Când artistul nu mai e el însuși - Dan Pița

Așa cum era de așteptat, pentru ultimul său film, Kyra Kyralina, Dan Pița este ridiculizat de nu puține voci critice (despre care Pița susține că sunt cârcotașe, că nu văd că el „e același”, că nu s-a schimbat etc.). Dacă până în 1990 filmele sale aveau, în general, „presă bună”, cele făcute „în libertate” sunt primite de critică cu indiferență și chiar ostilitate. Regizorul este inclus în „generația expirată”, iar unii critici - cu argumente - îl consideră, acum, o „nulitate”(Andrei Gorzo, http://dilemaveche.ro/sectiune/film/articol/nulitatea-lui-dan-pita). M-am ferit pe cât am putut să aștern pe hârtie cronici la filme pe care le socotesc și eu „nule”. Fiecare film are, până la urmă, publicul său - numeros, mai puțin numeors, educat sau nu, rafinat sau mai puțin rafinat. Mi se pare infinit mai de folos, mai interesant să scriu despre ceea ce consider că merită semnalat, deslușit, povestit, împătrășit. Dar fiecare face cum crede, nu?
În privința lui Dan Pița, pe care îl urmăresc de aproape 40 de ani, sunt - recunosc - nedumerit. Nu înțeleg ce a putut determina fisura - la mijlocul anilor 80 - după care niciunul din filmele sale nu a mai fost expresia unui auteur. Pentru că până atunci era. Dar și acesta e doar un punct de vedere. Poate unii se opresc la Nunta de piatră și contestă tot ceea ce a regizat Dan Pița după aceea. Eu însă împărtășesc opinia Elenei Dulgheru: „Ce trist e rezultatul creaţiei atunci când artistul nu mai are curajul să fie el însuşi! Există cineaşti care cred că racordarea continuă la toate prizele realităţii este cea mai bună soluţie de supravieţuire profesională. Este acelaşi mit care circulă, din păcate, cu aproape aceeaşi viteză în lumea tehnologiilor de vârf, ca şi în cea artistică. Numai că artistul se presupunea că-şi extrage din altă parte (sau măcar prelucrează în altă parte) materialul de lucru; să fi uitat el aceasta? Să cedeze el tocmai la propria interioritate, sub presiunea sloganurilor publicitare, a aşa-zisului gust al publicului? Există o tiranie a succesului. O operă reuşită obligă, cu atât mai mult un bogat palmares. Există artişti care, după ce au cunoscut consacrarea, se simt obligaţi să continue să creeze, indiferent dacă mai au sau nu ceva de spus, pentru că le e ruşine să nu mai creeze. Cu toate că marile emoţii şi sinteze, prizele spontane la realitate, intrate în rezonanţă cu vibraţiile propriului eu se vor fi estompat. Vârstele animei îşi urmează cursul, niciodată identic, niciodată egal, iar extroversia artistică este succedată, firesc, de o introversie recuperatoare, conform unui drum sinuos, ale cărui legităţi le sesizăm prea puţin. A crea în permanenţă poate fi la fel de monstruos ca a te afla în permanenţă într-o vârstă a rutului. Eu-l fizic şi psihologic nu fac faţă, oboseala lăuntrică e tot mai greu de ascuns şi atunci totul capătă o notă de fals: false entuziasme, false revolte, camuflate în forme uzate ale operelor precedente.” Fragmentul face parte dintr-un comentariu la filmul lui Dan Pița din 2005, Second Hand, însă e încă valabil. Mai mult, cred că, așa general cum e, suprinde foarte exact „glisarea” oricărui artist ucis de „tirania succesului”.
Când m-am reîntâlnit cu Dan Pița, în primăvara lui 2012, m-a întrebat de ce spun că e un „expirat” (scrisesem un text, „Dan Pița, inspirat și expirat” - http://agenda.liternet.ro/articol/7771/Marian-Radulescu/Dan-Pita-inspirat-si-expirat.html). Credea că sunt un fel de mercenar, că „m-am luat” după „denigratorii” săi. Am stat câteva ore, până spre dimineață, la un lung taifas pe teme de cinema și a înțeles - sper - că nu e vorba, în ceea ce mă privește, decât de o imensă dezamăgire. Care nu a început în anul 2012, ci în 1988, după acel Noiembrie, ultimul bal. I-am spus că piedestalul unde îl situasem era foarte sus. De aceea și proporțiile dezamăgirii. Cu alți regizori români, am adăugat, a fost mai ușor tocmai pentru că nu erau atât de sus.
Pentru filmele făcute în anii 70 până la jumătatea anilor 80, Dan Pița rămâne - recunosc - o faiblesse de-a mea. Și chiar mai mult, pentru că nu e doar un moft de adolescent. Căutarea purității din Concurs, Faleze, Dreptate, Pas în doi - cu tot ce presupune: imagine, montaj, story, dialoguri, muzică, interpretare actoricească - îmi pare încă un demers plin de semnificații, pentru a căror deslușire e nevoie de o anumită pregătire și privire.
Dincolo de injurii, de fluierături și huiduieli, dincolo de cârcoteli mai mult sau mai puțin bazate pe „evidențe” și „la obiect”, rămâne - pentru mine - întrebarea la care nu am găsit un răspuns: ce anume îl face pe un artist de marcă să nu mai fie el însuși? (Nu mai vrea? Nu mai poate?) Iar Dan Pița, în filmul românesc este (prin Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi) un astfel de artist, chiar dacă acum se scrie despre el ca despre un „ex-”. Cred că răspunsul, dacă există unul, se află doar în sufletul celui în cauză. Și mai cred că „trezirea” lui (dacă se va întâmpla vreodată, și poate se cuvine chiar să ne dorim să se întâmple) în niciun caz nu va fi rodul torentelor de cronici negative la o filmografie de „nulități”. Dimpotrivă, poate că Dan Pița ar merita o analiză de tip „return to innocence”, cu parcurgerea unui intinerar invers: de la Kyra Kyralina (2014) la Apa ca un bivol negru (1970) și la filmele sale de Institut (După-amiază banală, Paradisul, Viața în roz)...

