O legendă bulgărească (povestită în filmul Raliței Petrova, Bezbog) spune că, pe timpul ocupației otomane, niște
săteni s-au refugiat pe culmile unui munte, nădăjduind că vor fi mai aproape de
Dumnezeul din ceruri și, astfel, vor fi ocrotiți. Turcii însă i-au nimicit. De
atunci, muntele respectiv se numește Bezbog (Fără Dumnezeu). Există, în Solaris, câteva secvențe
în care camera directorului de imagine Vadim Iusov se apropie de fereastra navei spațiale și
ecranul e atunci cuprins cu totul de întunecime. Preț de câteva clipe, spectatorul
se confruntă cu hăul absolut, cu nimicul, cu absența apăsătoare cât o veșnicie.
Atâta doar că, pe nava spațială din S.F.-ul tarkovskian, Kris a adus cu el și icoana Sfintei Treimi de
Rubliov. O tăcere deplină e și în Zona din Stalker – atunci când nu se aude câinele
schelălăind sau când nu zboară câte o pasăre ce vine dinspre și se duce înspre
nicăieri. În fond și la Tarkovski cerul e absent (nu l-a filmat nici în Rubliov,
decât atunci când se reflecta în bălțile de pe Pământ), nu e populat de o
„ființă supremă”. Dar taina rămâne. „Zeul absent” încarcă personajele
tarkovskiene cu un jind, cu o dorire – după uitata civilizație liturgică – dătătoare
de o fericire amară. Preferabilă, precizează femeia Călăuzei, unei „vieții
cenușii și triste”. Bucuria e un dar, nicidecum o obligație. Cei care acuză „absența zeului” și „impostura” sacerdotului care continuă lucrarea divino-umană, pe pământ, a Dumnezeului-Om, nu sunt nici propagatori de blasfemie, nici pricină de sminteală. Despre cei ce nu (mai) cred, tot femeia Călăuzei spunea: „Ar trebui să ai milă față de ei!” Milă (deci com-pasiune, împreună pătimire), nu silă. Cu adevărat important e cu totul altceva: ce anume construiești, ce anume cultivi tu, cel care spui că te hrănești din cerul ce doar pare gol, din zeul ce doar pare absent. Cum ar spune Cuviosul Siluan Atonitul, nu iadul (în care - vrem nu vem, ne e dat să ne ținem mintea) contează, nu el ne definește, ci nădejdea pe care o avem, pe care ne străduim să n-o pierdem, s-o înmulțim chiar. Stalker: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!”
duminică, 15 octombrie 2017
sâmbătă, 14 octombrie 2017
De gustibus
Citesc - abia acum - biografia lui Ion Creangă de George Călinescu. Și mă mir - încă o dată - de zelul cu care îi apărăm pe Creangă, pe Anton Pann, pe Budai-Deleanu, pe Costache Negruzzi, pe Panait Istrati sau I.L Caragiale. Dar îl respingem pe Lucian Pintilie, dar ne scandalizează Aferim!. Sfătoșenia zapciului din snoava lui Jude vine din limbuția și măscările lui Creangă. Radu Jude nu mi se pare cu nimic mai „dușmănos”, mai „terfelitor” al „onoarei naționale” și al „credinței străbune” decât Caragiale sau Anton Pann. Ce-i drept, una-i cartea, alta-i filmul.
Tot în cartea lui Călinescu găsesc acesste observații despre lipsa de adecvare a omului cu clasa socială în care dorește să parvină: „Oamenii trecuți repede dintr-o clasă într-alta, fără a căpăta deprinderile cerute de schimbare, sunt foarte lesne de supărat. Orice nepotrivire de gusturi, orice neparticipare la înapoierea lor e privită cu încruntare, ca și când s-ar cuprinde în ea o mustrare.” Prin urmare, nu „facultățile” fac diferența, că altfel toți titrații s-ar înțelege între ei. Și nu e deloc așa. Pricina adevărată pentru lipsa de comunicare e alta: lipsa de acomodare cu propriul statut social (și cultural). Altfel spus: fudulia care nu-ți lasă nicio urmă de auto-ironie. Femeia de servici care vizionase Oglinda (într-o proiecție cu circuit închis, alături de câțiva sofisticați critici de film) putuse să treacă peste complexitatea ieșită din comun a celui mai dificil film tarkovskian. Când schimburile (contradictorii) de opinii nu se mai terminau, ea le-ar fi cerut să înceteze o dată cu cearta și s-o lase să facă curat că voia să plece acasă. „Ce-i așa de greu de priceput la filmul ăsta?” - zise ea. „Cum tu l-ai înțeles?” - s-au mirat ei și i-au cerut să le spună și lor ce-a văzut. „E un film despre un om care conștientizează suferința pe care a pricinuit-o altora, îi pare rău și ar vrea să ceară iertare, dar nu știe cum.” Replica lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!”
