luni, 3 aprilie 2017

Perpetuum mobile



Solaris (un film de Andrei Tarkovski, 1972)

Pentru Kris, chestiunea lui Dumnezeu nu ține de speculație. Este, mai degrabă, o reamintire. O întoarcere la o anume predispoziție sufletească, la o stare a omului care, după ce – printr-o epifanie – descoperă că rușinea salvează neamul omenesc, nu mai poate să reziste binelui, compasiunii. Dar – și aici este pomenit Tolstoi – nu poți să ai compasiune și să iubești toată omenirea, atunci când ești pe Pământ. Din spațiu, da, îți vine mult mai ușor să-i iubești pe toți. Mărturia lui Kris despre sentimentul rușinii care „salvează omenirea” este făcută într-un fel de stare delirantă. Hari și Snaut îl ajută să se deplaseze până în camera lui și, undeva la capătul culoarului din stația orbitală „Solaris”, se află o lumină puternică (asemenea unui far) care, pentru câteva clipe ne intră în ochi și nouă, spectatorilor. Scena trimite la mărturia lui Nicolae Steinhardt (din Jurnalul fericirii) despre „visul miraculos” din închisoare: văzuse o „Lumină uriașă – albă și strălucitoare” care îl „înconjura din toate părțile”. Simțise, în acea „vedenie”, că e „scăldat în Lumina orbitoare” și era încredințat că „va dura veșnic”, că e „un perpetuum mobile”: „Eu sunt, îmi vorbește Lumina, dar nu prin cuvinte, ci prin transmiterea gândului. Eu sunt! Și – prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. ... De atunci îmi e nespus de rușine. De prostii, de răutăți, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Rușine.”

duminică, 2 aprilie 2017

La operă, la operă, ce mai capodoperă!...


Carmen (Opera Timișoara, stagiunea 2016-2017)
Cu vreo zece zile în urmă am fost la Filarmonică pentru Suita Carmen de Bizet / Scedrin, pe care am descoperit-o în timpul liceului. De data asta avea la percuție și marimba. A fost la fel de dinamic-spectaculoasă. Apoi am văzut că opera lui Bizet (fără orchestrația ritmată a lui Scedrin) va avea premiera la Opera Timișoara în regia modernă a lui Silviu Purcărete, scenografia lui Dragoș Buhagiar și conducerea muzicală a lui David Crescenzi (Italia). N-am stat pe gânduri, am luat patru bilete și am așteptat seara premierei. A fost și pentru Ioan o premieră întâlnirea cu sala Operei. În pauză ne-am întâlnit cu Robert Șerban. Era la o masă cu compozitorul Remus Georgescu și le-a smuls o sticlă de apă plată. Robert nu s-a supărat și i-a desfăcut-o. Îi sunt dator o apă. Iar Ioan va trebui să învețe să ceară voie și să mulțumească...
Montarea lui Purcărete a fost la fel de surprinzătoare ca și Danaidele, Orestia, Fedra, Cumnata lui Pantagruel, Gianni Schicchi sau Faust. (Nu vreau să-mi amintesc de Undeva la Palilula pe care ar trebui să-l revăz cândva.) Niciun moment de plictiseală. Carmen și Don Jose bătrâni, ca niște fantome, se plimbă prin scenele în care apar Carmen și Don Jose și Escamillo tineri. Punerea în scenă e proaspătă. Elemente decupate din musical-urile tragice ale lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz), din videoclipuri pop cu Genesis, din Vremea țiganilor de Kusturica și încă altele aduc la zi povestea. Escamillo poartă blugi, iar taverna are frigider modern cu doze de bere în el. Interpreții (Bogdan Zahariea, George Proca, Gabriella Varvari, Narcisa Brumar) susțin partituri solicitante și ca voce și ca mișcare scenică. Povestea lui Merrime mi-a amintit de concursul din textul deuterocanonic veterotestamentar Ezra. Acolo, participanților li se cerea să numească cel mai puternic lucru din lume. Unul spune că e împăratul, altul că e vinul, altul că e femeia (pentru care mulți își pierd capul, își nesocotesc părinții și chiar își pun viața în primejdie). Al patrulea (care și câștigă) spune că cel mai puternic dintre toți este adevărul.
La ieșire, lângă cofetăria Symphonia, ne-am întâlnit cu Vasile Șirli și soția lui, Adriana. Chiar mă gândisem la el, știind că are o colaborare strânsă cu Silviu Purcărete. L-am mai întâlnit o singură dată, la Casa George Enescu, în ziua când Adrian Enescu urma să fie incinerat. Și de data aceasta știa (de pe facebook și you tube) despre activitatea de pianist în devenire a lui Theodor și i-a urat sporire bună în continuare. Iar Theodor îi știe, la rândul său, muzicile încredințate Grupului „Song”, Mirabelei Dauer, Didei Drăgan, Angelei Similea și lui Tiberiu Ladner.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Plăcere și vinovăție - Bietul Ioanide