Dan Pița

Mecanisme

De la Pr. Ioan Petraș (care mi-a fost prezentat de Adina Nasta) am aflat de cartea Mâinile care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu (Ed. Sf Gheorghe-Vechi, București, 2013) a Pr. Prof. Ion Buga. Cugetările și povestirile de acolo, deși adesea pline de ironie amară, emană bucuria „devenirii întru ființă”. Și o acută nevoie de iubire, adesea strivită de ranguri și epolețe: „Demisia preotului şi a episcopului din pricina falimentului iubirii. Creştinismul este iubire; cum poţi să spui că eşti stăpân - (gr.) Despotis -, peste iubire? "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11.28). Numai Robul înţelege pe rob, stăpânul niciodată.”

Datoria omului e să învețe să devină ... om. Asta e „îndumnezeirea” lui. (Pr. Rafail Noica: „Ortodoxia e firea omului.”) Restul, pare a spune Pr. Buga, ține de „paranormal”, de „magie”, de „șantaj emoțional” cu bună știință și extrem de profitabil: „Sentimentalismul evlavios postpatristic a coborât minunea până la icoana care face minuni, sau transpiră, plânge și uneori surâde. Nu-i nimic de condamnat, e doar puțin trist, aceeași tristețe cu a lui iisus în fața lui Nicodim, care nu mai avea acces la minune. „Tu ești învățătorul lui Israel și nu cunoști acestea?”” 

Sfințenia însăși nu are de ce să semene - așa cum se vede în dreapta și-n stânga - cu o „împăunare”, cu auto-suficiența: „Sfinții nu sunt în moarte mai mult decât au fost în viață, iar dacă în viață n-au trimis la Hristos, ci au oprit la ei, „n-au adunat împreună cu El” (Mt. 12.30). Să nu mai vorbim de Prea Înalții, Prea și Mult Prea Prea sau Foarte Foarte, de care geme Nomenklatura hagiologică de peste un mileniu de sfințenie păgână cum nu s-a văzut nici în cele mai trandafirii vise ale păgânătății ortodoxe (a noastră fiind „preacreștinească”)”.

