duminică, 15 octombrie 2017

Zeul absent



O legendă bulgărească (povestită în filmul Raliței Petrova, Bezbog) spune că, pe timpul ocupației otomane, niște săteni s-au refugiat pe culmile unui munte, nădăjduind că vor fi mai aproape de Dumnezeul din ceruri și, astfel, vor fi ocrotiți. Turcii însă i-au nimicit. De atunci, muntele respectiv se numește Bezbog (Fără Dumnezeu). Există, în Solaris, câteva secvențe în care camera directorului de imagine Vadim Iusov se apropie de fereastra navei spațiale și ecranul e atunci cuprins cu totul de întunecime. Preț de câteva clipe, spectatorul se confruntă cu hăul absolut, cu nimicul, cu absența apăsătoare cât o veșnicie. Atâta doar că, pe nava spațială din S.F.-ul tarkovskian, Kris a adus cu el și icoana Sfintei Treimi de Rubliov. O tăcere deplină e și în Zona din Stalker – atunci când nu se aude câinele schelălăind sau când nu zboară câte o pasăre ce vine dinspre și se duce înspre nicăieri. În fond și la Tarkovski cerul e absent (nu l-a filmat nici în Rubliov, decât atunci când se reflecta în bălțile de pe Pământ), nu e populat de o „ființă supremă”. Dar taina rămâne. „Zeul absent” încarcă personajele tarkovskiene cu un jind, cu o dorire – după uitata civilizație liturgică – dătătoare de o fericire amară. Preferabilă, precizează femeia Călăuzei, unei „vieții cenușii și triste”.  Bucuria e un dar, nicidecum o obligație. Cei care acuză „absența zeului” și „impostura” sacerdotului care continuă lucrarea divino-umană, pe pământ, a Dumnezeului-Om, nu sunt nici propagatori de blasfemie, nici pricină de sminteală. Despre cei ce nu (mai) cred, tot femeia Călăuzei spunea: „Ar trebui să ai milă față de ei!” Milă (deci com-pasiune, împreună pătimire), nu silă. Cu adevărat important e cu totul altceva: ce anume construiești, ce anume cultivi tu, cel care spui că te hrănești din cerul ce doar pare gol, din zeul ce doar pare absent.  Cum ar spune Cuviosul Siluan Atonitul, nu iadul (în care - vrem nu vem, ne e dat să ne ținem mintea) contează, nu el ne definește, ci nădejdea pe care o avem, pe care ne străduim să n-o pierdem, s-o înmulțim chiar. Stalker: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” 

sâmbătă, 14 octombrie 2017

De gustibus

Citesc - abia acum - biografia lui Ion Creangă de George Călinescu. Și mă mir - încă o dată - de zelul cu care îi apărăm pe Creangă, pe Anton Pann, pe Budai-Deleanu, pe Costache Negruzzi, pe Panait Istrati sau I.L Caragiale. Dar îl respingem pe Lucian Pintilie, dar ne scandalizează Aferim!. Sfătoșenia zapciului din snoava lui Jude vine din limbuția și măscările lui Creangă. Radu Jude nu mi se pare cu nimic mai „dușmănos”, mai „terfelitor” al „onoarei naționale” și al „credinței străbune” decât Caragiale sau Anton Pann. Ce-i drept, una-i cartea, alta-i filmul.
Tot în cartea lui Călinescu găsesc acesste observații despre lipsa de adecvare a omului cu clasa socială în care dorește să parvină: „Oamenii trecuți repede dintr-o clasă într-alta, fără a căpăta deprinderile cerute de schimbare, sunt foarte lesne de supărat. Orice nepotrivire de gusturi, orice neparticipare la înapoierea lor e privită cu încruntare, ca și când s-ar cuprinde în ea o mustrare.” Prin urmare, nu „facultățile” fac diferența, că altfel toți titrații s-ar înțelege între ei. Și nu e deloc așa. Pricina adevărată pentru lipsa de comunicare e alta: lipsa de acomodare cu propriul statut social (și cultural). Altfel spus: fudulia care nu-ți lasă nicio urmă de auto-ironie. Femeia de servici care vizionase Oglinda (într-o proiecție cu circuit închis, alături de câțiva sofisticați critici de film) putuse să treacă peste complexitatea ieșită din comun a celui mai dificil film tarkovskian. Când schimburile (contradictorii) de opinii nu se mai terminau, ea le-ar fi cerut să înceteze o dată cu cearta și s-o lase să facă curat că voia să plece acasă. „Ce-i așa de greu de priceput la filmul ăsta?” - zise ea. „Cum tu l-ai înțeles?” - s-au mirat ei și i-au cerut să le spună și lor ce-a văzut. „E un film despre un om care conștientizează suferința pe care a pricinuit-o altora, îi pare rău și ar vrea să ceară iertare, dar nu știe cum.” Replica lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!” 

