Iacob din „țara moartă”

Puțini cred că-și mai amintesc (ori își dau seama) de importanța unui film ca Iacob în repertoriul cinematografelor din România anului 1988. Puțin știu că Mircea Daneliuc n-a mai avut voie să filmeze nimic după Glissando (1982, ieșit pe ecrane abia în 1984), că doar schița lui Geo Bogza (care, la începutul anilor 70, fusese curtată și de Mircea Veroiu & Dan Pița) l-a readus - cu chiu, cu vai - pe platouri. Deși ambianța din film e preambului „țării moarte”, ceva apăsător și ciudat de familiar te cuprinde încă, dacă îl revezi. E o lume în care „nu poți să miști”, o lume care te duce pe culmile disperării („Da' ce e bine?”), iar cei mai slabi de înger își pun capăt zilelor, ca minerul jucat de Florin Zamfirescu.
Din primele cadre recunoști stilul autorului (foarte aproape aici de realismul din Vânătoare de vulpi, însă pe o structură narativă convențională), detaliile de atmosferă (muzică, scenografie, coloană sonoră), privirea frustă asupra vieții, în vădit contrast cu tot ce se făcea atunci în cinema-ul românesc. În acel an, doar Moromeții lui Stere Gulea (terminat cu doi ani în urmă, în 1986) mai era un eveniment. Și Flăcări pe comori - adaptarea cuminte și oarecum romanțată a lui Nicolae Mărgineanu după Arhanghelii și alte schițe (cu precădere Mârza sau Vâlva băilor) de Ion Agârbiceanu, inspirată tot din viața minerilor de la începutul veacului XX. Minerul jucat de Ion Fiscuteanu (Fructe de pădure, Glissando,  Vară scurtă, Balanța, Prea târziu, Zapping, Ajutoare umanitare, Moartea domnului Lăzărescu) spune, la un moment dat, că el nu fură, ci nu lasă pe alții să-l fure. Că, oricum, nu e plătit pentru cât muncește („Dacă nu se plăte'...”). Și, mai târziu, Iacob: „Păi să nu mai poți să te mai încrezi chiar în nimeni? Păi asta ce-i?” Promițătoare distribuirea Ceciliei Bârbora, care avea să devină muza lui Daneliuc. Dorel Vișan face unul din cele mai solide roluri ale sale în film (alături de ceea ce a jucat sau avea să mai joace în O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Semnul șarpelui, Baloane de curcubeu, Moromeții, Balanța, Senatorul melcilor). Foarte vie și expresivă imaginea lui Florin Mihăilescu.
Iacob rămâne ultimul film de marcă al lui Daneliuc (înainte de marea lehamite care l-a cuprins încă de la A unsprezecea poruncă, cel dintâi film al său de după 1990) și unul din reperele pentru realismul Noului Val de după anul 2000 din cinematografia românească.

De ce nu dispare teatrul

De ce nu dispare teatrul?, cartea lui Eugen Păsăreanu apărută la Editura Eikon (București, 2017), îmi amintește de montarea Teatrului Maghiar din Timișoara (TMT), Ultima mutare. Acolo, doi actori cu experiență, porecliți Regele și Regina, refuză să părăsească scena unui teatru (clasic, cu o îndelungată tradiție) care fusese închis cu zece ani în urmă. Pentru toți ei sunt niște homeless, dar nicăieri nu se simt mai bine, mai ca acasă (at home) decât în spațiul – acum părăsit – în care au purtat atâtea măști. Și unde aveau să fie, poate, cu adevărat ei înșiși. Li se alătură un fost boxeur și o fostă muncitoare. Fără prea multă cultură generală și cu prea puține cunoștințe despre teatru la început, ei sunt „școliți” de cei doi „mohicani” ai teatrului, găsindu-și împlinirea într-o serie de personaje. Când primăria orașului consideră că vechea clădire nu mai este de niciun folos, o dinamitează pentru a face loc unui centru comercial ultramodern. Cei patru mimi sunt avertizați, însă refuză să plece. De comun acord se strâng laolaltă, ca într-o horă, și citesc pe rând fragmente din Regele moare de Eugen Ionescu. Trupurile lor sfârtecate de explozie vor fi găsite abia a doua zi, iar știrea este transmisă la posturile de televiziune ca un fapt divers. 

Citind cartea lui Eugen Păsăreanu am întâlnit o serie de aspecte legate de sensul și menirea teatrului la care, ca o reverberație a memoriei, aveam să mă gândesc după vizionarea reprezentării scenice de la TMT. Analiza sa aduce în discuție „dispariția” teatrului, „mitologizarea” lui, specificul societății-rețea în care – la începutul mileniului trei – se manifestă teatrul (perceput tot mai mult ca o „formă de teatralitate”), diemensiunea sa ritualică, expansiunea „periferiei” către „centralitate”. La început de mileniu trei și la peste 120 de ani de la apariția cinematografului, în era televiziunii și internetului, teatrul e încă prezent în viața oamenilor și „nu a dispărut decât în turneu”. Unde altundeva mai poate fi găsit teatrul? În comunitate, în școală (sub formă de teatru educațional), în unități terapeutice și în penitenciare (sub formă de psihodramă, de dramaterapie), în cluburi de dezvoltare personală și, desigur, în sălile de spectacol „tradiționale”. Acolo, mai ales, ne este mai acut activată nevoia de a recunoaște și așeza pe un piedestal imaginar actori, regizori sau spectacole. 

„Mitologizarea teatrului”, greu de cuantificat, spune multe despre statornicirea teatrului ca Teatru, despre efectele și reverberația fenomenului teatral în afara evenimentului scenic. Spre deosebire de societățile de tip piramidal, societatea-rețea actuală se diferențează de vechile paradigme prin „componenta electronică, virtuală”, a relațiilor interumane, prin modul în care acesta influențează luarea deciziilor și „își prevede autoreglarea”. Tehnologia din ce în ce mai sofisticată permite acum informației să circule rapid în și între rețele. Altul este și raportul între feed și feed-back. Dacă altădată se urmărea „executarea tradițională a ordinelor”, acum s-a ajuns la „o formă dialogică a binomului feed – feed-back”, unde răspunsurile „fac parte mai degrabă dintr-o negociere în cadrul unei rețele”. În același timp, nivelul abilităților și modul în care este accesat și folosit mediul electronic face diferența. Pe de altă parte, diversele forme de înregistrare audio-video vorbesc despre spectacolul teatral, însă „neputând să îl substituie”, după cum, „ca interpretare, spectacolul poate vorbi despre o lume utopică, neputând să fie parte a ei”. 