Am revăzut Bietul Ioanide pe 31 martie, când Adrian Enescu, cel care l-a făurit – muzical – pe Ioanide, ar fi împlinit 69 de ani. Filmul lui Dan Pița rămâne – pentru mine – o „plăcere vinovată”. De ce plăcere? Pentru că am obosit numărând actorii unu și unu filmați de Florin Mihăilescu – director de imagine care a debutat cu Pița (în Filip cel bun), apoi – mereu surprinztător – a continuat cu Mircea Daneliuc (Cursa, Ediție specială, Iacob), Alexandru Tatos (Mere roșii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Secvențe, Fructe de pădure), Stere Gulea (Ochi de urs). 
Exceptând interpetul rolului titular (neprofesionistul Ion Pacea, de profesie pictor) și personajul tezist construit de Ștefan Iordache, ceilalți sunt înrămați cu brio în această „frescă socială”: Constantin Codrescu, Marga Barbu, Olga Tudorache, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuță, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Carmen Galin, Mihai Pălădescu, Tănase Cazimir, Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Eniko Szilaghi, Petre Gheorghiu, Anda Căugăreanu, Dan Nasta, Dinu Ianculescu, Ion Besoiu, Mircea Constantinescu, Jean Lorin Florescu, Ovidiu Schumacher, Vasile Nițulescu, Dorel Vișan și încă alții. Decorurile lui Virgil Moise și costumele Svetlanei Șchiopu conferă și ele un farmec discret aristocrației interbelice. 

În partea a doua, de după instaurarea anarhiei de către comuniști (cum avea să prevadă, clarvăzător, personajul lui Ion Besoiu – un ofițer înregimentat politicii legionare căruia nu-i pasă cine-i plătește solda, câtă vreme e menținută ordinea în țară), aristocrația e surprinsă exclusiv într-o notă caricaturală. Pierzându-și proprietățile, trăiește de azi pe mâine și așteaptă venirea americanilor și vinde, ce nu le-a fost confiscat de comuniști, la talcioc. Acolo, un personaj la limita nebuniei, protestează în fața unui milițian, dezbrăcându-se de hainele de pe el și, când este săltat de forțele de ordine, spune: „Lăsați-mă, sunt o personalitate! Știi tu ce-i aia o personalitate? Țâncule! Habar n-ai! Porți șapca aia de pomană pe cap! Am fost cineva! Eu nu sunt hoț! Tot ce vând aparține familiei mele! Gogomanilor! Așa vă purtați cu un om? Să vă fie rușine! Luați acum tot de pe mine! Sunteți mulțumiți?” 
Poate că de la această criză a personalității sub comunism s-ar fi putut reconstrui drama trăită de aristocrații (ori, pur și simplu, oamenii cât de cât înstăriți) deposedeați de averi prin naționalizare și abuz de putere, după 1948. Așa, replicile cu pricina rămân o sugestie mult prea puțin valorificată. Pentru că ceea ce „iese în față” e cu totul altceva: atitudinea binevoitoare „față de om” a comunistului protejat de „apoliticul” Ioanide în „ilegalitate”, ajuns acum la putere; pretenția comuniștilor de a-i folosi pe „cei mai buni dintre cei mai buni” la „facerea lumii” și plămădirea „omului nou”. De aici și sentimentul, mărturisit, de vinovăție față de Bietul Ioanide. Contrar viziunii lui Călinescu și a scenaristului Eugen Barbu, în anii „obsedantului deceniu” (și chiar după aceea), cei mai buni dintre cei mai buni au îndurat frig și foame și suferință în pușcării, atunci când n-au sfârșit-o într-o groapă comună. 
Sigur, un film românesc din perioada comunistă îl vezi, îl înțelegi și îl primești sau nu în funcție de un complex de factori, de – cum se spune – gust, de propriile sensibilități. Iată, Bietul Ioanide, fie îl descalifici din start pentru „teatralism” și „idealizări”, fie îi recunoști neîmplinirile dar și demersul – până la un punct nu lipsit de interes și nici de anvergură – de a contura o lume insuficient sau nesemnificativ reprezentată cinematografic până la sfârșitul anilor 70: lumea aristocrației, a intelectualității interbelice, legionarii ș.a.m.d. După ce a depășit momentul Ioanide, Dan Pița avea să se mai joace puțin de-a Ardelenii (filmează episodul al treilea, Pruncul, petrolul și ardelenii, în 1980) și va regiza un cvadruplu îndreptar pentru viață, o adevărată scară spre desăvârșire: Concurs (1982), Faleze de nisip (1983), Dreptate în lanțuri (1984), Pas în doi (1985). 

