Preotul - agent de istorie și agent de informații

Constantin Noica: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul dintotdeauna, știe ce e omul acesta de azi.” Preotul – agent de istorie nu a fost nicicând un personaj care să facă rating. De ce? Pentru că ancorarea în prezent, în acest hic et hunc, presupune multă concentrare, nevoință și, mai ales, disponibilitatea de a te jertfi. Iar jertfa este o taină. Adevărul ei sălășluiește în întuneric, e dincolo de aparențe, de ceea ce poate fi auzit, se îndepărtează de orice evidență. Ca să-l deslușești, e nevoie să fii atent la ce nu se spune, să citești printre rânduri. De aceea sunt infinit mai „vandabile” (și mai numeroase) ipostazele decorative cu preoți – agenți de Securitate, ai altor asociații și grupări obscure sau cu preoți ce ascultă de „duhul veacului acestuia”, „colaboraționiști”, interesați de profituri egoiste și alte deșertăciuni. Preotul, ca personaj, este adesea ilustrat (și caricaturizat) în cinema. Cu atât mai meritorii sunt acele strădanii (datorate unor regizori cu personalitate) prin care se urmărea ajungerea la expresie, la surprinderea acelei cunoașteri – fără emfază, fără explicitare – a „omului dintotdeauna”. În istoria filmului, aceste izbânzi – neartizanale, revelatorii – se numesc: Nazarin, Simion al deșertului (Bunuel), Jurnalul unui preot de țară (Bresson), Lumină de iarnă (Bergman), Andrei Rubliov și Călăuza (Tarkovski), Lăcașul îngerului (Dryden), După dealuri (Mungiu), Ca o umbră de nor (Jude). 

Nazarin

 

 

 

 

 

Simion al deșertului

Jurnalul unui preot de țară

Lumină de iarnă

Andrei Rubliov

Călăuza

Lăcașul îngerului

După dealuri

Ca o umbră de nor

Un strop de dreptate

Din când în când - și acum, datorită mărturiei de față - poți spune: „Iată israelitean în care nu există vicleșug!” Acest punct de vedere nu este (și nu are cum să fie) mainstream. (Schindler's List e.) Actrița americană de origine israeliană Natalie Portman critică - folosindu-se de „materialul clientului” - nu evreii, nu israeliții, ci importanța excesivă acordată de evrei Holocaustului evreiesc prin comparație cu alte atrocități comise de-a lungul istoriei. Motiv suficient ca să fi considerată, poate, o „cripto-fascistă”. Pentru o dată, cuvintele lui Alexander Soljenitsan din Arhipelagul Gulag sunt contrazise: "Hitler era un învăţăcel, dar a avut mult noroc: abatoarele lui au fost mult popularizate, au devenit faimoase, ale noastre însă nu interesează pe nimeni." Iată că pe Natalie Portman o interesează: „Noi, evreii, nu ar trebui să ne concentrăm pe Holocaust. Într-o manieră paranoică, evreii cred că suntem singurele victime. Cred că o întrebare cu adevărat importantă pe care ar trebui să și-o pună comunitatea evreiască este legată de accentul pus pe Holocaust în educație. Desigur, este un lucru important care trebuie reamintit și respectat, dar fără a neglija alte tragedii. Uciderea a 11 milioane de oameni în timpul Holocaustului nu este normal să fie pusă mai presus de alte crime de același gen.” Tot articolul aici: http://www.flux24.ro/natalie-portman-noi-evreii-nu-ar-trebui-sa-ne-concentram-pe-holocaust-intr-o-maniera-paranoica-evreii-cred-ca-suntem-singurele-victime/

 

Dăruind, vei dobândi – Familia Bélier

Există filme ce par făcute după muzica lor. Așa a fost Les Choristes (2004), o poveste agreabilă cu iz retro despre umanizarea – prin muzică – a unor elevi de la o școală de corecție imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Zece ani mai târziu am regăsit spiritul acelor cântece în La Famille Bélier – o comedie cu muzică despre, între altele, același crez: puterea muzicii de a schimba (în bine) vieți.

Există ceva tonic, reconfortant, în recentul  basm cinematografic de succes (la box office-ul francez, cel puțin): o anume candoare (însă fără accente melodramatice), inclusiv datorită interpretărilor pline de naturalețe, ce aduce a Les Parapluies de Cherbourg[1], A Little Romance[2], Little Lord Fauntleroy[3]; subiectul sensibil (o familie de fermieri surdo-muți – părinții și fiul, mai puțin fiica adolescentă – ce luptă să-și schimbe destinul, răzbate în politică, în afaceri, în dragoste); cântece și versuri din anii 70-80 (reorchestrate), binecunoscute în lumea muzicii ușoare  franceze. L-am descoperit, astfel, pe cantautorul Michel Sardout (n. 1947) – compozitor, textier, interpret, „un Mozart al muzicii ușoare franceze” –, ale cărui melodii (scrise și cântate în anii 70) par anume compuse pentru acest film.

