O întâlnire

Umbrele strămoşilor uitaţi – un film-poem de Serghei Paradjanov

O bisericuţă într-un sat de huţuli (subgrup etnic ucrainean ce trăiește în Bucovina, Maramureş). O slujbă duminicală. Norodul, cu mic, cu mare, ia parte la praznic. Merge şi micuţul Ivan cu părinţii săi. În chiar faţa bisericii, e iarmaroc. Sunt negustori şi măscărici. Unul din ei pare posedat şi caută să-l sperie pe copil cu giumbuşlucurile sale. Mama îşi apără pruncul şi-i fereşte privirea, acoperindu-i ochii de arătarea nedorită: „Nu te uita la el. Are minţile rătăcite!” Câteva clipe mai târziu, ajuns în incinta bisericii, copilul – ce pare încă nefamiliarizat cu reprezentările iconografice – zăreşte un chip ce seamănă teribil cu măscăriciul pe care tocmai l-a întâlnit. Îşi întreabă atunci tatăl: „Acela e Satana, tată?” Răspunsul tatălui vine numaidecât: „Nu-l găseşti pe Satana în biserică. Satana e printre oameni.” 

http://agenda.liternet.ro/articol/5836/Marian-Radulescu/Provocarea-culorilor-Tini-zabutykh-predkiv-Umbrele-stramosilor-uitati.html

Fourth of July - an instant top ten of films made in the USA

Chaplin's City Lights

Welles' Citizen Kane

Exacerbarea demenţei

În Călăuza lui Tarkovski, blazatul Scriitor se întreabă, la un moment dat, la ce bun să scrii, dacă eşti uitat – de cititori, de critici, de breaslă – în o sută de ani. Sau în două zile. „Ce scriitor sunt eu dacă mi-e silă să scriu?” – se întreabă acest personaj. Plictisit, nu-l interesează „cine e autorul” şi „de ce a făcut” Zona spre care – fără tragere de inimă, ci doar pentru ca să cerşească puţină inspiraţie – se îndreaptă, alături de Profesorul sceptic şi mărginit. Atâta doar că în „camera dorinţelor” se ajunge cu inima curată, despătimită, asemenea pruncilor. Iar Scriitorul nu poate uita că „oameni cu carte” i-au devorat inima şi sufletul pe care, crede el, le-a pus – prin arta sa – în slujba omenirii. Acrit, blazat şi revoltat, nu poate uita că toţi – „redactori, critici, jurnalişti, muieret” – roiesc în jurul său şi vor „noutăţi”. Scrisul însă a devenit pentru el „un chin, o preocupare ruşinoasă, maladivă”. Cândva, mai spune el, credea că va putea schimba pe câte unii prin scrierile lui, însă acum constată că ei, oamenii, l-au schimbat după chipul şi asemănarea lor. Devenirea sa este sinucigaşă, asemenea Mistreţului, care s-a apropiat de Zonă cu gândul de a se ruga pentru sănătatea (mântuirea) fratelui său, dar se gândea doar să se îmbogăţească. Pentru ca să primească apoi ceea ce a avut în inimă: un sac cu bani. După care, aflăm că s-a sinucis, ca Iuda.

Alexander Soloniţîn (Scriitorul) - Călăuza

Este foarte adevărat că până acum, de-a lungul vremii, a rămas doar o mică parte din creaţia oamenilor – ştiinţifică sau artistică. Modele şi timpurile, războaiele şi feluritele prefaceri ale societăţii omeneşti au cernut – nu întotdeauna cu fair play, sau cine ştie? –  atâtea muzici, texte, opere de artă. A rămas o cantitate infimă din tot ceea ce, de mii de ani, meşterii fauri au zămislit în forme, culori şi sunete. În Rubliov-ul aceluiaşi Tarkovski există o secvenţă în care Andrei Rubliov îl întâlneşte aievea, hiper-realist, pe confratele său iconar, Teofan Grecul. Sunt, amândoi, în catedrala distrusă de tătari (cu ajutorul ruşilor trădători) şi privesc la splendida catapeteasmă în flăcări, la cenuşa în care s-a prefăcut tot. „Ce minunăţie sunt toate astea!...” exclamă, cu o fericită întristare, Teofan, care încearcă – zadarnic – să-l convingă pe Andrei să nu-şi îngroape talantul, să nu renunţe la pictarea de icoane doar pentru că omenirea e crudă şi barbară. Rubliov însă îşi asumă un vot al tăcerii şi va reîncepe să vorbească abia peste zece ani, când va fi mişcat de entuziasmul unui adolescent care izbuteşte să construiască un clopot. Îi va spune: „Hai cu mine. Eu voi picta icoane, tu vei construi clopote.” Sunetul de clopot şi de toacă, împreună cu vocea omenească, recapitulează – în gândirea Bisericii răsăritene – întreaga muzică a umanităţii, la fel cum icoana bizantină reprezintă pictura la superlativ. Şi clopotul şi icoana vor rămâne în veac.