joi, 30 martie 2017

Dialog cu infinitul - de la Enescu la Steinhardt

Să ajungi la muzica lui Adrian Enescu (născut pe 31 martie 1948) precum este e nevoie de … nebunie. În cazul meu, momentul „convertirii” a fost descoperirea filmului Concurs de Dan Pița. Nu în sala de cinema, unde rula în 1982-1983, ci la televiziunea iugoslavă, pe la mijlocul anilor 80. N-am dorit să-l văd la premieră pentru că citisem niște cronici din care am dedus că e prea „filosofic”. Între timp a fost programat la serile FEST-ului belgrădean, unde - vreme de câteva săptămâni - se difuzau, marți seara, filme mai vechi sau mai noi care fuseseră incluse în Festivalul Festivalurilor (necompetitiv) din capitala fostei Iugoslavii. Abia atunci am descoperit muzica lui Adrian Enescu. Dintr-odată mi-am amintit fragmente din temele muzicale din Tănase Scatiu, Ardelenii, Bietul Ioanide, Semnul șarpelui, Șapte zile, Întoarcerea lui Magelan, Doctorul Poenaru, Septembrie. Îmi plăcuseră, dar nu într-atât încât să fac o fixație din compozitorul lor. Ei bine, Concurs a declanșat ceva ireversibil. Au urmat: Faleze de nisip; Sfârșitul nopții; Să mori rănit din dragoste de viață; Dreptate în lanțuri; Adela; Ringul; Pas în doi; Noi, cei din linia întâi; Rezervă la start; Mircea; Flori de gheață; Hanul dintre dealuri; Unde la soare e frig și încă altele. 
Adrian Enescu
E greu să înțelegi mania cu care i-am urmărit și îndrăgit muzicile acum, când ai la dispoziție toate filmele și muzicile Pământului printr-un simplu click. În acei ani însă, orchestrațiile și melodicitatea și ritmul muzicilor lui Adrian Enescu erau - pentru cei care le-au căutat, primit, iubit - un pașaport nu doar pentru Europa, ci pentru întregul univers. Nu era o simplă muzică - era o „muzică a cosmosului”, așa cum îți păreau poemele cu sonorități electronice ale lui Vangelis, Tomita sau Jean Michel Jarre. Tot un insolit dialog cu infinitul - dacă aveai răbdare să te strecori  prin risipa de „șlagăre” insipide difuzate de Radio România sau de Televiziunea Română - erau și compozițiile sale pop din anii 80 (piese cântate de Aura Urziceanu, Grupul Stereo, Sorina Moldvai, Loredana Groza, Silvia Dumitrescu, Gabriel Cotabiță, Angela Similea). 
Concurs (un film de Dan Pița, 1982)
Am pătruns, încetul cu încetul, pe continentul muzicilor adrianenesciene ca într-un joc cu mărgele de sticlă. De la muzici de film la pop (pe versuri de Victor Brătulescu, Corina Brăneanu, Dan Verona, Eugen Rotaru, Lucian Avramescu, Angel Grigoriu, Dan V Dumitriu), de la pop la jazz, de la jazz la muzică de teatru, de la muzică de teatru la muzică electronică, de la muzică electronică la muzică simfonică de concert. Sigur, timpul - până acum - i-a păstrat și editat mai cu seamă hit-uri. În martie 2017 i-au fost editate primele discuri postume: albumul world music MyBach și albumul pop Cred în tine (voce Silvia Dumitrescu). În librării se mai găsesc și Bird in Space (jazz), Funky Synthesizer 2.0 (electronic) și Invisible Movies (soundtracks). Eu însă nu încetez să mă minunez (de 30 de ani) de primul său LP, poemul pop simfonic Basorelief. Acolo, în cel mai puțin popular proiect al său de anvergură, combinația dintre cuvânt, muzică și voce amintește - mai pregnant decât orice altceva - de gravitatea și solemnitatea unei misse. I-am deslușit sensurile gândurilor sale muzicale (inspirate din Matthäus-Passion de J S Bach), devenite clopote și îngemănate cu gândurile poetului Ioan Alexandru, abia după ce aveam să încep să descopăr sonoritățile, geografia și cumințenia spațiului liturgic. 
