar îndărătul „cuminţeniei” sale se află duhul fariseic al îndreptăţirii de sine. (Aflat a fost şi s-a pierdut prin chiar cuvântul său de protest, de revoltă, nemulţumit de belşugul în care a trăit.) Cuvântul celui care-şi vede păcatul (risipirea, nevrednicia, ratarea) cheamă la iertare, la restaurarea firii destrămate. Este, cum ar veni, „de la Dumnezeu”. Cuvântul celuilalt cheamă la „justiţie”, la dezbinare şi nu ştie de îngăduirea celui care a greşit (el, vorba lui Noica, nu era el). Este, cum ar veni, „de la diavol”.

Pilda se termină aici. Nu ştim nici dacă fiul risipitor (ori vameşul) a răbdat pănă la capăt, aflându-şi astfel restaurarea (mântuirea), şi nici dacă fratele fiului (fariseul) a rămas în gâlceavă, „încremenit în proiect”, faţă de cei care s-au căit. Finalul e deschis. Fiecare din cei care citesc (sau ascultă) cuvântul de învăţătură merge - potrivit vrerii sale – pe pe o cale sau pe cealaltă. Nu suntem vameşi sau farisei pentru veşnicie (chiar dacă mulţi se amăgesc şi cred că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior sau, dimpotrivă, se cred – ca Iuda, în Jesus Christ Superstar – „damned for all time”). Urma scapă turma. Viaţa, trăită cu luare-aminte, e o călătorie minunată  spre acea „urmă” (sau „ultimă staţie”) în care e de dorit să fim aflaţi cu untdelemnul pregătit de Ospăţ...   

Un ajutor reciproc

O dată la 13 ani sunt asigurat, de către o producţie cinematografică-eveniment, că încă se mai fac Filme. Când am văzut Dancer in the Dark la QFT (Qween’s Film Theatre) Belfast mi-am zis că aşa ceva nu se poate. Că o astfel de experienţă cinematografică e over the top. 

În aceeaşi perioadă văzusem şi Requiem for a Dream (la cinemateca din Dublin, apoi la QFT Belfast). Ambele, în ciuda apăsatei atmosfere dark, m-au umplut de emoţie, de bucurie. Datorită stilului (limbajului filmic) ce nu era „exterior”, pur „formal”, ci divulga o zbatere sufletească aşa cum nu mai  văzusem de mult. Şi o nevoie disperată de curăţie, o dorinţă de întoarcere la inocenţa pierdută, o sfâşiere-soră cu metanoia. Şi Lars von Trier şi Darren Aronofsky izbutesc deopotrivă câte un insolit eseu despre autodistrugere. 

Văzând (recunosc: tras de mânecă, rugat şi în urma unor insistenţe) Erratum (2010) şi Huddersfield (2007) – filmele anului 2012, pentru mine (până acum) – am fost încântat să descopăr două noi discursuri filmice insolite, dar străbătute de o altă dimensiune. Şi aici tema centrală este afundarea personajelor în rătăcire („erratum”), într-o stare de cvasi-mortificare, însă accentul nu se pune pe descompunere, ci pe „restaurare”. Ca o stihie nevăzută, în aceste filme – gândite şi realizate într-un spaţiu (Polonia, respectiv Serbia) de unde Biserica nu a dispărut cu totul – personajele cunosc nu doar drumul spre Hades, ci şi Învierea.

***

În Erratum, „venirea în fire” (şi înaintarea spre „timpul pocăinţei”) începe cu trezirea conştiinţei zguduită de un accident mortal. 

În Huddersfield, sensul unei lumi ce pare complet alandala este dat de Ivan (un fel de prinţ Mîşchin, care – cu smerenie, cu „duhul blândeţii”, însă fără lozinci pietiste – reuşeşte să răspândească în jur „pacea lui Dumnezeu”). Pentru el, „trezirea” din „rătăcire” cunoaşte mai multe valenţe. Crucială avea să fie, ni se spune mai curând în treacăt, îmbisericirea sa (prin Botez, în Biserica Ortodoxă, la 30 de ani – acum are 33). Ivan este „inima” (sau „mintea topită în inimă”), iar vecinul său de bloc, nihilistul Raşa, e „mintea” acrită de răutate, de viclenie şi indiferenţă. E scepticul scandalizat de faptul că „Bizanţul a fost nefast slavilor”, pentru că „le-a distrus zeităţile precreştine, în timp ce toate popoarele nordice şi le-au păstrat”. 

