O umbră de nor (2013), un scurt-metraj de Radu Jude

Un preot este chemat la o familie să spună niște rugăciuni pentru o persoană aflată pe patul de moarte. Începe să citească rugăciunile, însă fiica muribundei ar vrea să schimbe „repertoriul”. Adică de ce să i se citească mamei ei rugăciuni pentru „sfârșitul creștinesc”, iar nu pentru ca – forțând mâna lui Dumnezeu – să mai rămână în viață? (Se vehiculează chiar rugămintea de a o împărtăși pe suferindă, chiar dacă este în comă. Preotul, evident, refuză.) Altfel spus, i se cere să spună o rugăciune „eficientă” care s-o vindece instantaneu pe cea aflată în mare suferință. Preotul se conformează și la urmă este invitat la o cafea. Gazdele vor să știe dacă e adevărat că unii preoți „fac minuni”, că au auzit ei că unii au înviat până și morții. Se vehiculează două nume de „părinți înduhovniciți”:  Părintele Boca, Părintele Argatu. (Părintele Boca însă e cunoscut și prin aceste vorbe-testament: „Voi veniţi după cuvânt de folos şi apoi aşteptaţi să vă mântuiesc... Dar eu nu pot asta, eu pot doar să vă trezesc din păcatele în care trăiţi...”) „Există minuni?” – vor ei să știe. Preotul, cu duhul blândeții, le spune că nu e momentul pentru astfel de discuții, dar că îl pot căuta la biserică pentru orice nelămuriri. „Uite de-aia eu nu pot să fiu sută la sută cu religia...De ce vrea Dumnezeu răul? De ce îi duce pe cei buni în rai și pe cei răi în iad?” – se revoltă și ginerele. (Actorul care-l interpretează pe acest personaj modern și nedumierit încurcă, inițial, ordinea și întreabă de ce sunt duși în iad cei buni și în rai cei răi.) 

Mihaela Sârbu, Alexandru Dabija în O umbră de nor

Totul, în acest scurt-metraj, este într-o stare de confuzie, de neorânduială. Filmul lui Radu Jude este o „felie de viață” despre oameni care, neînvățând să trăiască, nu știu nici să primească nici obștescul sfârșit – al celor apropiați, al lor înșiși. O lume care n-a fost nicicând catehizată (alfabetizată în ale rânduielii bisericești, căci nu e vorba despre o informație teoretică referitoare la o anume religie sau la istoria religiilor, ci de a dobândi o conștiință eclezială) și acum așteaptă să vadă „minuni”. O lume care n-a pus început bun rugăciunii, dar crede în rugăciunea de tip hocus-pocus. O lume „sfințită” de „duhul sfânt” al „ierbii dracului” (toți cei prezenți la căpătâiul muribundei – rude, cunoștințe, vecini de bloc – nu se sfiesc să fumeze țigară după țigară), de manele degenerate ce se aud neîncetat în surdină, de fast food și soft drinks. De indiferență. De false revolte. O lume ce nu mai știe (dacă a știut vreodată) semnificația acelui „Facă-Se voia Ta!” din rugăciunea „Tatăl nostru”, lasată nouă de Iisus. 

La scurt timp după săvărșirea rugăciunilor, preotul (care a ajuns la centrul parohial unde lucrează) este sunat și află că persoana pentru care se rugase a murit. Este chemat din nou, însă familia îl tratează cu ostilitate și aproape că îl alungă din casă pentru vina de a fi fost „ineficient”. Isteria femeii dezamăgite că „popa a încurcat rugăciunea” la căpătâiul mamei sale muribunde este grăitoare pentru starea în care se află, vai, o mare parte din cei care nu sunt nici fierbinți, dar nici reci în credință. „Umbra de nor” este tocmai această ruptură, această înstrăinare dintre omul modern și biserică, dintre „poporul binecredincios” și clerul bisericesc. Funcționari îmbrăcați în niște costume mai speciale, preoții sunt, iată, creditați exclusiv după „flexibilitatea” cu care satisfac mofturile pietiste ale unor enoriași amatori de „senzațional”, de „supranatural”, de „paranormal”. 