La un monent dat, Părintele povestește despre cum a trebuit să boteze o fetiță de 4 ani și să-i pună această întrebare: „Te lepezi de Satana?”, ei, care era numai lumină. Și cum Satana, strigat pe nume „la catalogul validității de taină”, atunci s-a înfățișat „în ținută de gală”: „De fapt, la botezul pruncilor, convertirea, dacă și câtă va fi fiind, este a nașilor și a părinților, în cazul în care răspunsul lor nu este mecanic. Și, din nenorocire, este. Iar că în mod cert totul este mecanic cu excepția pruncului, este faptul că preotul, mai pe larg – Biserica, rămâne încremenită în formule absurde (mă refer la cea ortodoxă) de mai bine de un mileniu și jumătate, încremenire care nu mai are nicio noimă, dovadă că mai an în urmă, un preot cu doctorat în București, a întrebat cu aceeași solemnitate și validitate, pe invers: „Te lepezi de Hristos?” și „Te unești cu satana?”, iar nașii grăiră de câte trei ori, un „Da” preaortodox (au înțeles abia după ce au vizionat DVD-ul).”

Iertare - tablou de Dan Voinea

 

Cinema, cinema, cinema

Prima zi din toamna 2014. Filmele mele evergreen și nedesfrunzite? Iată-le, rezumate nu în zece titluri, ci în zece momente. Bonusuri: opera omnia Andrei Tarkovski şi o selecţie de filme mute şi româneşti:
Opera lui Andrei Tarkovski (Compresorul și vioara, Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalghia, Tempo di viaggio, Sacrificiul, plus volumele Sculpting in Time şi Jurnal)
Momentul cinematografiei ruseşti-sovietice: Serghei Paradjanov (Umbrele strămoșilor uitați, Sajat Nova), Tenghiz Abuladze (Căința, Ruga, Copacul dorințelor), Nikita Mihalkov (Piesă neterminată pentru pianina mecanică, Câteva zile din viaţa lui Oblomov, Sclava iubirii), Larisa Şepitko (Înălţarea)
Momentul filmului italian: Federico Fellini (8 1/2, La dolce vita, Giulietta și spiritele, Amarcord, Interviu, E la nave va, Repetiția de orchestră), Michelangelo Antonioni (Noaptea, Aventura, Eclipsa, Deşertul roşu, Blowup)
Momentul filmului francez: Robert Bresson (Jurnalul unui preot de țară, Un condamnat la moarte a evadat), Jacques Demi (Umbrelele din Cherbourg), Jean Renoir (O după-amiază la ţară, Iluzia cea mare, Regula jocului)
Momentul Ingmar Bergman (Fragii sălbatici, A șaptea pecete, Tăcerea, Lumină de iarnă, Prin oglindă, Strigăte și șoapte, Sonată de toamnă, Persona)
Momentul filmului polonez: Kristof Zanussi (Structura cristalului, Iluminare), Andrej Wajda (Cenuşă şi diamant, Canalul, Pădurea de mesteceni, Omul de marmură)
Momentul filmului ceh: Miloş Forman (Iubirile unei blonde, Balul pompierilor, Asul de pică, Taking Off), Jiri Menzel (Trenuri strict supravegheate, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag)
Momentul filmului japonez: Akira Kurosawa (A trăi, Cei șapte samurai, Barbă roşie, Dodeskaden, Rashomon), Kenji Mizoguchi (Povestirile lunii palide după ploaie), Iasujiro Ozu (Poveste din Tokio)
Momentul cinematografiei de limbă spaniolă: Louis Bunuel (Nazarin, Viridiana, Simion al deşertului, Calea Lactee), Victor Erice (Spiritul stupului), Tomaso Alea (Amintiri despre subdezvoltare)
Momentul filmului de limbă engleză (Cetăţeanul Kane, Cabaret, All That Jazz, Bobby Deerfield, Dueliştii, Mica romanţă, Recviem pentru un vis)
Momentul filmului mut: Muguri zdrobiţi (Griffith), Aurora (Murnau), Ultimul dintre oameni (Murnau), Mulţimea (Vidor), Luminile oraşului, Goana după aur, Timpuri noi (Chaplin), Mecanicul "Generalei" (Keaton), Pământ (Dovjenko), Que Viva Mexico (Eisenstein), Patimile Ioanei d'Arc (Dreyer)
Momentul filmului sârbesc: Emir Kusturica (Tata în călătorie de afaceri, Vremea ţiganilor, Underground, Viaţa e un miracol), Srdjan Dragoevici (Pretty Village, Pretty Flame), Ivan Zivkovic (Hadersfild)
Momentul filmului românesc: Moara cu noroc (Victor Iliu), Viaţa nu iartă (Manole Marcus, Iulian Mihu), Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei), Meandre, 100 lei (Mircea Săucan), Reconstituirea (Lucian Pintilie), Nunta de piatră (Dan Piţa, Mircea Veroiu), Cursa, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera (Mircea Daneliuc),  Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Secvenţe (Alexandru Tatos), Ilustrate cu flori de câmp (Andrei Blaier), O lacrimă de fată (Iosif Demian), Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi (Dan Piţa), La capătul liniei (Dinu Tănase), Ochi de urs, Moromeţii (Stere Gulea), Occident, 432, După dealuri (Cristian Mungiu), Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu), Medalia de onoare, Poziţia copilului (Călin Netzer)