Raşa crede că „poezia a murit” („Când? Şi unde e înmormântată?” – i se va răspunde), însă îl sfătuieşte pe Ivan (care, după o serie de experienţe „oculte” a trecut prin câteva spitale psihiatrice) să scrie, să se exprime în scris. Rezultatul: diverse însemnări, mici eseuri şi chiar un poem: Melcul. Există, între ei, un fel de ajutor reciproc. Dezinteresat, în ambele părţi. Raşa îl ajută pe Ivan să se cunoască mai bine, prin scris. Ivan – cu puterea dobândită printr-o vieţuire de pustnic – îmblânzeşte răutatea lui Ivan. Îi povesteşte de „treptele răutăţii” (descrise de Sf. Nil Sorski) pe care le parcurge omul, de voinţa de fier şi de mila lui Dumnezeu care te mai pot scăpa atunci când ai avansat periculos de mult pe drumul „autodescompunerii”. Îi aminteşte de înţelesul creştin, patristic, dat de Sf. Antonie cel Mare dictonului carpe diem: „omul ar trebui să trăiască mereu cu gândul că nu va mai apuca sfârşitul zilei”. Implicaţia fiind aceea că timpul care ne-a mai rămas de trăit nu poate fi (şi nu trebuie să fie) decât un „timp al pocăinţei”.

Smerenia lui Ivan îi ruşinează pe toţi cei cu care se întâlneşte. O ruşinează pe eleva rebelă Milla („Galateea lui Raşa, care se consideră un „Pygmalion porno”), ce pare desprinsă din clipul Ani de liceu 2002 varianta T.N.T.: „Lasă-mă-n pace să fac ce îmi place ş.a.m.d.” Îi dă de gândit tatălui lui Raşa (un alcoolic ramolit) şi îi spune vecinului său de bloc că ar fi un păcat să rămână singur, să se distrugă, lamentându-se de lumea toată (sugerându-i să se cunune cu Milla). Îmbrăţişarea frăţească din final, dintre Ivan şi Raşa, este poate o mărturie a felului în care Bizanţul („omul bizantin”, trăitor al învăţăturii patristice, aşa cum este Ivan) a distrus şi distruge încă – prin duhul blândeţii, prin iubirea vindecătoare, prin puterea compasiunii (a pătimirii împreună cu cel robit de patimi) – idolii şi zeităţile păgâne din totdeauna.

Bucuriile filmului

Îi mulţumesc amicului meu Lucian Mircu pentru prefaţa lui de la Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului - volum care este acum în stadiu de tehnoredactare la Editura Theosis din Oradea:

                                                                                         

            „Ochiul tău este lumina trupului tău.

           Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este plin de lumină;

            dar când ochiul tău este rău, şi trupul tau e plin de întuneric.
             Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.”

 (Luca 11, 34-35)