Pe 23 august 2016, când trupul neînsuflețit al lui Adrian Enescu nu era încă prefăcut în cenușă, un D.J. numit Destin a vrut ca exact în clipa în care sicriul a fost scos din holul Muzeului „George Enescu” playlist-ul cu muzicile sale (CD-ul Invisible Movies) să ajungă la track-ul „Kyrie Eleison” (genericul final din Hotel de lux). Câteva minute după aceea, când limuzina funerară demara spre crematoriu, următorul (și ultimul) track - o bossanova din filmul Septembrie (voce: Ileana Popovici, versuri: Romulus Vulpescu) - se auzea cu un glas ca din cer:
„vine-o vârstă, vine-o veste
vine-o vreme, vine-o vamă
vine-o voce, vine, cheamă 
cheamă ziua, cheamă ora
cheamă clipa tuturora,
cheamă, pleacă, vine, este
 vine ziua să coboare discul meu solar
vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar
 vine ora care doare scrisă-n calendar
vine ora ca odoare să vă las în dar
 vine vremea la izvoare să ne-ntoarcem iar
vine vremea să dăm floare, poate fructe chiar
vine-o vârstă, vine-o veste
vine-o vreme, vine-o vamă
vine-o voce, vine, cheamă 
cheamă ziua, cheamă ora
cheamă clipa tuturora
cheamă, vine, pleacă, este”
Nicolae Steinhardt
Am descoperit muzica lui Adrian Enescu din anii 70-80 în adolescență, ca pe o „devenire întru ființă”. Mi se părea un „volant”, un „îndrumar” - nu spre ringul de dans, ci spre întâlnirea de taină cu sinele, cu infinitul sufletului omenesc. M-a ajutat mult să înțeleg întrebările și căutările din filmele lui Dan Pița și Mircea Veroiu din acei ani și a netezit trecerea spre universul lui Nicolae Steinhardt (plecat la cele veșnice pe 30 martie 1989), așa cum l-am aflat în volumele sale (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Monologul polifonic, Prin alții spre sine, Monahul Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Dumnezeu în care spui că nu crezi ș.a.). La scriitorul monah aveam să găsesc, pe la mijlocul anilor 90, aceeași deschidere spre infinitul spiritului omenesc din întreaga cultura omenirii. Inclusiv din cultura pop-rock. Scandalizând convingerile conservatoare ale multor prieteni și neprieteni, Steinhardt a scris - de exemplu - extrem de laudativ despre opera pop-rock Jesus Christ Superstar. Și l-a elogiat pe Dan Pița pentru Concurs într-o cronică („Fiul echipei”) apărută pe la mijlocul anilor 80 într-un volum (Critică la persoana întâi). 


Ceea ce îmi pare că a reprezentat Adrian Enescu în muzică avea să fie Nicolae Steinhardt în duhovnicie: o neobosită căutare de armonie, frumos și adevăr. Amândoi au dorit să cuprindă cu mintea și cu inima cele mai contradictorii (Steinhardt le numea paradoxale) forme de manifestare artistică (poetică) și, respectiv, religioasă. Pe amândoi i-a preocupat să lase în urmă o inscripție vie, un basorelief al trecerii lor prin această lume. Care lume nu poate fi atât de rea, de vreme ce aici - și nu în altă parte - S-a întrupat Cel ce este fără început și fără de sfârșit. Și unul și celălalt ne cheamă să descoperim frumosul și poezia acolo unde prejudecățile nu ne lasă să zăbovim prea mult. Adrian Enescu ne invită să ne reconsiderăm părerea despre genurile muzicale „ușoare”, despre muzica pentru film sau pentru synthesizer, despre posibilitățile limbajului muzical. Nicolae Steinhardt ne atrage atenția că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. În fine, și unul și celălalt așteaptă încă să fie descoperiți în toată complexitatea gândului lor.