Tot în cartea lui Călinescu găsesc acesste observații despre lipsa de adecvare a omului cu clasa socială în care dorește să parvină: „Oamenii trecuți repede dintr-o clasă într-alta, fără a căpăta deprinderile cerute de schimbare, sunt foarte lesne de supărat. Orice nepotrivire de gusturi, orice neparticipare la înapoierea lor e privită cu încruntare, ca și când s-ar cuprinde în ea o mustrare.” Prin urmare, nu „facultățile” fac diferența, că altfel toți titrații s-ar înțelege între ei. Și nu e deloc așa. Pricina adevărată pentru lipsa de comunicare e alta: lipsa de acomodare cu propriul statut social (și cultural). Altfel spus: fudulia care nu-ți lasă nicio urmă de auto-ironie. Femeia de servici care vizionase Oglinda (într-o proiecție cu circuit închis, alături de câțiva sofisticați critici de film) putuse să treacă peste complexitatea ieșită din comun a celui mai dificil film tarkovskian. Când schimburile (contradictorii) de opinii nu se mai terminau, ea le-ar fi cerut să înceteze o dată cu cearta și s-o lase să facă curat că voia să plece acasă. „Ce-i așa de greu de priceput la filmul ăsta?” - zise ea. „Cum tu l-ai înțeles?” - s-au mirat ei și i-au cerut să le spună și lor ce-a văzut. „E un film despre un om care conștientizează suferința pe care a pricinuit-o altora, îi pare rău și ar vrea să ceară iertare, dar nu știe cum.” Replica lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!”
vineri, 6 octombrie 2017
Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Un pas în urma serafimilor
Cu vreo două zile înainte să văd Un pas în urma serafimilor am citit un interviu cu Daniel Sandu, regizorul fost absolvent de seminar ortodox care-și varsă acum amarul pricinuit de experiența sa adolescentină. Am aflat astfel că printre preferințele sale se numără musicalul La La Land, multipremiat cu Oscar chiar în acest an. Celelalte titluri pomenite (cu excepția filmului, După dealuri, citat pentru temă / subiect, iar nu pentru expresia artistică propusă de Mungiu) sunt blockbusters made in the USA în ultimii ani. Ceea ce aveam să văd pe ecranul de la mall se potrivea de minune cu repertoriul mallurilor (din România, cel puțin), profilat exclusiv pe superproducții și filme „de consum”, „de gen”, care - spre deosebire de filmele românești „de autor” - îți dau, în general, o stare de feel good. (Nu același lucru aveam să-l observ în 2012, când mi se părea că După dealuri nu avea ce să caute într-o sală de mall, în același tip de companie. Și nici n-ar fi ajuns acolo dacă nu avea patalamaua de premii de la Cannes și lumea nu era - încă - interesată se „senzaționalismul” cazului din care se inspirase.) În timpul proiecției am avut sentimentul că e exact filmul pe care l-au căutat cu lumânarea denigratorii ortodoxiști ai lui Mungiu care - adesea în necunoștință de cauză - au scris vrute și nevrute despre După dealuri. Ei bine, Daniel Sandu le oferă acum pe tavă toate „capetele de acuzare” la adresa nu doar a lui Cristian Mungiu, ci și a lui Cristi Puiu și Radu Jude.