Secvenţe - un film de Alexandru Tatos (poster de Klara Tamas)

Revelion

În ajunul Noului An Bisericesc descopăr un autor extrem de viu - Pr. Ioan Buga. Mărturia sa este - ca și la Steinhardt - o minunare în genul „și cu voi este Dumnezeu”. Cu voi, adică cu cei care - asemenea pastorului din O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade - Îi contestă viața, relevanța, prezența. Îndumnezeirea este, spune Pr. Buga, înomenizare. Sau o devenire întru ființă, o venire în fire: „Iisus nu este un Om care devine întru Dumnezeu, ci Se descoperă a fi Dumnezeu în devenire omenească. Ce taină-minune! De la Hristos, nu mai este nevoie să fii Dumnezeu; e de ajuns să fii Om.” (Mâinile care L-au dezbrăcat pe Dumnezeu) Acesta este, cred, principiul, aceasta-i piatra de temelie a viețuirii noastre, ca oameni. ... Îmi amintesc că, pe la mijlocul anilor 80, o melodie pop (de „muzică ușoară”) - Salut lumina vieții - m-a trezit - prin orchestrație și melodie (Adrian Enescu), prin vocile interpretelor (Grupul Stereo: Crina Mardare și Elena Perianu), dar mai ales prin versuri (Lucian Avramescu): „omule, tu niciodată nu poți fi / decât om, doar om...” Și încă: „viața nu e un zaț în ceașcă / un zaț în care să-ți ghicească cineca / că mâine-ți cade / plocon la poartă de undeva”. Pr. Buga: „Mare e taina păgânătății...”

De la 1 septembrie, un Nou An pentru cei care trăiesc și prin calendarul Bisericii. Un nou prilej pentru reflecție, pentru discernere și hotărârea (punerea de hotar) cea mult amînată...

Marile Praznice Bisericești

Limba românească în filmul românesc - două extreme

31 august - Ziua Limbii Române.
În volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi, Nicolae Steinhardt îi semnalează lui Virgil Ierunca (aflat la Paris) filmul lui Mircea Daneliuc Proba de microfon mai ales pentru „degradarea și mahalagizarea limbajului”. Este filiera Pintilie (Reconstituirea, Balanța, Prea târziu etc.), pe care Daneliuc (filolog, înainte de a fi regizor-scenarist-actor) avea să o adopte și în următoarele filme - Croaziera (singurul „de actualitate” pe care l-a mai făcut pînă în 1990), apoi - fără nicio încorsetare de la cenzură - Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor ș.a. până la ultimul.

Proba de microfon

În trend-ul acesta „dezinhibat” de după 1990, când „degradarea și mahalagizarea limbajului” - după 45 de ani de impusă decență - a cunoscut cote paroxistice, este cu atât mai îmbucurătoare prezența unui cineast - Cristian Mungiu, și el licențiat în filologie, înainte de a face regie - care uimește prin finețea cu care își scrie dialogurile. În acest context, filmele sale cuminți (care însă nu pot fi suspectate de nicio tendință puritană ori moralizatoare) sunt o oază audio-vizuală pentru spectatorul care știe (încă) să se bucure de nuanțe.

După dealuri

Carte, carte, carte!