Andrei Rubliov

Pentru compozitorul român Corneliu Cezar, demonii sunt mereu cu noi şi nu dispar cu totul, ci se transformă, iar în vremurile moderne au devenit „puteri psihice inconştiente”. Procesul metamorfozării lor de acum „a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea”. Dacă omul convins de „progresul” actual vede în perioada ce a premers aşa-numitei Renaşteri (şi, am putea adăuga, „Marii” Revoluţii Franceze şi Iluminismului) un „ev întunecat şi barbar”, Corneliu Cezar se numără printre cei ce văd în Renaştere „începutul căderii abrupte”. Pentru el, muzica a devenit tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar nota de „aport personal” tinde să fie dominantă. Am ajuns vremurile când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, „inspiraţia personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” – „superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire” (Sonologia). Asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza, ale căror „organe ale credinţei” s-au atrofiat. 

Nikolai Grinko, Alexander Soloniţîn, Alexander Kaidanovski - Călăuza

http://agenda.liternet.ro/cronici/calauza.html

http://agenda.liternet.ro/cronici/andreirubliov.html

Metamorfozele unui actor: Dragoş Pâslaru

Pe 1 iulie 1951 se năştea actorul român Dragoş Pâslaru. Vreme de aproape 20 de ani a fost o prezenţă nelipsită din lumea teatrelor – Tineretului din Piatra Neamţ (Somnoroasa aventură, Trei surori), C. Nottara (Karamazovii, Cum vă place, Trăsura la scară), Odeon (...au pus cătuşe florilor) şi L.S. Bulandra din Bucureşti. A jucat în spectacole de teatru T.V. (Patima fără sfârşit, Ciuta, Trandafirul şi coroana, Don Carlos etc.), în teatru radiofonic (Adam şi Eva, Savonarola, Robespierre, Mioriţa ş.a.) şi în filme (O lacrimă de fată; Pruncul, petrolul şi ardelenii; Concurs; Singur de cart; Cantonul părăsit; Să mori rănit din dragoste de viaţă, Ochi de urs; Întoarcerea din iad; Drumeţ în calea lupilor; Balanţa; Şobolanii roşii; O vară de neuitat; Femeia în roşu; Fii cu ochii pe fericire ş.a.).

Dragoş Pâslaru şi Eugenia Balaure în Somnoroasa aventură 

Dragoş Pâslaru şi Mariana Buruiană în Trei surori

Personajele sale – chiar şi episodice – treceau mereu scena sau ecranul. Îşi rămâneau undeva, nu pe retină, ci în memoria involuntară. La începutul anilor 80, l-a interpretat pe Alioşa Karamazov în montarea lui Dan Micu şi Horia Lovinescu după Dostoievski de la Teatrul Nottara. Apoi a mai dat viaţă unor personaje de o stranie frumuseţe: Culi Ursake (în Ochi de urs) şi Veanu (în Umbrele soarelui). Câţiva ani mai târziu s-a reîntors – pe bune – la tăcerea lui Alioşa. Între timp devenise (imediat după 1990) una din vocile cele mai respectate din Piaţa Universităţii. Incidentele violente de la mijlocul lui iunie 1990 – când, consecvent convingerilor sale, nu a fugit din calea agresorilor – l-au făcut popular în întreaga ţară. Treptat a renunţat la teatru, apoi şi la film. Începutul mileniului trei l-a găsit sub o nouă identitate – aceea de monah.