Dar nu despre film doresc să scriu. Prin felul în care a fost făcut, Un pas în urma serafimilor și-a atins ținta și a ajuns la cine trebuia să ajungă. Povestea cinematografiată aici („a true story”, nu-i așa?) m-a făcut să mă gândesc la cât de cripto-protestant și cripto-(romano)catolic e sistemul de învățământ ortodox. Mi-a amintit de mărturia unui convertit la Ortodoxie. Spunea el: dacă m-aș duce la un romano-catolic să-l aduc pe „drumul cel bun”, acesta, văzând majoritatea bisericilor / mănăstirilor ortodoxe, ar spune - și pe bună dreptate - că e foarte asemănător și s-ar mira de ce insist atât că e diferit?; dacă m-aș duce la un protestant să-l întorc din „rătăcire”, s-ar speria de legalismul practicat și promovat de ortodocși... Mi-am amintit apoi de mărturia lui Sorin Dumitrescu. Distinsul academician spunea că nicio instituție de învățământ ortodox (organizată pe calapod apusean, protestant) nu s-a arătat interesată de volumul său Noi și icoana. Icoana, mai spunea el, nu interesează pe nimeni. E un fel de Cenușărasă (adăuga Pr Rafail Noica) - nu doar în „lumea mare”, ci chiar în spațiile ortodoxe, fiind surclasată (și nu de ieri, de azi) de tabloul religios. „Tensiunea semantică a unei gândiri cu vedere - scria Sorin Dumitrescu în Tablou cu orbi - este esențialmente iconică.” La Mungiu și Puiu (dar și la Jude, cel puțin în O umbră de nor) tensiunea semantică este chiar așa: „cu vedere” și „iconică”. De unde și dificultatea primirii ei „precum este” de către cei dedulciți cu tablouri religioase și reprezentări care mai de care mai pioase, mai „naturaliste”. Ori ilustrativismul din Un pas în urma serafimilor, considerabil mai accesibil decât „minimalismul” viziunii lui Mungiu-Puiu-Jude (chiar atunci când se vrea „echidistant”, prin evocarea preotului de țară, sfătos și cumsecade, interpretat de Valer Delakeza) pune pe tapet doar viciile instituționalizării credinței, ridicolul religiozității. (După dealuri, Sieranevada și O umbră de nor dau mărturie, între altele, și pentru dificultatea de a dobândi și cultiva o conștiință eclezială, nu doar despre conformismul de tip religios, ca mască de moralitate.)
Spre deosebire de filmele celorlalți regizori români pomeniți, Un pas în urma serafimilor e mai mult un fel de chewing gum, de fast food. Într-o lume în care și ciunga și hamburgerii cu cartofi pai sunt la mare trecere, am putea spune: 1-0 pentru Daniel Sandu. Bătălia adevărată se duce însă în altă parte: în felul în care lăsăm strâmbătatea, dar și frumusețea, să ne lămurească. Și, nu în ultimul rând, în felul în care înțelegem că opusul religiozității nu e musai o minte sceptică și cârcotașă (ajungând până la o nouă formă de religiozitate: militantismul ateu), ci o minte care caută să-și cultive - printr-o împreună-strădanie ce poate dura o viață de om - conștiința eclezială.
Dar nu despre film doresc să scriu. Prin felul în care a fost făcut, Un pas în urma serafimilor și-a atins ținta și a ajuns la cine trebuia să ajungă. Povestea cinematografiată aici („a true story”, nu-i așa?) m-a făcut să mă gândesc la cât de cripto-protestant și cripto-(romano)catolic e sistemul de învățământ ortodox. Mi-a amintit de mărturia unui convertit la Ortodoxie. Spunea el: dacă m-aș duce la un romano-catolic să-l aduc pe „drumul cel bun”, acesta, văzând majoritatea bisericilor / mănăstirilor ortodoxe, ar spune - și pe bună dreptate - că e foarte asemănător și s-ar mira de ce insist atât că e diferit?; dacă m-aș duce la un protestant să-l întorc din „rătăcire”, s-ar speria de legalismul practicat și promovat de ortodocși... Mi-am amintit apoi de mărturia lui Sorin Dumitrescu. Distinsul academician spunea că nicio instituție de învățământ ortodox (organizată pe calapod apusean, protestant) nu s-a arătat interesată de volumul său Noi și icoana. Icoana, mai spunea el, nu interesează pe nimeni. E un fel de Cenușărasă (adăuga Pr Rafail Noica) - nu doar în „lumea mare”, ci chiar în spațiile ortodoxe, fiind surclasată (și nu de ieri, de azi) de tabloul religios. „Tensiunea semantică a unei gândiri cu vedere - scria Sorin Dumitrescu în Tablou cu orbi - este esențialmente iconică.” La Mungiu și Puiu (dar și la Jude, cel puțin în O umbră de nor) tensiunea semantică este chiar așa: „cu vedere” și „iconică”. De unde și dificultatea primirii ei „precum este” de către cei dedulciți cu tablouri religioase și reprezentări care mai de care mai pioase, mai „naturaliste”. Ori ilustrativismul din Un pas în urma serafimilor, considerabil mai accesibil decât „minimalismul” viziunii lui Mungiu-Puiu-Jude (chiar atunci când se vrea „echidistant”, prin evocarea preotului de țară, sfătos și cumsecade, interpretat de Valer Delakeza) pune pe tapet doar viciile instituționalizării credinței, ridicolul religiozității. (După dealuri, Sieranevada și O umbră de nor dau mărturie, între altele, și pentru dificultatea de a dobândi și cultiva o conștiință eclezială, nu doar despre conformismul de tip religios, ca mască de moralitate.)