Teatrul nu dispare și pentru că omul, căruia îi place să se joace cu raportul dintre identitate și alteritate,  are nevoie mereu de câte o mască. Și aici este amintită și citată „lumea pe dos” în accepțiunea lui Mihail Bahtin (ce presupune asocierea gregară, eliberarea limbajului – care devine excentric – de orice constrângere și asocierea sacrului de profan): „În acest fel, ceea ce se întâmplă în timpul manifestărilor carnavalești protejează batjocoritorul de consecințele directe ale acțiunii lui, lăsând autorul batjocurii pe drumul dintre sine și personaj (mască). Se poate folosi termenul actual de depresurizare mai degrabă decât de eliberare de normele cetății, pentru că nu produce nicio schimbare profundă și de durată a regulilor.” Elementele sacre și profane, care se află „într-un melanj” în istoria teatrului, sunt „afirmate mereu de o judecată contemporană”. Astfel, trecutul este mereu „recompus”, asemenea unui „puzzle a cărui fidelitate a așezării pieselor o putem doar bănui, și nu asigura”. Experiența de până acum a arătat că, și în teatru, „creatorii se pot revendica fie de la dimensiunea sacră, ritualică a teatrului, legitimându-și, astfel, căutările și experimentele, sau pot apela la profanul problemelor cotidiene”. Concurența dintre lumea sacrului și lumea profanului nu este, evident, monopolul artiștilor de teatru, ci se întâlnește în orice formă de artă în care creatorul este preocupat fie de „lumea imuabilă, certă, afirmativă” a sacrului, fie de cea „mereu schimbătoare, nesigură, vremelnică” a profanului de tip utiitar, a cărui menire este „schimbarea socială”.  

În fine, studiul lui Eugen Păsăreanu surprinde și tendințele actuale de „acaparare” a centralității de către ceea ce altădată era considerat periferie: „Periferia tinde spre o centralitate în care arta dramatică poate deveni un mod de expunere a problemelor”. Valorile „centrului” sunt acum „invadate” de către diverse denominații (teatrul feminist, gay, queer, LGBT) – „grupuri și categorii sociale ce se coagulează în jurul unor deziderate și se identifică într-o margine a societății – și, prin translare, într-o margine a scenei”. Totodată, autorul – referindu-se la studiul lui Jill Dolan (Practising Cultural Disruptions: Gay and Lesbian Representation and Sexuality) – observă cum „pornografia explicită pare alegerea constructivă pentru practicarea dezmembrării culturale”. În aceeași notă îl citează pe Gilles Lipovetsky, care în Fericirea paradoxală: eseu asupra societății de hiperconsum remarca: „Epoca noastră este martora invaziilor vulgare și pornografice. Este și una a mulțimii de happening-uri și de performanțe care, pulverizând țelurile frumosului și ale operei durabile, ridică principiul „fă orice” la împlinirea lui totală”. În același timp însă, în „societatea de hiperconsum”, capacitățile estetice ale oamenilor s-au „îmbogățit”. La fel și „distanța privirii, sensibilitatea la frumos în afara oricărei perspective utilitare”. Consumul estetic de masă a devenit o realitate, experiențele extetice ale oamenilor s-au diversificat fără precedent, iar cererea de artă și frumusețe e în creștere „în toate dimensiunile existenței”.  

De ce nu moare, totuși, teatrul? Pentru că forțele – „fie dezmembrante, fie consolidante” – acționează simultan și „cu un anumit grad de fluiditate” asupra sa, pentru că variatele spații din societate impregnate de elementele teatrale au dobândit „structuri asumat dramatice”, iar „demersurile concrete” de stabilizare a fenomenului teatral în fața disoluției sale (prin „abordări pretențioase, politicoase și poetice”) îi descoperă nebănuite „istorii complicate și rădăcini mitice”. Cum ar veni, nimic din teatru nu se pierde, totul se transformă.   

Braveheart

În A trăi (Ikiru), filmul lui Akira Kurosawa de la începutul anilor 50, Watanabe (funcționarul vârstnic de la primăria unui mare oraș japonez ce află deodată că zilele îi sunt numărate) face din viața care i-a mai rămas de trăit o rugăciune și un prilej de bucurie. Câțiva dintre cei apropiați spun despre el, în glumă, că asta e crucea lui. Asumându-și soarta, Watanabe își primește crucea și-și canalizează toate energiile care i-au mai rămas pentru a face - în fine - posibil unul din proiectele pe care, din prea mare comoditate, le-a amânat mereu cu o tăietură de condei: construcția unui parc de joacă pentru copii.

Găsesc în volumul Lărgiți inimile voastre al Arhimandritului Zaharia de la Essex o istorioară despre Andrula, o cipriotă care, la 60 de ani, fusese diagnosticată cu cancer. În mod normal, te-ai fi așteptat să reacționeze ca acel actor de stand up comedy din All That Jazz: „De ce eu? De ce nu mama? La revedere mamă, ai fost minunată, dar nu vreau să fiu eu!”. Ori ca personajele (toate, mai puțin unul) din Trandafirul și coroana (teatru TVR de la mijlocul anilor 90), atunci când, aflându-se într-un bar, întâlnesc un bărbat bărbos și misterios (George Constantin), venit parcă dintr-o altă lume - din „lumea de dincolo” - pentru a lua cu el pe unul din cei prezenți. Fiecare găsește un motiv să mai rămână, deși fiecare tocmai le spusese celorlalți că nu mai are pentru ce trăi, că viața (nu moartea iminentă) i se pare de nesuportat. Singurul care primește împăcat această chemare de a muri demn este un tânăr (Adrian Pintea).  Andrula, din povestea Arhimandritului Zaharia, se duce la mănăstire și-și anunță duhovnicul că doctorii i-au mai dat doar șase luni de trăit. În astfel de împrejurări, acesta nu găsește vorbe de consolare gen „Lasă, ai să trăiești, va trece…”, ci spune doar: „Pregătește-te pentru întâlnire!”. Dacă persoana în cauză este „un om de rugăciune” (ca Andrula), poate primi acest cuvânt insuflat de învățătura evanghelică: „Dacă murim sau dacă trăim, ai Domnului suntem”. Și, cu gândul mereu la schimbarea stării sufletești prin rugăciune, se pregătește pentru „dimineața care nu se va sfârși”, așa cum spune titlul filmului regizat în 2016 de Ciprian Mega, preotul român din Cipru. De aceea, orice îmbărbătare din partea celor apropiați nu aduce decât tulburare. (Așa cum Mântuitorul fusese tulburat de Petru, care nu putea accepta că Învățătorul va fi răstignit.) 

