Steinhardt by Slayer (Paul Grigoriu)

Paul Slayer Grigoriu (rocker, teolog, traducător, scriitor) își amintește, în cartea-confesiune Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor 90 (Ed. Narator, București, 2015), de întâlnirea cu Steinhardt. „E extraordinar Steinhardt!” – exclamă Adi, unul din „gașca” lui Paul Slayer. Și continuă: „Dar eu, sincer, pe el nu-l văd chiar ca pe un călugăr, rigid. E parcă prea deschis şi prea jovial.” Altul – Ciocu – spune: „Ăsta e călugărul ortodox autentic. Călugărul ortodox adevărat nu e îmbufnat, ci tocmai, deschis spre cultură şi rămânând în acelaşi timp în învăţătura lui Hristos. Şi dacă eşti cu Hristos, nu ai cum să fii decât bucuros, vesel.”

Când descoperă Jurnalul fericirii, Paul Slayer își amintește: „L-am citit cu zâmbetul pe buze şi vorbind uneori în gând cu autorul. Închisoare, bucurie, catolicism şi protestantism, Ortodoxie, Jesus Christ Superstar, prostia e un păcat... Dintre toate lecturile de până atunci, aceasta a fost cea mai aventuroasă şi împlinitoare. Am simţit-o lucrând în mine, şi ani de zile după aceea am dat involuntar citate din ea, convins că sunt gândurile mele şi numai ale mele....  Cum să citeşti cartea asta şi să nu crezi în Dumnezeu? Apoi, cu suficienţa adolescenţei, am decretat: - Cine citeşte Jurnalul fericirii şi apoi nu devine creştin e ori om rău, ori prost.”

Popi și rock

Prietenul Paul Slayer Grigoriu – rocker, teolog, traducător, scriitor – mă întreabă ce cred: este rockul „potrivnic creștinismului”? Îi răspund tot cu o (dublă) întrebare: care rock și care creștinism?Nicolae Steinhardt (pe care aflu că Paul l-a descoperit în ultimii ani de liceu, așa cum povestește și în romanul neficțional Cronicile vulpii) a scris la superlativ despre opera pop-rock, Jesus Christ Superstar. Ce ar mai fi de adăugat? Sigur, fiecare – în funcție de sensibilitatea sa, de preferințele sale, de background etc. – este în măsură să decidă, pentru sine, până la ce limită de sound (sau decibeli?) vrea să meargă. Senzația de respingere, de „incompatibilitate” ține de persoana fiecăruia. (Dar îmi vin în minte și alte întrebări: este cinematograful potrivnic creștinismului? Și aici se vor găsi destui creștini care să invoce titluri de filme „evlavioase”, „moralizatoare”, „dicactice” – de la Ben Hur și Jesus of Nazareth până la recentele filme ortodoxiste realizate în Rusia; este știința potrivnică creștinismului? este politica potrivnică creștinismului? sunt sportul sau muzica instrumentală – alta decât sunetele de toacă și clopot din lăcașurile ortodoxe – potrivnice creștinismului ș.a.m.d.?)

Cred că, de fapt, e o chestiune de duhovnicie. Adică una personală. Și ține exclusiv de taina fiecăruia, de ceea ce el șoptește și mărturisește la spovedanie, de călăuzirea și purtarea de grijă a duhovnicului său etc. Pentru cei care au un duhovnic, desigur. Poate că e ca și la Steinhardt, atunci când, proaspăt primit fiind în monahism, a întrebat dacă mai poate să scrie ca înainte. Răspunsul pe care l-a primit e la fel de atipic pe cât era Steinhardt. Episcopul său duhovnic îl cunoștea și îl iubea. Și, ca să se joace puțin cu el, i-a răspuns ala: „Nu mai ai voie să scrii ca înainte! ... Trebuie să scrii de o mie de ori mai mult ca înainte. Ce scrii? Tu știi. Iar eu știu că vei scrie mereu spre slava lui Dumnezeu și a Bisericii Sale.” 

Șocul vital, regenerator – Reconstituirea

Undeva, într-un orăşel de provincie, doi tineri absolvenţi de liceu (George Mihăiţă şi Vladimir Găitan) se încaieră după ce s-au îmbătat la o cârciumă. Autorităţile promit să îi scape de pârnaie în schimbul realizării unui film educativ pentru tineret – o reconstituire cât mai „realistă” a „faptelor imorale” săvârşite – „ca să vază tot poporul unde duce alcoolul”[1]. „Regizorul” reconstituirii din film (ce se va termina tragic pentru unul dintre tineri) este când Miliţianul (Ernest Maftei), când Politrucul (Ştefan Moisescu), când Operatorul (Niki Wolz) – totul sub atenta supraveghere a Procurorului (George Constantin), vedeta locală.

