Tertium non datur

Dacă există un regizor român, din cei care au contat înainte de 1989, pe care abolirea cenzurii partidului unic nu l-a zăpăcit (dimpotrivă, i-a deschis cale liberă creaţiei), acela este Lucian Pintilie. În preziua alegerilor prezidenţiale (turul al doilea) din România anului 2014, găsesc pitit prin video-arhiva calculatorului filmul lui Lucian Pintilie Tertium non datur, inspirat din nuvela lui Vasile Voiculescu. Genericul final conţine un cântec scris şi interpretat de Ada Milea:

Las-mă să uit c-am fost reptile

Lasă-mă să uit victorii inutile

Lasă-mă să uit că uită toţi de noi

Lasă-mă să uit mormane de eroi

Lasă-mă să mă imaginez în populaţia Chinei

Lasă-mă să mă imaginez în destinul Franţei

Lasă-mă să-mi imaginez imperii

Lasă-mă să nu mai număr gunoierii

Vreau o Românie în delir

Vreau o ţară vie, nu un cimitir

Vreau să am motive să respir

Tertium non datur

Tertium non datur

Nu mă mir

D-na Elena Dulgheru (autoarea celei dintâi monografii, în limba română, dedicată regizorului Andrei Tarkovski) postează, pe blogul personal, câteva rânduri în care îşi exprimă stupefacţia pricinuită de atitudinea unor "oratori ortodocşi" pe care îi ştia "inimoşi, avizaţi şi buni patrioţi", care îndeamnă acum la absenteism şi la boicotarea alegerilor prezidenţiale din România (turul al doilea). De ce această circumspecţie a lor? Pentru că, vezi, Doamne, niciunul nu e bun, nu e bun român, nu e bun ortodox, nu e sfânt... 

Cunosc şi eu câţiva "oratori" zeloşi, "patrioţi" şi "ortodocşi". Am avut ocazia să-i ascult cum, loviţi de strechea politicii după ureche, comentau - fără să fi văzut - filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri. N-au obosit să-l eticheteze drept antiromânesc, antiortodox etc. Asta în timp ce preferinţa lor cinematografică, aveam să aflu, este - de la distanţă - filmul rusesc Ostrov. De ce? Pentru că acolo se "vede clar credinţa personajelor" ce nu contenesc, mereu sfătoase, să-şi facă cruci, să turuie rugăciuni, să epateze o anume evlavie populară ce s-a dovedit, încă o dată, că face casă bună cu campaniile electorale. Vezi iconiţele electorale girate de monahi ultrapopulari ce - direct sau voalat - recomandă votarea "ortodoxului" a "bunului român" care "uneşte". 

Nu mă miră puritanismul şi rigiditatea acestori şovini şi ortodoxişti "ce se pretind a fi avizaţi în istorie". Elena Dulgheru vorbeşte de "(nemărturisite) obsesii conspiraţioniste, cu toate consecinţele patologice ale acestei fixaţii". Îi împărtăşesc gândul. De mirare - pentru că viaţa e foarte scurtă - este numai trezirea şi venirea în fire a acestor naţionalişti şi puritani pătimaşi. A tuturor fanaticilor atât de siguri pe propriile convingeri. Momentul când încep să se îndoiască, să râdă de propriile lor mesianisme. De mirare este să vezi că o ţară începe să-şi vină în fire, că şcoala reîncepe să devină şcoală, că biserica redevine biserică ş.a.m.d. Greu de crezut, pentru că tăvălugul atâtor "libertăţi" pe care le revendicăm nu prea lasă loc de reflecţie, de cumpănire, de curaj. Tentaţia spiritului de turmă e enormă. Fie că e vorba de turma "progresiştilor", fie a "moraliştilor" de orice orientare, ideologie, religie, confesiune, rasă etc.

Textul Elenei Dulgheru, preluat mai jos, poate fi citit şi aici: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2014/11/patimi-electorale-ortodoxiste.html 

"Se discută mult zilele acestea despre alegeri. Se discută nervos, disperat, blazat... sau, de supărare, deloc. Dușmane ale discernământului, fiecare dintre aceste umori trădează limitele unei așteptări de 15 ani ale unui ”bine” care, în opinia multora, nu mai sosește.  