Ochi de urs 

Fii cu ochii pe fericire (alături de Dinu Manolache) - foto: Dinu Lazăr

Metamorfozele sale amintesc oarecum de relatările din vechime despre actori care, în primele veacuri de creştinism, interpretau creştini, pentru ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să refuze a ieşi din pielea şi costumul personajului, cu preţul martiriului. Acum, vieţuirea sa ca pustnic într-un schit din Munţii Căpăţânii, face – din când în când – deliciul tabloidelor. Cei care se grăbesc să-i comenteze devenirea uită însă un detaliu esenţial: anume, că – asumându-şi identitatea de monah – Dragoş Pâslaru (Monahul Valerian) caută a-şi desfăşura viaţa numai în prezent, netulburat nici de amintirea trecutului, nici de grijile pentru viitor. De altfel, o mare parte din breaslă (şi nu numai) încă priveşte convertirea sa extrem de circumspect, cu o ciudată compătimire (pentru împrejurările de suferinţă şi disperare prin care va fi trecut actorul în timpul Mineriadei), ca aceea dovedită marilor bolnavi. Acest tip de „efuziune”, de „curioziate”, îmi pare foarte asemenea reacţiei arătate de rudele de sânge ale lui Nicolae Steinhardt, următor convertirii sale la ortodoxie.

Fii cu ochii pe fericire - foto: Dinu Lazăr

Puţini ştiu ori sunt pregătiţi să înţeleagă fericita întristare şi transformarea lăuntrică a celui căruia i se descoperă vieţuirea cea după Hristos, prin ascultarea de un părinte duhovnicesc. Pentru Dragoş Pâslaru, plecarea din lumea teatrului (şi din lumea laică) a însemnat nu o fugă, ci o treptată regăsire de sine. Împlinirea unei meniri pe care, poate, a întrezărit-o când a fost Alioşa. Sau Culi. Sau Veanu. 

http://agenda.liternet.ro/cronici/dragospaslaru.html

Bucurii în plină vară

Lunile lui Florar şi Cireşar au însemnat – până acum – un flirt cu TIFF 2013 (unde am văzut – în cele două zile petrecute la Cluj – documentarul Liv & Ingmar, un film croato-bosniac, Drumul Halimei, şi unul rusesc, În viaţă), o nouă sesiune de bacalaureat, un nou an şcolar terminat pentru Theodor şi începutul grădiniţei pentru Ioan, două praznice la Cebza (Rusaliile, Sfânta Treime), încă un praznic (Sfinţii Apostoli Petru & Pavel) petrecut tot la Cebza. A mai fost şi microrecitalul lui Theodor din 13 iunie, în cadrul Concertului organizat la clubul „Senator” de Mitropilia Banatului şi vernisajul expoziţiei lui Liviu, în ziua următoare. Şi, dincolo de toate, câteva mesaje primite (prin poşta electronică, SMS, prin fereastra de facebook), câteva întâlniri şi reîntâlniri, precum şi unele ... epifanii care mi-au amintit că:

1. totul are un sens şi o cauză, de aceea se cade a rosti, împreună cu Ioan Alexandru: „În toţi şi-n toate pace, slavă Ţie!”;
2. minunate sunt, într-adevăr, căile prin care lucrează Părintele Luminilor în vieţile celor care nu obosesc şi nu-şi pierd entuziasmul, dar nu îi uită nici pe ceilalţi (blazaţii, scepticii, revoltaţii), pe care îi aşteaptă să-şi vină în fire;
3. viaţa este frumoasă în ciuda momentelor de criză (sau tocmai datorită lor).

