Solaris sau arderea de tot

Mă gândesc la momentul Solaris, această oază de apă vie, care, dacă am ști să o întrebuințăm așa cum se cuvine, ne-ar putea vindeca de atâtea și-atâtea angoase. Concret, am putea să deprindem somnul acela ușor pe care - dintr-un fel de reflex milenar - ni-l urăm unul altuia, înainte de culcare. Există, în filmul lui Tarkovski, o întreagă meditație pe tema somnului (cu aluzii și referiri explicite la Don Quijote de Cervantes), a bucuriei de a putea dormi liniștit. Iar nu agitat, bântuit de coșmaruri, asemenea astronauților din filmul în cauză. Implicația (aici, la fel ca în Andrei Rubliov, la fel ca în Călăuza) este că, de câte ori ne angajăm peste zi, în conversații înverșnate, de câte ori osândim pe unul și pe altul cu veninul gândului nostru, avem parte de somn agitat, de coșmaruri. În cazul în care conștiința (personajul central în aceste filme, ca de altfel în toată opera lui Tarkovski) ne e vie. Dacă nu ne-a amorțit, ea, conștiința, ne activează tainic resentimentele pe care le-am rostit peste zi, dând naștere la metamorfoze ciudate. În Solaris, ele, gândurile, se întrupează. Primim ceea ce e mai adânc în inima noastră. Primim, în somn, monștrii întrupați din gândurile noastre neîndurătoare pe care, peste zi, le-am înaripat în vorbe. Dimensiunea de taină a cinema-ului: aceea de a ne deprinde cu isihia, de a ne deprinde cu tăcerea. De a ne ajuta să credem că ne putem dori o „ardere de tot” a fiecărui gând pizmaș, a fiecărei frustrări. Unde? În lumina clocotitoare a soarelui, de exemplu. În oceanul gânditor numit Solaris. Poate că și acesta e tâlcul capodoperei de (con)știință și ficțiune a lui Tarkovski.   

Solaris

Mai frumos ca la Înviere

Ziua Învierii și a biruinței asupra morții. Praznicul praznicelor. De Paști, mai mult ca altădată, avem ocazia să medităm nu doar la sensul cuvintelor pe care le gândim, rostim sau scriem, dar și la jinduirea după sărbătoarea Învierii atunci când ea - dintr-un motiv sau altul - nu-și mai află locul în calendarul omului. Atunci când omul este dezbisericit sau încă neîmbisericit.

Ne-am îmbrăcat curat de sărbători

Gura ne e numai imne și slăvire

Pace în cer și pace între oameni

În toți și toate pace, 

Slavă Ție!

(Ioan Alexandru)

Actrița Leopoldina Bălănuță (nota bene: fiică de preot) povestea odată că, după unul din spectacolele ei itinerante prin cătunele țării, o femeie (o țărancă) dintr-un sat de undeva din Delta Dunării a venit la ea să-i mulțumească pentru felul în care a recitat poezie: „A fost mai frumos ca la Înviere!” - i-a spus femeia. Și i-a adus niște mâncare, gândind că ceea ce primise la hotel (sau la pensiune) unde era cazată nu era de ajuns. Port mereu de atunci, în memoria afectivă, tatuajul acestor vorbe de recunoștință. Și m-am întrebat, nu o dată, dacă și în ce fel e posibil ca o manifestare artistică poate (sau trebuie) să fie „mai frumoasă ca la Înviere”. Și - în ultimii ani - mi-am zis așa: acolo unde participarea la slujba de Înviere s-a osificat, unde ritualul este săvârșit de mântuială, iar nu spre mântuire, unde ceremonia e mai aproape de bâlci decât de taină, e foarte posibil să preferi un recital de poezie, o carte, un spectacol de teatru, un film slujbei de Înviere. Mai ales atunci când este slujit de un artist cum a fost Leopoldina Bălănnuță. Altfel, dacă ai avut puterea să găsești o biserică-oază sau o mănăstire-oază unde nu exercițiul pietist primează, ci trăirea firească a rugăciunii, nu ai de ce să faci comparații. Înțelegi că biserica este spațiul de manifestare a actului liturgic, iar scena își are și ea rostul și locul ei, deloc lipsit de importanță, în căutările omului de bine, adevăr și frumos, de veșnicie. Înțelegi că „mai frumos decât la Înviere” este doar la Înviere.  

Leopoldina Bălănuță în Nunta de piatră

Miracolul de la TM-T

Joia Mare, cu veșnică pomenire pentru lepădarea lui Petru, pentru începutul patimilor mântuitoare. Cu cinci ani în urmă, de Joia Mare, mama a fost operată pe creier.  Ieri, la expoziția „Human Body. Universul interior”, am văzut - printre altele - un creier afectat de hemoragie. Mi-a amintit de hemoragia mamei, apărută - așa cum prevăzuse un neurochirurg din oraș, care a sfătuit-o să-și ducă mai departe boala, fără intervenție chirurgicală - după operația din Szeged. (Doctorul văzuse la RMN că vascularizația cerebrală a mamei era extrem de slăbită. Mama cedase până la urmă și s-a operat.) Azi, de Joia Mare, am văzut Incendii, montarea lui Radu Alexandru Nica (am mai văzut, acum vreo zece ani, un Hamlet montat de el pentru Teatrul din Sibiu) de la Teatrul Maghiar Timișoara, după Wajdi Mouawad. O călătorie întru aflarea identități, dar și în căutarea tatălui pentru a descoperi, până la urmă, adevăratul chip al mamei. Ultima scenă (și - pentru mine - cea mai emoționantă) se încheie cu inscripția târzie pe piatra funerară a mamei, cu un singur cuvânt: mama. Dinamic (și, pe alocuri, comic), revelator. Decoruri (Irina Moscu), light design (Lucian Moga) și muzică (Vlaicu Golcea) extrem de sugestive. Și o trupă de actori mereu în formă maximă. M-am întrebat (acum, dar și după Opera cerșetorilor, după Pace în Itaca, după concertul de romanțe Zi-i!) ce se întâmplă, domn'le, aici, la Teatrul Maghiar? Ce curte cu miracole e, acum, acest loc? Și care e taina acestui reviriment?
(Nu, subiectul din Incendii nu m-a dus cu gândul la Ilegitim. Asocierea - fie și datorită temei incestului - mi se pare forțată. Mi-a reamintit însă de un film sârbesc, o tragi-comedie la fel de plină de vigoare, despre ororile războiului din fosta Iugoslavie (Pretty Village, Pretty Flame) și - prin atmosfera sa - mi-a evocat o tragedie antică. Oedip, poate.)