Canonul lui Marian

Noi, cinefilii, avem obiceiul năstruşnic de a face topuri şi liste. Liste cu filme care ne-au marcat şi influenţat. Sau pur şi simplu ne-au atins la un moment dat. Preferinţele fiecăruia sunt, desigur, subiective. De multe ori nici nu mai ştim de ce ne-a plăcut o peliculă. Poate povestea de pe ecran semăna cu a noastră. Poate am fost vrăjiţi de coloana sonoră. Sau de un actor...Un lucru e cert:  lista noastră oferă indicii clare despre personalitatea noastră.  Spune-mi ce filme vezi ca să-ţi spun cine eşti.  „Lista” ne defineşte...aspiraţiile, preocupările şi plăcerile (vinovate sau nu). Suntem ceea ce vedem (dar mai ales, cum ne raportăm la ceea ce vedem). În Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului, Marian Rădulescu propune o listă proprie („Dosarul vizionărilor”). Dar el reuşeşte un echilibru între favoritele personale şi lucrările esenţiale (deşi mai corect e să spunem că „favoritele” lui sunt totodată „lucrări esenţiale...”). Dacă în primul volum autorul a cartografiat popasurile obligatorii în cinematografia românească, aici măreşte scara şi schiţează o planisferă, o hartă a întregii lumi cinematografice. Lista lui Marian e de fapt un canon. Un îndreptar cu filmele de căpătâi, filme cruciale. Acest canon nu e rigid (ca un decalog) şi nu are pretenţia de a fi integral, dar e un bun început.  „Let’s start at the very beginning / A very good place to start / When you read you begin with ABC / When you sing you begin with Do-Re-Mi [1](Sa începem chiar cu începutul /Un foarte bun punct de plecare / Cînd citeşti, începi cu ABC/ Cînd cînti, începi cu Do Re Mi”)*. Repertoriul propus de Marian este ABC-ul care trebuie învăţat pentru a desluşi limbajul cinematografic şi pentru a-i însuşi gramatica (aici s-ar potrivi alt înţeles al cuvîntului „canon”, acela de literă de tipar cu care se tipăreau cărţile canonice).  Din aceasta perspectivă, cele aproape 100 de titluri selectate şi cercetate aici pot fi privite ca o Educaţie. O fundaţie. Filme-indicator, filme-far, borne de folos în aceasta fascinantă călătorie numită Cinema. Dacă le vezi, n-ai cum să te pierzi. N-ai cum să te rătăceşti în labirintul vizual care ne înconjoară. Ele sunt ca un fir din ghemul Ariadnei care se deşiră în carte, începând cu anul 1916 şi până în 2011.

În aceşti 95 de ani, cinema-ul a trecut prin schimbări majore, dar esenţa lui e aceeaşi. Cinematograful de artă rămâne un mod de înţelegere a vieţii, o Cale de a ajunge la ceea ce e profund uman. Această esenţă perpetuă, nemuritoare, se află în centrul atenţiei lui Marian Rădulescu. Autorul nu e doar un cinefil îndrăgostit de istoria filmului, este un iubitor de frumos şi adevăr. Iar când întîlneşte frumosul şi adevărul în sala de cinema, trăieşte bucuriile la care face referire în subtitlul cărţii. Dar aceste bucurii trebuie împărtăşite. Într-o zi de decembrie 2011, am ajuns la ultimul cinematograf de stat care a supravieţuit în Timişoara (din treisprezece cîte au fost odată) pentru a vedea Crulic (regia: Anca Damian, 2011). Lângă casa de bilete mai era un singur domn. Mă aştepta pe mine. Mă rog, aştepta încă un spectator. I se destăinuise plasatoarei că nu voia să vadă filmul de unul singur. Am înţeles atunci de ce mergem de fapt la cinema: vrem să simţim emoţia împărtăşită care face să vibreze aerul din sală. Marian trăieşte pentru această emoţie. De aceea mă sună de fiecare dată cînd descoperă ceva important de văzut. Ultima oară a fost un film polonez din 2010, Erratum (regia: Marek Lechki). Entuziasmul lui e molipsitor, chiar şi prin telefon:  „Să vezi câtă fineţe, câtă delicateţe. Atâtea lucruri exprimă filmul ăsta prin fiecare milimetru de peliculă! ... Să vezi ce înseamnă muzica în film, compoziţia plastică...Fiecare cadru e impecabil alcătuit, ca un tablou. Îţi vine să strigi ‘-Stooop! dă pe pauză, să văd cadrul ăsta mai bine!’. Am vrut să le spun să oprească proiecţia că mă sufocam de atâta frumuseţe.”  Pseudokinematikos 2 este o colecţie de astfel de experienţe desăvârşite. Ele nu au nimic de a face cu predilecţia industriei de cinema actuale pentru stimulare, pentru excitarea globului ocular. Au de a face cu explorarea, cu trezirea ochiului launtric. Autorul nu face concesii filmelor-de-unică-folosinţă. El e interesat de filmele care merită (trebuie) revizionate.  Indiferent de anul când sunt făcute, relevanţa lor nu poate expira. Adevăratele filme mustesc de sensuri. Ele trebuie văzute nu ca mijloace de recreere, ci ca mijloace de re-creare. Aşadar, volumul de faţă vorbeşte despre filmele care ne luminează dar, mai ales, despre cele care ne iluminează. Calea spre iluminare presupune însă un efort şi din partea noastră.  Nu ajunge doar să fii „în Zonă”. Totul depinde de noi. De atenţia, de reflecţia şi de reacţia noastră. Iluminarea nu e un rezultat al unor factori externi. Ea vine dinăuntru. În acest sens, Do-Re-Mi-ul propus de Marian este o iniţiere. Un prim pas pentru unii, o aducere aminte pentru alţii.