Topuri de cărți pe facebook. Zece cărți cu „oh” și „ah”. Numai zece? Nu-mi place ideea. Să zicem, atunci, zece momente, zece nume. Așa mai merge.
Cu ce să încep? Cu Dostoievski (Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov, Demonii, Adolescentul, Jurnalul, Oameni sărmani, Amintiri din subterană, Întâmplări din Casa Morților), Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, 365 întrebări pentru Nicolae Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi, Monologul polifonic, Critică la persoana întâi), Alexander Soljenițîn (Arhipelagul Gulag, Casa Matrionei), Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decît veacul; Eșafodul; Geamilia; Plopșorul meu cu băsmăluță roșie; Cocorii timpurii; Vaporul alb; Adio, Floare Galbenă!; Ogarul cenușiu de la malul mării; Ogorul mamei; Stigmatul Casandrei), Cervantes (Don Quijote), Michel Tournier (Vineri sau limburile Pacificului), Ion Budai Deleanu (Țiganiada), Mihai Eminescu (Scrisorile, Glossa), Lucian Blaga (Poemele luminii), Constantin Noica (Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Jurnalul filozofic, Jurnal de idei, Cuvânt împreună pentru rostirea românească, Devenirea întru ființă).
Nu pun la socoteală Sfânta Scriptură, că e Cartea Bisericii. Citirea și trăirea ei se cuvine a fi făcute în Biserică. De fapt, toate cărțile enumerate, plus încă altele, mi-au netezit și îmi netezesc drumul spre spațiul și timpul „perspectivei inverse” din icoană. Care, la rândul ei, este imaginea Bisericii. N-am inclus nici Patericul, nici Filocalia, oarecum din aceleași motive. Și - din alte motive - cărțile lui James Joyce (Oameni din Dublin, Portretul artistului ca tânăr, Ulise), care m-au uluit și încântat în adolescență. 

F. M. Dostoievski

Nicolae Steinhardt

Alexander Soljenițîn

Cinghiz Aitmatov

Miguel de Cervantes

Ioan-Budai Deleanu

Mihai Eminescu

Lucian Blaga

Constantin Noica

Michel Tournier

Un strop de bunăvoință

Perioada campaniei electorale anunță, invariabil, inflamarea sentimentelor naționale. Ba chiar și religioase. Unii lideri politici (și nu numai) nu ezită să-și transforme în capital electoral identitatea – formală – de creștin ortodox, pe lângă – evident – virtutea de „bun român”. „Mulți, dar proști” spune Moțoc; „Proști, dar mulți” îi răspunde Lăpușneanul. Cațavenci suntem – măcar în zilele fierbinți din timpul alegerilor – cu toții. Sau nu. Pentru că mai există o anumită parte a „norodului” care – cu timp și fără de timp – vrea cu tot dinadinsul să o rupă cu trecutul, să-și proclame neobosit „năpârlirea” și asumarea noii „identități”. Dacă se poate, cea nord-americană, de tip melting pot.

Îmi amintesc o discuție avută cu o româncă în Marea Britanie. Dorea să fie cât mai British, cât mai „modernă”, mai „de-a lor”. Nu mai știu cum a venit vorba despre filmul Moromeții. Filmul (ca și cartea) îi producea silă nu datorită calităților artistice, simplul fapt că „e cu țărani” o îngrozea și-i stârnea oroare. Până la un punct, e de înțeles dorința de „emancipare” a celor care au ales să pună un alt început vieții lor, în străinătate. Asumarea noii „identități” e mai ușoară atunci când te dezbari, ca de ciumă, de tot ceea ce te leagă de patrie: credința strămoșilor, copilăria, școala, familia. Limba maternă însăși devine o povară. Aud câteodată pe unii care spun că nu vor să o mai vorbească pentru că le „face rău”. Și pentru că e dureros (dacă nu cumva cu neputință) a șterge cu buretele totul, a te preface că toate acestea nu au existat, mulți găsesc un țap ispășitor în, vai, abstracta noțiune de țară. Aceeași țară căreia i se aduc deșănțate osanale de politicieni și votanți ultrasensibili la discursul naționalist. Ea, țara, este pricina tuturor relelor, ea, țara, este iadul. Ea, țara, devine o obsesie, un cal de bătaie. Pentru birocrația ei, pentru „infernul comunist”, pentru un fantasmagoric regim terorist, uitând (sau neștiind) că „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie, desfrâu, dezmăţ, anarhie” (Nicolae Steinhardt) sunt la fel de vătămătoare.

