sâmbătă, 6 mai 2017

Românii verzi by Caragiale


Ion Luca Caragiale
Cred în continuare că Lucian Pintilie este „reîncarnarea” lui I.L. Caragiale. Nenea Iancu, dacă s-a reîntrupat, atunci îl găsim în persoana cineastului nepereche, Lucian Pintilie. Nepereche pentru niciun alt cineast român nu s-a menținut în formă atâția ani, de la cel dintâi, până la cel din urmă opus. 
Găsesc, în schița Românii verzi a lui Nenea Iancu (pe care o poți primi doar folosindu-te de simțul umorului și al ridicolului - dacă le ai activate) observații și metehne pe care le-am aflat în toate filmele lui Pintilie, fără excepție - de la Duminică la ora 6 la Niki Ardelean, colonel în rezervă. Iată câteva „principii sănătoase de interes național” la care, în schița lui I.L.C., se referă promotorul acestei nou-înființate societăți române:

„A iubi neamul românesc e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri. 
Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii săi sunt numai și numai calitățile altor neamuri.
A iubi neamul saău e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri.

Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii lui sunt numai și numai calitățile altor neamuri.

De aceea, un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile.

Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia.

De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului național celui mai extrem.

Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, crește la sânul lor niste monștri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au vazut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverșunare.

Să ferească Dumnezeul străbunilor nosștri pe orice român sau orice româncă să dea naștere la așa specimene teratologice!

Acestea sunt principiile cari ne-au călăuzit când am pus bazele noii noastre societăți.

Noua noastra societate este chemată să deștepte spiritul public național, solidarizând pe toți românii; de aceea sperăm, nu! nu sperăm, suntem siguri că toți românii – și când zicem toți românii înțelegem nu pe toți levantinii, cari se dau drept români, ci pe românii adevărați – se vor grăbi să se-nscrie împreună cu familiile lor în rândurile noastre."

După această esențială expunere de motive, ne grăbim a da aci, în strâmtul spațiu de care dispunem, câteva extracte din

STATUTELE SOCIETĂȚII „ROMÂNII VERZI”

(...)
Art. 2. Oricine poate face parte din această societate, fără deosebire de sex, de etate sau de culoare politică, dacă este român sau româncă verde.

Art. 3. Emblema societății va fi un român verde zdrobind falnic sub călcâiul său șarpele străinismului, care scrâșnește și țipă.

Cap. II
Despre datoriile membrilor societății în genere

Art. 4. Membrii de orice sex și etate ai societății „Românii Verzi” sunt datori să urască tot ce e străin și tot ce e de la străin, tot ce nu e român verde sau tot ce nu e de la român verde.

Urmează apoi mai multe articole unde se enumeră cu de-amănuntul tot ce nu este verde românesc și care trebuie sistematic respins de orice membru al societății, ca, de exemplu, sentimente neromânești, arta neromânească, idei și spirit neromânești.

Apoi:

Art. 9. Se exceptează de la această regulă capitalurile neromânești.

Statutele prevăd înființarea unui organ de publicitate al societății, cu titlul de Românul Verde, pus sub direcțiunea unui comitet de patruzeci membri, iar comitetul sub președinția eminentului meu amic, M. Ch. Rostogan.

În acest comitet nu vor putea figura, mai mult de jumatate, membrii nevârstnici.

Ziarul Românul Verde va fi redactat de toți membrii societății: fiecare membru, indiferent de vârstă sau sex, va fi dator a colabora măcar o dată la lună cu un articol de fond.

Se-nțelege de la sine ce idei e chemat să propage Românul Verde.

Mai departe, statutele arată că îndată ce societatea „Românii Verzi” va numara o sută de membri, se va declara constituită și va proceda la alegerea comitetului.

Cap. III
Despre datoriile membrilor minori ai societății

Art. 30. Membrii minori ai societății, indiferent de etate și de sex, sunt datori a fi cât se poate mai curați.

Art. 31. Ei sunt datori a asculta pe părinții lor de ambe sexe, de preferință pe acei care sunt membri activi ai societății.

Art. 32. Acei care urmeaza la școală nu pot, sub nici un cuvânt, să se joace cu conșcolari străini; ei trebuie să se joace numai cu conșcolari români verzi, de preferință cu membrii activi ai societății.

Art. 33. Membrii minori ai societății sunt obligati a obține note bune numai la profesorii români verzi, de preferință la acei cari sunt membri activi în societate.