Nazarin

Preotul jucat de regizorul de teatru Alexandru Dabija pare desprins din Nazarin-ul lui Bunuel (care, asemenea preotului din filmul lui Bresson, își asumă până la capăt idealul renunțării la sine întru ajutorarea aproapelui) și chiar din Călăuza tarkovskiană (care, după întoarcerea din Zonă alături de cei doi sceptici incurabili – Scriitorul și Profesorul, exclamă: „Nimeni nu mai crede, nu numai aceștia doi. Pe cine să mai duc acolo?”). Scurt-metrajul lui Radu Jude nu-și propune să transmită, explicit, vreun mesaj moralizator, să fie „didactic”. Dar oferă prilejul unei serioase reflecții pe seama denaturării în religie a evenimentului eclezial. 

Călăuza

În căutarea unei conștiințe ecleziale

Articol apărut în Tribuna nr. 301, 16-31 martie 2015

Există, în filmul lui Dan Pița din 1983, Faleze de nisip, o secvență în care un milițian (Valentin Uritescu) anchetează un tânăr strungar (Gheorghe Visu) numit Puștiul, bănuit a fi furat niște lucruri de pe plajă. Băiatul neagă fapta. Milițianul, exasperat, spune: „Nu bei, nu fumezi, nu furi... Ești sectant? Știi ce-i aia?” „Ăia de nu cred în Dumnezeu” – răspunde Puștiul. „Și tu în ce crezi?” – îl iscodește milițianul. „În mine!” – mărturisește cel care, prin firescul purtării sale, este etichetat drept „sectant”. Pentru că, nu-i așa, doar un „sectant” nu bea, nu fumează, nu fură. Ceilalți – „binecredincioșii”, „ortodocșii” – n-au scrupule și „virtuți”. Nu cunosc „frâne” și piedici de natură morală. Ei sunt „de lume” și-și permit orice. 

Gheorghe Visu în Faleze de nisip

 Se vorbește mai ales de trecerea la „secte”, la „pocăiți”. Rar, foarte rar mai afli de „venirea în fire” a căte unuia în(spre) Biserică. Este cool să te lipești de o organizație „progresistă”, „modernă”, „civilizată”. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Venirea sau revenirea la Biserică, la Ortodoxie nu e o știre ce aduce  rating. E, poate, singurul lucru de neînțeles (de mințile noastre utilitariste, ahtiate după consum, după confort, după lucruri „clare”, „științifice”) și tocmai de aceea minunat. E – pentru cei pregătiți să deslușească esențe, ori  măcar dornici de a privi dincolo de suprafețele înșelătoare – singura pricină de mirare. Și de bucurie. O astfel de „întoarcere acasă” (nu la o denominație creștină între altele, nu la o „biserică națională”) avea să trăiască – după experiența „acelui Apus” (a studiat în Atena, Bonn, Paris) – și filozoful-teolog Christos Yannaras (n. 1935, autorul cărților: Abecedarul credinței, Libertatea moralei, Contra religiei, Heidegger și Areopagitul). 

Video-interviulrealizat de Sorin Dumitrescu cu Christos Yannaras a fost cadoul de mare preț pe care l-am primit în ajunul Duminicii Ortodoxiei[1] via facebook. Materialul video este publicat pe pagina fb a Fundației Anastasia. Interviul începe abrupt, cu trei întrebări extrem de directe, în cascadă: „Aveți un părinte duhovnic? Mergeți duminică de duminică la Sfânta Liturghie? Postiți?” Cine nu îl știe pe Sorin Dumitrescu, îl poate bănui de exces de zel, de năravuri ortodoxiste, de un legalism agasant ce pretinde ca interlocutorul să-o ofere „dovezi” de „loialitate” mai presus de orice bănuială. (Amfitrionul întâlnirii explică: „Nu e o curiozitate, e o asigurare că pot să vorbesc cu cel ce e în fața mea. Dacă nu merge la biserică în fiecare duminică, nu-mi poate înțelege problemele, ca credincios.”) Interlocutorul său i-a răspuns, cu răbdare, că se consideră membru al Bisericii. Restul, a adăugat, ține de viața personală a fiecăruia. 