OK, România – din 1944 până în 1989 – a fost o închisoare. Dar chiar și așa, dacă atunci când o părăsești te alegi cu sentimente de acreală, „închisoarea şi suferinţele au fost de haram”.  O spune un evreu care s-a creștinat – clandestin – într-una din pușcăriile politice de la începutul anilor 60, care s-a declarat „sută-n sută evreu și mie-n mie român”. Sigur, ține de constituția sufletească a fiecăruia în parte, ține de o anumită zestre (familie, educație, împrejurări etc.) de care dispune fiecare. Și mai ales de o „nebunie” numită bunăvoință. Numai așa rezultatul poate fi „un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie”. Numai atunci – scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii – „închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla”. Pentru că „puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut”.

Afișul filmului Moromeții (detaliu)

Ambiția originalității - Ioan Cărmăzan

Ambiția originalității – Ioan Cărmăzan

Pe marginea unei cărți de Ioan Pavel Azap: Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan

(Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014)

Articol apărut în revista Tribuna nr. 287 din 2014

Nu am fost niciodată fan Ioan Cărmăzan. Debutul său în lung-metraj – Țapinarii[1] – l-am ratat la cinema, la începutul anilor 80. Era unul din acele filme despre care se scria – în general – bine, dar aveau săli goale. Aveam să-l văd la TVR international, aproape douăzeci de ani mai târziu, într-o vreme când locuiam în străinătate. De aceea, cred, mi s-a părut mai interesant decât l-aș fi socotit în alte circumstanțe. În schimb, am văzut Casa din vis chiar la premiera  din 1992[2], iar cu Lișca aveam să mă întâlnesc la aproape 30 de ani după difuzarea sa pe ecrane, din 1984. Cele trei filme ale lui Ioan Cărmăzan alcătuiesc o posibilă trilogie – a „oamenilor de pământ”, scrie Ioan Pavel Azap. Cartea care le este dedicată[3] rememorează câteva momente importante din istoria filmului românesc, până la perioada afirmării și confirmării lui Cărmăzan – anii 80-90. Volumul se încheie cu un interviu (intitulat „În momentul de față, cinematograful e liber și trebuie reinventat”) și o arhivă foto[4].

Țapinarii

Există, în memoria cinematografului românesc, așa cum s-a păstrat ea până la începutul mileniului trei, o serie de momente și nume deja consacrate. Câteva din filmele de referință ale lui Victor Iliu (La Moara cu noroc), Liviu Ciulei (Valurile Dunării, Eclipsa, Pădurea spânzuraților), Mircea Mureșan (Răscoala), Savel Stiopul (Ultima noapte a copilăriei), Mircea Săucan (Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei), Lucian Pintilie (Duminică la ora 6, Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică?), Dan Pița și Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri), Iulian Mihu (Felix și Otilia, Lumina palidă a durerii), Dan Pița (Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi), Mircea Veroiu (Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela, Umbrele soarelui), Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa dintre cîmpuri. Secvențe, Fructe de pădure), Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera), Stere Gulea (Ochi de urs, Moromeții), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Dinu Tănase (La capătul liniei) sunt deja mai mult sau mai puțin cunoscute. Unnele au fost difuzate (la cinema, la TV, în format VSH sau DVD, în retrospective, gale și cinemateci) cu generozitate sau – chiar și după abolirea cenzurii, în 1989 – cu parcimonie. Altele (Țărmul nu are sfârșit și varianta de autor a Sutei de lei de Mircea Săucan) nu au rulat niciodată la cinema, n-au fost difuzate nici în străinătate, iar în țară au putut fi văzute rar, doar în cinemateci. 