Cu această carte, Marian Rădulescu îşi întăreşte rolul de călăuză cinematografică, cu ajutor de la întâia sa  „călăuză”, Andrei Tarkovski (căruia îi dedică câteva  eseuri luminoase în Addenda). Autorul adresează o nouă scrisoare de dragoste către Cinema dar şi o propunere-invitaţie pentru şlefuirea interioară prin „filmele de conştiinţă”. Odată ce ţi-ai însuşit acest canon, ochiul nu va mai putea fi înceţoşat, păcălit, distras. Ochiul tău va fi curat. Şi va recunoaşte adevărata lumină.    

(Lucian MIRCU)

---

[1] Sunetul muzicii (regia: Robert Wise, 1965)

Hip-hop flavour

Descopăr – datorită unui amic mai tânăr – un o melodie contemporană, încadrabilă, înţeleg, în zona hip-hop underground: „Alchimia luminii”. Fenomenul rap, în general, înseamnă protest, contestare, tiflă. Dar, ascultând piesa, constat că hopper-ul (Cedry2k) nu transmite atât o stare de lehamite faţă de sistem (care nu-i „carnivor”, ci „vegan” şi „tre’ să fiarbă legume”) şi oamenii politici (care îl „seacă, pe bune / cum se ceartă pe sume / lăsând demoni în costume”), cât un îndemn la exersarea discernământului. Căutarea „luminii divine” – în „Babelul cu şapte miliarde de dialecte”, al „ritualurilor păgâne”, al „cutumelor nebune” ce „insuflă frica de lume” şi al falselor lumini „de la forţe oculte” care-s „mare-nşelăciune” – este pentru el chiar sensul vieţii pe care ar dori să-l deprindă cei afundaţi într-o stare „de joacă, de glume, de lene-n vene şi-n gene” -  „victime” ce „vor doar să petreacă”. Potenţialul ascultător este trimis la învăţătura Sfinţilor Părinţi (care „chiar au trăit Scriptura”, „ne-arată căi drepte” şi „ne-arată noi trepte”), la „datina care face mai mult ca platina”. Cântăreţul hip-hop s-a lămurit („pentru mine, în sfârşit, e clar ca lacrima / că nu-i luminat un suflet care păstrează patima”) şi îndeamnă la metanoie, la păstrarea „esenţei”, la exersarea vederii cu inima a Cuvântului (ce „egalează cu zero tot tezaurul”).

***

Sunt, mărturisesc, uluit de limbajul (şi mesajul) vehiculat în această cântare sapienţială ce vorbeşte de alegerea şi înţelegerea „corectă” a „realităţii”, amintind de vocea Ecclesiastului. Nu ştiu ce impact are asupra tinerilor (cărora – prin însuşi ambajajul sonor – e de presupus că se adresează, în principal) acest imn hip-hop închinat „luminii divine” din om, însă mă tem că, pentru decodificarea lui, de mare ajutor ar fi un dicţionar (ori o bibliotecă) şi, mai ales, o minte îmbisericită. Altfel nu văd cum generaţia hip-hop ar putea înţelege semnificaţia (şi mai ales conotaţia) unor cuvinte ca: „datină”, „cruce”, „genune”, „Saul”, „Sfinţii Părinţi”, „Împărăţie”, „Minotaur”.