Split personality

Theodor mă întreabă cum se poate ca omul să nu asculte de vocea conștiinței dacă e vocea conștiinței lui, iar nu a altuia. Altfel spus: cum e posibil să nu asculți de tine, de tinele din tine? Cum e posibilă dedublarea?
Îmi amintesc de felul în care „vocea conștiinței” este auzită în Stalker, atunci când - neascultând de Călăuză - Scriitorul pornește de capul lui spre Zonă („pentru că e aproape, uite, poți s-o atingi cu mâna!”) și de acolo, din Zonă, se aude acel terifiant „Stai!” și zboară niște păsări în acordurile electronice stranii ale muzicii lui Eduard Artemiev.
De fapt, acesta este chiar sensul vieții: să faci pace în tine, să faci din polifonia (vacarmul) din tine un singur glas, un singur gând, o singură voință. Asta înseamnă, poate, să câștigi „războiul nevăzut”.

Grafică de Klara Tamas

Exersarea spiritului critic - O vară de neuitat

Inspirat din nuvela „Salata” (inclusă în volumul Cronică de familie) de Paul Dumitriu, filmul lui Pintilie – un „discurs împotriva barbariei” – este comentariul unui artist faţă de intoleranţa etnică şi multiplele ei reflexe. Ambianţa retro (anul e 1925, la frontiera Cadrilaterului) recuperează – prin personajele principale (interpretate de Claudiu Bleonţ şi Kristin Scott-Thomas, „un personaj cubist lîngă o făptură impresionistă” – Eugenia Vodă) – un anumit „stil nobil de existenţă”, o anume „eleganţă comportamentală” şi „corectitudine morală” (Alexandru Paleologu). O vară de neuitat este greu de primit (şi de purtat) pentru că Pintilie surprinde transformarea unei „naturi mozartiene” într-o „sămînţă a crimei”. („Mozart se stinge într-o juxtapunere de strigături” – Andrei Pleşu). Şi asta – comenta regizorul, în 1995 – „nu într-un moment de criză, ci într-un moment de strălucită împlinire istorică şi intelectuală, primii ani şi, de altfel, ultimii ani ai României Mari”. Demersul său pornea din credinţa că „România e o ţară matură, sau pe cale de a deveni, care poate privi critic chiar un episod dureros petrecut într-o Epocă de aur, de referinţă”.

Felul în care a fost receptat „exerciţiul spiritului critic” propus de Lucian Pintilie (şi produs de Studioul Cinematografic al Ministerului Culturii pe care, la acea dată, îl conducea) nu a trecut neobservat: „O vară de neuitat este tuşanta, tulburătoarea povestire despre un ofiţer român, pus într-o situaţie fără ieşire de mila soţiei sale pentru nişte ţărani bulgari condamnaţi pe nedrept. Mesajul de actualitate al filmului – capcanele identificării etnice rigide şi stupiditatea represiunii oarbe – îl recomandă pentru festivaluri şi audienţe cultivate.” (Variety) Andrei Pleşu însă crede altfel: „Nu despre Balcani, despre război şi despre armata română mi se părea că e vorba. Ci despre o femeie şi despre feminitate. Despre „o vară de neuitat” din biografia unui copil fascinat de imaginea misterioasă a mamei sale.”

Ţin minte că O vară de neuitat a avut premiera bucureşteană în Vinerea Mare a anului 1994. O doamnă programatoare la Direcţia locală de difuzare a filmelor (care nu era nici bisericoasă şi nici nu dădea semne că dorea să-şi dezvolte conştiinţa eclezială) mi-a relatat atunci indignarea cu care a fost primit filmul lui Pintilie – de autorităţi, de public – în acea perioadă atît de specială din an. (Asta îmi aminteşte, acum, de mînia lui C.V. Tudor, la începutul anului 1990, următor intervenţiei lui Victor Rebengiuc la TVR: „Ne-au stat sarmalele în gît!” – scria C.V.T. după ce binecunoscutul actor a trîntit un sul de hîrtie igienică pe masa redactorului şi a invitat, pe cei care – atîţia şi atîţia ani – „mîncaseră rahat”, să se şteargă la gură.) Ce-i drept, filmele lui Lucian Pintilie (toate!), produc indignare nu doar în Vinerea Mare, ci în oricare altă zi din an. În acelaşi timp, nu cred că există multe alte filme româneşti mai potrivite spre vizionare, chiar şi atunci. Mai ales atunci. O vară de neuitat nu face excepţie. Data premierei sale, stabilită de regizor, nu a fost întîmplătoare.

În curând în librării

Editura Filos, București, 2016
Grafica: Ionuț Trandafirescu
În foto, un cadru din filmul După dealuri 
(imaginea Oleg Mutu, regia Cristian Mungiu)

Cu iubirea pe iubirea de stăpânire călcând - Boala familiei M

După ce am văzut Boala familiei M la Teatrul Național din Timișoara (regie și sound design Radu Afrim) mi-a rămas, pe retină, atmosfera creată de scenografie (Velica Panduru) - în special pomișorii aceia goi și covorul de frunze roșiatice de sub ei. Toamna e anotimpul final în povestea lui Fausto Paravidino. Nicio iarnă și nicio primăvară nu-i urmează. Abia a doua zi, citind un fragment din cartea Pr. Alexander Schmemann, Postul Mare. Pași spre Înviere, am găsit câteva cuvinte - un fel de after taste - care, scurt și cuprinzător, aveau să-mi dezmorțească necuvintele stârnite de spectacolul vizionat în ajun: „Cuvântul este calea Adevărului și tot el este calea minciunii demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, are, tocmai de aceea, și o cutremurătoare putere negativă. Cu adevărat, cuvântul zidește - pozitiv sau negativ. Când deviază de la originea și de la scopul său divin, cuvântul devine zădărnicie. Împinge spre trândăvie, deznădejde și iubire de stăpânire și transformă viața într-un iad. Devine adevărata putere a păcatului.” Da, numai că asta e valabil câtă vreme omul își mai pune problema păcatului și a libertății (Kierkegaard: „Contrariul păcatului nu este virtutea. Contrariul păcatului e libertatea”), a sacrului și a profanului, a nădejdii și a deznădejdii, a lucrării celei restauratoare și a trândăviei, a raiului și a iadului. Într-o paradigmă „post-modernă”, „post-creștină”, astfel de noțiuni sunt - în cel mai peiorativ sens - arhaisme pe care nu e de bon-ton să le mai folosești, să le mai cercetezi. Ori sensul învierii este tocmai biruința trândăviei, cu iubirea pe iubirea de stăpânire călcând. La fel ca în secvența finală, când surorile Maria și Marta se regăsesc în aceeași comuniune de gând. 