Ce se face, însă, alegătorul creștin, care a fost învățat că Binele este Împărăția lui Dumnezeu, pe care în mod legitim își dorește să o vadă instaurată în istorie? Ce se face dacă, în locul binelui așteptat, se confruntă zilnic cu ispite care mai de care mai ”apocaliptice” și tot mai lipsite de răspuns? Și dacă cei care candidează la cârma țării nu se potrivesc deloc, nici din față, nici din profil, cu sfinții din sinaxare? Este limpede ca lumina zilei că, până la vreo schimbare ipotetică a formei de guvernământ, la care unii visează, ”căruța” trebuie, totuși, împinsă mai departe și că, potrivi legilor lui Murphy, dacă nu mergi la vot, cu siguranță ”vor ieși ceilalți”.  

Am fost stupefiată să constat, însă, că în această confuză situație, oratori ortodocși, pe care îi știam inimoși, avizați și buni patrioți, îndeamnă la absenteism sau la boicotarea alegerilor. Motivația lor: lipsa candidatului potrivit, care... ”s-ar ridica la pretențiile lor”! De ca și cum în fața urnei și-ar alege nevasta, modelul de viață, sau ar vota laureatul Premiului Nobel pentru pace! A pretinde ”să stai acasă și să votezi cu Petre Țuțea sau cu... Hristos”, cum îndeamnă unii lideri de opinie ortodocși, este imatur, agramat din punct de vedere al teologiei istoriei și ireverențios față de ceilalți credincioși care, chipurile, s-ar depărta de Dumnezeu participând la niște alegeri ”impure”.  

Înțeleptul Țuțea ne sfătuia să nu ne alegem conducători care nu-și iubesc țara, iar nu să adoptăm politica struțului, pretinzând cu superioritate că astfel ”votăm cu Hristos!” Cu ce este diferit acest indiferentism social și politic, pretins duhovnicesc, de o atitudine buddhistă, sau de deznădejdea unui împătimit al alcoolului? Consecințele lor practice sunt aceleași: divorțul de viața publică, trădarea, abandonarea țării și a aproapelui. 

Mă mir cum oameni care pretind că le pasă de istoria țării au pretenția puritană ca politicienii să fie imaculați și fără compromis, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar în cazul conducătorilor intrați în sinaxare ori pe postamentele statuilor publice, obligați și ei să facă alianțe dictate de împrejurări, pe care le alegeau, însă, pentru binele țării și pentru care erau gata, la nevoie, să plătească cu viața. Mă mir cum oameni de biserică, ce se pretind avizați în istorie, nu îi înțeleg resorturile, implicit faptul că, pentru rugăciunile poporului credincios și ale preoților Săi, Hristos lucrează, la nevoie, și prin conducători eterodocși, de alt neam sau maculați de anumite impurități, dacă aceștia sunt sincer animați de dorința binelui public. Mă tem că acest tip de rigiditate șovinistă, neortodoxă în duh, ascunde (nemărturisite) obsesii conspiraționiste, cu toate consecințele patologice ale acestei fixații. 

Înțeleptul Țuțea ne sfătuia să nu ne alegem conducători care nu-și iubesc țara. Așadar, a alege un conducător este o problemă de deslușire a inimii celui ales. Ceea ce ține de discernământ sau de ”bună-vedere”, adică este o chestiune prin excelență spirituală - nu neapărat ortodoxă, catolică sau protestantă, ci general-umană, care poate fi luminată doar de universalitatea iubirii lui Hristos și deslușită doar de cel care Îi primește universalitatea. Istoria arată destule exemple de nativi care-și disprețuiesc țara, ca și de străini care, odată stabiliți într-o țară străină (eventual, în posturi de răspundere sau chiar la conducerea ei), îi respectă cultura și o slujesc cu mai mult devotament decât băștinașii. În schimb, nicăieri în istorie un ins care și-a dovedit malignitatea încă ”de mic”, adică lipsa de caracter, disprețul de semeni și de Dumnezeu, nu va face vreun bine public, odată ajuns la conducere, ci dimpotrivă. Să ne dea Dumnezeu buna-vedere a inimii! 

Fără patimi naționaliste sau confesional-ortodoxiste, să ne alegem un conducător iubitor de semeni, onest, capabil a-și sluji și iubi țara cu devotament, fără slugărnicie, lozinci demagogice și vicleșuguri oportuniste, iar de celelalte, precum și de scăparea noastră din ”pânzele de păianjen ale istoriei”, se va ocupa Dumnezeu! Dar o va face doar dacă nu ne va vedea indiferenți."

Victor Rebengiuc (detaliu afiş Faleze de nisip, autor: Klara Tamas)

Prieten drag

Un bun amic – copywriter, jurnalist şi rafinat cinefil – îmi trimite câteva linkuri spre ştiri privind implicarea BOR în campania prezidenţială din România anului 2014. Şi adaugă: „Să nu iei aceste mesaje de la mine ca pe nişte „ghionturi” :) . Ştiu pozitia ta. Şi mai ştiu că există şi preoţi cu har. Dar acesta e unul din motivele pentru care oamenii se departează de Biserică.”