Să poți trăi după principiul carpe diem (în sens patristic, iar nu hedonist) e nevoie de minte limpede, e nevoie să știi ce vrei, să știi pe ce lume trăiești, să fii pregătit să-ți înțelegi sufletul. Abia atunci vei putea să te bucuri - asemenea copiilor care au apucat să se joace în parcul propus spre construcție de Watanabe în A trăi - că trăiești în prezent. Fără gânduri nostalgice îndreptate spre ieri și fără iluzorii planuri pentru un la fel de iluzoriu mâine. Abia atunci ajungi să scapi de frica în care ai trăit o viață, dobândind - pentru întâia dată - o inimă curajoasă (a braveheart). Într-un fel, asta înseamnă să trăiești liturgic. Deocamdată, fiecare pentru sine, știe prea bine (dacă poate să nu se mintă) cât e de departe de un asemenea ideal…

Această lehamite

O carte despre „spovedania unui preot ateu” face valuri în mass media din România. Ceea ce se exploatează în acest subiect de scandal este, chipurile, curajul preotului (sau ex-preotului) de a-și mărturisi „ateismul” și, deopotrivă, astenizarea sa de către creștinismul adaptat – cum arăta Lucian Blaga – la „stilul vieții preistorice” din satul pre- și stră-românesc. „Săteanul – scrie Blaga în Permanența istoriei – nu-l va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, așa cum îl definește gândirea bizantină, ci într-un fel mitologic, adică preistoric.” Cultura istorică bizantină – acuza poetul filosof care nu strivea corola de minuni a lumii – a fost asimilată stilului preistoric al satelor”. Astfel, „nici Dumnezeu, nici Isus (sic!) Hristos, nici Maica Domnului nu sunt pentru săteni subiecte de meditație dogmatică-filosofică, ci motive de mitizare, adeseori foarte liberă”. Așa stând lucrurile, de ce ne-am mira atunci când un preot de țară ortodox ajunge pe culmile disperării? Nu din pricina unor neliniști metafizice de tip cioranian, ci pe motiv de „această lehamite” – vorba unui film „mizerabilist” de Mircea Daneliuc de la mijlocul anilor 90.

În ceea ce mă privește, nu mă miră câtuși de puțin că un preot este scandalizat de încremenirea enoriașilor săi în datini și purtări străine de învățătura Bisericii, că nu se „smerește” întotdeauna înaintea ierarhilor, că – horrible dictu – îndrăznește să se numească „ateu”. Nesocotindu-l pe Dostoievski, care spusese că, depărtându-se de Dumnezeul cel Viu, omul modern nu devine ateu, ci idolatru, pentru că ajunge să se închine unui zeu de lemn sau de aur, unei ideologii sau chiar propriilor sale mofturi. Mă miră însă nespus câtă răbdare au ceilalți preoți (precum cei zugrăviți în câteva filme magnifice de Robert Bresson în Jurnalul unui preot de țară, de Luis Bunuel în Nazarin sau de Ingmar Bergman în Lumină de iarnă) care-și văd de treabă mai departe, chiar dacă știu prea bine că n-au cu cine. Chiar dacă știu (cei care știu) că, de exemplu, nu icoana (imaginea canonică a Bisericii, fereastră spre absolut) e venerată și cinstită, ci tabloul religios ultra-pietist; că nu religia în sine e mântuitoare, ci – așa cum arăta Christos Yannaras în Libertatea moralei, în Contra religiei – sârguința de a dobândi o cât mai împăcată conștiință eclezială. Ceea ce mi se pare cu adevărat întristător e altceva: transformarea silei (față de comportamentul unor confrați – clerici, indiferent de treapta ierarhiei, sau laici) în hulă și autoexcluderea din rândul Bisericii. Pentru că „poporul e necredincios” (și „înapoiat” și „idolatru” și „corupt” etc.). Asta poate pentru că încă mai cred că în Biserică e loc pentru toți, că Ortodoxia e – cum spune Pr. Rafail Noica – „firea omului”, „devenirea sa întru ființă”. Că Dumnezeu nu este o instanță care trebuie demonstrată, ci – așa cum îi plăcea să repete iudeului fără de vicleșug, Nicolae Steinhardt – un ideal în numele căruia suntem chemați să trăim. Chiar atunci când nu avem pe cine să mai ducem în Zona-Viață, așa cum se întâmplă cu personajul Călăuzei din filmul lui Andrei Tarkovski, Stalker. (Tarkovski: „Zona înseamnă viața, iar cel care trece prin ea fie se zdrpbește, fie se păstrează, în funcție de starea inimii sale.”) Care personaj încerca în zadar să activeze conștiința eclezială a unor intelectuali – un scriitor și un fizician – orgolioși, certăreți și blazați, convinși că „nu trăiesc decât o dată”, că ar trebui să li se plătească fiecare vibrație sufletească. „Nu doar aceștia doi nu mai cred în nimic, nimeni nu mai crede!” – avea să se plângă Călăuza soției sale, la întoarcerea acasă din temerara expediție în Zona în care se afla Camera Dorințelor. Nimeni însă nu mai dorea nimic – cu adevărat, fierbinte, din toată inima – pentru că nu mai putea crede. „Organul credinței li s-a atrofiat pentru că nu l-au mai folosit!” – strigă Călăuza, ca un ecou al iconarului medieval din Rubliov-ul aceluiași Tarkovski: „Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!” „Intelectualul – arăta Alexandr Soljenițîn în Arhipelagul Gulag – nu se definește prin filiația profesională și ocupație. O bună educație și o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese și a cărui voință se concentrează în spațiul spiritual al existenței, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om a cărui gândire refuză orice mimetism.”