Boala familiei M (Teatrul Național Timișoara)

Poate părea bizar, însă de la Boala familiei M am ales să rămân cu aceeași nevoie de sens, de lămurire pe care mi-a dat-o, cu 30 de ani în urmă, finalul Sacrificiului tarkovskian, construit din strigăte și șoapte bergmaniene amestecate cu sfâșieri cehoviene. Pentru că vrednică de mirare nu este nici lâncezeala, nici împleticirea, nici veșnica șovăială, nici nesfârșita văicăreală despre „condiția umană” și despre „tăcerea lui Dumnezeu”, ci întrebarea copilului („La început a fost cuvântul. De ce e așa, tată?”) ce stă culcat pe spate lângă copacul care - pentru că așa i-a povestit tata - va înflori cândva. Dacă și numai dacă îi va asculta povața (decupată din înțelepciunea Patericului) și se va osteni să care, zi de zi, două găleți de apă pentru a-i uda rădăcina uscată. 

Sacrificiul (un film de Andrei Tarkovski)

Theodor @ BCUT - 8 aprilie, 2016

Vineri, 08 aprilie 2016, a fost proiectat filmul de mediu-metraj Pui de cerb în Aula BCUT, iar Theodor a cântat două piese în deschidere. Interviuri cu dascăli, mentori, oameni de muzică, părinți și elevi de la Școala timișorană „Sf. Antim Ivireanu”. Tema filmului: muzica și efectele sale benefice asupra formării personalității omului. În ceea ce mă privește, nu am ajuns la muzică nici prin biserică, nici prin școală, așa cum - pe bună dreptate - preotul școlii din film spunea că este de datoria instituțiilor sus-pomenite să le promoveze. Dacă însă reușim să înțelegem și biserica și școala în sens larg, dacă înțelegem că viața însăși este o școală (și invers), că, pentru fiecare suflet pe pământ, patria-biserică „începe-n trupul său și crește-n ceilalți în armonie” (Ioan Alexandru), atunci, da, biserica-școală în care am descoperit și descopăr chemarea muzicii îi are ca dascăli pe toți cei care - compozitori, scriitori, poeți, regizori, actori, pictori, profesori, prieteni, vecini - mi-au netezit și îmi netezesc în continuare calea spre universul ei.

Avem și noi (mini)Spotlight-ul nostru

Am văzut recent, Spotlight (Oscar 2016 pentru cel mai bun film cel mai bun scenariu). Și-am zis OK. Evident, subiectul său de scandal, care zace pe masa de lucru a ziariștilor de zeci de ani, trebuia să ajungă și film. Film de Hollywood. Și recunoscut de Oscar. Cum s-a și întâmplat, de altfel. Eu însă mă gândesc la altceva: când vor dori cei de la Hollywood (și dacă vor dori vreodată) să facă un film - „demascator”, „obiectiv”, „curat” - despre mega-corupția din presă, despre manipualrea odioasă prin media? Despre darea în vileag a cinsimului jurnalistic care falsifică, denaturează, minte cu nerușinare. Există, sigur, Născuți asasini, există Rețeaua și încă alte câteva. Dar filmul lui Oliver Stone n-a avut acces la Oscar (pentru că nu îl chema Forrest Gump, care a ras toate Oscarurile importante în acel an). În Spotlight există numai „good guys” (o mână de ziariști „pozitivi”, de „bună credință”) și „bad guys” (preoții acuzați, cu dovezi, mărturii etc., de fapte grave, pentru care un civil ar fi pedepsit). Pe aceștia din urmă nu-i vedem în prim plan (excepție: episcopul romano-catolic dispus să mușamalizeze), despre ei doar se vorbește. Dar, nu-i așa, ce mai contează? Important e că „le-a zis-o”, că „s-au dat cărțile pe față”, că „acum știm cum stă treaba” ș.a.m.d.
Nici n-am apucat, ieri, să termin de vorbit cu Ionuț Mareș (prietenul meu ziarist, de bună credință și băiat bun ca ziariștii din Spotlight), să constat că OK-ul dat de mine e altceva decât OK-ul dat de el acestui film „justițiar”, „restaurator de adevăr”, „obiectiv”, că descopăr cum face valuri pe facebook un videoclip autohton ce râvnește la același statut de „Spotlight”. Miza lui: lemnul pe care, vezi Doamne, l-ar prefera Dumnezeu cărămizii sau betonului sau oricărui alt material de construcție. Și mult demonetizata smerenie. Ionuț mă întreabă ce cred despre acest videoclip, pentru că el, jurnalist imparțial, spune că se abține de la comentarii. Ce să cred? Că e așa de ușor să ne jucăm cu vorbele („creștin”, „smerenie”, „iubire” etc.). Că uităm că lemnul nu e numai materialul din care se construiesc unele biserici, ci - mai ales - materialul din care e făcută crucea. Nu doar a Mântuitorului, ci a fiecăruia dintre noi. Că e atât de ușor să fii „creștin de ocazie”, vorba unui preot-superstar. Că e așa de ușor să faci un talmeș-balmeș, să chemi câteva figuri populare ca să le pui să rostească o lozincă și nimeni (sau aproape nimeni) să nu observe și să nu se lase păcălit. Că unele din acele figuri populare - cu aportul mass media (mai exact al unor mega trusturi de radio TV) - au manelizat cu nonșalanță un popor întreg, fără ca nimeni să le ceară acum socoteală. Sigur, potrivit principiului cererii și ofertei, folosit cu mare vicleșug. „Bine gândit!”, vorba unui personaj de Mircea Albulescu, „Americanul” din Semnul șarpelui. Care Mircea Albulescu a plecat la cele veșnice în chiar ziua când a fost lansat acest videoclip „justițiar”.