Cap. IV
Despre datoriile membrilor de sex feminin

Art. 40. Membrele societății sunt datoare să fie virtuoase ca niște matroane române.

Art. 41. Membrele societății sunt datoare să devie bune mame române.

Art. 42. Ele sunt datoare a naște copii sănătoși după preceptul străbun: mens sana in corpore sano.

Art. 43. Membrele societății care sunt înca june domnișoare sunt datoare să se mărite numai cu români verzi, de preferință dintre membrii activi ai societății.

Art. 44. La cazul când o jună domnișoara s-ar mărita cu un român verde, care însă nu face parte din societate, este datoare a-l înscrie imediat printre membrii activi.

Art. 45. Îndata ce o membră devine mamă, ea este datoare să-și înscrie imediat copilul în societatea „Românilor Verzi”.

Art. 46. Membrele societății sunt datoare a-și boteza copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc.

Art. 47. Membrele mame sunt datoare să dea copiilor lor o educațiune maternă în limba maternă. Sub nici un cuvânt apoi, nu-i slobod să încredințeze educațiunea copiilor la alte guvernante decât românce verzi.

Art. 48. Ele sunt datoare a da singure să sugă copiilor, alăptându-i în același timp cu sentimente și idei de român verde, conform statutelor de față.

Art. 49. În cazul când un membru nu ar avea lapte, sau, întâmplător, nu i-ar fi sfârcul mamelelor perforat, sau s-ar gâdila prea tare, sub nici un cuvânt nu va putea lua o doică străină, care ar da copilului să suga lapte străin, alăptându-l în același timp cu sentimente și idei străine; ci va fi datoare să ia o doica româncă verde, de preferință o membra activă a societății.

În capitolul despre membrii de sex masculin ai societății, statutele impun aceleași obligațiuni și taților ca și mamelor, afară, se-nțelege, de obligațiunile privitoare la alăptare.

Se întelege că orice abatere de la îndatoririle statutelor atrage dupa sine: întaia oară un avertisment, a doua oară o amendă și a treia oara excluderea, în ședință plenară, a membrului vinovat din societatea „Românilor Verzi” și declararea lui ca străin de neam.

Abaterea de la îndatoririle privitoare la alăptare atrage după sine de la întâia oară pedeapsa excluderii.”

(Schița a apărut în Moftul român, în 1901, în același an când Caragiale își publica nuvela erotico-fantastică La hanul lui Mânjoală)

Cred în continuare că Lucian Pintilie este „reîncarnarea” lui I.L. Caragiale. Nenea Iancu, dacă s-a reîntrupat, atunci îl găsim în persoana cineastului nepereche, Lucian Pintilie. Nepereche pentru niciun alt cineast român nu s-a menținut în formă atâția ani, de la cel dintâi, până la cel din urmă opus. 
Găsesc, în schița Românii verzi a lui Nenea Iancu observații și metehne pe care le-am aflat în toate filmele lui Pintilie, fără excepție - de la Duminică la ora 6 la Niki Ardelean, colonel în rezervă. Iată câteva „principii sănătoase de interes național” pe care le promovează promotorul acestei nou-înființate societăți române. Aș trimite schița lui Caragiale spre lectură unor români verzi, dacă aș fi încredințat că au, îndeajuns de dezvoltat, simțul umorului și simțul ridicolului.  Așa, mă mulțumesc să las textul cui va vrea să citească și să priceapă:
„A iubi neamul românesc e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri. 
Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii săi sunt numai și numai calitățile altor neamuri.
A iubi neamul saău e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri.

Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii lui sunt numai și numai calitățile altor neamuri.

De aceea, un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile.

Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia.

De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului național celui mai extrem.

Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, crește la sânul lor niste monștri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au vazut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverșunare.

Să ferească Dumnezeul străbunilor nosștri pe orice român sau orice româncă să dea naștere la așa specimene teratologice!

Acestea sunt principiile cari ne-au călăuzit când am pus bazele noii noastre societăți.

Noua noastra societate este chemată să deștepte spiritul public național, solidarizând pe toți românii; de aceea sperăm, nu! nu sperăm, suntem siguri că toți românii – și când zicem toți românii înțelegem nu pe toți levantinii, cari se dau drept români, ci pe românii adevărați – se vor grăbi să se-nscrie împreună cu familiile lor în rândurile noastre."