Țapinarii

Muzica din filmele lui Cărmăzan comentate de Pavel Azap (compozitor, textier și interpret: Dorin Liviu Zaharia, dar unde sunt Dan Andrei Aldea și băieții de la Sfinx, împreună cu care DLZ a realizat neuitata muzică de la Nunta de piatră?) „dăruiește o realitate, un sens și o valoare curgerii timpului pe care îl măsoară într-un fel deosebit de viu”[5]. Rezultatul: „un cinema al stărilor, ce sugerează epicul, bazat pe o percepere a vieții dincolo de imediat”[6]. „Oamenii pământului” din filmele sale, care „se înseriază voit într-o tipologie îndelung chibzuită”, sunt deopotrivă ai apei, focului, aerului, cu tot ce nasc ele ca superstiție și credință, ca datină și necrisă lege de viețuire „cum se cuvine”. Își fac cu pricepere proprie focul, hrana, muzica, soarta. Din când în cînd, omogenitatea este provocată de apariția unui personaj-surpriză, cum este omul-casetofon din Țăpinarii[7].

Lișca

Imaginea lui Anghel Deca (Țapinarii, Lișca), Cristian Comeagă (Casa din vis), neobișnuit de expresivă, face vizibilă atmosfera din oameni, starea lor. Frumusețea lor tainică, aerul de baladă al poveștii, se cer descoperite și recunoscute cu răbdare. Ceea ce i s-ar putea reproșa lui Ioan Cărmăzan este, poate, o deficiență în „orchestrarea” tuturor vocilor filmelor sale care, altminteri, funcționează bine separat. Un comentatori mai acid a numit-o „anvergură intimidantă a unei polivalențe caleidoscopice”, „haos, întîlnire întâmplătoare și nemotivată de lucruri eterogene”[8]. Aceste observații critice nu urmăresc să desființeze un autor (cum crede Ioan Cărmăzan, care e nemulțumit de recenzia lui Valerian Sava din Cinema, unde criticul ar fi scris: „un cretin, nu știe nimica, a greșit tot, e o aiureală”), ci să arate că „uneori ambiția originalității este manifestă și lăudabilă, dar concretizarea ei apare vagă, difuză și confuză în trimiteri, în ciuda ostentației ipotezelor”[9]. Ceea ce susține Sava este că, în anii 60-80, au existat și debuturi mature, care „oricând se vor vedea, vor putea fi comentate fără niciun fel de circumstanțe atenuante, fără rabaturi de la exigențele maxime”[10]: Viața nu iartă, Când primăvara e fierbinte, Duminică la ora 6, Nunta de piatră / Duhul aurului, Cursa, O lacrimă de fată și altele.  

Lișca

Demersul autorului de a-și crea – cu mijloacele filmului – un univers propriu (vag inspirat din Paradjanov, Kusturica, Tarkovski și Pintilie) merită (măcar) puțină atenție. De la comunitatea de țapinari fidelă codului etic (asemenea obștii unui schit), trecând prin drama Lișcăi[11] din care „a mai rămas doar o umbră”, și până la lumea gregară ce a distrus tot ce s-a construit cândva, în Casa din vis, se dezvoltă o întreagă concepție fatalistă despre supraviețuire: „Iminența nenorocirii o poartă pe eroină spre biserica de care au uitat cu toții. Din ea n-au mai rămas decât zidurile ruinate și găurile ferestrelor, altfel străjuite de gratii! Altarul a devenit staul de vite. Doar acolo se mai poate afla mântuirea ori se poate naște un nou prunc. Aceasta să fie singura speranță?” – se întreabă retoric Bogdan Burileanu[12]. Să fie influența lui Pintilie, al cărui asistent Ioan Cărmăzan a fost, la De ce trag cloptele, Mitică?

Casa din vis

Prin factura lor experimentală și ne-narativă, cele trei filme ale lui Cărmăzan sunt mai aproape – la modul strict formal – de opere insolite, oarecum dificile și cvasi-necunoscute, ca Ochi de urs, Lumina palidă a durerii, Moara lui Califar și Umbrele soarelui. Trilogia lui Cărmăzan caută să recompună un univers arhaic, primordial, în care personajul principal pare să fie însăși rânduiala omului din veac, preocuparea sa pentru a-și afla și împlini rostul pe pământ, de a trăi frumos, în curăție și armonie cu natura, cu datina. În toate aceste filme, „umbrele strămoșilor uitați” își găsesc o nebănuită expresie filmică. Și totuși, parcă rămâi, după vizionarea lor, nu atât cu o viziune sigură, matură, articulată a unui cineast, cât cu frânturi de situații bine susținute actoricește, în ambianțe plastice sugestive. Dar pot actorii[13] sau scenografia sau muzica să salveze un film (ori să-l articuleze), în lipsa unui concept regizoral bine pus la punct și a unei dramaturgii pe măsură?