Gala Gopo 2016. Două tipuri de cinema

Gopo 2016 a fost prima gală pe care am urmărit-o integral. Pentru că presimțeam că Aferim! avea „să radă tot”. 

De la bun început m-am lăsat prins în dinamica interviurilor de pe lângă covorul roșu de la intrarea în TNB. Cei doi prezentatori (un el și o ea) au fost surprinzător de firești, de plăcuți. La un moment dat apare și Ioana Bulcă. N-am uitat „momentul” ei la o festivitate de premiere din 2002 când Uniunea Cineaștilor i-a decernat o diplomă pentru întreaga activitate (sau de excelență). Și aveam sentimentul, atunci, că întrece măsura. La fel și acum. De data asta am aflat că e mândră pentru faptul că e țărancă din Gorj, că de-aia o iubește lumea pentru Moara cu noroc, pentru că e din viță de țărancă și bună rrromâncă. Interviul se terminase, însă ea o ținea una și bună cu declamații pentru actorimea rrromână. Dar nici cu Florin Piersic nu mi-e rușine. Cu statueta în mână „pentru întreaga activitate”, Ciocoflenderul povestea despre cum și revede filmele. A pomenit, între altele, de - o, Doamne! - Parașutiștii, în regia lui Dinu Cocea, regizorul lui Șaptecai și al lui Iancu Jianu. Constantin Drăgănescu a primit și el o statuetă, dar l-a pomenit pe Lucian Pintilie. În filmulețul care a prefațat intrarea sa pe scenă am văzut scurte cadre din Secvențe, E pericoloso sporgersi, Sunt o babă comunistă, Medalia de onoare și unul din Balanța în care apare alături de Pintilie (și de Emilia Dobrin, care a anunțat câștigătorul premiului pentru cea mai bună regie: Radu Jude). 

La sfârșit, după ce Aferim! a „ras” statuele pentru 12 categorii, după ce am ascultat-o pe producătoarea sa, Ada Solomon, mi-am zis că pe scena Teatrului Național București, la Gala Gopo 2016, s-au confruntat - în chip nevăzut - două tipuri de cinema. Unul, „popular”, apăsat „românesc” și - cum să nu? - „civilizat”, „decent”, „educativ”, evocat cu nostalgie de Florin Piersic, de Ioana Bulcă și de cascadorul (ce apare și în Aferim!) ce lucrase mult cu Sergiu Nicolaescu. Altul, „elitist”, „neromânesc”, „licențios” și „imoral”, „provocator”, reprezentat de Aferim! Cum-necum, Gala din 2016 a fost Gala Aferim! Pentru acest tip de cinema românesc - de artă, de autor - pleda, încă o dată, Ada Solomon. Pentru săli de cinema în care să ruleze (și) aceste filme. Pentru difuzarea lor la Televiziunea Națională. În zece ani, mai spunea producătoarea filmelor lui Radu Jude, ar fi frumos ca această Gală să fie găzduită într-un cinematograf select, iar nu într-o sală de teatru, fie ea și TNB. Time will tell.

Și încă ceva. M-am bucurat de premiul primit de Ioana Flora (pentru rolul din Acasă la tata) și de momentele - deosebit de antrenante, de inteligent-comice - regizate și jucate de Alex Bogdan (la început, alături de un grup de muzicieni). În special „Castingul nedifuzat” de la Aferim!. Și parodia la Moromeții, cu întreaga familie Moromete ahtiată după like-uri pe facebook.  

  

Intrarea în rânduială - Terminus Paradis

Încă de la debutul său în lung-metraj cu Duminică la ora 6 (1965), Lucian Pintilie avea să aducă – printre primii, dacă nu chiar cel dintâi – dimensiunea neorealistă în cinemaul românesc. O serie de chipuri și spații „nefotogenice”, dar și un anume tip de narațiune filmică  – până atunci considerate „nedemne” pentru a fi aduse pe ecran – deveneau un brand. Brandul Pintilie. Șocul regenerator, pe care – mai ales după Reconstituirea (1986) – „sălbaticul” și „furiosul” Pintilie îl sconta pentru soarta filmului românesc „de actualitate”, „fidel adevărului”, avea să dea roade abia în anii 70-80. Stau mărturie unele filme de Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Secvențe, Fructe de pădure), Dan Pița (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Dinu Tănase (La capătul liniei), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Stere Gulea (Iarba verde de acasă), Constantin Vaeni (Imposibila iubire) și chiar Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții). 

După 1990, întors din „exilul roial” (în 1973 i s-a interzis să mai lucreze în România), Lucian Pintilie a regizat câteva din cele mai reprezentative opusuri din istoria post-comunistă. Balanța, O vară de neuitat, Prea târziu, După-amiaza unui torționar, Niki și Flo continuă să problematizeze căutarea „rădăcinilor răului”. Între ele, Terminus paradis (1998), unde Lucian Pintilie este co-scenarist alături de Răsvan Popescu și Radu Aldulescu, propune – caz singular în filmografia regizorului – o „spărtură în cer”. Pe acolo, prin acea „spărtură” – surpriză! – pătrunde în poveste o lumină care însă nu declanșează nici optimism festiv, nici speranța căinței. Este vorba, arăta Pintilie într-un interviu, despre „o schimbare de optică”, la fel ca în cazul dreptului Iov. Răul este aici – printr-o „iluminare implicită” – parte a „realității celeste”. 

În Terminus paradis, el, „răul”, el, mereu „revoltatul”, încearcă să nu mai acuze strâmbătatea, ci să zărească – deși e învăluit în ceață – „hipopotamul invizibil din Cartea lui Iov”, să înțeleagă „plutirea norlilor”. Care e numele acestui „hipopotam” invizibil și, totuși, vizibil? Însuși titlul filmului, „mai exact, mai puțin poetic decât în realitate” – precizează regizorul. Unde anume este acel „paradis”? Nu altundeva decât într-o biserică albă, de țară, situată pe malul unui lac. Acolo, după multe peripeții (neînfrânări, fărădelegi, crime), își pun pirostriile Mitu și Norica. Acolo pătrunde în film „implicita iluminare” care coincide cu intrarea lor – subită, oarecum pripită – „în rânduială”. Mai exact, în „rânduiala Bisericii”. (Ultima replică din Căința lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”) 

Una din cheile de lectură ale filmului chiar aceasta e: de love story. Mai importante decât „marea poveste de dragoste” sunt însă, atrage atenția regizorul, „jocul, provocarea, contratimpul, neînțelegerea, dansul mortal pe o muchie de cuțit, o dragoste ce nu cunoaște tihnă, nu are timp de contemplație, o dragoste ce nu le oferă celor doi nici măcar răgazul de a face dragoste, de a-și spune „Te iubesc!”; o dragoste pe care eroina nu o înțelege decât în pragul disperării, o mare poveste de dragoste trăită într-un mod foarte personal și provocator”. 