La vernisajul expoziţiei lui Liviu

Theodor cântă o sonată de Haydn 

Această suferinţă

Viaţa toată îmi pare o luptă continuă cu părțile feroce din mine, prin care n-a ajuns încă lumina binefăcătoare a zorilor. Ce alchimie de nepătruns are loc în sufletul cuprins de-o vulcanică învolburare, ce reacţii fizico-chimice se petrec atunci când vezi roşu în faţa ochilor şi-ţi ieşi din fire!... Da, ştiu de la Iacov Apostolul, că mare bucurie se cade a socoti căderea în „felurite ispite”, că „încercarea credinţei lucrează răbdarea” al cărei lucru trebuie să fie desăvârşit (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.2-4). Mai ştiu, de la acelaşi, că fericit e bărbatul care rabdă ispita, „căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.12). Că „fiecare este ispitit de pofta sa”, iar nu „de la Dumnezeu” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, 1.13-14). Blaga ne spune şi el, în Laudă suferinţei, că suferinţa e prilej „ce înalţă mersul, cunoştinţa” şi „întăreşte fiinţa întru fiinţă”. Ştiu că lucrarea lui Sisif e impregnată în chiar CIP-ul consiţiei umane, că nu orice suferinţă, ci doar „această suferinţă” pe care o vor fi gustat „semenii noştri, de la oameni la albine, de la-nvingători la biruiţi, de la-ncoronaţi la răstigniţi”, şi eu împreună cu ei, e singura legătură dintre om şi Tatăl „carele este şi va fi”. Ştiu că până şi în cădere trebuie să ne ţinem de Dumnezeu, cum ne spunea deunăzi un monah, că trebuie să luăm binele din rău, căci nu avem de unde-l lua din altă parte (e motto-ul nuvelei Picnic la marginea drumului de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki). Şi totuşi, cred în continuare că împrăştierea gândurilor (împreună cu lenea, indiferenţa, iuţeala mâniei şi cele asemenea lor) e starea ce te mută-ntr-un alt film. Te scoate din fire. Te dezumanizează. Sigur, până la urmă spui, ca Stalker: „Toate au un sens şi o cauză” (Călăuza), se putea întâmpla mai rău etc., însă rămâi, pe undeva, cu „remuşcătura duhului lăuntric” (Joyce, Ulise), cu regretul de a nu fi avut prezenţă de spirit, de a nu fi fost îndeajuns de treaz la minte. Nu, soluţia (ieşirea din starea de insuportabilă durere despre care Stephen Daedalus spunea că e „un coşmar din care încerc să mă trezesc”) nu poate fi nici remuşcarea, nici „grin and bear it” („rânjeşte şi suportă”), ci metanoia, schimbarea (înnoirea) minţii. Domnul – vorba lui Teofan Grecul, din Andrei Rubliov – ne va ierta, însă noi, ca oameni împovăraţi de păcat, nu trebuie să uităm răul pe care l-am făcut. Viaţa e, astfel, o pendulare între iertarea lui Dumnezeu şi chinul conştiinţei noastre maculate. Savoarea ei e dată de felul în care gestionăm acest du-te vino între împăcare şi neconsolare.

Pentru că poezia nu e „un simplu gen literar” şi nu depinde nici de rimă sau ritm, nici de aspectul ei grafic, fiind o „stare a minţii, a complexului psiho-somatic, a dispoziţiei temperamentale”, „o stare harică”, un „mijloc de comunicare infinit mai rapid şi mai intim cu lumea” (Nicolae Steinhardt, Drumul spre isihie), poemul ca un graffiti, scris pe o fereastră de facebook de Eva Pirosca, este – pentru mine – scurtătura cea mai grăitoare către ceea ce simt cu acuitate la acest mijloc de Cireşar:

„părțile feroce din mine sunt oarbe ca noaptea și nimicitoare ca un vulcan.
eu nu sunt un om al smereniei.
nu se vede, pentru că știu să scriu cuvinte frumoase.

dar dacă tac, nu e din smerenie.
tac pentru că îmi înghit răutățile ca niște pumnale.

dacă zâmbesc, nu e din dragoste.
zâmbesc pentru că mi s-au dezumflat ochii de la ultimul plâns de rușine.

dacă mângâi un copil, nu e din blândețe.
mângâi, pentru că palma s-a relaxat din pumnul care mai devreme a lovit în perete.

pentru că eu sunt un urs în cușcă, nu un bun creștin.
eu lovesc, nu primesc.

și dacă mă duc în Biserică, nu e pentru că sunt virtuoasă.
mă duc, pentru că altfel nu pot să iert și să mă iert.”

Iertare - tablou de Dan Voinea

Wim Wenders on European cinema

“În Europa, cinematograful este parte intrinsecă din limbajul şi cultura noastră, asemenea picturii şi literaturii sau muzicii. Dacă acceptăm propunerea Americii de a folosi filmul ca produs industrial, întreaga noastră industrie de cinema va înceta să funcţioneze. În câţiva ani nu vor mai exista filme europene.” - Wim Wenders 

Der Himmel uber Berlin

Wim Wenders

Ileana Popovici - fata din RECONSTITUIREA, 100 LEI, FILIP CEL BUN

Mircea Diaconu & Ileana Popovici

Numărul din iunie 2013 al revistei Tango conţine şi un interviu cu Ileana Popovici – ilustrator muzical (a lucrat la Buftea şi în TVR), solistă vocală şi actriţă: o confesiune despre viaţă, carieră, oameni care i-au marcat destinul.   