După această esențială expunere de motive, ne grăbim a da aci, în strâmtul spațiu de care dispunem, câteva extracte din

STATUTELE SOCIETĂȚII „ROMÂNII VERZI”

(...)
Art. 2. Oricine poate face parte din această societate, fără deosebire de sex, de etate sau de culoare politică, dacă este român sau româncă verde.

Art. 3. Emblema societății va fi un român verde zdrobind falnic sub călcâiul său șarpele străinismului, care scrâșnește și țipă.

Cap. II
Despre datoriile membrilor societății în genere

Art. 4. Membrii de orice sex și etate ai societății „Românii Verzi” sunt datori să urască tot ce e străin și tot ce e de la străin, tot ce nu e român verde sau tot ce nu e de la român verde.

Urmează apoi mai multe articole unde se enumeră cu de-amănuntul tot ce nu este verde românesc și care trebuie sistematic respins de orice membru al societății, ca, de exemplu, sentimente neromânești, arta neromânească, idei și spirit neromânești.

Apoi:

Art. 9. Se exceptează de la această regulă capitalurile neromânești.

Statutele prevăd înființarea unui organ de publicitate al societății, cu titlul de Românul Verde, pus sub direcțiunea unui comitet de patruzeci membri, iar comitetul sub președinția eminentului meu amic, M. Ch. Rostogan.

În acest comitet nu vor putea figura, mai mult de jumatate, membrii nevârstnici.

Ziarul Românul Verde va fi redactat de toți membrii societății: fiecare membru, indiferent de vârstă sau sex, va fi dator a colabora măcar o dată la lună cu un articol de fond.

Se-nțelege de la sine ce idei e chemat să propage Românul Verde.

Mai departe, statutele arată că îndată ce societatea „Românii Verzi” va numara o sută de membri, se va declara constituită și va proceda la alegerea comitetului.

Cap. III
Despre datoriile membrilor minori ai societății

Art. 30. Membrii minori ai societății, indiferent de etate și de sex, sunt datori a fi cât se poate mai curați.

Art. 31. Ei sunt datori a asculta pe părinții lor de ambe sexe, de preferință pe acei care sunt membri activi ai societății.

Art. 32. Acei care urmeaza la școală nu pot, sub nici un cuvânt, să se joace cu conșcolari străini; ei trebuie să se joace numai cu conșcolari români verzi, de preferință cu membrii activi ai societății.

Art. 33. Membrii minori ai societății sunt obligati a obține note bune numai la profesorii români verzi, de preferință la acei cari sunt membri activi în societate.

Cap. IV
Despre datoriile membrilor de sex feminin

Art. 40. Membrele societății sunt datoare să fie virtuoase ca niște matroane române.

Art. 41. Membrele societății sunt datoare să devie bune mame române.

Art. 42. Ele sunt datoare a naște copii sănătoși după preceptul străbun: mens sana in corpore sano.

Art. 43. Membrele societății care sunt înca june domnișoare sunt datoare să se mărite numai cu români verzi, de preferință dintre membrii activi ai societății.

Art. 44. La cazul când o jună domnișoara s-ar mărita cu un român verde, care însă nu face parte din societate, este datoare a-l înscrie imediat printre membrii activi.

Art. 45. Îndata ce o membră devine mamă, ea este datoare să-și înscrie imediat copilul în societatea „Românilor Verzi”.

Art. 46. Membrele societății sunt datoare a-și boteza copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc.

Art. 47. Membrele mame sunt datoare să dea copiilor lor o educațiune maternă în limba maternă. Sub nici un cuvânt apoi, nu-i slobod să încredințeze educațiunea copiilor la alte guvernante decât românce verzi.

Art. 48. Ele sunt datoare a da singure să sugă copiilor, alăptându-i în același timp cu sentimente și idei de român verde, conform statutelor de față.

Art. 49. În cazul când un membru nu ar avea lapte, sau, întâmplător, nu i-ar fi sfârcul mamelelor perforat, sau s-ar gâdila prea tare, sub nici un cuvânt nu va putea lua o doică străină, care ar da copilului să suga lapte străin, alăptându-l în același timp cu sentimente și idei străine; ci va fi datoare să ia o doica româncă verde, de preferință o membra activă a societății.