Spre deosebire de filmele celorlalți regizori români pomeniți, Un pas în urma serafimilor e mai mult un fel de chewing gum, de fast food. Într-o lume în care și ciunga și hamburgerii cu cartofi pai sunt la mare trecere, am putea spune: 1-0 pentru Daniel Sandu. Bătălia adevărată se duce însă în altă parte: în felul în care lăsăm strâmbătatea, dar și frumusețea, să ne lămurească. Și, nu în ultimul rând, în felul în care înțelegem că opusul religiozității nu e musai o minte sceptică și cârcotașă (ajungând până la o nouă formă de religiozitate: militantismul ateu), ci o minte care caută să-și cultive - printr-o împreună-strădanie ce poate dura o viață de om - conștiința eclezială.
joi, 5 octombrie 2017
Șarada lui Max
Nu aș vrea să las
să treacă Ziua Educației în care ne amintim de profesorii dragi fără să-l
pomenesc pe dascălul meu de fizică din liceu. I se spunea Max și am aflat că, la
puțină vreme după absolvirea promoției noastre, a plecat în Germania, unde a și
trecut la cele veșnice. Îi port o amintire vie, deși nu m-am numărat printre
preferații lui – aveam, la materia pe care ne-o preda, rezultate mediocre.
Așteptam cu maxim interes orele de fizică, dar nu pentru ca să aflu mai multe
despre mecanică, termodinamică, electricitate, optică sau fizică atomică și
nucleară. Nu. Mă bucuram să asist la orele lui Max pentru apoftegmele lui pe
care ni le împărtășea (cui voia să priceapă) încifrat, prin aluzii și ironii pe
care le gustam de fiecare dată. Ne dădea porecle, se lega de câte-o vorbă de-a
noastră, de câte-un nărav și țesea mici povești. A fost – de departe – singurul
care încerca să ne vorbească despre dimensiunea religioasă (mai târziu aveam să
înțeleg că se referea la cele ale Bisericii) a vieții. Înțelegea foarte bine că
pentru unii, aceasta nu era decât o formă de frondă adolescentină, iar nu ceva
asumat și trăit. Țin minte că ne povestea cum odată găsise scris pe tablă
„Secolul 21 ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Dar cel mai clar îmi
amintesc cum a început să deseneze pe tablă axa timpului. Și zice: aici
(înainte de anul zero, al nașterii lui Hristos) e epoca de aur a Greciei, cu
Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Socrate, Platon și ceilalți. Aici (și arată
la o distanță de puțin peste o mie de ani) sunt Shakespeare, Cervantes, apoi
iluminiștii, romanticii etc. Și între? – zice. Nu așteaptă răspunsul nostru
(care ar fi venit, unanim: Evul Mediu) și continuă: îl numiți ev întunecat, dar
aici se află aurul gândirii omenești!... În Evul Mediu??!! N-am priceput nimic,
atunci. Cu altă ocazie (sau poate tot atunci) ne-a vorbit despre o antologie în
două volume, cu fragmente de texte patristice (din Răsărit și Apus) apărută în
colecția BPT: Între Antichitate și Renaștere. Gândirea Evului Mediu.
Peste câțiva ani abia, când am văzut întâia oară Andrei Rubliov de
Tarkovski și Căința de Abuladze, când am început să mă minunez de
scrierile lui Dostoievski și Nicolae Steinhardt, când am ajuns să citesc Pentru
un nou Ev Mediu de Berdeaiev mi-am amintit, involuntar, de Max. Într-un
fel, este moștenirea cea mai de preț pe care aveam să o primesc de la un
dascăl, în liceu. Nu doar eu, ci toată clasa. Și, poate, alte clase paralele
sau din alți ani. Câți dintre elevii săi au luat aminte? Dumnezeu știe. Mie
însă șarada lui mi se pare cu adevărat importantă pentru că de felul în care
înțelegem și trăim axiologia pe care ne-a desenat-o pe tablă – chiar acum, sau
mai ales acum, în evul media, când nu se mai știe ce înseamnă icoana și care
mai e rostul unui ritual – depinde așezarea noastră în viață. Și chiar
devenirea noastră. Și, cine știe, poate și datorită lui Max aveam să înțeleg
și să primesc într-un anume fel Călăuza, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Lumină de
iarnă, Simion al deșertului, Ruga, Hadersfild, După dealuri, Sieranevada...
miercuri, 4 octombrie 2017
Bezbog sau drumul spre eșafod
Bezbog este încununarea unei
cineaste bulgaro-franco-engleze care – încă de la primele scurt- și
mediu-metraje (Prin harul lui Dumnezeu, Mărul putred, Pauza de prânz) –
avea să se distingă printr-o notă extrem de personală de realism social și
brutal (chiar hiper-realism), de absurd și alegorie. Vecinătăți declarate:
Robert Bresson, Werner Herzog, Cristi Puiu, Pablo Larrain, Carlos Reygadas.