vineri, 6 octombrie 2017

Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Un pas în urma serafimilor

Cu vreo două zile înainte să văd Un pas în urma serafimilor am citit un interviu cu Daniel Sandu, regizorul fost absolvent de seminar ortodox care-și varsă acum amarul pricinuit de experiența sa adolescentină. Am aflat astfel că printre preferințele sale se numără musicalul La La Land, multipremiat cu Oscar chiar în acest an. Celelalte titluri pomenite (cu excepția filmului, După dealuri, citat pentru temă / subiect, iar nu pentru expresia artistică propusă de Mungiu) sunt blockbusters made in the USA în ultimii ani. Ceea ce aveam să văd pe ecranul de la mall se potrivea de minune cu repertoriul mallurilor (din România, cel puțin), profilat exclusiv pe superproducții și filme „de consum”, „de gen”, care - spre deosebire de filmele românești „de autor” - îți dau, în general, o stare de feel good. (Nu același lucru aveam să-l observ în 2012, când mi se părea că După dealuri nu avea ce să caute într-o sală de mall, în același tip de companie. Și nici n-ar fi ajuns acolo dacă nu avea patalamaua de premii de la Cannes și lumea nu era - încă - interesată se „senzaționalismul” cazului din care se inspirase.) În timpul proiecției am avut sentimentul că e exact filmul pe care l-au căutat cu lumânarea denigratorii ortodoxiști ai lui Mungiu care - adesea în necunoștință de cauză - au scris vrute și nevrute despre După dealuri. Ei bine, Daniel Sandu le oferă acum pe tavă toate „capetele de acuzare” la adresa nu doar a lui Cristian Mungiu, ci și a lui Cristi Puiu și Radu Jude.
Dar nu despre film doresc să scriu. Prin felul în care a fost făcut, Un pas în urma serafimilor și-a atins ținta și a ajuns la cine trebuia să ajungă. Povestea cinematografiată aici („a true story”, nu-i așa?) m-a făcut să mă gândesc la cât de cripto-protestant și cripto-(romano)catolic e sistemul de învățământ ortodox. Mi-a amintit de mărturia unui convertit la Ortodoxie. Spunea el: dacă m-aș duce la un romano-catolic să-l aduc pe „drumul cel bun”, acesta, văzând majoritatea bisericilor / mănăstirilor ortodoxe, ar spune - și pe bună dreptate - că e foarte asemănător și s-ar mira de ce insist atât că e diferit?; dacă m-aș duce la un protestant să-l întorc din „rătăcire”, s-ar speria de legalismul practicat și promovat de ortodocși... Mi-am amintit apoi de mărturia lui Sorin Dumitrescu. Distinsul academician spunea că nicio instituție de învățământ ortodox (organizată pe calapod apusean, protestant) nu s-a arătat interesată de volumul său Noi și icoana. Icoana, mai spunea el, nu interesează pe nimeni. E un fel de Cenușărasă (adăuga Pr Rafail Noica) - nu doar în „lumea mare”, ci chiar în spațiile ortodoxe, fiind surclasată (și nu de ieri, de azi) de tabloul religios. „Tensiunea semantică a unei gândiri cu vedere - scria Sorin Dumitrescu în Tablou cu orbi - este esențialmente iconică.” La Mungiu și Puiu (dar și la Jude, cel puțin în O umbră de nor) tensiunea semantică este chiar așa: „cu vedere” și „iconică”. De unde și dificultatea primirii ei „precum este” de către cei dedulciți cu tablouri religioase și reprezentări care mai de care mai pioase, mai „naturaliste”. Ori ilustrativismul din Un pas în urma serafimilor, considerabil mai accesibil decât „minimalismul” viziunii lui Mungiu-Puiu-Jude (chiar atunci când se vrea „echidistant”, prin evocarea preotului de țară, sfătos și cumsecade, interpretat de Valer Delakeza) pune pe tapet doar viciile instituționalizării credinței, ridicolul religiozității. (După dealuri, Sieranevada și O umbră de nor dau mărturie, între altele, și pentru dificultatea de a dobândi și cultiva o conștiință eclezială, nu doar despre conformismul de tip religios, ca mască de moralitate.)  
Spre deosebire de filmele celorlalți regizori români pomeniți, Un pas în urma serafimilor e mai mult un fel de chewing gum, de fast food. Într-o lume în care și ciunga și hamburgerii cu cartofi pai sunt la mare trecere, am putea spune: 1-0 pentru Daniel Sandu. Bătălia adevărată se duce însă în altă parte: în felul în care lăsăm strâmbătatea, dar și frumusețea, să ne lămurească. Și, nu în ultimul rând, în felul în care înțelegem că opusul religiozității nu e musai o minte sceptică și cârcotașă (ajungând până la o nouă formă de religiozitate: militantismul ateu), ci o minte care caută să-și cultive - printr-o împreună-strădanie ce poate dura o viață de om - conștiința eclezială. 