În capitolul despre membrii de sex masculin ai societății, statutele impun aceleași obligațiuni și taților ca și mamelor, afară, se-nțelege, de obligațiunile privitoare la alăptare.

Se întelege că orice abatere de la îndatoririle statutelor atrage dupa sine: întaia oară un avertisment, a doua oară o amendă și a treia oara excluderea, în ședință plenară, a membrului vinovat din societatea „Românilor Verzi” și declararea lui ca străin de neam.

Abaterea de la îndatoririle privitoare la alăptare atrage după sine de la întâia oară pedeapsa excluderii.”


(Schița a apărut în Moftul român, în 1901, în același an când Caragiale își publica nuvela erotico-fantastică La hanul lui Mânjoală)

Simpozion Vremea Bucuriei 2017

Cu Emanuela Ciocan și Claudiu Mesaros am ajuns, pentru întâia oară, la Părintele Teofil Părăian. Am petrecut acolo un revelion cu multă zăpadă. Theodor avea, cred, vreo cinci-șase ani. Începuse pianul de câteva luni de zile.
Theodor cu Pr. Teofil - 2008
Părintele ne-a primit în chilia lui. Eu, țin minte, eram destul de stânjenit. Când am stat de vorbă față către față, în paraclisul din curtea mănăstirii de la Sâmbăta, i-am mărturisit că nu mă simțeam deloc confortabil sub patrafir. N-am găsit încă pe acel sacerdot care să-mi inspire încredere - am adăugat. Aha, a venit răspunsul Părintelui, deci tu te crezi mai presus de toți preoții? ... Cu vremea (și cu răbdarea celor din jur care au avut mai multă răbdare și minte ca mine), aveam să găsesc ceea ce - nu întotdeauna cu dreaptă socotință - căutam.
Theodor și Părintele Teofil - 2008
Claudiu și Emanuela ne-au invitat - pe mine și pe Theodor - să luăm parte la o nouă ediție a simpozionului Vremea bucuriei, organizat de Emanuela anual, în memoria Părintelui Teofil începând din 2010. Astfel, joi 11 mai 2017, la ora 19, în Aula BCUT, Theodor va interpreta la pian piese de Czerny (Studiul 7), Chopin (Valsurile 7 & 10), Andrei Stoianov (Mazurca & Tagnets), Paul Constantinescu (S-a certat cumătra gaiță cu cumătra bufniță), Yann Tiersen (Tema filmului Amelie), Yanni (Felitsa). Iar eu voi vorbi despre un documentar de scurt-metraj de Mircea Săucan (Un sul de ceară), pe care sper să-l și proiectăm pe ecranul deja familiarizat cu filmele românești de patrimoniu (aici au loc serile de cinematecă, din 2011), despre cel dintâi proiect de pop simfonic din muzica românească (Basorelief, pe muzică de Adrian Enescu și versuri de Ioan Alexandru), precum și despre evoluția filmului de autor din cinematografia românească, de la Victor Iliu (La moara cu noroc) la Cristi Puiu (Sieranevada). Așteptăm cu emoție întâlnirea cu cei interesați.