Imnurile cântate, izvorâte parcă din propriile imbolduri, dureri, griji și vinovății
ale Ganei, abia acum își află ieșirea, eliberând-o și umplând-o totodată de o
nesperată lumină și inspirație. Este momentul nașterii „omenescului în om”[6]. Abia
acum Gana conștientizează răul pe care – sustrăgându-i actul de identitate – l-a
pricinuit bătrânului Ioan, fostul deținut politic (din perioada stalinistă) despre
care află că este acum instructor de cor și de la care ar vrea să învețe să
cânte muzică bisericească („Nu e târziu?” – îl întreabă; „Niciodată nu e prea
târziu!” – îi răspunde acesta). Conștiința mustrătoare o îndeamnă să-și învingă
frica și să dea la iveală abuzurile justiției, fără să știe (sau fără să-i mai
pese) că drumul pe care tocmai a pornit duce la eșafod.
[1] Un personaj (din off) relatează că,
pe timpul ocupației otomane, sătenii pravoslavnici bulgari s-au refugiat pe
crestele cele mai înalte ale acestui munte. Deși nădăjduiau că – aflându-se mai
aproape de Dumnezeul din ceruri – vor scăpa cu viață, au fost măcelăriți de
cotropitorii turci.
[2] Bezbog a fost premiat la Paris, Batumi,
în Georgia, Cipru, Tetuan, Varșovia, Stockholm, Mumbay, Reykjavik, Sarajevo,
Sofia. În 2016 a obținut, la Locarno, „Leopardul de Aur”, Premiul pentru cea
mai bună actriță în rol principal (Irena Ivanova), Premiul Juriului Ecumenic și
Premiul criticii elvețiene Boccalino. Hollywood Reporter: „Un debut cinematografic ce
întrece așteptările, o meditație asupra nevoii universale a omului de credință,
nădejde și frumusețe”.
[3] „Fizionomia ei
este a unei măști, iar oboseala a unui măgar de tracțiune. Urcând greoi în duba
cu care se deplasează, ducând pe umăr o geantă șleampătă, ea nu are nimic
feminin, grațios, atractiv. Este la fel de doborâtă de viață ca și pacienții pe
care-i vizitează.” (Vladimir Bulat)
[4] „Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică
socială și morală sumbră, nemiloasă, un jăratec care se așează pe o rană deschisă,
producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existențială, decît niscaiva
răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să
fie întinse pe tapet, căci omul se obișnuiește cu răul, și starea aceasta tinde
să devină „firească”. Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre
oameni...” (Vladimir Bulat)
[5] Imaginea din Bezbog, ce invită la contemplare și
introspecție, este percepută în contextul noii sale integrități, în care
muzica, folosită minimalist, devine parte organică. Dimensiunea adusă de
coloana sonoră (sound design: Peter Albrechtsen) conferă o altă calitate
imaginii. Ce contează este expresivitatea sonoră a momentului. Când un microbuz
iese dintr-o parcare subterană și se pierde în lumina zilei (cadrul amintește
de Călăuza lui Tarkovski), auzim nu muzică propriu-zisă, ci un
conglomerat de sunete electronice asemenea unei voci nedefinite a naturii, a
unor sentimente neclare, inexplicabile, dar adevărate. Sunetele dispar
progresiv, rămânând o vreme la limita auzului, iar din clipa în care începem să
le sesizăm (ca în secvența hiper-realistă a orgiei), ne întrebăm dacă nu cumva
doar ni s-a părut și, de fapt, n-am auzit nimic, pentru ca apoi să ne întrebăm
de câtă vreme le auzim.
[6] Prețul trezirii
(sau „în-omenirii”) este scump. Dar la fel de scump este și prețul plătit de
profitorii cinici care au înțeles mersul vremurilor: unul din „rechinii
supraviețuitori” mărturisește că viața i se pare de nesuportat, iar fiecare
dimineață i se pare un coșmar; pe fiul mult iubit al altuia îl înghite pământul
într-o văgăună foarte asemenea celei în care au pierit victimele care încercau
să-și facă dreptate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)