Prieten drag, nu există niciun motiv pentru care omul să se „îndepărteze” de Biserică. Acum, depinde ce vede fiecare în Biserică. Depinde ce antene are, ce pretenţii are – de la propria persoană, de la Biserică. Ce dă el (sau ce a dat, dacă a dat) Bisericii şi ce vrea să primească înapoi (poate discursuri corecte d.p.d.v. politic, figuri „luminate”, entertainment, poate un sac cu bani). Sigur, ai dreptate în sensul că prin felul cum se poartă, creştinul poate fi – şi este – pricină de sminteală pentru cei care se consideră atei. Netrebnicia creştinului îi poate face să creadă – pe aceştia, pe cei şovăielnici ş.a.m.d. – că totul e „mascaradă”, că „nu există Dumnezeu” etc. Venirea omului în Biserică – prin pocăinţă, prin smerenie sau măcar prin dorinţa de a deprinde smerenia – se face prin ceea ce, în limbajul aşa-zişilor atei (sau sceptici) nu există: revelaţia. Descoperim Biserica şi rămânem în ea doar în măsura în care păstrăm vie această revelaţie, această stare de trezie. Care nu are nimic de a face cu dorinţa de a ţi se „şterge păcatele” (legalist, formalist), de a blestema pe duşmani, de a te „îndreptăţi” ori de a te „justifica”.

Chiar dacă 99 % din cler ar fi altcum decât preoţii angajaţi în perfida campanie electorală proPSD (adică ar fi: profesionişti, răbdători, echidistanţi, decenţi, onorabili, modeşti, de cuvânt etc.), cârcotaşii tot departe de Biserică ar sta. Pentru că, nu-i aşa, e un lucru „perimat”, „desuet”, „primitiv”, unde „se manipulează conştiinţe”, se îngrădesc „libertăţi” ş.a.m.d. Comportamentul scandalos al preoţilor ce confundă Cezarul cu Dumnezeu, aşa cum apare în clipul electoral dintr-o biserică transilvăneană, nu e un motiv să-ţi dai demisia din Biserică. Dar clipul ăsta e vechi de 2000 de ani. Biserica e tot de atunci. Deci nu ţine. În schimb mulţi o ţin una şi bună că Biserica e doar „afacere”, ca-n sceneta cu Toma Caragiu, Icoane pe sticlă. Mulţi văd în ea doar nişte „vestigii, racile, chestii d-alea de care nu ne mai dezbărăm noi şi ne critică”.

Fiecare rămâne, până la urmă, tot cu ceea ce are în cap şi-n inimă: dragostea faţă de Hristos şi Biserica lui ori flegmele şi batjocura pe care le ştim cu toţii prea bine – de la unii, de la alţii. E normal să fie aşa, pentru că „Împărăţia” care – prin credinţă – ni se deschide în Biserică „nu e din lumea aceasta”. Perspectiva ei, ca şi în icoană, este inversă. Dar, recunosc, prietenul meu are dreptate: fiecare gând şi vorbă şi faptă ne califică într-un fel sau altul şi pentru fiecare purtare a noastră cu care putem sminti pe cei din jur vom da socoteală negreşit – dar asta e cu totul altceva. Însă mulţi dintre cei din jur nu caută să înţeleagă, să se smerească, să se îmbunătăţească, să renunţe la vicleşug, ci vor doar să „te prindă”, să găsească prilejul să spună: Ai văzut, bă, că eşti idiot cu Biserica ta şi cu popii tăi cu tot? (Sigur, putem rămâne doar la nivel de anecdotă. Preotul: „Ce-mi băgași, fiule, în buzunar?” Enoriașul: „O bancnotă de 50, părinte…” Preotul: „Apăi, de ce crezi tu, fiule, că-i zice sutană?”. Cui foloseşte?)

