În 2015, Aferim,
filmul regizat de Radu Jude și produs de Ada Solomon obținea „Ursul de Argint” pentru
regie la Festivalul de la Berlin. În cinema-ul românesc de după anul 2000, realismul
de tip ciné-vérité sau „felie de viață” a produs câteva „filme de
cameră” despre (post)comunism – încercări lăudabile de primenire a limbajului
cinematografic: Marfa și banii; 4 luni, 3
săptămâni și 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu; A fost sau nu a fost?;
Polițist, adjectiv, Poziția copilului. Realismul din Aferim se anunța – încă din trailer – a fi altceva.
Și este. Compoziția cadrelor (elaborate, stilizate), costumele, plastica
alb-negru, sunetul, relația dintre dialoguri, muzică și zgomotele reale, sunt conduse
de Radu Jude astfel încât fiecare cadru are o potențială forță de expansiune. Pentru
spectatorul pregătit să-i decopere jocurile secunde, filmul spune mai mult
decât arată. Atmosfera acestei „snoave” plasate undeva în Țara Românească, în
1835, amintește de Lucian Pintilie (De ce
trag clopotele, Mitică?; Balanța; O vară de neuitat), de eleganța imaginii din
Moara cu noroc și Moromeții, precum și de personajul nevăzut
al acestuia din urmă: replicile din off
rostite de personaje care, împreună cu dialogurile, muzica și zgomotele,
alcătuiesc un adevărat „personaj dramatic”.
Aferim este o
„snoavă” cu „măscări”. Nevasta unui boier, mai rea de muscă, și-a făcut
mendrele cu un țigan rob. De frică să nu fie pedepsit, țiganul fuge și boierul
trimite după el un zapciu. Drumul în sine este un prilej de punere pe tapet a unor
mentalități, prejudecăți și atitudini – față de Biserică, față de neam, față de
femeie, față de țigani, evrei, turci etc., față de viață și față de moarte. Este,
totodată, și o călătorie de inițiere pentru fiul zapciului (un june dorobanț)
care începe să descopere, astfel, lumea. Și care este dăscălit de tatăl
familiarizat cu înțelepciunea lui Neagoe Basarab, Anton Pann, Ion Creangă, Ion
Budai-Deleanu ș.a. Țiganul este găsit și – în ciuda lobby-ului făcut de zapciu,
care încearcă să-l scoată, oarecum, „basma curată”, ca victimă a „hărțuielii” nevestei de boier – aprig
pedepsit. Sigur, mulți vor vedea în Aferim
exclusiv „prejudecățile”, „intoleranța” și „primitivismul” pravilei – de vodă
lăsată – potrivit căreia bărbatul e dator a-și bate nevasta (care „e inferioară”,
asemenea altor etnii și neamuri). Dar câți oare vor desluși conștiința bună și
omenia zapciului (și a fiului său), ori curajul familiei de țărani care-l adăpostea
pe țigan, gata să se jertfească, gata să rabde – pentru un țigan rob – agonia cea
mai cumplită și mai înjositoare? Lumea lui Radu Jude e ca lumea însăși:
neunitară și surprinzătoare. Totul – în bine, ca și în rău – se poate petrece
în cuprinsul ei.
După atâtea și atâtea filme românești „de epocă” în care prima
elementul artizanal și reconstituirea decorativă a unor vremuri apuse (în
scopuri declarat propagandistice), după atâtea și atîtea „epopei naționale” (demascate
cu sarcasm, întâia oară, de Florin Codre – în Șobolanii roșii, 1991), iată (încă) un regizor ce propune o viziune
personală (surprinzător de echilibrată, de matură) asupra trecutului ca
revelator al mentalității (superstițiilor, prejudecăților) contemporane. Dar, la
fel ca și Cristian Mungiu în După dealuri,
Jude nu vrea să fie moralist sau justițiar. Își invită spectatorul – anevoios
demers și chiar imposibil, dacă acesta este învățat cu o morală triumfalistă de
tip legalist, primită de-a gata, dacă așteaptă să primească „lecții de bună
purtare” – să vadă (să audă) cu atenție și apoi să judece.
Ce să judece? Cât suntem de rasiști
sau de nerasiști față de cei ce „găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile
cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun”, față de maidanofilie
și bâlci, față de „dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor” al celor
care „îşi fac din cur o goarnă“ (Nicolae Steinhardt); cât suntem de iubitori
ori de neprimitori față de cei de alt neam. Dar mai ales cât de actuale mai
sunt cuvintele lui Antim Ivireanu (canonizat de Biserica Ortodoxă), pe care
Lucian Pintilie le-a inclus în scenariul său literar pentru Balanța: „Nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste,
şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii… Şi puteţi cunoaşte aceasta, că
este aşa cum vă zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de
cuminecătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de
toate tainele Sfintei Biserici? Cine dintre păgâni face aceasta?” 