Nicolae Steinhardt

Am urmărit extrem de interesat și de bucuros acest dialog filmat. Libertatea moralei, cartea lui Yannaras pe care am citit-o cu aproape 20 de ani în urmă, avea să-mi deschidă o perspectivă nebănuită asupra Ortodoxiei pe care o credeam, pe atunci, nu doar învechită, ci și defunctă. Ori eseul său, la fel ca o serie de alte texte de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii, Dumnezeu în care spui că nu crezi, Monahul de la Rohia răsăunde la 365 de întrebări) și Pavel Florenski (Cadrul eclesial – sinteză a artelor, Perspectiva inversă, Iconostasul) pe care le-am descoperit și lecturat cu nesaț în acei ani, mi-au arătat că se poate. Că Frumusețea – atunci când e frumusețe liturgică[2], nu aparență de frumusețe, nu o „frumusețe decorativă” – poate salva omenirea. Dacă omul se apropie de ea așa cum e apropie de Poezie: prin participare, prin trăirea ei. Limbajul liturgic, spune Yannaras, este un „limbaj poetic”, iar „teologia devine poezie și cântec; mai mult se trăiește decât se gândește cu continuitate silogistică” (Abecedar al credinței). Legalismul, moralismul și (auto)îndreptățirea țin de altceva, de cu totul altceva. Astfel, Dumnezeul Bisericii nu este un „judecător” în sensul în care un magistrat proclamă sentințe pentru cei găsiți vinovați. El este judecător prin ceea ce este: posibilitatea vieții și existență adevărată. Iar Biserica este un „dineu euharistic”.

În câteva puncte (esențiale), odiseea lui Yannaras – „contra religiei” și întru aflarea unei parohii, a unei „conștiințe ecleziale” – s-a întâlnit cu experiența mea. Și eu am descoperit, mai întâi, în străinătate (în occident) viața unei mici comunități euharistice („participarea la Euharistie este viață”) alcătuite din convertiți la Ortodoxie. Și eu am simțit că tot ceea ce poate face cineva care cu adăvărat dorește să găsească o parohie-oază în babilonia actuală, e să caute. Să nu accepte soluții de compromis. (Și aici Yannaras a dat exemplul cu doctorul a cărui reputație e compromisă pentru că se știe că i-au murit mulți pacienți după operație: e de bun simț, spune el, să-l ocolești.) Să nu se lase în niciun fel sedus de duhuri pietiste[3] ori de „evanghelia babelor conservatoare” ce vorbesc de necesitatea îndeplinirii unor „obligații religioase”. Să nădăjduiască. Să stăruiască întru îmbisericirea minții sale. Și va găsi ceea ce caută, dacă – de bună seamă – chiar își dorește asta. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Fiecare tot ceea ce vrea obține, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândește cu neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” – un posibil rezumat al Călăuzei tarkovskiene.)

 

Anatoly Solonițîn în Călăuza

[1] „„Ortodocșii” continuă să sărbătorească „restaurarea icoanelor”, dar în biserici în care nu mai există icoane autentice, ci predomină, pe de-a întregul sau în cea mai mare măsură, pictura religioasă naturalistă. Aceste reprezentări ale realității sensibile și efemere, ce idolatrizează sentimentele și didacticismul naiv, sunt onorate și purtate în procesiune în locul Icoanelor, fără măcar vreo bănuială că această celebrare se realizează prin inversarea termenilor sărbătorii, termeni-semnificanți ai veștii celei bune a Bisericii.” (Christos Yannaras, Contra religiei)

[2] Arta religioasă din Europa este acum dominată de reprezentarea „naturalist-fotografică” a „sacrului” (persoane, locuri, obiecte), în timp ce caracterul „sacru” al celor reprezentate ține exclusiv de temă.  