Cu toată campania asta odioasă de acum (care e doar un vârf al icebergului, raportat la istoria mârşavă a omenirii, la fărădelegile săvârşite deopotrivă de preoţi şi mireni) nu cred că ăsta e mesajul: Creştini, părăsiţi Biserica! Sau depărtaţi-vă de ea. Nici tu, prietene, nu crezi asta. Ai văzut Stalker şi ai înţeles că omul, oricât de „postmodern” şi împrăştiat, nu poate trăi fără nostalgia după Cale, Adevăr şi Viaţă. Pe care nu i-o satisfac nici enciclopediştii, nici tehnocraţii, nici filozofii. Prin urmare, spun iar: nu există niciun motiv pentru care să nu vrei să cercetezi Biserica, să o frecventezi, să-ţi descoperi şi desăvârşeşti rostul şi condiţia de fiu al ei. În plus, ca să te îndepărtezi de ceva (sau cineva), presupune că ai fost, cândva, apropiat de acel ceva (sau cineva). Nu e ca-n filmul Mere roşii, când Mircea Diaconu îi spune procurorului jucat de Mitică Popescu (atunci când acesta-şi ia rămas bun, zicând „Rămânem prieteni!”): „N-am fost, dar rămânem...” Oamenii care se „îndepărtează” de Biserică sunt cei căldicei, care, sărmanii, s-au apropiat de Biserică doar dintr-un fel de formalism, dintr-o superstiţie încă nevindecată, nicidecum în libertate. Un Tarkoski, un Soljeniţîn, un Dostoievski şi încă mulţi alţii au rămas în Biserică, deşi au fost o vreme sceptici sau marxişti sau „liber cugetători”. Au râmas în Biserică în ciuda lucrurilor cumplite pe care le-au văzut şi trăit – în temniţă ori în afara ei.

Concluzia cum că implicarea activă a unor preoţi (mulţi-puţini) în politică – într-o anume politică – e un motiv serios să „te îndepărtezi de Biserică” e tipică pentru felul în care se face jurnalism, şi nu numai la noi, şi nu numai la Antena 3. Nu este şi concluzia pe care o va fi tras Cristian Mungiu în filmul său, După dealuri, care unora li s-a părut prea lung şi cu un mesaj (sau luare de poziţie, implicare) prea puţin „explicit”, prea „ambiguu”. Există o dreaptă socotinţă şi mai există câteva taine pe care nu ai cum să le înţelegi de pe „tuşă”, ori, şi mai rău, de la distanţă. Taina (îmbisericirea minţii în ciuda tuturor mîrşăviilor) nu se poate desluşi decât prin trăirea şi asumarea ei. Din interior, cum ar veni. Dar asta presupune trezvie şi curaj. Marele curaj. Curajul, de exemplu, de a părea ridicol în ochii „progresiştilor” care au înţeles că Biserica e doar aşa şi numai aşa, niciodată altfel. Că e un SRL sau un partid politic. Că e o ideologie între altele – nedemocratică, patriarhală, rasistă, înapoiată etc. Da, a fi în Biserică şi a rămâne în Biserică e lecţia supremă şi prilejul – unic – de a deveni şi a rămâne om până la capăt. 

A fi în Biserică, în Biserica de care „te îndepărtezi dacă ...”, presupune să ai un duhovnic (să fii fiu al ei), să participi la Tainele ei, conştient, matur, responsabil. Ceea ce nu e puţin lucru. Abia atunci, eventual, putem vorbi despre o „depărtare”, despre o „despărţire”. Până atunci nu facem decât să ne lamentăm de mofturile noastre nesatisfăcute: că popa ăla face politică ori că celălalt e imoral etc. E la fel de absurd ca protestul liceanului de clasa a XII-a sătul de şcoală, dar care nu a avut parte de nicio întâlnire edificatoare în anii de şcoală, care nu a fost învăţat de nimeni cum să înveţe, cum să asculte, cum să se asculte. Şi atunci înjură şcoala cu profesorii ei cu tot.

Cum să-ţi spun, prietene cinefil? Judecând Biserica „din afara ei” e ca şi cum ai judeca filmul după criteriile literaturii sau picturii sau muzicii sau teatrului sau filosofiei sau religiei etc. Toate laolaltă nu ajung, ştii bine. Mai e neveoie de ceva. Trebuie să fii în interiorul acelui limbaj – limbajul cinematografic – ca să înţelegi. Altfel eşti doar un băgător de seamă. Iar tu ştii ce-nseamnă să fii un băgător de seamă când e vorba de filme. Ai văzut destui în jurul tău şi ai văzut destule filme adevărate ca să recunoşti inepţiile majorităţii despre ce înseamnă (sau trebuie să însemne) un film: vedete, „faze” tari, dialoguri şi decoruri cool, happy end. Niciun preot electoral nu te „ticăloşeşte” şi nu te poate „ticăloşi” vreodată. Numai ezitarea noastră prelungă poate. Numai comentariile noastre sterile din „tribune”, numai huiduielile la adresa celor care sunt cu adevărat „the players”. Dar noi – prin botez, prin cununie, prin spovedanie, prin cuminecare etc. – suntem chemaţi să fim – cu orice risc! – players, nu doar nişte comentatori mai mult sau mai puţin agresivi. Jocul e în Biserică. În afara Bisericii sunt ... jocurile. Fără număr, fără număr. În viaţă sunt nenumărate pricini de sminteală, e drept. Depinde spre ce sau spre cine priveşti, ca să nu te clatini şi să nu-ţi pierzi nădejdea. Ca să poţi spune, într-un gând cu Avva Siluan Athonitul, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Depinde ce călăuze-ţi alegi. Dar dacă, nefiind nici ateu şi nici sceptic, zici că ştii că există „preoţi cu har”, ce anume te reţine să îi cercetezi, să te foloseşti de ei, de harul lor – spre binele şi mântuirea ta şi a casei tale? Asta va fi Taina ta, de care nu o să dai socoteală nimănui. Şi pe care nu ţi-o va fura niciun preot sau monah care face pe faţă campanie unui candidat la preşedinţie după ce acesta – cu banul public – a sprijinit, deloc dezinteresat, BOR. 