Prima oară am descoperit-o pe marele ecran pe la mijlocul anilor 70, într-un film care mi-a vrăjit copilăria: Accident, de Sergiu Nicolaescu (regizor, coscenarist, actor), unde apare  alături de Vladimir Găitan şi George Mihăiţă. După 1990 aveam să-i revăd pe toţi trei într-un film-bornă al cinematografiei româneşti: Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Până atunci însă m-am mai întâlnit cu Ileana Popovici, pe marele sau micul ecran, în filme „de public” ca: Zile fierbinţi, Revanşa, Oaspeţi de seară, Pentru patrie, Mihail - câine de circ, Capcana mercenarilor. Mult mai târziu aveam să-i descopăr ipostazele de „calibru greu”, din sus-pomenita Reconstituire, din Filip cel bun (regia: Dan Piţa) şi mai ales din 100 lei – insolitul şi cvasi-ineditul film al lui Mircea Săucan. Dezinvoltura ei din aceste trei opusuri de referinţă, mult prea puţin cunoscute (Reconstituirea a fost interzis la două săptămâni de la premieră, 100 de lei a putut fi văzut în varianta integrală abia în 1990, iar Filip cel bun a fost difuzat cu parcimonie doar în versiune trunchiată şi ajustată pretenţiilor cenzurii), este fermecătoare şi fără pereche în filmul românesc ai acelor ani. Cu Richard Oschanitzky (unul din cei mai prolifici compozitori de muzică de fim, aranjor, jazz-man din România), solista vocală Ileana Popovici a înregistrat câteva bossa-nove evergreen: „Noaptea”, „Şi-am vrut să plec”, „Umbra”, „Suita Barlovento”, un "Madrigal" ş.a.. În 1978, era una din vocile din Septembrie (regia: Timotei Ursu), unde interpretează câteva melodii de Adrian Enescu pe versuri de Romulus Vulpescu. În fine, aranjamentele ei muzicale din Revanşa, Nea Mărin Miliardar sau Capcana mercenarilor, cu muzici (Adrian Enescu, Radu Goldiş, Richard Oschanitzky, Ennio Morricone, Jeff Wayne etc.) care m-au făcut să îndrăgesc mult aceste filme în anii copilăriei.

Reconstituirea - cu Vlaimir Găitan

100 lei - cu Dan Nuţu

100 lei  - cu Dan Nuţu

100 lei  - cu Dan Nuţu

Filip cel bun

Pentru patrie

Thank you for the music

Adrian Enescu, co-autor - prin Muzica sa - la mai multe filme româneşti de referinţă din anii 70, 80 (Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Bietul Ioanide, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Pas în doi etc.), când muzica, alături de imagine, montaj, scenografie etc., era un personaj "cu drepturi egale" în construcţia filmului, este distins cu Premiul pentru întreaga carieră (65 de filme, conform imdb), la TIFF 2013. Creaţia sa numără o serie de proiecte discografice insolite: Basorelief-ul (poem pop simfonic) pe versurile lui Ioan Alexandru, LP-uri synth-pop-dance cu un sound distinct şi ... occidental, două LP-uri cu muzică electronică (Funky Synthesizer). La acestea se adaugă muzică de teatru, balet şi TV, jazz, muzică ambientală şi muzică simfonică de concert încă inedită (needitată), orchestraţii pentru artişti renumiţi din ţară şi străinătate ş.a.
Pentru mine, muzica lui Adrian Enescu - mai ales cea pe care am descoperit-o cu uimire şi bucurie în adolescenţă - rămâne o călăuză spre "marea nuntă din vechime". Aşa cum spun şi versurile lui Ioan Alexandru din LP-ul său de debut (1977): "îl văd pe cântăreţ în zori de zi / cum îşi aprinde lampa de la stele / într-un potir de argint sufletul său / e dus în slăvi şi ţine loc de ele..."