Iată că nu doar ocupațiunea mintală a sătenilor „pre-istorici” e la „foarte libere mitizări” și eresuri. Interesele și voința (sau, mai exact, absența oricărei bunăvoințe) îi definesc pe intelectualii din Stalker exclusiv prin filiație profesională și ocupație. De aceea, „dezbisericirea” celui „ultragiat” de ignoranță, de feluritele abuzuri de putere, de strâmbătățile mai mari sau mai mici ale celor cu care e de presupus că se împărtășește din același potir, e – pentru cei care nu-și pun problema în termeni strict instituționali, juridici – o chestiune ontologică. Presa de scandal o prezintă exclusiv ca pe o necesară „salubrizare” de tip legalist, ca pe o „renaștere” înspre noi orizonturi – cum altfel? – „progresiste” și „democratice”. La urma urmei, nu e la îndemâna oricui să-și țină mereu mintea în iad fără să deznădăjduiască...

Călăuza (un film de Andrei Tarkovski, 1979)

Ceau, Cinema!

Fiind pentru întâia oară spectator la Ceau Cinema, în a treia zi a festivalului timișorean aflat la a patra ediție (și căruia îi doresc viață lungă!) am ajuns - cu Ioan - la patru filme. Mai întâi, la un matineu, unde Ioan s-a bucurat de Viața mea de dovlecel. 

Viața mea de dovlecel

În centru ne-am întâlnit cu Peter și Andreea care, în urmă cu vreo cinci ani, ne-au ajutat să proiectăm niște filme germane clasice la cinemateca de la BCUT. Am mers cu ei la cinema Timiș unde urma să înceapă proiecția cu filmul lui Milos Forman, Balul pompierilor (1967). L-am văzut pentru prima oară într-o sală de cinema. Impactul a fost și mai mare decât la prima vizionare (de acum douăzeci de ani), pe un monitor de mici dimensiuni. 

Balul pompierilor

În Despre ospăț și oaspeți (1966) de Jan Nemec (o farsă tragică în registru kafkian, interzisă până în 1990), Big Brother e și mai prezent. 

Despre ospăț și oaspeți

În fine, ultimul film al lui Andrej Wajda, Imaginea de apoi, mi-a amintit de vorbele lui Steinhardt: „Dacă Dumnezeu e drept, suntem pierduți. Dar Dumnezeu nu e drept - DIN FERICIRE: pe Nevinovatul Iisus ăl lasă să moară pe cruce!”. Și mi-a oferit încă un motiv să cred că Wajda a fost unul dintre puținii marii regizori care au știut să îmbătrânească frumos. De fapt, să rămână forever young. And strong. În România, din cei care au fost lăsați să lucreze (deci Mircea Săucan iese din calcul), doar Lucian Pintilie a rămas evergreen. 

Imaginea de apoi

Mâine, în ultima zi de Ceau Cinema, o proiecție specială (cu filmul lui Jiri Menzel din 1985, Sătucul meu drag) la cinema-ul renovat de lux din satul Gottlob. În satul Timișoara, săli de cinema de lux ca în Gottlob găsești (în număr de - până acum - douăzeci) doar în mallurile administrate de cerberi care păzesc strașnic spectatorii de orice întâlnire cu filme ce nu intră în categoria blockbuster made in the USA, evident apărute pe piață în anul în curs. Toto ce e mai vechi de un an e deja vintage și nu mai cadrează cu repertoriul cinema-urilor de mall. Când am ieșit de la filmul lui Wajda, Ioan, cu un glas plângăcios, mi-a spus că îi e dor de bunica lui, Emilia… 

Sătucul meu, drag

Trecut-au anii

În ziua reuniunii de clasă (la 30 de ani de la terminarea liceului), pe drum spre C.D. Loga, liceul timișorean (cu o recunoscută tradiție dobândită în perioada interbelică) pe care l-am absolvit în 1987. Ascult, în mașină, un CD cu muzică de film. E o dimineață însorită și senină. Pentru mulți, Invisible Movies (compact discul apărut la A&A records) nu înseamnă decât niște muzici de film „din anii ăia” și, unele, chiar mai recente, când cinema-ul românesc a dovedit că se poate descurca foarte bine (cu asupra de măsură) și fără personajul-muzică. Pentru mine, o parte din sunetele acestui CD, compuse și masterizate de Adrian Enescu, reprezintă cea dintâi chemare la dialog cu infinitul, al cărei ecou îl aud și azi. Mă îndrept spre liceul adolescenței mele și reascult un fragment din muzica filmului Concurs (regizat de Dan Pița în 1982), pe care - cu o emoție copleșitoare - aveam să-l văd întâia oară la televiziunea iugoslavă, în clasa a X-a de liceu. Se aude, în universul sonor adrianenescian din Concurs, și un dangăt de clopot. Câteva minute mai târziu, înainte de a-mi revedea foștii colegi, intru în capela construită în curtea liceului, cam pe unde ne jucam ping-pong - din clasa a V-a până în clasa a XII-a. De la Adrian Enescu (și combinațiile sale electro-acustice ori numai electronice) la cântul psaltic, așa cum acesta mă întâmpină când pășesc în micul lăcaș de cult, cochet și răcoros, al fostei mele școli. Un traseu sinuos ce conține in nuce întreaga mea odisee despre care aș putea da seamă în cele 30 de secunde câte ne vor reveni, probabil, fiecăruia în parte pentru a povesti ce am trăit și dobândit din clipa în care am absolvit liceul. Și-ntr-adevăr, aici - în cele petrecute în taina capelei la fiecare liturghie - se află „tezaurul” pe care aveam să-l aflu când am început să mă lămuresc. În anii de liceu, dascălul de fizică ne-a vorbit, cândva, despre „comoara de mare preț” situată, spunea el, undeva între Antichitate și Renaștere. Țin minte că l-am căutat într-o pauză și, cu glasul tremurând, l-am întrebat ce a vrut să spună. Mi-a răspuns cu o recomandare: două volume ce tocmai apăruseră în colecția „Biblioteca pentru toți”, cu titlul Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu. Peste nu multă vreme aveam să le găsesc de cumpărat la un anticariat. Dar aveau să mai treacă niște ani în care s-au așezat și s-au limpezit în mine imaginile tarkovskiene, ecourile din Dostoievski, în care aveam să încep să înțeleg că icoana nu e un produs de artizanat (eventual rentabil, ca orice bizarerie din alte veacuri), ci însăși gândirea Bisericii în anumite forme și culori. Ani în care aveam să-l descopăr pe Steinhardt și să înțeleg că între ispita lecturii (a culturii) și strădania de a-ți îmbiserici mintea (chiar evreu fiind) nu e neapărat o contradicție în termeni. Ani în care aveam nu atât să descopăr, ci să fiu descoperit de câțiva oameni a căror amprentă a fost crucială. Lista acestor oameni e, din fericire mult mai lungă decât aș putea s-o cuprind acum. Știu că pe fiecare s-ar cuveni să-l strig pe nume. Și, poate, câștigul cel mai mare al acestei reuniuni (dincolo de amintirile și emoțiile pe care le-a reactivat) este prilejul pe care ni l-a oferit, fiecăruia dintre noi, de a înțelege că suntem legați de verigi nebănuite, că datorăm și viață și bucurie și generozitate unui număr de oameni infinit mai mare decât am crede.