joi, 5 octombrie 2017

Șarada lui Max



Nu aș vrea să las să treacă Ziua Educației în care ne amintim de profesorii dragi fără să-l pomenesc pe dascălul meu de fizică din liceu. I se spunea Max și am aflat că, la puțină vreme după absolvirea promoției noastre, a plecat în Germania, unde a și trecut la cele veșnice. Îi port o amintire vie, deși nu m-am numărat printre preferații lui – aveam, la materia pe care ne-o preda, rezultate mediocre. Așteptam cu maxim interes orele de fizică, dar nu pentru ca să aflu mai multe despre mecanică, termodinamică, electricitate, optică sau fizică atomică și nucleară. Nu. Mă bucuram să asist la orele lui Max pentru apoftegmele lui pe care ni le împărtășea (cui voia să priceapă) încifrat, prin aluzii și ironii pe care le gustam de fiecare dată. Ne dădea porecle, se lega de câte-o vorbă de-a noastră, de câte-un nărav și țesea mici povești. A fost – de departe – singurul care încerca să ne vorbească despre dimensiunea religioasă (mai târziu aveam să înțeleg că se referea la cele ale Bisericii) a vieții. Înțelegea foarte bine că pentru unii, aceasta nu era decât o formă de frondă adolescentină, iar nu ceva asumat și trăit. Țin minte că ne povestea cum odată găsise scris pe tablă „Secolul 21 ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Dar cel mai clar îmi amintesc cum a început să deseneze pe tablă axa timpului. Și zice: aici (înainte de anul zero, al nașterii lui Hristos) e epoca de aur a Greciei, cu Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon și ceilalți. Aici (și arată la o distanță de puțin peste o mie de ani) sunt Shakespeare, Cervantes, apoi iluminiștii, romanticii etc. Și între? – zice. Nu așteaptă răspunsul nostru (care ar fi venit, unanim: Evul Mediu) și continuă: îl numiți ev întunecat, dar aici se află aurul gândirii omenești!... În Evul Mediu??!! N-am priceput nimic, atunci. Cu altă ocazie (sau poate tot atunci) ne-a vorbit despre o antologie în două volume, cu fragmente de texte patristice (din Răsărit și Apus) apărută în colecția BPT: Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu. Peste câțiva ani abia, când am văzut întâia oară Andrei Rubliov de Tarkovski și Căința de Abuladze, când am început să mă minunez de scrierile lui Dostoievski și Nicolae Steinhardt, când am ajuns să citesc Pentru un nou Ev Mediu de Berdeaiev mi-am amintit, involuntar, de Max. Într-un fel, este moștenirea cea mai de preț pe care aveam să o primesc de la un dascăl, în liceu. Nu doar eu, ci toată clasa. Și, poate, alte clase paralele sau din alți ani. Câți dintre elevii săi au luat aminte? Dumnezeu știe. Mie însă șarada lui mi se pare cu adevărat importantă pentru că de felul în care înțelegem și trăim axiologia pe care ne-a desenat-o pe tablă – chiar acum, sau mai ales acum, în evul media, când nu se mai știe ce înseamnă icoana și care mai e rostul unui ritual – depinde așezarea noastră în viață. Și chiar devenirea noastră. Și, cine știe, poate și datorită lui Max aveam să înțeleg și să primesc într-un anume fel Călăuza, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Lumină de iarnă, Simion al deșertului, Ruga, Hadersfild, După dealuri, Sieranevada... 



