Visuri spulberate – Fructe de pădure, în Tribuna 311, 2015
Ce aduce în plus un regizor față de scenariu? La întrebarea aceasta,
Alexandru Tatos răspundea: „Propria personalitate, Dacă o are.” Astfel,
regizorul de valoare „se aduce pe sine, dar se și aduce la sine”, pentru că
scenariul este doar „o premisă de la care filmul pleacă, dar regizorul trebuie
să și-o asume”[1].
Cum? Printr-un „anumit mod de a citi o carte, un text, un scenariu, mai mult
sau mai puțin structurat sau detaliat ca atare”, spre a evita o lectură
impersonală, ilustrativă a scenariului.
 |
| Ion Fiscuteanu, Manuela Boboc |
Apărut, în creația lui Alexandru Tatos, la un an după succesul de critică
al Secvențelor, Fructe de pădure (1983)[2]
poartă semnele universului tematic al regizorului: nevoia de dragoste, dorul de
puritate, sensibilitatea celor „umiliți și obidiți”, sacrificiul făcut în
numele unui ideal, „iubirea și caricatura ei, iubirea și ofensarea ei, iubirea
și ispășirea ei, păcatul din iubire
și salvarea prin iubire” (Eva Sârbu).
Inspirat dint scenariul lui D.R. Popescu[3]
– „un scenariu tandru, cald, omenesc, proapsăt, dulce și amar, așa cum sunt
fructele de pădure”, filmul lui Tatos e „filmul visurilor spulberate, al
compromisurilor pe care le facem uneori cu viața, al forței și frumuseții
morale, care-ți dau puterea să te ridici, chiar și atunci când pari iremediabil
căzut, dar și al răului pe care-l putem face din ușurință și inconștiență,
schimbând cursul unui destin” (Alexandru Tatos, Almanah Cinema 1983). În ciuda unor stângăcii și al unor
neîmpliniri datorate mai ales dialogurilor și interpretării fade a unor
neprofesioniști („Ceva nu merge. Parcă nu curge, nu are fluență.” – scria Tatos
în Jurnal-ul său), Fructe de pădure surprinde – fără
cosmetizări și edulcorări – o anumită tipologie de personaje din mediul
suburban pe care le-am mai întâlnit la Tatos (Casa dintre câmpuri), Daneliuc (Vânătoarea
de vulpi, Proba de microfon), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu). Aici este, poate, „centrul
de greutate” al filmului: în atmosferă. În felul în care surprinde o lume înrobită
în datini degenerate și prejudecăți – ca în secvența nunții cu dar
(„neadevărată”, „din interes”), cu nelipsita probă cu grapa (de verificare a
virginității miresei), cu trâmbițarea darurilor etc.
Prin această lume pestriță, Amalia, ca și Anastasia (dintr-un film anterior
al regizorului, după un scenariu de același D.R. Popescu), trece duios. Despre
interpreta ei, Manuela Boboc, regizorul nota, în Jurnal-ul său, că „nu este frumoasă, nu este cea ideală, dar are
niște ochi care-i colorează fața și o fac plăcută. În plus, are curățenia și
candoarea pe care o doresc”. O secvență „foarte grea în economia filmului” a
fost, pentru Tatos, scena de amor dintre Amalia și Simion (un militar în
termen, la arma vânătorii de munte, care o seduce și apoi o abandonează).
Alexandru Tatos, Jurnal: „Ce se
întâmplă cu Amalia? Firește că ea îl place pe Simion, poate chiar este
îndrăgostită de el. Dar puritatea ei, mentalitatea în care trăiește, o face să
se ferească de un asemenea gest capital. Și totuși, îi cedează. Apropierea
bărbatului care-i place, credința în dragoste o fac să uite de prejudecăți. Un
timp, se luptă cu ea însăși, dar la un moment dat – și asta e poate frumos la
personaj și îi va fi fatal – se lasă în voia sentimentului. Poate pentru că
este o scenă frumoasă – frumoasă chiar prin durere (fizică și sufletească) –
dar pentru noi, spectatorii, nu: este un amor chinuit; chinuit și dureros, avem
impresia unei vite înjunghiate. Auzim primul strigăt al Amaliei în contactul ei
cu viața (al doilea îl vom auzi la naștere), pentru ca treptat, apoi, totul să
se topească în resemnare și obișnuință.”
Fără să fie neapărat un „moment de referință” în cinematografia românească,
Fructe de pădure – asemenea altor
filme de Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Iosif Demian din acea perioaadă –
poartă semnele „realismului minimalist” de după anul 2000, care a scos în lumea
largă filmul românesc. Ceea ce nu e puțin deloc.
 |
| Fructe de pădure (afiș de Klara Tamas, detaliu) |
[1] Tatos se
considera un norocos pentru că adesea, în filmele românești ante-1989,
regizorii erau nevoiți să plece de la „câte o canava de un simplism și un
schematism cu totul descurajante” (Cinema,
8, 1985). Uneori nici măcar nu exista vreun scenariu, ci doar nuvela sau
romanul cu pricina. Iar dacă, totuși, exista un scenariu, era nevoit să-l
ignore și să rescrie altul (fără să semneze ca scenarist). În acest sens se
poate vorbi despre „adevărate minuni ... incognito” făcute de Mircea Veroiu (la
Sfârșitul nopții) și Dan Pița (la Pas în doi), care au re-creat și
regândit cinematografic scenariile de la care au plecat.
[2] La
începutul anilor 80, avea să se consume ultima perioadă fastă pentru
cinematograful românesc, înainte de 1990: Proba
de microfon, O lacrimă de fată, Croaziera, Semnul șarpelui, Concurs, Secvențe,
De ce trag clopotele, Mitică?, La
capătul liniei, Faleze de nisip, Ochi de urs, Sfîrșitul nopții, Să mori rănit
din dragoste de viață, Imposibila iubire, Baloane de curcubeu, Pas în doi, Adela, Moromeții. O parte din ele au fost
fie difuzate cu parcimonie, fie interzise (până la desființarea cenzurii
partidului unic).
[3] „Ca
scenarist, D.R. Popescu îți oferă totdeauna o materie vastă, însă foarte densă,
din care poți să „te adapi” și să-ți extragi coordonatele viitorului film, să
le ordonezi după cerințele discursului cinematografic. Este, de altminteri,
unul dintre puținii regizori care cunosc acest adevăr, că filmul e, totuși, al
regizorului și că e foarte greu ca un regizor să vadă subiectul cu aceiași ochi
cu care l-a văzut scriitorul.” (Alexandru Tatos). La rândul său, scenaristul
D.R. Popescu recunoaște importanța colaborării cu regizorul pentru care scrie:
„Un scenariu pe care l-aș scrie pentru Geo Saizescu n-aș putea să-l dau lui
Alexandru Tatos, iar un text conceput și redactat pentru Tatos nu i l-aș oferi
lui Lucian Bratu.” (Cinema, 9, 1981)