Casa dintre câmpuri, sinonimul firescului semnificativ

În zona producției de filme pentru televiziune inspirate din viața „satului socialist”, Casa dintre câmpuri (cu titlul provizoriu: Prețul încrederii) este – de departe – o excepție. O excepție fericită și un exercițiu de admirație pentru una din vocile autentice ale filmului românesc dintotdeauna: Alexandru Tatos.  „Zgomotele și muzica  l-au împlinit și l-au echilibrat...Nu e un film mare, dar nici nu mă face de rușine.” (Tatos despre filmul său, în Jurnal).

Nu clișeele conflictelor de producție agricolă dintre un inginer zelos și un președinte de CAP retrograd, „fără suflu” și alergic la noua generație sunt nota dominantă în filmul lui Tatos, ci privirea sa aruncată asupra unei lumi invadate de kitsch, delațiune și arbitrar – teme preferate ale regizorului și în Mere roșii, Secvențe sau Secretul armei secrete. Kitschul, nota bene, este observat Tatos de la țară, unde veacurile șlefuiseră „o tradiție a echilibrului și a grației”, iar geniul creator atingea „o perfectă demnitate a expresiei” (Nina Cassian, „Casa dintre câmpuri – un film ca o strângere de mână”, în Magazin Estival Cinema 1979)

Punctele forte, în Casa dintre câmpuri, sunt datorate regiei și echipei (actori, scenografi, compozitor, monteuri, ingineri de sunet) „care realizează o supra-extra-dramaturgie” (Ecaterina Oproiu). Amza Pellea izbutește unul din cele mai bune roluri în film (alături de cele din Duios Anastasia trecea și Imposibila iubire), Mircea Diaconu – o „lichea” – părăsește, aici, tipologia „băieților buni” (Nunta de piatră, Mere roșii, Filip cel bun, Profetul, aurul și ardeleniii), Dorel Vișan îmbracă pentru întâia oară costumul de milițian, iar Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc formează pentru prima dată un cuplu pe ecran (așa cum aveau să mai fie în Proba de microfon și  Croaziera). Toți „anti-eroii” și „anti-eroinele”  lui Alexandru Tatos luptă pentru ceea ce, în Jurnalul său, regizorul numea „păstrarea demnităţii umane terfelită de opresiunea unei tiranii, cât şi de laşitatea oamenilor”. Este destinul împărţit de doctorul Irod al Merelor roşii, de Doina din Rătăcire, de Anastasia din Duios Anastasia trecea, de inginerul şi de fata din Fructe de pădure, de regizorul (jucat chiar de Tatos) din Secvenţe, de personajele principale din Cine are dreptate?, de inginerul Radu (Mircea Daneliuc) din Casa dintre câmpuri, ce duce „o existență solitară” și – cu un firesc grăitor, semnificativ, rar întâlnit în filmele românești – se revoltă nu doar împotriva kitschului, ci și a injustiției și lipsei de eficacitate. Este o revoltă transformată în cumințenie (cumpătare), încă departe de revolta transformată – în o serie de filme românești de după 1990 – în expresie sordidă și isterie generală.  

Ceea ce satrapii din administrația cinematografiei românești numeau „întregul și faptele cu adevărat grave” din Casa dintre câmpuri, aveau să se mai regăsească doar în câteva filme, până la mijlocul anilor 80. „Intelectualizarea” și înnoirea limbajului cinematografic în perioada acelor ani (mărturie stau filmele lui Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dinu Tănase, Dan Pița, Mircea Veroiu, Ada Pistiner, Stere Gulea, Constantin Vaeni și Alexandru Tatos) rămân până în ziua de azi semne ale unui feonomen pe cât de interesant, pe atât de îmbucurător.