Sieranevada pe marele ecran, la Timișoara

Greu era să recomanzi un film fără scălâmbăieli, fără travestiuri cu Arșinel, fără giumbușlucuri cu Puiu Călinescu, Jean Constantin, Nicu Constantin, Bibanul & co., fără Mărgelați care scuipă semințe de floarea soarleui, fără - evident - Comisari pe post de Supermani și fără alte ingrediente pe care - în  vremea partidului unic și a ideologiei hrănite din „cea mai bună lume posibilă” - cinema-ul românesc de public musai le folosea. Ocupațiunea mintală a omului consumator de filme, dacă nu era la sus-pomenitele „rețete de succes autohton”, era la alte alea din lumea mare. Care se mai găseau, dacă se mai găseau, în sala de cinema, sau pe video sau la posturile TV iugoslave și maghiare. Epoca de aur a internetului încă nu apăruse.
Cu atât mai greu e să recomanzi un film românesc acum, în babilonia generalizată în care gustul (=moftul) e suveran și, oricum, omul consumator de filme nu prea se mai deplasează la cinema. Iată, de pildă, un film ca Sieranevada, pe care timișorenii vor putea să-l (re)vadă moca în cadrul Festivalului de Film Central European (3 - 9 septembrie 2017). Sigur, ambalajul poate să placă sau să nu placă, în funcție de alergia spectatorului la Puiu, la ceea ce înseamnă un film (românesc) de autor, la lipsa „acțiunii” (și a „fazelor tari”, a efectelor speciale ș.a.m.d.), la limbajul care, nu-i așa, nu mai e demult elevat. Limbajul, adică vorbele personajelor, pentru că limbajul cinematografic e mult prea elevat pentru puterea de concentrare a privitorului deprins cu imaginile de-a valma pe care le oferă televiziunile și cinema-ul „de consum”.
Dincolo de păreri și gusturi, filmul lui Cristi Puiu - la fel ca altădată După dealuri sau O umbră de nor - surprinde (nota bene: cu umor și cu o uimitoare îngăduință față de slăbiciunile personajelor sale) automatismele religiozității și amorțirea (sau chiar atrofierea) organului care percepe credința (așa cum este în esența ei: tainică, paradoxală, întru ființă). Din pricina aceastei amorțiri-atrofieri nimeni din cei care participă la slujba de pomenire a tatălui nu pricepe nimic. Puiu pune în gura unui singur personaj (tanti Evelina, baba comunistă care ar vrea ca toți preoții să fie trimiși la închisoare, iar bisericile să fie închise) această mărturie: „N-am înțeles nimic!”, dar nimeni din cei prezenți la parastas nu s-a folosit de împreuna rugăciune. Sieranevada e, din acest punct de vedere, un film despre imposibilitatea de a fi, cu adevărat, împreună, despre iluzia comunității (familiei) și realitatea unei lumi făcute țăndări. Și totuși, la masa dată de „pomana mortului” e loc pentru toți. Acolo este fiecare așteptat să se bucure, să creadă, să pună un nou început vieții sale.
Departe de a fi un film în care „nu se întâmplă nimic” (întotdeauna conflictul adevărat nu se duce pe ecran, ci între spectator și ceea ce ecranul-oglindă îi oferă spre meditație), Sieranevada rămâne o „comedie umană” despre  refuzul ospățului dătător de viață.

Sieranevada (un film de Cristi Puiu, 2016)

