Articol apărut în revista Tribuna din Cluj, nr. 299 (16-28 februarie 2015), pag. 21
Am descoperit filmul lui Oliver Stone la puțină
vreme după ce a primit Marele Premiu Special al Juriului la bienala de la
Veneția, în 1994. L-am văzut alături de un amic, fan Tarantino (autorul story-ului
după care a fost conceput scenariul) – pe atunci în plină vogă.
Personajele principale din Născuți asasini se hrănesc din imaginile difuzate de-a valma de
televiziuni – știri „senzaționale”, filme „de acțiune”, sitcomuri „sentimentaliste”,
reality shows. Oliver Stone le
satirizează, s-ar putea spune, cu asupra de măsură. „Super-eroii” săi se
răzvrătesc împotriva promotorilor unui cod moral inacceptabil prin
mercantilismul, legalismul și/sau puritanismul său: părinți, polițiști,
directori de închisoare, realizatori t.v.. Mai mult chiar, Născuți asasini insinuează ideea că violența, ieșită de sub orice
control, nu este altceva decât o reacție la ideologiile extremiste – ultraliberale
sau ultraconservatoare.
Atmosfera filmului e desprinsă parcă din poemele
filozofice ale lui Nietzsche, din formele și culorile lui Bosch, din „Guernica”
lui Picasso ori din tablourile lui Francis Bacon. Născuți asasini nu este atât „un film cu subiect”, un film-poveste,
cât mai ales un film-poem (oricât de sinistră ar părea asocierea), un „love
story” în ritmuri heavy-metal și „psihedelice”, un film ca un vis greu. Sau
coșmar, cu deformări și defulări stranii. Sau „beție”. Ori, poate, tălmăcirea
unor vise-coșmaruri-„beții”. La aproape
120 de ani de la nașterea cinematografului, publicul de film e încă nepregătit
să primească precum este un astfel de
apolog amoral ce jonglează cu semne, cu apăsate imagini-metaforă ce amestecă diverse
tipuri de peliculă alb-negru și color (35mm, Super 8, bandă video), cartoons (Japanimation), reclame și secvențe
de arhivă în care sunt rezumate ororile veacului XX (stalinismul, nazismul).
Ca exercițiu de tehnică cinematografică, Născuți asasini e uluitor, însă e o
catastrofă pentru orice fel de dezbatere morală. Amoralismul lui Oliver Stone –
ostentativ și profund neconvențional în privința rolului ocupat de mass-media într-o societate ultra-liberală
– tulbură, incită, scandalizează, fascinează, dar nu te poate lăsa indiferent. Pentru
ochiului deprins doar cu un anume tip de realism convențional al poveștii, cu o
anume „morală” (înțeleasă în spirit legalist), limbajul cinematografic alambicat
din Născuți asasini (cu dialoguri,
scenografie, costume, coloană sonoră și montaj cruciale, cu aparatul de filmat transformat
într-un adevărat personaj dramatic), ca de altfel, orice tip de discurs filmic
insolit, neconvențional, e doar un simplu moft, o estetizare inutilă.
Ceea ce se vede, se constată și irită profund – violența,
sângele și cruzimea provocate cu asupra de măsură de „ucigașii în serie”,
Mickey și Mallory, fructul putred al unei lumi nebune, nebune, nebune – este
doar nivelul unu al narațiunii. (Datorită receptării sale exclusiv la acest
nivel superficial, filmul a declanșat numeroase dezbateri pe tema limitelor
libertății de expresie, limitelor manipulării prin film și televiziune,
generând proteste soldate cu îngrădirea
sau interzicerea distribuției sale în anumite țări.) Regizorul, care a mărturisit
că, în timpul filmărilor, fusese cuprins de o imensă lehamite, de o năprasnică
mânie (față de „sistem”, față de „oamenii legii”, față de mass-media ce cumpără
și vinde frică), propune însă un discurs filmic bine articulat și foarte
sofisticat. Născuți asasini captează
în imagini însăși „urâciunea pustirii” despre care cântă și Leonard Cohen
într-o piesă scrisă și interpretată special pentru film: „When they said:
Repent, repent, repent! I wondered what they meant...”. Aici aflăm, in nuce, întreaga „filozofie” a lui
Mickey și Mallory, care nu se întreabă „De ce?”, ci „De ce nu?”.
Cărturarul nonconformist (și monah cinefil) Nicolae
Steinhardt, mare amator de intertextualism, avea să declare, cu puțin înainte
de a trece la cele veșnice (în 1989), că anul 2000, „sumbru și apocaliptic”, va marca „triumful
haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”. Va fi,
spunea monahul de la Rohia, o „anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate,
neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”.
În privinţa indivizilor, adăuga el, vor fi purtători de revolver („oameni
liberi, în sens feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”). Această junglă „dionisiacă” pe asfalt, această
„anarhie bazată pe violență”, surprinsă la ora „marelui dispreț”, acest „haos” provocat
de cei ce îl „maltratează pe Dumnezeu”, adăpostește însă și o oază „apolinică” de
înțelepciune. Mickey și Mallory o află undeva în preerie, când rămân în pană de
benzină. Zăresc locuința modestă a unui amer-indian și-i bat la ușă pentru a-i
cere adăpost și hrană. Auzim niște reverberații de parcă ar ciocăni în poarta
unei catedrale – micul cămin al pieilor roșii este asemenea unui templu. Resemnarea
aborigenului în fața propriei morți transmite o stare și o atitudine a ființei pe
care citadinii degenerați au pierdut-o, poate, atunci când au impus supremația
literei asupra spiritului: curajul în fața morții. Amer-indianul (a cărui
privire străvede și proiectează pe pieptul lui Mickey și Mallory o fantă de
lumină pe care se poate citi „she crazy?” și „too much t.v.”) știe că va fi
ucis, de aceea îi povestește nepotului său o istorie cu o femeie ce a scăpat de
la moarte un șarpe veninos, după care a fost mușcată de el. Iar șarpele îi
spune: „Știai că sunt șarpe, de ce m-ai salvat?”. După săvârșirea crimei
(singura pe care o va regreta), Mickey însuși va fi mușcat de unul din zecii de
șerpi veninoși din jurul colibei indianului.
Încă de la primele cadre mi-am dat seama că Născuți asasini este o „trăznaie” ce se cuvine deslușită altfel, cu totul altfel decât „clasicele” povești cinematografice „cu subiect”. (Așa cum fuseseră Cu sufletul la gură, Hoarda sălbatică, Bonnie & Clyde sau Suflet sălbatic, din a căror stilistică se inspiră filmul lui Stone.) De aceea nu m-am sfiit să mă amuz copios la multe scene „hiper-realiste”care pe mulți îi îngrozesc. De fapt, de aici ar trebui plecat în „hermeneutica” Asasinilor, pentru că ceea ce „se vede” nu este „realitatea”, ci un comentariu personal asupra unei lumi intoxicată de prea multă televiziune. O lume în care violența domestică, violența în general, este un excelent pretext pentru divertisment și o sursă sigură de (mega)rating.