Dar poate că cel mai interesant, mai free-style comentariu despre „morala” din Terminus paradis l-am primit de la Paul Slayer Grigoriu (translator, teolog și rocker, autorul volumului autobiografic Cronicile Vulpii. Amintiri din liceul anilor 90), care, următor vizionării filmului, îmi scrie entuziasmat: „Frate! Care Născuți asasini?! Oliver Stone poate să se ducă frumușel la culcare, măcelul lui e o glumă de liceeni pe lângă filmul ăsta. Iar Pintilie e complet nebun! Îmi pare rău că nu am apucat să-l cunosc. Asta înseamnă să calci în picioare idolii. E ca și cum l-ai fi pus pe Bergman să prelucreze o telenovelă cu un pic de ajutor de la Tarantino. Și totuși: câtă poezie, și ce mai poezie, în contextul de față cred că pot să spun foarte adecvat: „We've got some fuckin' serious poetry here". Cabaret grotesc și morbid, Bosch pe limba privitorului de Pro TV și totuși la același nivel ca un Bosch adevarat, ca Grădina plăcerilor lumești. Dar, vezi tu, trag spuza pe turta mea (noastră). Mickey și Mallory ai noștri ajung tot la biserică. Ai lor își fac din ei înșiși un templu gotic măreț și van (scena cu inelele în formă de șarpe, cu Mickey în dublu rol, de mire și oficiant: „Prin puterea cu care am fost investit ca dumnezeu al lumii mele...”). În timp ce Mitu al nostru, în halul lui de decadență grotescă și înspăimântătoare, moare în cămașa albă dăruită de preot. Vorbește ca din carte: „Să fie totul după rânduială!...". Asta e morala pe care o deduc eu din acest film: în adancul iadului, al absurdului teoretizat de câteva decenii bune și trăit cum nu l-ar fi visat Camus în mahalalele Europei, omul ajunge cumva la biserică. Și îi dă și el lui Hristos ce are: mizerie și păcat. Dar i le dă pe toate, fără rest. Și când primește de la unul toata infecția lui, iar de la mine, de pildă, doar pretenții pioase, cred că la cel dintâi zâmbește primul. E cumva o viziune a capitolului despre Judecată din Evanghelia dupa Matei: întemnițat am fost - chipul Meu din tine, adică, a fost în temnița păcatelor tale - și M-ai cercetat. Adică, într-un fel, M-ai adus pe Mine la Mine înapoi. P.S. Există în film o replică similară cu una din Cronicile Vulpii, „Scoate-ți cercelul, că altfel ți-l scot eu cu tot cu ureche". Dar scena care putea figura în cartea mea este cea de la început, cu sticla aia de vodcă ce se scurge într-o clipită în gâtlejurile celor doi. Ar trebui să-mi fie rușine că aproape salivam?”. 

(Născuți asasini, filmul lui Oliver Stone, câștiga Marele Premiu Special al Juriului la Bienala de la Veneția, în 1994. Patru ani mai târziu, același premiu îi revenea lui Lucian Pintilie pentru Terminus Paradis.)

TERMINUS PARADIS - Un film de Lucian Pintilie. Scenariul: Lucian Pintilie, Răsvan Popescu, Radu Aldulescu. Imaginea: Călin Ghibu. Decorurile: Călin Papură. Montajul: Claudine Bouché, Victorița Nae. Producător: Marin Karmitz. În rolurile principale: Costel Cașcaval, Dorina Chiriac, Gheorghe Visu, Victor Rebengiuc, Coca Bloos, Șerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Magda Catone, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru.  

O licărire de umanitate

Nea Mărin miliardar (1979)

A fost, pentru mulți, Nea Mărin. Pentru mine a rămas - de neșters în memorie - mai cu seamă prin rolurile sale din Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea (ambele de Alexandru Tatos) și Imposibila iubire (de Constantin Vaeni). În 1971, când i se părea că „începe să devină” și un actor de film (datorită rolurilor de mare succes din Haiducii, Dacii, Mihai Viteazu), Amza Pellea îi împărtășea Evei Sârbu ce crede despre meseria de actor: „Frumoasă. Superbă. O meserie dumnezeiască, pentru că îți permite, ca nicio alta, să ajungi la sufletul oamenilor. Trăim o viață și nu ni se întâmplă să avem nici cinci minute de comunicare atât de puternică, atât de adevărată, ca aceea pe care o prilejuiește un spectacol. Dacă am avea întotdeauna posibilitatea să comunicăm direct, prin sensibilitate, de la suflet la suflet, poate am fi mai senini. Avem atâta nevoie de asemenea comunicare... Poate așa se explică faptul că în epoca noastră violentă, în care e la modă „pumnul și pistolul” - pentru că e o modă și asta, ca mini și maxi - apariția unei licăriri de umanitate, de sensibilitate, e sesizată imediat și apreciată. Poate așa se explică intrarea liberă pe care o au melodramele la sufletul spectatorilor...”