[3] Întreaga omenire este, azi, amenințată să cadă în capcana mortală creată de polarizarea celor două „imorale sisteme moraliste” – „individualismul pietist al taberei capitaliste”  și „colectivismul moralist al viselor marxiste de fericire universală” aflate într-un permanent conflict. (Yannaras, Libertatea moralei)

Fructe de pădure - Visuri spulberate

La mijlocul anilor 80, avea să se consume ultima perioadă fastă pentru cinematograful românesc, înainte de 1990: De ce trag clopotele, Mitică?, La capătul liniei, Faleze de nisip, Ochi de urs, Sfîrșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Imposibila iubire, Baloane de curcubeu, Pas în doi,  Adela, Moromeții. O parte din ele au fost fie difuzate cu parcimonie, fie interzise (până la desființarea cenzurii partidului unic). Apărut, în creația lui Alexandru Tatos, la un an după succesul de critică al Secvențelor, Fructe de pădure (1983) poartă semnele universului tematic al regizorului: nevoia de dragoste, dorul de puritate, sensibilitatea celor „umiliți și obidiți”, sacrificiul făcut în numele unui ideal, „iubirea și caricatura ei, iubirea și ofensarea ei, iubirea și ispășirea ei, păcatul din iubire și salvarea prin iubire” (Eva Sârbu).

Ion Fiscuteanu și Mariana Mihuț în Fructe de pădure

Inspirat dintr-un „scenariu tandru, cald, omenesc, proapsăt, dulce și amar, așa cum sunt fructele de pădure”, filmul lui Tatos e „filmul visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viața, al forței și frumuseții morale, care-ți dau puterea să te ridici, chiar și atunci când pari iremediabil căzut, dar și al răului pe care-l putem face din ușurință și inconștiență, schimbând cursul unui destin” (Alexandru Tatos, Almanah Cinema 1983). În ciuda unor stângăcii și al unor neîmpliniri datorate mai ales dialogurilor (care nu sunt întotdeauna expresive) și interpretării fade a unor neprofesioniști („Ceva nu merge. Parcă nu curge, nu are fluență.” – scria Tatos în Jurnal-ul său), Fructe de pădure surprinde – fără cosmetizări și edulcorări – o anumită tipologie de personaje din mediul suburban pe care le-am mai întâlnit la Tatos (Casa dintre câmpuri), Daneliuc (Vânătoarea de vulpi, Proba de microfon), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu). Aici este, poate, „centrul de greutate” al filmului: în atmosferă. În felul în care surprinde o lume înrobită în datini degenerate și prejudecăți – ca în secvența nunții cu dar („neadevărată”, „din interes”), cu nelipsita probă cu grapa (de verificare a virginității miresei), cu trâmbițarea darurilor etc.

Ion Fiscuteanu și Manuela Boboc în Fructe de pădure

Prin această lume pestriță, Amalia, ca și Anastasia (dintr-un film anterior al regizorului, după un scenariu de același D.R. Popescu), trece duios. Despre interpreta ei, Manuela Boboc, regizorul nota, în Jurnal-ul său, că „nu este frumoasă, nu este cea ideală, dar are niște ochi care-i colorează fața și o fac plăcută. În plus, are curățenia și candoarea pe care o doresc”. O secvență „foarte grea în economia filmului” a fost, pentru Tatos, scena de amor dintre Amalia și Simion (un militar în termen, la arma vânătorii de munte, care o seduce și apoi o abandonează). Alexandru Tatos, Jurnal: „Ce se întâmplă cu Amalia? Firește că ea îl place pe Simion, poate chiar este îndrăgostită de el. Dar puritatea ei, mentalitatea în care trăiește, o face să se ferească de un asemenea gest capital. Și totuși, îi cedează. Apropierea bărbatului care-i place, credința în dragoste o fac să uite de prejudecăți. Un timp, se luptă cu ea însăși, dar la un moment dat – și asta e poate frumos la personaj și îi va fi fatal – se lasă în voia sentimentului. Poate pentru că este o scenă frumoasă – frumoasă chiar prin durere (fizică și sufletească) – dar pentru noi, spectatorii, nu: este un amor chinuit; chinuit și dureros, avem impresia unei vite înjunghiate. Auzim primul strigăt al Amaliei în contactul ei cu viața (al doilea îl vom auzi la naștere), pentru ca treptat, apoi, totul să se topească în resemnare și obișnuință.” 

Fructe de pădure (afiș de Klara Tamas - detaliu)

Fără să fie neapărat un „moment de referință” în cinematografia românească, Fructe de pădure – asemenea altor filme de Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Iosif Demian din acea perioaadă – poartă semnele realismului așa-zis minimalist de după anul 2000, care a scos în lumea largă filmul românesc. Ceea ce nu e puțin deloc.