Adrian Enescu - 1970s

http://agenda.liternet.ro/cronici/adrianenescu.html

Constantin Noica şi "ochiul interior" al cinematografului

Prima oară am auzit de Constantin Noica la ora de filozofie (marxistă, dialectică şi istorică). Era prin 1987. Dascălul ne-a spus atunci că, pentru Noica, filozofia caută lumea în om, iar ştiinţa omul în lume. Când s-a referit, oarecum tangenţial, şi la rostul şi locul cinematografului în procesul devenirii întru fiinţă a omului, Constantin Noica – aveam să aflu peste câţiva ani, citind Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Jurnalul de idei şi Cuvânt împreună pentru rostirea românească – a căutat să desluşească filmul ca expresie (conotativ, revelatoriu), pe care l-a deosebit de fimul ilustrativ şi „cu subiect” (denotativ, plasticizant).

Constantin Noica - foto: Dinu Lazăr

Filmul – arată filozoful de la Păltiniş – este de-a dreptul „împieliţat”, căci „în membrana peliculei încap poveştile noastre toate”, atunci când ea povesteşte „nu despre ceea ce a fost şi este, ci despre tot ceea ce ar putea să fie”. Astfel, cinematografia este o „non-fiinţă”, o „non-artă”, pentru că abuzează de cuvânt, culoare şi volum, fără să dea nimic „prin sine”, ci doar prin imaginea literaturii, picturii, muzicii. Observaţia lui Noica este pe deplin justificată în cazul multor filme excesiv de teatrale, de livreşti, de picturale. Cu două dintre ele s-a întâlnit pe la mijlocul anilor 60 pe marele ecran. Tocmai ieşise dintr-o închisoare mică (temniţa, unde fusese deţinut politic), pentru a trăi într-o închisoare mare cât toată ţara. Pe atunci, repertoriul cinematografelor din România a început să prindă culoare, după aproape două decenii de „realism socialist”. Şi Umbrelele din Cherburg, şi Zorba Grecul (despre care Noica a scris în Jurnal de idei) sunt filme tonice, exuberante, „de public”, în care „subiectul” este expus printr-un „prea mult care sărăceşte lucrurile”: căldura învăluitoare a sufletului „în toată ingenuitatea lui” din muzicalul duios şi extrem de riguros – ca plastică – regizat de Jaques Demi, sau „narcoza dansului” din Zorba, al cărui personaj titular ştie doar „să se desprindă încântător de toate”, pierzând din vedere că „sunt lucruri mai mari care-l cuprind”.

                        Umbrelele din Cherbourg 

Zorba Grecul

Din fericire însă, istoria cinematografiei înregistrează – nu puţine – încercări şi împliniri ale unor artişti ce au căutat şi uneori chiar au izbutit să inventeze un limbaj nou, specific cinematografului. Multe din filmele lui Griffith, Eisenstein, Dovjenko, Murnau, Lang, Chaplin, Keaton, Welles, Pollack, Allen, Kubrick, De Sica, Visconti, Pasolini, Fellini, Antonioni, Ray, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Paradjanov, Tarkovski, Koncealovski, Mihalkov, Abuladze, Bunuel, Bergman, Bresson, Wajda, Zanussi, Forman, Menzel, Alea, Godard, Kusturica, Fosse, Stone, Wenders, Aronofsky, von Trier şi încă alţii (iar de la noi: Victor Iliu, Manole Marcus, Iulian Mihu, Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Blaier, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Nicolae Mărgineanu, iar mai recent Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Anca Damian ş.a.) nu numai că nu au desfiinţat „ochiul interior” al cinematografului pe care l-au practicat, dar l-au şi cultivat, fiecare după măsura talentului şi chemării sale. În filmele lor cele mai reprezentative nu întâlnim imagini ce vor să „fixeze” imaginaţia spectatorului, ci o atmosferă audio-vizuală, semne poetice proprii acestui mediu de comunicare, ce „eliberează” imaginaţia privitorului. De exemplu, Redând de două-trei ori, închipuri diferite, aceeaşi scenă. Ca în Intoleranţă; Cetăţeanul Kane; Patimile Ioanei d’Arc; Rashomon; Povestirile lunii palide după ploaie; Persona; Fragii sălbatici; Amintiri despre subdezvoltare; Blowup; Viaţa nu iartă; Meandre; Reconstituirea; 100 lei; Ciocârlii pe sârmă; Iluminare; Cabaret; Solaris, Oglinda, Călăuza, Căinţa, Nostalgia, All That Jazz; Concurs; Secvenţe; Occident; Aleargă, Lola, aleargă; Recviem pentru un vis; Dansând cu noaptea etc.