Ilegitim - un refuz discutabil

Adrian Sitaru

Un film îți place sau nu îți place. Uneori însă, intervin nuanțele. Există acele „resturi”, acele amendamente de felul „da, dar...” care te împiedică să pui cu ușurință aceeași ștampilă (cu specificația „respins”) pe tot ceea ce nu-ți aduce satisfacție. Altfel spus, un „Nu” spus unui film de Sitaru, de exemplu, are o cu totul altă greutate decât un refuz arătat față de un film de (cine își mai aduce aminte de ei?) Virgil Calotescu, Mircea Moldovan, Mihai Constantinescu sau George Cornea. Ori față de „super-producțiile” așa-zisei epopei naționale.
Lucian Mircu mă ademenește să scriu despre Ilegitim, filmul lui Adrian Sitaru pe care l-am văzut amândoi în aceeași sală (Aula Magna, UVT), cu o seară în urmă. Pentru mine, Ilegitim (care începe cu o apăsată pledoarie pro vita într-o discuție despre avort) nu este - așa cum am crezut, un „film de autor” până la capăt. Epilogul său, cu pretenții „suprarealiste” (după mărturisirea regizorului, la Q&A), face toată diferența. Urma scapă sau pierde turma. Aici, cred, o pierde. Însă acesta nu e decât un punct de vedere. În fond, fiecare  vine cu așteptările sale, cu bagajul personal de gândire și simțire, cu lecturile sale, cu experiența sa. Pentru unii, Ilegitim e, poate, cool, „îndrăzneț”, „revoluționar”, „adevărat”, „dezinhibat”, „necesar” ș.a.m.d. 
Subiectul ales - largo sensu: o iubire imposibilă; stricto sensu: o relație incestuasă între doi gemeni, soldată cu o sarcină nedorită (deci - iar - chestiunea avortului) - se cerea condus cu o mână mult mai fermă. (Ca a lui Mungiu, în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile.) Nici primirea incestului, nici renunțarea la avort de la final nu sunt justificate dramaturgic în Ilegitim. Andrei Gorzo: „Filmul sare direct într-un epilog în care obstacolul pare să fi fost înlăturat: aflăm că fata s-a hotărît să nu facă avort și o vedem la o reuniune fericită de familie, acceptată, după toate aparențele, așa cum e, cu tot cu fratele care e și tatăl copilului ei. Cum anume s-a produs această acceptare? Filmul nu spune, nu arată, nu dramatizează acest proces. Cu alte cuvinte, își eludează angajamentul inițial de a dramatiza cu adevărat o dezbatere.” Prin urmare, nu subiectul - controversat, „incendiar”, „tabu” - face filmul lui Sitaru să fie „un dezastru”, de o „sărăcie intelectuală deplorabilă” (tot Gorzo), ci felul în care - dramaturgic - este (dez)articulată povestea. 
Pescuit sportiv (debutul în lung-metraj al lui Sitaru, după o idee de Radu Jude) cred că stă pe picioare cel mai bine din filmele sale. Nici Domestic, nici Din dragoste, cu cele mai bune intenții nu sunt de trecut cu vederea. De aceea așteptam, mărturisesc, să găsesc un „film de autor” asumat, tulburător, răvășitor. Așa cum sunt, la noi (în ultimii ani), Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră, După dealuri, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, Aferim, Un etaj mai jos. Sitaru (care este din aceeași ligă cu Mungiu, Puiu, Jude, Muntean), în Ilegitim, atât a putut. 

Frumusețea uitată a Cenușăresei

Una din lecțiile neînvățate ale modernității este chestiunea identității. Praznicul celei dintâi duminici din Postul Mare (Duminica Ortodoxiei) s-ar cuveni să fie un prilej neprețuit de cercetare, de limpezire, iar nu de grozăvire, de împăunare. Am văzut ce s-a ales de festivismul „sărbătorilor” în care, o țară întreagă, era chemată - înainte de 1989 - să proslăvească „omul nou”. Ele sunt, acum, istorie. A supraviețuit doar reflexul cu care - din rațiuni folclorice - se bifează, în calendarul ortodox, zi după zi, praznic după praznic. Teoretic, dacă ne-am lua după cifre, ar trebui să ne bucurăm. Practic, religiozitatea (fie ea și de tip ortodox) nu are cum să aducă mai multă comuniune decât înregimentarea ideologică din vremea partidului unic. Poate ar fi timpul să prăznuim biruința Ortodoxiei având conștiința că suntem înconjurați de o lume din ce în ce mai pestriță, că - în ciuda statisticilor - nu suntem nicidecum într-o țară „majoritar ortodoxă”. Că - vorba lui Moromete - „ocupațiunea mintală” a multora e în cu totul și cu totul altă parte. (La „spiritisme”, bunăoară, ca personajele interesate să vândă sau să cumpere „icoane făcătoare de minuni” din schița Secția corecțională, a lui I.L. Caragiale.) Că icoana care a ieșit biruitoare în secolul al 9-lea a ajuns acum - în cel mai fericit caz - tablou religios. Nu în bisericile heterodoxe, ci în cele mai multe biserici care-și spun ortodoxe. Că ea, icoana, este acum Cenușăreasă. (Așa cum spunea despre Ortodoxie Pr. Rafail Noica în volumul Celălalt Noica.) Poate ar trebui să ne bucurăm, pur și simplu, că am apucat acest praznic, că avem - dacă avem - unde să-l trăim. Că biserica-oază unde mergem să-l mărturisim nu arată (încă) asemenea unui „peisaj după bătălie”, cum e catedrala din Andrei Rubliov după năvala tătarilor. Ori asemenea acelui waste land pe care același Tarkovski l-a folosit ca personaj cu drepturi egale (Zona) în arcada Călăuzei sale. Poate e nevoie de o profundă reconsiderare a ceea ce - mult prea ușor, mult prea mecanic - luăm „de bună”. Poate ar trebui să înțelegem rostul și locul fiecărui cuvânt și al fiecărui gând. Apoi, al fiecărui semn (formă, culoare) din cuvântul devenit imagine în icoană. Poate că abia atunci vom începe să fim, cu adevărat, oameni.

Concertul pt. pian și orch. de Cornelia Tăutu @ Filarmonica Banatul

Seara de 18 martie 2016, la Filarmonica „Banatul”, Timișoara. Dirijorul Gheorghe Costin a ținut să spună publicului că, în sfârșit, se întâmplă ceea ce își dorea de multă vreme: să dirijeze Concertul pentru pian și orchestră al Corneliei Tăutu, scris în 1989 (la pian: Remus Manoleanu). Am recunoscut apoi câteva armonii și teme din filmele pentru care compozitoarea a scris muzica, mai ales din Moromeții și Imposibila iubire. A fost cu adevărat o seară de excepție. Din păcate nu se întâmplă prea des, „marele public” nu prea are urechi pentru gândirea muzicală a compozitorilor de azi. Muzica simfonică a vremurilor post-belice este prea puțin cântată. Și ar merita, măcar ca în seara aceasta, să prefațeze lucrările clasicilor (acum, Șostakovici și Mozart). Cornelia Tăutu a fost îndelung aplaudată la final. Am împătășit bucuria cu prietenul nostru, Boris (regizor de teatru din Serbia, care acum montează o piesă pentru Teatrul Maghiar din Timișoara), cu care am stat apoi de povești până la miezul nopții.