Les Parapluies de Cherbourg

Actrița din rolul principal, Louane Emera (aici la debut, câștigătoare a unor premii – César, Lumière – pentru „cea mai promițătoare actriță”), amintește – doar ca look – de Alicia Silverstone (cea din The Crush, Clueless, din câteva videoclipuri pentru Aerosmith, de la începutul anilor 90). Personajul ei (un fel de sinecdocă, parte pentru întreg, în construcția filmului) nu are nimic din adolescentele flușturatice  jucate de Silverstone în sus pomenitele filme. Altfel, datele personajului pe care-l interpretează Louane sunt, parcă, din vremuri imemoriale, când corpul era „cea mai bună expresie a sufletului” (Ludwig Wittgenstein), când „bunătatea e puternică, iar puterea bună” (Friedrich Schiller). La Famille Bélier are suflet, iar acest suflet este chiar personajul jucat și cântat de Louane: o adolescentă surprinsă în faza de tranziție de la fată la femeie. După „întâiul sânge” (venit cu întârziere) primește o palmă de la tată („O tradiție evreiască” – motivează el. „Dar nu suntem evrei!” – ripostează ea), iar întâia emoție („iubirea cea mare”) este cântată cu tot patetismul vârstei. Filmul lui Eric Lartigau, chiar dacă abordează și tema desprinderii de familie (dar nu de o familie oarecare, ci de una cu „cerințe speciale”), nu „curge”, nu lasă să se întrevadă posibilele consecințe (sau „căderi”) ale acestei pasiuni mistuitoare de adolescentă, ori ale invadării satului de către oraș. Este, mai degrabă, o odă adusă muzicii și felului în care ea, muzica, însoțește omul în momentele sale cruciale. Într-un anumit sens, ea, Louane, este muzica. Iar izbânda (și forța) personajului ei (luminos, pozitiv) se datorează credinței în „omul din om”: când e pe punctul de a renunța să participe la un important concurs de canto organizat de Radio France, îi spune profesorului care-o pregătește: „E viața mea, fac ce vreau cu ea!” Răspunsul acestuia: „Chiar e viața ta?” 

Les Choristes

Poate că farmecul acestui film înduioșător vine tocmai din acest gând (nemărturisit, de taină) ce dă viață întregii povești: avem parte și de prietenie și de iubire și de bucurie câtă vreme trăim ca și cum viața noastră (una, irepetabilă) nu este, de fapt, a noastră. Ca și cum am avea mereu o datorie: aceea de a ne sluji cu devotament familia (aici, o familie de – cum se spune, fără menajamente – handicapați),  o prietenie, o iubire sau un țel. 

A Little Romance

---

[1] „De la primele imagini şi scene ale filmului Umbrelele din Cherbourg, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui. Dar sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel. Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare.” (Constantin Noica)

[2] „Reputaţia multor metropole occidentale este compromisă, aerul e poluat, filmul porno face modă, lectura – gimnastica minţii – a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul ecran, oraşele şi-au pierdut poezia şi locul junglei este astăzi pe asfalt. Regizorul George Roy Hill nu neagă toate acestea, ci refuză să vadă jumătatea goală a paharului. Deşi „jungla” există, el rămâne poet în mijlocul ei: poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou la ore neaglomerate, al imaginaţiei hrănite de filme, chiar de filme cu hors la loi dar din care cei buni iau ce-i bun, cu computere în slujba romanţei, cu hoţi de buzunare la pensie mai degrabă un fel de călugari Lorenzo reintrând în activitate de dragul iubirii.” (Adina Darian)

[3] „Micul lord este un alt duel David-Goliath făcut cu armele francheţii, o victorie duioasă, emoţionantă ce mizează pe tandreţe – o infinită tandreţe prin glasul căreia ştiu să vorbească atât de bine micii prinţi din marea literatură.” (Adina Darian)

Despre o anume nebunie

Întrebarea cu care începe Testamentul unui nebun de Ioan Ianolide („Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!...”) îmi amintește de replica lui Keti Barateli din filmul Căința (Tenghiz Abuladze, 1984): „Sunt nebună, nu? Mâine mă vor lua de aici și mă vor duce la balamuc.” Ea este adresată lui Tornike Aravidze, adolescentul pur ce vrea să știe ce s-a întâmplat în cumplitul tăvălug al istoriei (perioada stalinistă în care bunicul său, primarul Varlam, a jucat un rol decisiv). Nu există nicio căință în filmul lui Abuladze (totul nu e decât imaginația lui Keti, stârnită de o știre la rubrica decese dintr-un ziar, de unde află de moartea lui Varlam), așa cum societatea românească (de dinainte de 1990 sau de după 1990) este încă prea puțin pregătită să-și asume căința pentru ororile săvârșite printr-o împreună lucrare la „facerea lumii” după chipul și asemănarea „orânduirii” bazate pe lupta de clasă împotriva „burgheziei” și „capitalismului”. (Tot nebun avea să fie considerat și evreul creștinat Nicolae Steinhardt, mai ales de cei de un neam cu el: ”Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”, Jurnalul fericirii)

Căința (un film de Tenghiz Abuladze, 1984)