2015 cinefil

Bucuriile maxime de cinefil în 2015: descoperirea lui Radu Jude (în câteva zile i-am văzut și re-re-revăzut toate filmele – începând cu Lampa cu căciulă și până la Aferim) și redescoperirea lui Cristi Puiu (am revăzut Marfa și banii și am văzut, întâia oară, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea și Aurora) și Lucian Pintilie (am început să-i revăd filmele cu ocazia alcătuirii programului de cinematecă pentru BCUT, unde, începând cu toamna lui 2015, i se proiectează toate filmele – de la Duminică la ora 6 la Tertium non datur). Apoi alte vizionări de filme românești realizate în ultimii ani: Morgen, Visul lui Adalbert, Principii de viață, Felicia înainte de toate. Apoi câteva desene animate de lung-metraj: Inside-Out, Le petit prince. Plus: La familiie Belier.

Se pare că abia în 2015 (mai ales spre final de an) am reușit să înțeleg un fapt evident (pentru alții, care – din diverse motive – l-au sesizat mai din timp): cinematografia românească de după anul 2000 merită – prin filmele de autor ale câtorva cineaști (mai mulți decât am crede) – toată atenția și considerația. Da, e drept, aceste filme nu mai propun combinații audio-vizuale de felul celor din filmele anilor 50-80 (Viața nu iartă, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Sfârșitul nopții, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi și altele, poate, pe care le-am omis), dar viziunea bine închegată a lui Mungiu, Puiu, Porumboiu, Muntean, Netzer, Jude, Achim, Crișan, Popescu jr., Sitaru ș.a. este nu mai puțin valabilă. Și, mai ales, este necesara infuzie de oxigen care compensează (din plin) pentru o cinematografie, în general, extrem de crispată, de fadă (înainte de 1990) sau de grotesc-isterică (după 1990). 
La capitolul cărți de cinema: Sculptând în timp de Andrei Tarkovski (trad. Raluca Rădulescu).

 

Reconstituirea (Lucian Pintilie)

Visul lui Adalbert (Gabriel Achim)

Principii de viață (Constantin Popescu jr.)

Felicia înainte de toate (Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf)

Aurora (Cristi Puiu)

Aferim! (Radu Jude)

Stop-cadru la masă cu Cristi Puiu

Fain ficior, Puiu Cristi! În interviul dat Cristinei Corciovescu la el în birou, pe rafturile bogatei biblioteci - pe lângă fotografii cu familia și cu Luminița Gheorghiu în Moartea domnului Lăzărescu - se pot zări: Patericul, Celălalt Noica, volume de Steinhardt. Apoi, în același interviu, Puiu spune, la un moment dat: „Tind să cred că știu foarte puține despre lumea asta...” Filmul la care lucrează acum (Sierra Nevada) surprinde o familie adunată la masă. Un fel de stop-cadru la masă, cu ocazia unui parastas de 40 de zile. Puiu: „Fiecare din noi poartă în sine propria sa istorie plină de evenimente de dimensiuni cosmice: faptul că ne-am născut, faptul că am fost botezați sau n-am fost botezați, faptul că am iubit sau n-am iubit, am iubit, am fost iubiți, ne-am urât, ne-am scuipat...Istoria noastră o purtăm pe figură.” Numai pentru atât și tot e de ajuns să-l iubești pe Puiu...

Rost de Matinal

„Eu să știu că dacă mă scol înainte de răsăritul soarelui, să am putere eu asupra zilei, nu ziua asupra mea. Îs în rost.” Cătălin, prietenul meu care locuiește cu un etaj mai jos, aude mărturia lui Grigore Leșe despre ce-nseamnă să fii în rost și să ai putere asupra zilei. Și-mi spune că așa s-a întâmplat – la începutul anilor 90 – cu noi, fanii Matinalului alcătuit și prezentat de Paul Grigoriu la Radio România Actualități. Și are dreptate. Eu, unul, eram „în rost” atunci când el – Paul Grigoriu – prezenta acea emisiune matinală pentru care mă sculam cu noaptea-n cap. Îmi puneam ceasul să sune la 5 fix, fie iarnă, fie vară. Și aveam sentimentul că, și datorită spontaneității lui extrem de bine pregătite, îmi mergea bine toată ziua. Adică aveam putere asupra zilei. (Iar dacă era altcineva pe post, mă culcam la loc încă o oră-două.) Puțini au înțeles – atunci, ca și acum – că în spatele acestei spontaneități stăteau ore întregi de informare, de pregătire a fecărui moment. Și, mai ales, un enorm respect pentru ascultători. O nemaiîntâlnită – în Radio România – dezinvoltură bine temperată, un simț al umorului mereu sublat de o știință a măsurii, a bunului gust, o energie care nicicând nu a fost confundată de realizator cu o euforie tembelă, așa cum se întâmplă acum. Paul Grigoriu nu a avut ciraci pentru că nimeni din cei care încercau să-l imite nu s-a lăsat în voia acestei nebunii programate. Nimeni din tinerii – pe atunci – oameni de radio n-a mai fost în stare să imprime atâta personalitate emisiunilor sale ca Paul Grigoriu. Într-o vreme când totul părea că se „democratizează” și se „relativizează” în Instituția Radioului Public, în societatea românească, un om cu o „voce regală” a instaurat o disciplină de fier în emisiunile pe care le-a gândit, pregătit, prezentat. Rezultatul: câteva ore extrem de tonice, de agreabile, de bogate în informații și muzică. Pentru o dată, Radioul devenea un Personaj viu, un partener jovial și inteligent de dialog.