Weekend cu flash-back

Vineri, 14 iulie 2017 
La urma urmei, n-au trecut decât 30 de ani. Un fleac. M-am tot gândit cum o să fie. Ajung la C.D. Loga mai devreme c-un ceas, la ora 10 a.m. Intru în școală și vizitez niște săli de clasă. Par proaspăt renovate, cu pereții albi, fără nicio icoană. Un sfert de veac a durat moda cu atârnarea de icoane pe pereții unde altădată îi puteai vedea doar pe Marx, Engels, Lenin, Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu. Nici n-avea cum să reziste, câtă vreme ea, icoana, are încă un statut incert în viața celor pentru care - dintr-un ordin primit „de sus” - fusese agățată. De mântuială, iar nu spre mântuire.
Mă întâlnesc cu un prim fost coleg dintr-o clasă paralelă. Venise din Germania, unde stă de peste 25 de ani. Abia mai vorbește românește. E neamț, a plecat cu părinții, aici nu mai are pe nimeni. Iar dacă nu vorbești o limbă atâta amar de vreme, o uiți. Așa cum o vor uita (sau n-o vor învăța defel) și copiii unora din cei are au plecat în lumea mare în căutarea unei cetăți mai primitoare. Nu-i bai. Măcar de-am vorbi-o noi, cei care-am rămas acasă. Dar o sluțim/banalizăm și noi la greu - pe stradă, în școală, în familie, la televizor. Cobor spre sala de sport. De zeci de ani, așa cum purtau și în anul când am terminat liceul, treptele de ciment - pe alocuri vădit adâncite - poartă urmele pașilor atâtor generații. O iau la dreapta și ies în curte. Capela e deschisă, parcă așteaptă să fie vizitată. A fost concepută pentru slujbe ortodoxe, deși - dacă s-ar face un sondaj de opinie - nu puțini ar fi dintre cei care fie și-ar dori să nu fi fost construită deloc, fie n-ar avea nimic de zis dacă acolo s-ar face slujbe „ecumenice”, inter-religioase. Îmi spun că trebuie să tac atunci când vine vorba de comentarii pe marginea religiei, comportamentului unor preoți, traseismului inter-confesional și inter-religios etc. Intru în capela liceului. Nu mai fusesem acolo niciodată. Pe pereți atârnă niște icoane înrămate în rame groase de lemn. Dar icoane, nu tablouri religioase. De la un difuzor se aude o cântare psaltică. Mă întorc la intrare, lângă masa portarului. O zăresc pe Gabriela și o chem să-i arăt capela. Știam că se va bucura s-o viziteze. Aflu că nici ea nu o mai văzuse. Ne întoarcem. În fața școlii veniseră deja câțiva zeci de foști colegi. Mergem și noi. Grupul se face tot mai mare. Suntem, la ora 11, peste o sută. Din șase clase. În ora festivă, fiecare dintre noi are ocazia să spună ce-a făcut în ultimii 30 de ani. Cu ce se laudă, cum ar veni. (Chiar dacă or mai fi și din cei care mai degrabă ar vorbi despre neîmpliniri și tristeți.) Ni se recomandă să nu ne întindem prea mult. 30 de secunde, ne indică organizatoarea evenimentului, e cel mai bine. Cum ar veni: 30 de ani în 30 de secunde. Adică un an într-o secundă. Unu la unu. Cam greu de înghesuit. Orișicât, aflu că mulți foști colegi veniseră din lumea largă - SUA, Canada, Franța, Germania, Belgia,  UK, Grecia ș.a.m.d. Acum sunt manageri, ingineri, doctori, economiști, juriști ori dascăli, undeva în satul global Terra. Nota bene: spre deosebire de elevii de azi (care sunt la un click distanță de orice informație și, cu pașaportul în buzunar, pot vizita orice țară, pot să se stabilească în orice parte a lumii care îi primește), noi am fost o generație crescută în spiritul obligației de a ne iubi patria, de a rămâne între granițele ei. La urmă ne amintim de aceia dintre noi - foști profesori, foști colegi - care au intrat mai repede în vacanța cea mare. Și - cei care am făcut și clasele V-VIII la Loga - ne amintim chiar și de unii dascăli și colegi de gimnaziu mai apropiați.

Sâmbătă, 15 iulie 2017 - Duminică, 16 iulie 2017
Cu puțin înainte de a-mi revedea colegii, după întâlnirea cu colegii din ajun (prelungită la terasa „Bănățeana” aka „La riviere”, cu o parte din colegii de clasă), mă văd cu Florin Doboș. Mergem la Iulius Mall să ne întâlnim cu ... Cristi Puiu (în tranzit prin Timișoara), alături de care am petrecut două ceasuri pe cinste. Spune Cristi, la un moment dat (vorbind despre infuzia de neomarxism în rândurile făcătorilor de filme și, nu mai puțin, în rândurile privitorilor la filme), că pentru a vorbi fără impostură despre Biserică și cele ale Bisericii e nevoie „să fii parte din poveste”, iar nu să dai sentințe de pe tușă. Dar, vorba lui Florin, care observase îngăduința cu care regizorul-povestitor Cristi Puiu își învăluia personajele - de la Marfa și banii la Sieranevada: nimeni nu ar trebui judecat. Fiecare cu slăbiciunile și limitele sale.  (De pe tușă, personajele lui Cristi chiar asta fac: își dau în stânga și-n dreapta cu părerea și, la nevoie, mimează chiar o bogată activitate religioasă, cum se întâmplă în Sieranevada. E un parastas. Toți se stâng laolaltă să-l asculte pe preot și nu-nțeleg nimic din vorbele lui. Și-ntr-adevăr, abia cu mintea îmbisericită începi să dai sensuri noi cuvintelor nin care erai convins că nu mai poți stoarce nimic, niciun înțeles. Sunt undeva in between. Prea copleșite de inerție să-și asume povara unei conștiințe ecleziale, prea lașe ca să spună, precum bărbatul din Umbra de nor (mediu-metraj de Radu Jude): „Nu particip la așa ceva!” Dar participă, fac act de prezență. Prezență de trup, mai ales. De spirit, mai puțin.)
Seara, la restaurantul „Insula” de lângă Pădurea Verde, îmi revăd colegii. Suntem doar 15. În ajun am fost 26 (din 35, câți eram în catalogul din clasa a XII-a). Unii vin însoțiți. Pe la orele 3 plec spre casă. Las în urmă amintirile câtorva chipuri, bucuria câtorva discuții mai mult sau mai puțin legate. Ne vom mai vedea, în aceeași formulă, și peste câți alți ani, oare? Cum-necum, am reușit să fim laolaltă câteva ceasuri, două zile la rând. După care ne-am despărțit iar. Fiecare s-a întors la oaza sa ori, poate, la pustiul său. Fără să băgăm de seamă, am intrat într-un al timp. Timpul unei noi cerneri, al pregătirii pentru următoarea noastră revedere.