miercuri, 4 octombrie 2017

Bezbog sau drumul spre eșafod



Bezbog este încununarea unei cineaste bulgaro-franco-engleze care – încă de la primele scurt- și mediu-metraje (Prin harul lui Dumnezeu, Mărul putred, Pauza de prânz) – avea să se distingă printr-o notă extrem de personală de realism social și brutal (chiar hiper-realism), de absurd și alegorie. Vecinătăți declarate: Robert Bresson, Werner Herzog, Cristi Puiu, Pablo Larrain, Carlos Reygadas.
Un bărbat răstignit într-o grotă de munte cere să bea apă, dar e sleit de puteri și – înțelegem – își dă duhul. Privitorul își amintește de cuvintele rostite de Hristos pe cruce, „Eli, Eli, lema sabachthani?”. De aici și posibila semnificație a titlului ce trimite spre o anume stare de spirit – fără de lege, fără frică de Dumnezeu. Pe ea se așează întreaga lume post-comunistă din Europa de Est, nu doar din spațiul bulgar. Stircto sensu, Bezbog este însă și numele muntelui din sud-vestul Bulgariei, a cărui legendă e povestită, la final[1].
Ceea ce se vede și se aude în multipremiatul film al Ralitzei Petrova[2] este mult mai mult decât ar putea cuprinde un sinopsis, o descriere în cuvinte. Gana, o soră medicală plătită (și) de mafia locală (condusă de capii poliției și ai justiției) dintr-un orășel aflat la limita subdezvoltării, sustrage cărțile de identitate ale bătrânilor asistați social (și ajunși în faze avansate de senilitate / demență / Alzeimer) pentru care lucrează, documente pe baza cărora profitorii înființează o serie de firme dubioase[3]. Cu totul aparte în Bezbog este altceva: atmosfera minimalist-austeră orchestrată foarte cinematografic de Petrova, în triplă calitate – de regizor, scenarist și producător asociat[4]. Pentru că, în ciuda tușelor „neorealiste” ce surprind cenușiul material și moral al existenței, filmul său – un „purgatoriu submontan din a cărui atmosferă glacială, frisonantă, ieși anevoie, sacadat; parcă înghiți cu noduri  vreme” (Vladimir Bulat) – nu are nimic în comun cu mizerabilismul decorativ din atâtea filme insignifiante realizate, mai cu seamă în anii 90, în țările foste comuniste. Imaginea (directori de imagine: Krum Rodriguez, Chayse Irvin; scenograf: Vanina Geleva) este – ca și muzica – un personaj, un instrument profund angajat în construcția dramaturgică[5]. Astfel, spectatorul este invitat să ducă mai departe starea de godless căreia filmul îi propune o expresie asemenea haiku-ului japonez.
Fragmentele muzicale din câteva cântece bulgare bisericești au funcția de „refren poetic” și deschid posibilitatea unor noi emoții (artistice, nu pur psihologice) transformate calitativ. Ecoul solemn și triumfător al corului bisericesc mi-a amintit de evocarea muzicii ecleziale bulgare din romanul lui Cinghiz Aitmatov, Eșafodul. Acolo, personajul central cu destin de martir este copleșit de emoție și, transfigurat, remarcă la coriștii bulgari simțământul filial al datoriei față de străbunii ce se apropiaseră, prin suferință, de Hristos „cel inaccesibil și nedespărțit de spirit”. Doar așa, comentează el, puteau da naștere unei cântări „inefabile, pline de dăruire”.