joi, 4 mai 2017

We will rock you

Rocker (2012, Marian Crișan)
Despre trup, suflet, rugăciune, compasiune, slăbiciune omenească, familie (sau ce a mai rămas din ea), înrobire de bună voie și nesilit de nimeni în felurite părelnicii se poate vorbi și plecând de la excelentul film al lui Marian Crișan, Rocker. Nu trebuie să fii rocker ca să urmărești film acest film ce se cuvine primit în contextul autoimpus de codul noului val (ale cărui cadre lungi sunt luate în zeflemea de un personaj).
Așa cum Victor, rockerul de patruzeci de ani, își trăiește viața de pe o zi pe alta, între două vizite la traficanții de droguri (pentru a-i procura fiului său, rocker și el, substanțe halucinogene), la fel și noi pendulăm între demonii noștri mai mult sau mai puțin văzuți, mai mult sau mai puțin asumați, mai mult sau mai puțin recunoscuți. Rocker - dacă nu îl primești numaidecât cu o agendă moralistă - te captivează de la prima până la ultima secvență nu doar prin problematica din ce în ce mai actuală și prin partea noastră de lume, ci mai ales printr-o foarte dezinvoltă utilizare a mijloacelor de expresie filmică, prin - mai ales - imaginea sa. Surprinzător de expresiv în tristețea sa e chipul actorului care-l interpretează pe Victor și, de asemenea, foarte „de acolo”, din poveste, e și fiul împreună cu gașca sa de traficanți de droguri. Subiectul din Rocker mi-a amintit nu doar de Trainspotting și Requiem for a Dream, ci și de confesiunea lui Paul Slayer Grigoriu din Cronicile Vulpii. În cartea lui Paul însă, drumurile unor rockeri sau/și metaliști se intersectează cu marile întrebări ale vieții, de unde și transformarea lor. Sigur, s-ar putea spune: în ce fel este lucrător tablouașul religios de pe perete cu Maica Domnului și pruncul Iisus, calendarul creștin-ortodox de pe un alt perete, rugăciunea spusă în taină către Dumnezeu de tată la necaz pentru ca Atotputernicul să-i aducă fiul pe „calea cea dreaptă”, dacă la final tatăl se dezlănțuie la percuție în concertul rock susținut de formația fiului? Unde e, așadar, „minunea”? Răspunsul nu e defel o enigmă: schimbarea mult dorită, sau revenirea pe „calea cea dreaptă” sunt cu neputință câtă vreme omul nu caută să deslușească, tot în taină, care este cu adevărat voia Tatălui invocat în rugăciune pentru el. Dar pentru asta e nevoie să ajungă să creadă că poate găsi un sens în această lume în care spune că „99% sunt sclavi” (iar restul, desigur, sunt rockeri liberi). Minunea, în cazul acestui film, trebuie căutată exclusiv în „privirea” autorului. (E mult? E puțin?) La urma urmei, filmul - cu sau fără tendințe moralizatoare - este o fereastră spre sinele celui care îl privește.