Ioan Cărmăzan

De acest univers „dincolo de cuvinte și imagini”, regizorul-poet (care a încercat și filmul „de public”[14], și pe acela sufocat de „umori și nebunia de a scăpa de sub comunism”[15]) se simte încă atras: „La ora de față sunt într-o altă fază, am scris un scenariu, Scara de mătase a vieții, în care mă apropii din nou de lumea mica și măruntă, lumea asta a mea în care tandrețea, candoarea se povestesc cu ajutorul unor întîmplări simple” – mărturisește Cărmăzan în interviul de la sfîrșitul cărții lui Pavel Azap. Rămâne de văzut dacă mai e cale de întoarcere spre lumea cu „tandrețe și candoare” (adică perioada căutărilor de sine, ce aveau să eșueze – mai ales după 1990 – în derizoriul tranziției) când metafora – oricât de expresivă – n-a fost învinsă încă de neputința disperării dintr-un discurs „gros”, tezist și lipsit de subtilitate.

---

[1] „În Țapinarii nu întâlnim o fabulă foarte concret structurată și animată de un predicat care justifică întâmplări, aventuri, deveniri, ci întâlnim o stare a muncii și a vieții de țapinar care pare să fie așa de când lumea.” Co-scenaristul (alături de Ioan Cărmăzan) Radu Aneste Petrescu, Cinema, nr.9, 1981.

[2] Felul în care Bogdan Burileanu descrie primirea de către public a Casei din vis (în regia aceluiași Ioan Cărmăzan) este relevant pentru modul în care spectatorii primesc, în general, un film experimental, un film-metaforă bogat în conotații și tăceri: „Publicul nu se înghesuie la casă. Doar o anumită parte a lui a demonstrat până acum temeritatea de a trece peste prejudecăți și eventuale deziluzii anterioare, peste mizeria actuală a sălilor și formula nefericită de publicitate. Odată depășite aceste obstcole, puținii spectatori încearcă, însă, o senzație ciudată. Ceva între surpriză și satisfacția (fie și tardivă) lucrului îndelung așteptat; între derută și încântare.” – Cinema, nr.3, 1992.

[3] Ioan-Pavel Azap, Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014.

[4] Independent de voința autorului, bănuiesc, selecția de fotografii (portrete, diverse ipostaze alături de Sergiu Nicolaescu, de care a fost foarte apropiat, de diverse alte personaje, iar nu – așa cum ar fi fost normal – poze din cele trei filme discutate în carte) aparține exclusiv lui Ioan Cărmăzan.

[5] Mădălina Stănescu, Almanah Cinema 1982, pag. 100.

[6] Eva Sârbu, Cinema nr.6, 1984.

[7] „Cota de autentic conferită acestui personaj „secundar” de către actorul Constantin Ghenescu este ridicată și merită elogiată. Mimica alunecoasă, continuu zâmbitoare, gest rotund, studiat, priviri cântăritoare. Actorul pare concentratul întregii sale lumi.” – Mădălina Stănescu, Cinema, nr.4, 1983.

[8] Valerian Sava, Cinema, nr.4, 1983.

[9] Valerian Sava, Magazin Estival Cinema 1983.

[10] Idem.

[11] „Dacă Lișca e interesant, e interesant și datorită aerului ei de sălbăticiune, de ființă hăituită, de om care nu înțelege destinul...” (Ioan Cărmăzan)

[12] Cinema, nr.3, 1992.

[13] Printre interpreții, bine aleși, din cele trei filme, se numără: Remus Mărgineanu, Mariana Buruiană, Șerban Ionescu, Zoltan Vadasz, Ecaterina Nazare, Petre Nicolae, Avram Birău, Maia Morgenstern, Gheorghe Dinică, Dan Bădărău, Magda Catone.  

[14] Sania albastră (1987), despre care Eugenia Vodă spunea că e „aerian”, „nerealist”, „trăznit” (Cinema și nimic altceva, Editura Fundației România literară, București, 1995, pag. 70).

[15] Raport despre starea națiunii (2004), Lotus (2004), Margo (2006), O secundă de viață (2009), Oul de cuc (2010).