 

Citizen Kane 

Meandre

Amintiri despre subdezvoltare 

All That Jazz

Fără să fie preocupat de cinema în mod organizat, consecvent, consideraţiile despre cinematografie ale lui Constantin Noica – puţine la număr, însă pline de sens – invită la reconsiderarea acestui mediu în adesea predomină distracţia de bâlci (cu mijloace rudimentare sau sofisticate), divertismentul facil şi prezentarea mult prea simplistă a unor întâmplări. Gândurile sale despre arta filmului îl atenţionează pe posibilul spectator că este dator (faţă de sine, în primul rând) să nu piardă din vedere simţul critic, să îndrăznească a-l cultiva ori de câte ori este chemat să „străvadă”, împreună cu regizorul-autor, o poveste. 

Sf. Constantin & Elena

Sfinţii Constantin & Elena - icoană bizantină

H.R. Patapievici despre După dealuri

În emailul adresat de dl. H.R.Patapievici lui Cristian Mungiu (şi publicat în broşura din pachetul premium cu cele 2 DVD-uri, ce include filmul După dealuri, un making of în mai multe părţi, secvenţe omise din varianta finală, un master class susţinut în Franţa, un interviu pentru Digi TV, câteva cărţi poştale cu cadre din film, două trailere), aflăm că incomodul opus inspirat din întâmplările de la Tanacu şi din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran surprinde „absenţa lui Dumnezeu din lumea în care rânduiala Lui e observată cu sfinţenie”. Că „această lume” compusă, re-creată (cum altfel?) de Mungiu este „nemântuibilă” pentru că „totul, în ea, se îneacă de insignificanţă”. Mă gândesc, involuntar, că nemântuibil nu este decât şi numai însuşi Necuratul. Implicaţia d-lui H.R.P. fiind aceea că „specificul naţional” („sinistru, mediocru, neisprăvit şi nemântuit”) pe care – „în chip memorabil” – îl redă filmul lui Cristian Mungiu este sortit pieirii, dacă nu cumva a şi pierit deja. Asta să fi fost oare intenţia lui Mungiu, să zugrăvească o lume iremediabil împieliţată? Am mari rezerve că aşa stau lucrurile. Într-un fel, comentariul semnat de dl. H.R.P. (doct, sofisticat expus) mi se pare – şi la propriu, şi la figurat – reversul medaliei faţă de părerile zvârlite la furie (agramate, rudimentar expuse) de tot felul de ortodocsişti şi naţionalişti anonimi, publicate în aceeaşi broşură pe faţa opusă a paginii ce redă emailul d-lui H.R.P. Prin vehemenţa cu care identifică portretul unei „lumi nemântuibile” şi „concertul magnific şi sinistru al incompetenţei tuturor”, acestea din urmă (în care se spune că realizatorii filmului sunt „lichele anticreştine”, că După dealuri e „antiromânesc” ş.a.m.d.) îmi par a fi cealaltă faţă a aceleiaşi monede...

Implozie

"părțile feroce din mine sunt oarbe ca noaptea și nimicitoare ca un vulcan. 

eu nu sunt un om al smereniei. 

nu se vede, pentru că știu să scriu cuvinte frumoase. 

dar dacă tac, nu e din smerenie. 

tac pentru că îmi înghit răutățile ca niște pumnale.

dacă zâmbesc, nu e din dragoste. 

zâmbesc pentru că mi s-au dezumflat ochii de la ultimul plâns de rușine.

dacă mângâi un copil, nu e din blândețe. 

mângâi, pentru că palma s-a relaxat din pumnul care mai devreme a lovit în perete. 

pentru că eu sunt un urs în cușcă, nu un bun creștin. 

eu lovesc, nu primesc. 

și dacă mă duc în Biserică, nu e pentru că sunt virtuoasă. 

mă duc, pentru că altfel nu pot să iert și să mă iert." - Eva Pirosca (a facebook friend)

foto: tablou de Dan Voinea

Greieruşa

Într-o zi am găsit o ciornă pe care, cu puţin înainte de a se stinge, mama (†1 mai 2011) a copiat cu scris de mână acest poem de Lucian Blaga:

Greu e totul, timpul, pasul.
Grea-i purcederea, popasul.
Grele-s pulberea şi duhul,
greu pe umeri chiar văzduhul.
Greul cel mai greu, mai mare
fi-va capătul de cale.
Să mă-mpace cu sfârşitul
cântă-n vatră greieruşa:
Mai uşoară ca viaţa
e cenuşa, e cenuşa.