luni, 1 mai 2017

Exercițiu de admirație

Cu trei ani în urmă am avut-o oaspete acasă la noi pe actrița (mă rog, fosta actriță, pentru că s-a retras din viața scenei și ecranului la mijlocul anilor 90) Mariana Buruiană. Am „răpit-o” din Arad, unde locuia, după ce ne-am dat întâlnire și am stat de povești ore-n șir. Iar a doua zi am fost împreună la oaza de la Cebza despre care i-am tot vorbit. În ajun însă, i-am arătat pe monitorul calculatorului zeci de coperte digitalizate ale revistei Cinema din anii 70-80. A recunoscut, desigur, toți actorii. Și a adăugat, în glumă: „N-o să fac Alzheimer, nu?” Văzând cum casc ochii mari de uimire la fiecare copertă în parte, la fiecare chip de actor / actriță în parte, ghicindu-mi bucuria după felul în care le pronunțam numele, Mariana Buruiană se uită la mine și, cu glasul neschimbat (al ingenuei de la cămin din Sfârșitul nopții, al entuziastei activiste din Să mori rănit din dragoste de viață) mă întreabă de ce mă bucur atât de aceste chipuri, că doar actorii / actrițele sunt și ei oameni, nimic altceva… M-am întrebat și eu - de atunci și până atunci - de unde fascinația aceasta. Un posibil răspuns l-am aflat deunăzi în conferința lui Cristi Puiu („Sieranevada ca rău necesar”) ținută la cinematograful Arta din Arad. Iată-l: găsim, ca spectatori de teatru sau cinema, câteva „frânturi de adevăr” și - datorită interpretării actoricești - o anume „vrajă cosmică”, o anumită stare de „inefabil”, o anume naturalețe care ne transportă în veșnicie. Și atunci tindem să ridicăm în slăvi pe unul sau pe altul din cei ale căror chipuri se văd sau nu se văd pe ecran ori pe scenă. 
Mariana Buruiană în Sfârșitul nopții (1983, Mircea Veroiu)
Dacă stau bine și mă gândesc, doar primii „idoli” (Florin Piersic și Sergiu Nicolaescu) îmi stârnesc, acum, zâmbete condescendente față de naivul care eram la cei nici zece ani ai mei. Celorlalți le sunt încă credincios, chiar dacă față de unii m-am mai „dezvrăjit”. Primul „idol” al cărui chip nu l-am zărit pe ecran avea să fie regizorul Dan Pița, care mă „hipnotizase” cu filmul său de la începutul anilor 80, Concurs. (Și apoi cu Dreptate în lanțuri, Pas în doi, iar în 1990, cu Faleze de nisip.) Câțiva ani mai târziu aveam să aflu că Pița reușise să-l „seducă” și pe ditamai monahul septuagenar (și eruditul, fost deținut politic) Nicolae Steinhardt. Mărturie stă cronica sa („Fiul echipei”) la Concurs (în volumul Cronică la persoana întâi). Steinhardt, în chiar luna premierei (noiembrie, 1982), i-a trimis regizorului o scrisoare de felicitare. Rândurile, extrem de elogioase, scrise „cu adânc și admirativ respect”, fac apel la însuși „Domnul Hristos – Împăratul și Basileul” pentru a-l „binecuvânta, ocroti și răsplăti” pe „credinciosul rob și minunatul Său zugrav, Dan Pița”, cel care, „cu atâta curaj, sinceritate, râvnă și talent” I-a „scris Evanghelia în imagini, sunet și culori” și a dat un film „mai semnificativ și mai tulburător chiar decât foarte frumoasa Viață a lui Iisus de Zefirelli”. Fie doar și pentru aceste filme (la care se adaugă, în preferințele mele, tot ce făcuse înainte de Concurs), Dan Pița mi-e drag și acum. Inscripția mărcii sale poetice din acei ani nu s-a șters. Așa cum nu s-a șters nici inscripția poemelor de muzică electronică sau muzică pop, jazz ori de film ale muzicianului Adrian Enescu - mai cu seamă de dinainte de 1990. Sau versurile lui Ioan Alexandru pe care Enescu le-a selectat pentru primul proiect de pop simfonic din muzica românească, Basorelief (1977). Sau versurile lui Lucian Avramescu pentru albumul pop al aceluiași Adrian Enescu încredințat spre interpretare fetelor de la duetul „Stereo”. Sau câteva filme de Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Umbrele soarelui). Sau filmele lui Mircea Săucan - toate (Casa de pe strada noastră, Când primăvara e fierbinte, Țărmul n-are sfârșit, Meandre, 100 de lei, Un sul de ceară, Impresii din copilărie). Sau filmele din anii 70-80 ale lui Mircea Daneliuc sau Alexandru Tatos sau Iosif Demian și Nicolae Mărgineanu ori ale lui Lucian Pintilie și, după anul 2000, o serie de filme de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Călin Netzer sau Adrian Sitaru. 
Concurs (1982, Dan Pița)
Toți cei pomeniți aici îmi sunt dragi pentru senzația de viață și „minciuna necesară” din filmele lor. Nu cred că e vorba de idolatrie față de vreunul ei și nici de autism din partea mea, așa cum - mai în glumă, mai în serios - mă mustră Dan Voinea, invitându-mă - ca Sancho Panza - să-mi revin (ori să-mi vin, pentru întâia oară, în fire). Poate că e un fel de donquijotism, dintr-acela împărtășit cu Dan în holul unei barăci militare din Caransebeș, când - fiind plantoane, la sfârșitul anilor 80 - povesteam despre uimirea pe care ne-o pricinuiau muzicile adrianenesciene. Altfel, aș vrea să cred că entuziasmul meu de acum față de ultimele două filme ale lui Cristi Puiu, față de După dealuri de Mungiu, față de altele, este alimentat - așa cum îmi scrie Iulia Blaga - de „un soi de inocență” pe care, adaugă ea, n-o să mi-o ia nimeni, niciodată. Măcar de-ar fi așa! Inocența la purtător e un pașaport cu viza în regulă pentru Cîmpiile Elizee. Eu însă știu că inocența aceea (cu care poate că ar trebui să-i învălui și să-i primesc pe toți deopotrivă) s-a cam destrămat (și e musai să o restaurez), la fel ca-n versurile lui Virgil Carianopol pentru un cântec de-al lui Florin Bogardo: 

atunci când am venit în lume
n-am fost acesta care sunt
eram curat cum e zăpada
atunci când cade pe pământ

eram ca vârful unui munte
de niciun pas de om călcat
pe care fulgul de zăpadă
cădea murind imaculat

eram atât de pur prieteni
încât suind în timp credeam
că nici zăpada cea mai pură
nu era astfel cum eram

...........................................

cum sunt acum, după ce anii
trecură-n fuga lor la rând
cum sunt, de faţă acum de vreme
cum sunt în adâncimi de gând

sunt ca zăpada ce, curată
căzu lumină peste noi
iar oamenii călcandu-i chipul
facură din lumini noroi

Sieranevada (2017, Cristi Puiu)