Cornelia Tăutu

Exercițiu de admirație

Artist - spectator - operă. Orice întâmplare ce reușește să te scoată din timp - o carte, o muzică, o piesă de teatru, un film etc. - merită să fie, pe bună dreptate, un exercițiu de admirație. Al tău, ca spectator, pentru artist, prin intermediul operei sale. De fiecare dată sunt tentat să cred că „mirajul” va dura veșnic. Uneori însă, perucile se dezlipesc, mintea se „dez-vrăjește”, se dez-amăgește. „Idolii” de altădată sunt de nerecunoscut. Poate de aceea artistul se cuvine să se agațe, cumva, de semnele veșniciei după care personajele sale tânjesc. Poate că trebuie să ducă mai departe, în viață, drumul înapoi, spre „făptura nouă”, pe care - mai mult sau mai puțin explicit - l-a așezat ca temelie în povestea sa (literară, muzicală, teatrală, cinematografică etc.). Poate că numai atunci arta sa (și, nu mai puțin, el prin arta sa) își împlinește menirea. Da, la modul ideal, așa e. Așa ar trebui să fie și în viața duhovnicească, unde sensul spovedaniei este stricarea „cuibului satanei”, adică îndumnezeirea, dezlegarea de năravul cel vechi. Iar dacă nu se întâmplă așa, dacă ne întoarcem - iar și iar - la vechiul nărav, poate ar trebui să avem înțelegere și față de artistul care, nici el, nu câștigă totdeauna „războiul nevăzut” pe care - cu mijloacele artei - îl duce. Și avem. Neînțelegerea apare atunci când artistul se ramolește, când i se pare că el, el și numai el, este cel care „creează”. Cristi Puiu (în interviul acordat Eugeniei Vodă la Profesioniștii) e onest. Până la un punct, spune el, se recunoaște în ceea ce gândește și face (scrie, regizează, joacă). De la un punct încolo, e altceva (sau altcineva?). Personajul Profesorului din Faleze de nisip dădea acestui „asociat” numele de … volant. Volantul-Realitate, fără de care - mai cu seamă atunci când se crede buricul pământului - omul își pierde simțul realității. În Călăuza este doar o voce. O auzim atunci când Scriitorul se îndreaptă - semeț și, parcă, șovăielnic - spre Zonă. Merge de unul singur, contrar avertismentului pe care i-l dăduse Călăuza, care-i spusese că „pe aici nimeni nu izbutește de unul singur”. (Implicația fiind, ca în Solaris: „omul are nevoie de om”.) Și - la fel ca în secvența de început a Oglinzii - se pornește un vânt de nicăieri. Și iată că auzim o voce stranie (privindu-l, din interiorul Zonei, pe Scriitor) care spune: „Stai! Nu mișca!” Pe de altă parte, este la fel de important ca privitorul („consumatorul”) să nu abandoneze nici el lupta, să nu coboare ștacheta. Doar așa triada artist - spectator - operă se păstrează în armonie. 

Călăuza (un film de Andrei Tarkovski, 1979)

Apropo de Duminica Iertării

Îi citesc lui Theodor din Pildele lui Solomon că viața se află în căile dreptății, iar căile celor ce țin minte răul sunt spre moarte. Apoi mă întreabă dacă - atunci când ai o memorie bună -  mai e cu putință să uiți răul. Fără să știe, a nimerit-o. Iar. Pentru că despre asta e vorba în propoziție: cum să dai delete la tot ceea ce, în memorie, îți provoacă tulburare, durere, amărăciune de tip cronic. Întrebarea sa e, involuntar, retorică. Restul sunt festivisme și angelisme. Tarkovski și Dostoievski vor fi fost nu atât „credincioși” (așa cum îi percepe o anumită parte a publicului), cât niște spirite profund chinuite de neputința de a uita și a ierta. În acest sens, pe Tarkovski, de pildă, l-a înțeles infinit mai bine femeia de serviciu din sala unde avusese loc proiecția filmului său cel mai biografic, Oglinda. Invitații (critici de film, regizori, actori etc.) au dezbătut îndelung filmul, iar femeia, nemaiputând răbda (trebuia să meargă acasă și, în plus, nici nu era plătită să facă ore peste program), le-a zis cam așa: „Hai, cărați-vă acasă că trebuie și eu să încui pe-aici. Și-apoi, ce-i așa greu de priceput despre ce e filmul ăsta?” (În sală se iscase un scandal, fiecare o ținea pe-a lui, iar părerile erau împărțite.) „Cum, tu ai înțeles?!?!” - se mirară ei. „Spune-ne și nouă, atunci!” Răspunsul ei fu cât se poate de simplu: „Filmul ăsta e despre un om care trage să moară, se gândește la răul pe care l-a făcut altora și nu știe cum să ceară iertare.” Comentariul lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!” 

Oglinda (un film de Andrei Tarkovski)

Sacra ardere de sine - Scene dintr-o căsnicie

Întotdeauna mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Ingmar Bergman, ale cărui filme aveau să fie un reper pentru regizori atât de diferiți precum Andrei Tarkovski și Woody Allen. Problematica bergmaniană pare să îl preocupe constant și pe Radu Jude (în câteva din filmele de scurt, mediu și lung-metraj care l-au consacrat: Alexandra, Dimineața, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim), încă înainte de a fi transpus, pe scena Teatrului Național Timișoara (prezentat în premieră în martie 2016), trama din Scene dintr-o căsnicie – serial TV realizat de cineastul suedez în 1973 și apoi difuzat cu la fel de mare succes în sălile de cinema. 