Acest obscur obiect al dorinţei

Capodopera, aşa-zisa operă „dificilă”, nu este „inaccesibilă prin ea însăşi”, ci – arată Nicolae Steinhardt în Monologul polifonic – datorită „nevredniciei cititorului (receptorului)”. Poticnelile receptării ei sunt adesea "de natură morală (lenea, superficialitatea, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului), nu intelectuală”. Asfel, „conflictul adevărat nu se produce între personaje, ci între autor şi cititor” (Vladimir Nabukov). Tot Steinhardt: „Prejudecăţile,  pudoarea, sfiiciunea, pripa şi suficienţa cititorului sunt tot atâtea oprelişti în calea înţelegerii unei opere de artă. A acelei opere de artă care îşi propune să-l „pregătească pe om pentru moarte”, să-l întoarcă – în chip minunat – către bine. Şi atunci, „tulburat de o capodoperă, omul – scrie Andrei Tarkovski în Sculpting in Time – începe să audă în sinea sa aceeaşi chemare către adevăr care l-a îmboldit pe artist să-şi făurească opera”.

Andrei Rubliov

Călăuza

Persona

De bună seamă că arta, prin  însăşi natura sa este „artificialitate”, „mistificare”. Receptorul însă, chiar dacă ştie că totul e – inevitabil – „reconstituire”, „facere”, „artefact”, se lasă emoţionat şi se predă negreşit „iluziei”, oricât ar fi de „obscure” şi „dificile”. Dificile au fost (şi încă mai sunt pentru cei care nici măcar nu au început a le desluşi) filmele lui Andrei Tarkovski (mai ales Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia,Sacrificiul), Paradjanov (Umbrele strămoşilor uitaţi, Culorile rodiei), Abuladze (Ruga, Copacul dorinţelor, Căinţa), Bergman (Fragii sălbatici, Persona, Lumină de iarnă, A şaptea pecete), Godard (Cu sufletul la gură), Antonioni (Aventura, Noaptea, Eclipsa, Deşertul roşu), Fellini (Julieta şi spiritele, 8 ½, Repetiţia de orchestră, Amarcord), Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz), Darren Aronofsky (Pi, Recviem pentru un vis), Lars von Trier (Dansând cu noaptea), Mircea Săucan (Meandre, 100 lei), Manole Marcus & Iulian Mihu (Viaţa nu iartă), Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Dan Piţa (Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Mircea Daneliuc (Proba de microfon, Croaziera, Glissando), Alexandru Tatos (Secvenţe), Anca Damian (Crulic), Cristian Mungiu (Zapping, Corul pompierilor, Occident, 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile, După dealuri) şi multe altele. Dar oricât de multe ar părea (şi sunt), ele rămîn o picătură de apă dulce într-un ocean de apă sărată: repertoriul filmelor mainstream – americane sau nu – alcătuit invariabil (pe marile sau micile ecrane) din producţii facile, şabloidizate, secate de orice fior artistic – profund, autentic, regenerator – pe care doar o solidă viziune regizorală îl poate transmite. Aceste filme-oază, tulburătoare şi încântătoare, se lasă descifrate doar atunci când sunt înţelese ca un „metalimbaj”. Când spectatorul depăşeşte nivelul superifical de receptare şi trece de anecdotă (de „story”) pentru a ajunge la „jocurile secunde”, la „mările” de sub „pustiuri”. Când înţelege că astfel de filme sunt dificile, însă nu imposibil de înţeles (şi de iubit).

Meandre

100 lei

Concurs

Altfel spus, este nevoie de multă răbdare şi voinţă, de „dorinţa cea bună” (de a înţelege, de a desluşi miezul unui film, al unei opere de artă în general), de un know-how ce presupune o anumită experienţă artistică, o senzibilizare şi o familiarizare cu „lumea nevăzută” pe care o plăsmuieşte regizorul-poet. De a cunoaşte contextul adecvat interpretării pentru că – ne avertizează Constantin Noica în scrierile sale – „contextul dă textul”. Iar noi, spectatorii – atunci când suntem pripiţi, superficiali, plini de prejudecăţi – ne mulţumim doar cu „textul”. Care e de fapt mulţimea de „texte” pe care le purtăm în noi, ca pe nişte idoli...

După dealuri