Clasa a XII-a B. Liceul C.D. Loga, promoția 1987 (26/35). 14 iulie 2017

Foști absolvenți de Loga 1987 din toate țările, uniți-vă!

La mijlocul lui iulie 2017, Timișoara devine pentru o zi-două Mecca generației de elevi care a absolvit liceul C D Loga în 1987. Foști absolvenți din toate țările, uniți-vă! - a fost sloganul care, la începutul acestui an, a sunat - prin megafoanele internetului - adunarea. N-au trecut decât 30 de ani, însă de adolescenții care eram ne desparte nu doar un veac (un mileniu, chiar), ci și o lume. Pentru că între atunci și acum se află frontiera lui 1989 - an crucial ce avea să schimbe destine, mentalități, orânduiri. După ce incredibilul s-a produs, s-au dat cărțile pe față. Atât și nimic mai mult. Mult trâmbițata dragoste de glie s-a preschimbat cât ai clipi în ubi bene, ibi patria. Însăși noțiunea de bene avea să se redefinească de atunci în fel și chip. Eram în clasa a noua, în toamna lui 1983. Profesoara de Cunoștințe Economice ne întreabă: „Când o să-i întrecem pe capitaliști?” (Aștepta de la noi să-i răspundem că atunci când va crește productivitatea muncii.) Un coleg mai slobod de gură (care, culmea, a rămas în țară) ne amuză cu replica sa neașteptată: „Niciodată!” A avut dreptate. Nu i-am întrecut pe capitaliști pentru că - după primii ani de tranziție sub lozinca „Nu ne vindem țara!” - am devenit noi înșine capitaliști. Iar acum - într-un climat politic incert, nu foarte departe de monolitul partidului unic de până în 1989 - căutăm să ne depășim mereu. Lumea, la fel de confuză ca în hit-ul pop din anii 80 al cărui refren era We’re on a road to nowhere, ne așteaptă să ne revenim din euforia revederii, să ne întoarcem la ale noastre și să îndreptăm ce se mai poate îndrepta din copilul care-am fost cândva…

Cronica adolescenței (Andrej Wajda, 1986)

Și ciutele se-mpușcă, nu-i așa?

Despre trup și suflet (Ursul de Aur, Berlin - 2017)

Cred că adevărata comunicare presupune, printre altele, și posibilitatea de a purta o discuție de principiu. La urma urmei, ăsta e miezul dialogului, atunci când nu se preface într-un schimb de replici pătimașe. Constat că e tot mai greu de purtat o discuție de principiu. Care să treacă de pragul simplistei judecăți „îmi place” sau „nu-mi place” pentru a încerca să ajungă la o mai adâncă înțelegere a unui fenomen, a unei idei, a unei întâmplări.

Deunăzi discutam cu un amic despre filmul maghiar Despre trup și suflet. Îl îndemnasem să meargă să-l vadă. Mi-a zis că a ieșit din sală când eroina a început să-și taie venele în vană. E drept, secvența – dacă ești mai slab de înger, dacă nu ești cadru medical – e greu de suportat. Dar poți să pleci capul într-o parte ori să închizi ochii. Și, oricum, era foarte aproape de final. Spune-mi tu cum s-a terminat! – zice amicul meu, după care adaugă: Mie nu mi-a plăcut, poate nu sunt un spectator ideal. Îi povestesc sfârșitul, după care spune: Căprioarele nu se sinucid niciodată. Îmi spun atunci că zadarnică e orice încercare de a trece peste eticheta deja pusă. Dacă „nu se poate așa ceva”, ce rost mai are să vorbim, nu? ... Cu vreo patru ani în urmă, referitor la După dealuri, un actor bisericos îmi răspundea apodictic și indignat că niciodată, în toată istoria BOR (deci nu în istoria Ortodoxiei), nici chiar în timpul cotropirilor turcești, sovietice etc., nu s-a pomenit ca un preot să iasă nejustificat din altar în timp ce slujea Liturghia, așa cum face personajul preotului din filmul tendențios al lui Mungiu. Care preot ieșise din biserică perfect justificat: recalcitrantul personaj al Alinei amenința că se aruncă în fântână. Whatever.

După ce aflu de la amicul meu că nicio ciută, niciodată nu se sinucide, așa cum încearcă să facă personajul fetei-ciută din Despre trup și suflet, îmi amintesc deodată că există o piesă de teatru – Ciuta, de Victor Ion Popa – în care personajul principal este o tânără (în versiunea teatrală pentru televiziune din anii 80 o joacă Mariana Buruiană). Asemenea ciutelor când primejdia e iminentă, ce se aruncă de pe stânca cea mai înaltă, tânăra din Ciuta – care povestește cum stă treaba cu ciutele când nu mai au nicio nădejde – se sinucide, împușcându-se. Deci și ciutele se-mpușcă, nu-i așa? În filmul maghiar însă, ce iese în față nu e ideea sinuciderii (chiar dacă tentativa – nereușită – de sinucidere e prezentată explicit), ci biruința asupra visului și ieșirea din lumea închipuirilor nocturne, când se visa căprioară. De fapt, e o dublă biruință. Și taciturnul bărbat mai vârstnic, care – în același tip de închipuiri nocturne – se visa cerb, își biruie visul, care – pentru amândoi – devine realitate. Sinuciderea fusese o ispită depășită prin iubire. Ca-n cântecul popular al Mariei Tănase:

... de trei zile zac în boală
și nu-mi zice nimeni „Scoală!"
dar de-i zice dumneata
m-ar mai trage inima

Pe fata din filmul maghiar o trage inima spre viață. Când sună telefonul, iar sângele îi curgea șuvoaie din vene, răspunde într-o suflare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când, la telefon, iubitul ei taciturn și cu brațul stâng paraizat îi spune, învingându-și teama și îndoielile: „Mor de dragul tău!”, știe că nimic nu mai contează decât să fie cu el. După ce trece pe la urgențe să-și bandajeze brațul scrijelat cu un ciob de geam. Brațul stâng. Sensul poveștii e unui pozitiv, luminos, nicidecum negativ și întunecat. Filmul – atipic, ce-i drept – e de dragoste. E despre iubirea cea mare la care ajungi numai dacă îți păstrezi visele neprihănite. Dacă trăiești astfel ca visele să-ți rămână fără prihană. Fără să-ți pese câtuși de puțin de ceea ce crede lumea despre tine. Altfel spus, dacă poți să crezi în gândul tău (în visul tău), dacă poți să crezi că ceea ce e adevărat în inima ta (în visul tău) e adevărat și pentru altcineva. Iar atunci, când vei da glas convingerii tale tainice, ea  devine o comoară pentru cel ce știe să asculte. Q.e.d.  

