Un film ca un praznic - Aferim!

I-am recomandat Aferim! prietenului meu Paul Slayer Grigoriu, încredințat fiind că e pregătit să se bucure de el. Paul e și sensibil și inteligent ca să se ferească deopotrivă de smintelile „ortodoxiste” (și „naționaliste”), cât și de cele „raționaliste”. De aceea s-a numărat printre cei care au primit precum este un film ca După dealuri, de exemplu. (Și a scris despre el în detaliu aici: http://paulslayer.blogspot.ro/2013/02/dupa-dealuri-impresii-de-cinefil.html). Răspunsul lui Paul: „Serios? Acum, că mi-ai spus, mă voi duce. Altfel nici nu mă gândeam, când am văzut că e cu teme corecte politic, bullshit despre „persecuția” țiganilor în România, am spus din start pas. Dar la așa recomandare, schimbăm planurile. Îți scriu după ce-l văd.” Îi aștept cu mare interes rândurile despre Aferim!. Drept care insist și încerc să-i spulber circumspecția. Pentru că mi se pare că Aferim! e despre persecuţia ţiganilor tot aşa cum După dealuri (asta au afirmat unii, alții, în uniforme preoțești, monahale, ori pur și simplu în uniforma ortodoxismului inchizitor, adesea în necunoștiință de cauză, influențați doar de trailerul filmului) e o propagandă anticlericală, antimonahală, în favoarea homosexualitații etc. Acest film „de epocă”, îi spun lui Paul, e un praznic așa cum nu întâlnești prea des în filmul românesc. E o desfăşurare de forţe de care se va delecta orice filolog, pentru că dialogurile nici nu sunt dialoguri, ci muzică. Remarcabile, de asemenea, sunt decorurile, imaginea, costumele, felul în care e pusă muzica („Trei parale”), montajul. Şi, mai presus de toate, o anume aşezare și o predispoziție spre tragic (lipsită de orice încrâncenare de felul celei din filmele lui Lucian Pintilie De trag clopotele, Mitică; O vară de neuitat) pe care credeam că numai Mungiu o are, în ziua de azi, la noi. Aferim, îi mai spun, e despre persecuţia ţiganilor tot așa cum Evanghelia e un text „rasist” împotriva iudeilor. Şi încă ceva: coloana sonoră uluitoare, ce aminteşte de conceptul coloanei sonore a Moromeților, impresionantă prin atenția la detaliu, la fiecare zgomot și replică din off. Plus trimiterile la Anton Pann, Budai-Deleanu, Creangă, Neagoe Basarab, Cehov, Boccaccio, Pintilie, Pasolini şi mulţi alţii, mai toţi (scriitorii) pomeniţi pe genericul din final. De neratat la cinema. Răspunsul lui Paul: „M-ai copleșit deja! :) Păi după așa o descriere mă duc chiar dacă aflu că de fapt e regizat de Remus Cernea! :)”

O bucurie numită AFERIM!

În 2015, Aferim, filmul regizat de Radu Jude și produs de Ada Solomon obținea „Ursul de Argint” pentru regie la Festivalul de la Berlin. În cinema-ul românesc de după anul 2000, realismul de tip ciné-vérité sau „felie de viață” a produs câteva „filme de cameră” despre (post)comunism – încercări lăudabile de primenire a limbajului cinematografic: Marfa și banii; 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile; Moartea domnului Lăzărescu; A fost sau nu a fost?; Polițist, adjectiv, Poziția copilului. Realismul din Aferim se anunța – încă din trailer – a fi altceva. Și este. Compoziția cadrelor (elaborate, stilizate), costumele, plastica alb-negru, sunetul, relația dintre dialoguri, muzică și zgomotele reale, sunt conduse de Radu Jude astfel încât fiecare cadru are o potențială forță de expansiune. Pentru spectatorul pregătit să-i decopere jocurile secunde, filmul spune mai mult decât arată. Atmosfera acestei „snoave” plasate undeva în Țara Românească, în 1835, amintește de Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?; Balanța; O vară de neuitat), de eleganța imaginii din Moara cu noroc și Moromeții, precum și de personajul nevăzut al acestuia din urmă: replicile din off rostite de personaje care, împreună cu dialogurile, muzica și zgomotele, alcătuiesc un adevărat „personaj dramatic”.

Aferim este o „snoavă” cu „măscări”. Nevasta unui boier, mai rea de muscă, și-a făcut mendrele cu un țigan rob. De frică să nu fie pedepsit, țiganul fuge și boierul trimite după el un zapciu. Drumul în sine este un prilej de punere pe tapet a unor mentalități, prejudecăți și atitudini – față de Biserică, față de neam, față de femeie, față de țigani, evrei, turci etc., față de viață și față de moarte. Este, totodată, și o călătorie de inițiere pentru fiul zapciului (un june dorobanț) care începe să descopere, astfel, lumea. Și care este dăscălit de tatăl familiarizat cu înțelepciunea lui Neagoe Basarab, Anton Pann, Ion Creangă, Ion Budai-Deleanu ș.a. Țiganul este găsit și – în ciuda lobby-ului făcut de zapciu, care încearcă să-l scoată, oarecum, „basma curată”, ca  victimă a „hărțuielii” nevestei de boier – aprig pedepsit. Sigur, mulți vor vedea în Aferim exclusiv „prejudecățile”, „intoleranța” și „primitivismul” pravilei – de vodă lăsată – potrivit căreia bărbatul e dator a-și bate nevasta (care „e inferioară”, asemenea altor etnii și neamuri). Dar câți oare vor desluși conștiința bună și omenia zapciului (și a fiului său), ori curajul familiei de țărani care-l adăpostea pe țigan, gata să se jertfească, gata să rabde – pentru un țigan rob – agonia cea mai cumplită și mai înjositoare? Lumea lui Radu Jude e ca lumea însăși: neunitară și surprinzătoare. Totul – în bine, ca și în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.   

După atâtea și atâtea filme românești „de epocă” în care prima elementul artizanal și reconstituirea decorativă a unor vremuri apuse (în scopuri declarat propagandistice), după atâtea și atîtea „epopei naționale” (demascate cu sarcasm, întâia oară, de Florin Codre – în Șobolanii roșii, 1991), iată (încă) un regizor ce propune o viziune personală (surprinzător de echilibrată, de matură) asupra trecutului ca revelator al mentalității (superstițiilor, prejudecăților) contemporane. Dar, la fel ca și Cristian Mungiu în După dealuri, Jude nu vrea să fie moralist sau justițiar. Își invită spectatorul – anevoios demers și chiar imposibil, dacă acesta este învățat cu o morală triumfalistă de tip legalist, primită de-a gata, dacă așteaptă să primească „lecții de bună purtare” – să vadă (să audă) cu atenție și apoi să judece.

Ce să judece? Cât suntem de rasiști sau de nerasiști față de cei ce „găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun”, față de maidanofilie și bâlci, față de „dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor” al celor care „îşi fac din cur o goarnă“ (Nicolae Steinhardt); cât suntem de iubitori ori de neprimitori față de cei de alt neam. Dar mai ales cât de actuale mai sunt cuvintele lui Antim Ivireanu (canonizat de Biserica Ortodoxă), pe care Lucian Pintilie le-a inclus în scenariul său literar pentru Balanța: „Nu avem nici credinţă, nici nădejde, nici dragoste, şi suntem mai răi, să mă iertaţi, decât păgânii… Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum vă zic, că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele Sfintei Biserici? Cine dintre păgâni face aceasta?”

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2015/03/un-film-ca-un-praznic-aferim.html