In-sight

Andrei Rubliov (1967) - un film de Andrei Tarkovski

Mărturia unul soldat sovietic cercetaș întors de pe frontul din Afganistan (Svetlana Aleksievici, Soldații de zinc): „Voiam să fiu un om bun, dar la război așa ceva nu se poate. M-am întors acasă. Sunt orb, un glonț mi-a smuls retina de pe amândoi ochii. Mi-a intrat în tâmpla stângă și mi-a ieșit prin dreapta. Deosebesc doar întunericul și umbrele. Nu mi-a reușit să fiu om bun. Adesea îmi vine să sar la gâtul cuiva. Îi știu eu ... pe cei la gâtul cărora ar fi trebuit să sar ... pe cei ... care nu vor să ne dea nouă, invalizilor, apartamente: „Nu eu v-am trimis acolo...” Pe ei îi doare în cot de noi... Noi muream acolo, iar ei vedeau războiul la televizor. Pentru ei a fost un spectacol. Un spectacol! Își provocau senzații tari.

M-am învățat să trăiesc fără ochi... Merg singur prin oraș – singur în metrou, singur pe trecerile de pietoni. Singur gătesc, nevastă-mea se minunează: fac mâncare mai bună ca a ei. Nu mi-am văzut niciodată femeia, nu știu cum arată. Ce culoare are la păr, cum îi sunt nasul, buzele... Simt cu mâinile, cu corpul... Corpul meu vede. Știu ce fel de băiat am... L-am înfășat când era mic, l-am șters. Acum îl duc pe umeri. Uneori mi se pare că nu e nevoie de ochi. Atunci când se întâmplă ceva foarte important, când vă e foarte bine, închideți ochii, nu? Ochii sunt necesari pictorului, pentru că asta e meseria lui. Eu percep lumea... O simt... Pentru mine cuvântul înseamnă mai mult decât pentru dumneavoastră, cei care vedeți. Cuvântul și linia. Sunetele. Pentru mulți sunt un om care și-a trăit deja traiul: vezi Doamne, mi-am încheiat stagiul. Dar nu, pentru mine, lucrurile cele mai importante abia mă așteaptă. Știu asta. Nu trebuie să acorzi corpului o importanță mai mare decât bicicleta, de pildă, iar eu am fost ciclist, am participat la curse. Corpul este un instrument, un strung la care lucrăm, atât. Eu pot să fiu fericit și fără vedere... Mi-am dat seama de asta... Câți dintre văzători nu sunt de fapt orbi!... Dacă aș fi avut ochi aș fi fost mai orb ca acum. Aș vrea să mă curăț de toate. De toată mizeria aceasta pe care au turnat-o în noi, de amintiri... Nici nu știți ce groaznic e noaptea! Totul năvălește din nou... Sar iarăși cu cuțitul la gâtul omului... Calculez repede unde să-l înfig... Omul e moale, țin minte că trupul i-e moale... Noaptea mi-e groază pentru că văd... În vis nu sunt orb...”

Fresh Start

Îi citesc lui Theodor epilogul din Crimă și pedeapsă (varianta în engleză, prescurtată), în care aflăm că Sonia n-a spus Duniei și lui Razumihin că a mituit conducerea închisorii din Siberia unde fusese trimis Raskolnikov ca să-i ușureze corvoada zilnică (primise opt ani de muncă silnică) și să-i asigure o hrană mai sănătoasă. Theodor: „Adică să lucreze cu jumătate de normă?” ... Îi citesc apoi ultimile pagini din traducerea în română, integrală. Revin asupra lor după 30 de ani. Nălucirile lui Raskolnikov din vremea cât zăcu la spital – acum că mă aflu în miezul lecturilor tulburătoare din Svetlana Aleksievici (Vremuri second-hand, Soldați de zinc) – mi se par mai actuale ca oricând: „I se năzărise că lumea întreagă era condamnată să fie lovită de o molimă îngrozitoare, cum nu se mai văzuse și nu se mai auzise, venită în Europa din străfundurile Asiei. Trebuiau să piară cu toții, cu excepția câtorva aleși, foarte puțini. Apăruseră niște trichine noi, niște ființe microscopice care pătrundeau în corpurile oamenilor. Dar ființele acestea erau niște spirite înzestrate cu inteligență și voință. Oamenii în al căror corp intrau deveneau pe loc posedați și nebuni. Dar niciodată, niciodată nu s-au considerat oamenii atât de inteligenți și de siguri că stăpânesc adevărul, cum se considerau cei atinși de boală. Niciodată nu s-au considerat mai siguri de sentințele lor, de concluziile lor științifice, de convingerile lor morale și de credințele lor. Așezări întregi, orașe întregi și popoare întregi se molipseau și înnebuneau. Erau cu toții agitați și nu se mai înțelegea nimeni cu nimeni, fiecare se credea singurul deținător al adevărului, nu suporta să-i vadă pe alții, se bătea cu pumnul în piept, plângea și își frângea mâinile. Nu știau pe cine și cum să pedepsească, nu puteau să aprecieze ce e bine și ce e rău. Nu știau pe cine să învinuiască și cui să îi dea dreptate. Oamenii se omorau unii pe alții, cuprinși de o furie fără noimă. Se strângeau laolaltă în armate, dar de cum porneau în campanie, armatele începeau deodată să se destrame, rândurile se rupeau, oștenii se aruncau unii asupra altora, se împungeau și se tăiau, se sfârtecau și se mâncau unii pe alții. În orașe răsuna tot timpul alarma: erau chemați toți, dar cine și pentru ce cheamă nu știa nimeni și erau cu toții alarmați. Lăsau baltă meșteșugurile cele mai obișnuite, fiindcă fiecare avea de propus, de îndreptat, și nu puteau ajunge la o părere comună; nu se mai lucra pământul. Pe ici-colo oamenii se strângeau în cete, se înțelegeau într-o privință sau alta, se jurau să nu se despartă, dar în aceeași clipă începeau să facă cu totul altceva decât propuseseră chiar ei, să se învinuiască unul pe altul, să se încaiere și să se omoare. Izbucniră incendii, începu foametea. Pierea totul, oameni și lucruri. Molima creștea și se întindea tot mai mult. Din întreaga lume nu s-au putut salva decât câțiva oameni, aceștia erau aleșii, oameni curați, meniți să fie începutul unei noi omeniri și al unei noi vieți, să înnoiască și să curețe pământul, dar nimeni nu i-a văzut pe acești oameni, nicăieri, nimeni nu le-a auzit glasul și cuvântul.” Și ce frumos știe Sonia să recunoască în neașteptatul gest al lui Raskolnikov (atunci când „cu o putere nevăzută” s-a aruncat la picioarele ei, plângând și îmbrățișându-i genunchii) clipa care – în sfârșit – sosise. Astfel, după ce „se sperie grozav și fața îi păli ca de moarte”, ea „înțelese tot”. Ce sublim de aproape este la Dostoievski iadul de nădejde și – deopotrivă de nemăsurate – dragostea de nebunie. În poveștile dostoievskiene, în care „viața înlocuiește judecata”, este chiar posibil să-ți ții mintea în iad și să nu deznădăjduiești. 

Solaris - un film de Andrei Tarkovski