 

Ar tre' să ne lăsăm ghidați de torțe, că-s multe,
Dar lumina n-are forță, că-i de la forțe oculte,
Așa că bâjbâim în beznă, căutând scânteia
Da' ochii sufletului rămân închiși. Ne ține ideea
Că sistemu-i carnivor, se pregătește să te consume
Doar că regimu-i vegan, tre' să fiarbă legume
Si, victimelor le arde doar de joacă, de glume,
Parcă vor doar să petreacă. Mă seacă, pe bune,
Cum se ceartă pe sume, lăsând demoni în costume
Să-i îndrume rațiune spre genune, să-i îngâne-n,
Ritualuri păgâne și-alte cutume nebune
Ce iau oameni din cătune și din suflete rugăciune.
Li se spune să măsoare lumina-n vas și lumen,
Da' orice nu-i lumină divină e mare înșelăciune.
Îți insuflă frica de lume
Ca un șarpe ce-ți pune presiune pe carotide pecial ca să te sugrume.
Prezentu-i inestimabil,
Stimabil atâta că viitorul a venit insesizabil și inevitabil.
Toți simțim schimbarea, însă nimeni n-o susține
Fiindcă teama-i chiar mai mare decât pericolul în sine.
Vărsai lacrimi odată,
Păcat de haina-ți imaculată
Ce-acuma-i ca de sânge pătată
Cu mândria ce i-a făcut și pe îngeri să cadă
Și-i împiedică și pe oameni să mai urce spre Tată.

[REFREN]
Poți să-ncalci legile sau poti fenta procedura,
Dar nu strica natura și nu denatura învățătura
Și tâlcuirile celor care chiar trăit Scriptura,
Înfruntând cu tot ura, împrumutându-ne căldura
Înimilor întelepte ca să ne deștepte.
Ne-arată căi drepte, ne-arată noi trepte.
Ține de noi, prieteni, să facem alegeri corecte
În babelul cu șapte miliarde de dialecte.

Și-ar tre' să ne lăsăm ghidați de sfinții părinți
Dar ne mințim ipocriți, de-aia ne simțim istoviți,
Și loviți, și răniți, și goliți, și goniți,
De-atâta slavă deșartă și dragoste de-arginți.
Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,
Vedem semne dar pesemne vrei să credem că-i devreme.
Și, renunțăm la cruce
Și, ne-ndopăm cu râncet
Și, le-adăpăm cu sânge
Și, ne-mărâm cu dulce.
Da', pentru mine-n sfârșit, e clar ca lacrima,
Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.
Păstrează datina ca face mai mult ca platina
Păstrează esența sau degeaba pui cratima.
Cu ochii vezi aurul,
Cu inima vezi cuvântul lui Dumnezeu egalând cu zero tot tezaurul
A cărui strălucire îți ia vederea ca lui Saul,
Închizându-te într-un labirint ca Minotaurul.
Întelegi, omule bun? Ești mic și trecător
Sărmană efemeridă, da' amintește-ți c-o să mori.
Fără slavă sau glorie, că nu-ți aparțin ție,
Așa că lasă-le-nainte de-a pleca spre-mpărăție.
C-adevărata bogăție-e imposibil de exprimat de scriitori,
Imposibil de estimat de cercetători.
De-aia vezi realitatea din mediul înconjurător,
Dar simți că în spatele ei se ascunde un alt adevăr
Și...

[REFREN]
Poți să-ncalci legile sau poti fenta procedura,
Dar nu strica natura și nu denatura învățătura
Și tâlcuirile celor care chiar au trăit Scriptura,
Înfruntând cu tot ura, împrumutându-ne căldura
Inimilor întelepte ca să ne deștepte.
Ne-arată căi drepte, ne-arată noi trepte.
Ține de noi, prieteni, să facem alegeri corecte
În babelul cu șapte miliarde de dïalecte.