Ingmar Bergman

Care este, aici, această problematică? Simplificând, meandrele unui cuplu în destrămare și zadarnicele încercări ale soților – Johann (Ion Rizea), Marianne (Alina Ilea, Claudia Ieremia) – de a afla unde, când și cum au început să se mintă. Efortul e cu atât mai anevoios, cu cât însăși existența adevărului – a oricărui adevăr – este pusă sub semnul îndoielii. „Iubirea cea mare” (cum spun versurile unui cântec din anii 70) poate fi alungată, se știe, „chiar și de-o boare” atunci când „oarba ispită” o găsește „obosită, plictisită”. Nemaifiind păzită „cu săbii de-oțel și de el și de ea, la fel”, este greu pusă la încercare. Personajele - ce descoperă că suferă de „analfabetism sentimental” - se întreabă ce anume a făcut să ruginească șuruburile inimii și ale minții, astfel ca dragostea – acel ceva care se învârte de la sine, ca un fel de perpetuum mobile – să nu mai fie, ca altădată, semnul învârtirii unuia în jurul celuilalt. Asemenea lui August Strindberg,  Johann ajunge să creadă, cel dintâi, că „lumea e o latrină”, că nu există „dragoste eternă”, că „dragostea omenească nu înseamnă decât egoism”. Devine o persoană extrem de dificilă, foarte asemenea lui Bergman însuși, așa cum îl aflăm în autoportretul său din volumul autobiografic, Lanterna magică: „Dacă mă simţeam atacat, muşcam la rândul meu ca un câine rănit. Nu aveam încredere în nimeni, nu iubeam pe nimeni, nu simţeam lipsa nimănui. Eram subjugat de o sexualitate care mă împingea spre o permanentă infidelitate şi acţiuni forţate, mereu chinuit de dorinţă, teamă, angoasă şi conştiinţă încărcată”. Mediul excesiv de legalist şi de rigorist în care se formează îl determină să creadă că, dacă ar exista (și cine poate dovedi că există?), Dumnezeu ar fi cu siguranţă un dumnezeu oribil, meschin, neîndurător şi părtinitor.

Ion Rizea, Claudia Ieremia

Decorul montării de la TNT (Iuliana Vîslan) se rezumă la un dormitor care – prin felul în care este luminat – pare mai degrabă o uriașă colivie. Este împovărătoare existența înăuntrul ei, dar evadarea nu aduce mult dorita libertate nici soțului care se „dezleagă” de mult prea scurtul lanț matrimonial, nici soției abandonate. Fiecare – înainte și după mult amânata despărțire prin lege – complică viața celuilalt cu noi și infinite necunoscute. Și poate că eroarea lor constă în inabilitatea de a înțelege că dragostea nu este „ceva”, ci – în chip tainic, revelat – „cineva”. Că El, desăvârșirea tuturor, „dragoste este”. Că dragostea aceea „în Hristos și în Biserică” nu poate fi altfel decât așa cum aflăm de la Apostolul neamurilor, Pavel, citat cu destulă circumspecție de Marianne: „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, nu cade niciodată”. 

Alina Ilea

„Personajele filmelor mele – spunea Bergman - sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei material.” Iar acest sens – dincolo de zgomotul și furia fiecărei noi colivii în care se închid personajele sale – poate că îl aflăm, așa cum speră să-l găsească Marianne, chiar în metanoia (schimbarea, înnoirea minții), în drumul înapoi spre punctul zero al destrămării. 

Zbaterea celor două personaje din Scene dintr-o căsnicie este inutilă și chinuitoare. Nici recursul la credință al Mariannei nu face posibilă minunea (făptura cea nouă, nădejdea) pentru că sfârșește prin a fi doar un idol născut din frică și numit Dumnezeu. „Vreau să tânjesc după ceva!” – spune, istovit fără nicio nădejde, Johann, cel convins că până și credinţa e ca o tortură, asemenea iubirii pentru cineva care stă mereu în întuneric şi nu se arată niciodată, oricât de tare l-ai chema. (La terminarea filmărilor, Bergman este de fiecare dată copleșit de un „nesfârșit dor de toți și de toate”.) În ultima scenă, Johann și Marianne se întind în patul matrimonial care, de astă dată, aduce mai degrabă a coșciug. Iar versurile lui Ioan Alexandru pot sta drept coda acestui spectacol: 

Cât e de greu și-anevoios

Drumul din mine înspre tine

Când pe altarul rece dintre noi

Nu-i sacra ardere de sine!

Radu Jude

Studiul de la tinerețe

Îi citesc lui Theodor un proverb: „Cel ce nu învață la tinerețe, va plânge la bătrânețe.” Mă întreabă dacă eu voi plânge la bătrânețe. El însă învață și caută să deprindă studiul la pian. Recent a participat la două concursuri și s-a întors cu premii. La Concursul Livemuseart (Arad, 27 februarie, 2016) a primit Premiul Întâi (a cântat un „Studiul # 1 în do major” de Czerny și „Studiul în do major” de Kuhlau). La Concursul „Prietenii Muzicii” (Timișoara, 5 martie, 2016) a primit Diploma de Excelență și Premiul Special pentru interpretarea unei piese românești (a cântat „Ardeleana #1. Ca în Banat” de Tiberiu Brediceanu. Mulțumin, Aida!

Ave, Cohen!

Dincolo de jocuri de culise, de regula jocului în „uzina de vise” (și coșmaruri), de aluzii și replici deștepte, de ironie și haz bine temperat, mai există în Hail, Caesar! și o dezbatere pe tema „corectitudinii teologice” în chestiunea reprezentării pe ecran a Dumnezeului-Om. Cei trei teologi (ortodox, romano-catolic și protestant) convocați de producătorul unui film „despre viața lui Hristos” par să fie interesați mai degrabă de „verosimilitatea” unor scene de acțiune decât de orto-doxie (dreapta slăvire), în vreme ce rabinul nu are nicio opinie. Și încă ceva: deasa spovedanie (a producătorului), oricât ar părea de ridiculizată în cele trei secvențe de confesional, spune ceva despre nevoia omului recent de a căuta adevăr și îndreptare în afara sa, de a se mărturisi, de a se cerceta. În rest, supervedeta (aluzie la Robert Taylor, Charlton Heston și Kirk Douglas) nu-și mai amintește tocmai cuvântul-cheie („credința”), la capătul unei apologii pe care este constrâns să o joace. Astfel, că, după ce turuie replici despre fascinația pe care Fiul lui Dumnezeu - vestind tuturor „un nou adevăr”, „o nouă bucurie” - scapă printre dinți (în pauza dintre două scene) un „son of the bitch” din toată inima. Oricum, dintotdeauna a fost mai ușor de înțeles (și de învățat) ce anume i se cuvine Cezarului (oricare ar fi chipul său). Mai greu de înțeles e cum anume să gospodărim/cultivăm/sporim și ce anume se cuvine să-I dăm Celui a cărui împărăție nu e din lumea aceasta...