Personajul zurbagiului Vuică[2] (interpretat de Mihăiţă) este total neadaptat la sistem. Nu pare să aibă un domiciliu stabil, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, un parazit, un coate goale şi o haimana. Este un „câine de pripas”, un „nebun pentru (întru) libertate” – „soluţia a doua a ieşirii dintr-un univers concentraţionar” (Nicolae Steinhardt). Autorităţile l-ar putea oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar „le scapă”. Pentru că e slobod la gură şi dă glas celor mai primejdioase anecdote, pentru că nu ştie ce-i respectul şi toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte şi rostește adevăruri pe care ceilalţi nu şi le pot îngâdui, e singurul personaj liber, liber, liber al Reconstituirii. Şi, la final, tocmai el va fi răpus – chiar dacă indirect – de sistem. Ori asta nu i se putea ierta lui Pintilie. (Nicolae Ceaușescu: „Reconstituirea critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real[3]. Și pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni[4].”)

Puţin spaţiu media ocupă, în România (de dinainte sau de după 1989) personajul Profesorului (Emil Botta) din Reconstituirea. „Micile sale gesturi sugerează tensiunea înfruntării lui cu procurorul ori patetica neputință de a stăvili proliferarea răului” (George Littera). De neuitat ultimul cadru în care apare în film: după ce a vomitat crema de mandarine pe care o pronunţă silabisit („O-rien-tal”) şi o consumă exagerat, este luat şi dus în jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină. Din ordinul Procurorului, care – aflăm de la agramatul Miliţian – e „pânea lui Dumnezeu”. I se vede numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând – împietrit şi absent – să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie – nu atât pentru infractori „de drept comun”, cât mai ales pentru cei – asemenea Profesorului – „indezirabili” politic. 

„Consider că șocul Reconstituirii este un șoc vital, regenerator, că el este preludiul altor șocuri, care vor înlocui un cinematograf al mistificării printr-un cinematograf fidel, în mod fanatic fidel adevărului...” – afirma Lucian Pintilie la începutul anilor 70. Ceea ce a urmat – până în 1989 – a fost nu atât „un cinematograf fidel adevărului”, ci o serie de momente de cinema-șoc, oarecum isolate. Fidele „în mod fanatic” adevărului”, au fost adesea difuzate cu parcimonie sau total interzise. Ele se numesc: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, 100 lei, Filip cel bun, Cursa, Mere roșii, Ilustrate cu flori de câmp, Ediție specială, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, O lacrimă de fată, Croaziera, Concurs, Secvențe, La capătul liniei, Sfârșitul nopții, Fructe de pădure, Faleze de nisip, Baloane de curcubeu, Pas în doi, Moromeții, Iacob, Secretul armei secrete. O bună parte din ele aveau să fie izvoare de inspirație pentru cineaștii din Noul Cinema Românesc de după anul 2000.

  

---

[1] Indicațiile Milițianului: „Cum a fost cu băutura trebui să le arătăm. Să fie iezact (sic!) cum a fost. Bunăoară: ai spart paharu? Spargi paharu! Ai cântat? Cânți, tovarășe! Sâfonu! Ai spart sâfonu, spagi sâfonu! Numa că, fii atent, auzi? Mie să nu-mi imiți, adică să te faci! Spargi sâfonu cu tot sufletu! Da’ nici să nu urli ca nebunu aici! Da’ nici prea molatici să nu fiți! Mie să-mi faci iezact ca-n viață. N-ai făcut ca-n viață, mi-ai strict pelicùla! Să faceți așa cum spunem noi! Că aici sunt banii statului! Ăsta-i film educativ. Are un rost! O să vină poporu la club să tragă concluzia, să vază unde duce alcoolu’. Păi ce facem aici, ne jucăm? Aici e pelicùlă, e banii statului! Cum e omul la beție? Omul la beție e cu chef. Alcoolu’ provoacă veselie. Așa-i omul la beție!”

[2] Vuică îl anticipează pe Mitu din Terminus Paradis – filmul lui Lucian Pintilie din 1998.

[3] Același Nicolae Ceaușescu avea să critice filmul lui Dan Pița, Faleze de nisip, tot pentru că nu redă „realitatea”, ci „neghina, putregaiul din pădure”. Puștiul din filmul lui Pița, la fel ca Vuică din Reconstituirea, nu exprima „dragoste față de muncă, față de partid și de patrie, față de socialism”.

[4] La finalul Reconstituirii iese de pe un stadion însuşi „boborul”. După înfăţişare şi purtări ai zice că ies cu toţii (suporteri ai echipei locale de fotbal) din rărunchii pământului, din subterană. Ei sunt cei care, fără nicio oprelişte, au ajuns să populeze ecranul TV pe care – fiindcă în România exista pe vremea aceea doar un singur canal de televiziune, un singur partid politic la conducere – vedem că scrie cifra 1. Astăzi nu mai stă nimeni să numere posturile de televiziune, însă uniformizarea (prin vulgaritate şi coborârea de nestăvilit a pragului decenţei) e generală. Această masă brută „însetată de sânge” îl ovaţionează, slugarnic, pe Procurorul însoţit de secretarul de Partid.