Imnurile cântate, izvorâte parcă din propriile imbolduri, dureri, griji și vinovății ale Ganei, abia acum își află ieșirea, eliberând-o și umplând-o totodată de o nesperată lumină și inspirație. Este momentul nașterii „omenescului în om”[6]. Abia acum Gana conștientizează răul pe care – sustrăgându-i actul de identitate – l-a pricinuit bătrânului Ioan, fostul deținut politic (din perioada stalinistă) despre care află că este acum instructor de cor și de la care ar vrea să învețe să cânte muzică bisericească („Nu e târziu?” – îl întreabă; „Niciodată nu e prea târziu!” – îi răspunde acesta). Conștiința mustrătoare o îndeamnă să-și învingă frica și să dea la iveală abuzurile justiției, fără să știe (sau fără să-i mai pese) că drumul pe care tocmai a pornit duce la eșafod.










[1] Un personaj (din off) relatează că, pe timpul ocupației otomane, sătenii pravoslavnici bulgari s-au refugiat pe crestele cele mai înalte ale acestui munte. Deși nădăjduiau că – aflându-se mai aproape de Dumnezeul din ceruri – vor scăpa cu viață, au fost măcelăriți de cotropitorii turci.
[2] Bezbog a fost premiat la Paris, Batumi, în Georgia, Cipru, Tetuan, Varșovia, Stockholm, Mumbay, Reykjavik, Sarajevo, Sofia. În 2016 a obținut, la Locarno, „Leopardul de Aur”, Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal (Irena Ivanova), Premiul Juriului Ecumenic și Premiul criticii elvețiene Boccalino. Hollywood Reporter: „Un debut cinematografic ce întrece așteptările, o meditație asupra nevoii universale a omului de credință, nădejde și frumusețe”.
[3] „Fizionomia ei este a unei măști, iar oboseala a unui măgar de tracțiune. Urcând greoi în duba cu care se deplasează, ducând pe umăr o geantă șleampătă, ea nu are nimic feminin, grațios, atractiv. Este la fel de doborâtă de viață ca și pacienții pe care-i vizitează.” (Vladimir Bulat)
[4]Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică socială și morală sumbră, nemiloasă, un jăratec care se așează pe o rană deschisă, producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existențială, decît niscaiva răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să fie întinse pe tapet, căci omul se obișnuiește cu răul, și starea aceasta tinde să devină „firească”. Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre oameni...” (Vladimir Bulat)
[5] Imaginea din Bezbog, ce invită la contemplare și introspecție, este percepută în contextul noii sale integrități, în care muzica, folosită minimalist, devine parte organică. Dimensiunea adusă de coloana sonoră (sound design: Peter Albrechtsen) conferă o altă calitate imaginii. Ce contează este expresivitatea sonoră a momentului. Când un microbuz iese dintr-o parcare subterană și se pierde în lumina zilei (cadrul amintește de Călăuza lui Tarkovski), auzim nu muzică propriu-zisă, ci un conglomerat de sunete electronice asemenea unei voci nedefinite a naturii, a unor sentimente neclare, inexplicabile, dar adevărate. Sunetele dispar progresiv, rămânând o vreme la limita auzului, iar din clipa în care începem să le sesizăm (ca în secvența hiper-realistă a orgiei), ne întrebăm dacă nu cumva doar ni s-a părut și, de fapt, n-am auzit nimic, pentru ca apoi să ne întrebăm de câtă vreme le auzim.
[6] Prețul trezirii (sau „în-omenirii”) este scump. Dar la fel de scump este și prețul plătit de profitorii cinici care au înțeles mersul vremurilor: unul din „rechinii supraviețuitori” mărturisește că viața i se pare de nesuportat, iar fiecare dimineață i se pare un coșmar; pe fiul mult iubit al altuia îl înghite pământul într-o văgăună foarte asemenea celei în care au pierit victimele care încercau să-și facă dreptate.