Țeapa, ca rău necesar

Marin Sorescu

Orice spui, oricum o-ntorci, omu' vrea povești. Nu meta-povești. Doar povești clasice, nu de-alea moderne ori, ferească sfântu', postmoderne. Am citit recent A treia țeapă de Marin Sorescu, piesă care nu e „istorică” în înțelesul obișnuit al termenului și nu-și propune „reconstituirea unei epoci” din perspectiva „realismului clasic”. Anti-realismul asumat e provocator, schematismul ei ostentativ frizează mai degrabă derizoriul. În loc de o „reconstituire istorică”, mucalitul Marin Sorescu propune un discurs metaforizant. Metaforă a torturii, țeapa e aici o prezență acceptată ca pe un ceva necesar cadrului existențial. Simbolizează „instalarea”, „legarea” de un mod de viață, de un fel de a gândi. În cazul ăsta, cea mai mare parte a celor ce văd filme și mai pun mâna pe câte o carte, sunt foarte confortabil „instalați” și „legați” de istoriile romanțate, cu detalii etnografice și reconstituiri muzeistice, cu iz de artizanat. În memoria „marelui public”, Amza Pellea e și acum, la început de mileniu trei, actorul care i-a jucat pe Decebal și Mihai în „superproducțiile istorice” ultra-declamative de la sfârșitul anilor 60, iar nu interpretul lui Vlad Țepeș din piesa lui Marin Sorescu, jucată la sfârșitul anilor 70 pe scena Teatrului Național București. Mă întreb, nu o dată, cum ar arăta lumea dacă procentul celor caută și discursul unei reprezentări, nu doar „subiectul” și „intriga”, ar fi ceva mai mare. Mult mai mare. Ar fi o lume mai bună, mai civilizată, mai nobilă, mai respectoasă? Nu am un răspuns, astfel că mă împac cu gândul că literatura (dar și teatrul și filmul) ce cultivă ironia, jocurile de cuvinte, imaginarul dimensionat până la fabulos, până la absurd chiar, rămâne un lux rezervat celor - tot mai puțini, parcă - dornici să caute nișa, experimentul, insolitul, parodia. Și umorul (adesea umorul negru) ce rezultă dintr-o astfel de viziune. Așa cum reiese și din Actul II, Tabloul I, Scena VII.

A TREIA ȚEAPĂ de Marin Sorescu

Actul II, Tabloul I, Scena VII
Personajele: 
VLAD DRACUL - zis Țepeș, domnul Țării Românești; 
DOMNICA - domniță la curtea lui Țepeș

ȚEPEȘ: Du-te, că-mi pierd șirul. Adică, stai ... Ia vezi, tu coșciugul ăsta pe care stau e uns cu miere? (Se scoală de pe tron și se preface că-l cercetează cu atenție.)

DOMNICA (râzând): E tron ... Tronul țării. Cum să fie uns cu miere? ... S-ar lipi de tur ...

ȚEPEȘ: Atunci de ce bâzâie toți în jurul lui, ca viespile? ... De ce vor toți să stea pe el?

DOMNICA: Mă întrebați pe mine, ori ... ?

ȚEPEȘ: Vorbeam singur ... Până și mie mi-a venit să mă proțăpesc în el adineauri ... Știi ce: ia o doniță cu păcură și-l mânjește ... Așa vom fi toți feriți de ispită. Iar mie îmi pui alături un scăunel.

DOMNICA: Sunteți domn, trebuie să stați pe torn ...

ȚEPEȘ: Sunt domn, dar vreau să stau altfel ... Să văd dacă-i mai convine pictorului să mă chinuie ...

DOMNICA: Pictorul! ... Măria-ta dați-l afară ... (rușinată) Spune măscări.

ȚEPEȘ: Cum?

DOMNICA: Zicea să-mi pun o bluză mai așa ... (arată decolteul) că vrea să mă deseneze ... (se închină) Zicea că n-a mai văzut o fată mai frumoasă și că (plânge) ar trebui să stau să mă picteze și goală ...

ȚEPEȘ (râzând): Pe mine m-a pus să mă îmbrac cât mai gros ... ca de gerul bobotezii. Cică domn ca mine mai rar! Mare șnapan! ...

DOMNICA: Mă duc la mănăstire ... m-a făcut de râs ... Ce, eu sunt o de-aia? O stricată? (Plânge cu sughițuri).

ȚEPEȘ: Tu ești o fată cuminte că nu te-ai dezbrăcat. Eu sunt un stricat că m-am îmbrăcat cum a zis el ... Dar de-acum, gata! S-a isprăvit. (Întoarce tronul cu fața la perete) Auzi, să-l ungi cu păcură!

DOMNICA: Cum să-l pângărim? Pe el a stat și tatăl vostru. Pe el au stat falnici toți Domnii. Măcar să-l ținem de formă. Mai vin soli, mai una alta ...

ȚEPEȘ: Bine, bine, dar mie să-mi aduci scăunelul ăla ... cu trei picioare ... Acum, du-te ...

DOMNICA (ezitând să plece): Stau și mă gândesc ... Poate n-a zis-o cu gând rău ...

ȚEPEȘ: Cine?

DOMNICA: Meșterul, zugravu ... Să-l trimiteți acasă la el ... viu ...

ȚEPEȘ: Bine, bine ...

DOMNICA: Dar să nu-l vătămați. Vă rog eu ...

ȚEPEȘ: Du-te! (Domnica iese) Fetele de azi! Cuminți, cuminți, dar trebuie păzite cu mătura, că iau foc.