Pe marginea unei cărți de Daniel Cornea - Cinema-ul: o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii (Ed. Christiana, București, 2017)
Fiind o „ispită” relativ recentă (a apărut în 1895), cinema-ul lipsește încă din agenda preocupărilor bisericești. Este doar „un vehicul cultural privilegiat al începutului de mileniu”. Monahul Daniel Cornea (8 martie 1972 - 5 septembrie 2017) propune însă, prin testamentul său literar, o lectură „dusă la biserică” a cinema-ului, o „adecvare a intelectului cu lucrurile”. Demersul este posibil pentru oricine își asumă cultivarea discernământului - „prezență de spirit comparabilă cu a unui pilot aflat în misiune”. Numai așa putem primi cinema-ul - și, la modul cel mai înalt, capodopera (singura care „ilustrează adecvat originea divină a elanului creator”) - precum este. Pentru că „orice capodoperă e corentă teologic: nu doar suportă lectura teologică, ci o reclamă”. Cartea lui Daniel Cornea conține și câteva comentarii aplicate, la filme precum: Eyes Wide Shut, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Europa, Les invasions barbares, Pulp Fiction, Smultronstället, Ostrov, Matrix, El ángel exterminador, Andrei Rubliov. Demersul monahului cinefil și culturofil va stârni, de bună seamă, multe semne de întrebare. Sau de exclamație. Pentru că atât cei „neduși la biserică” (decât - cel mult - la câte un botez sau o cununie), deprinși a considera cele ale Bisericii drept un vestigiu muzeistic dintr-un trecut definitiv încheiat, cât și nu puțini dintre „bisericoșii” cripto-calvini și culturofobi (într-un fel, două fețe ale aceleiași pietăți individualiste) cred că cinema-ul sau, respectiv, credința, nu au nicio treabă cu „teologia frumosului”.
De-a lungul vremii, cultura înțeleasă ca „sistem de operare al condiției umane” a fost promovată - între alții - Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Pavel Florenski, Georges Florovsky, Nicolae Steinhardt (model declarat al monahului Daniel), Olivier Clément iar, în zilele noastre, de Chrystos Yannaras, Sorin Dumitrescu ori Costion Nicolescu. Cu toții - împreună, acum, cu Daniel Cornea - mizează dintru început pe „bunul simț comun, discernământul natural sădit de Dumnezeu în inima fiecăruia ditntre noi”. El ar putea fi cel dintâi „toiag și sfetnic”. Astfel, din perspectiva „nevoilor bisericești”, cinemaul „suportă o lectură teologică”, iar locul „iconicității” sale e chiar Biserica. Dar, atrage atenția autorul, „nu Biserica-zidire, ori Biserica-instituție, ci Biserica-Trup al lui Hristos - noutate radicală instituită de Sfânta Treime prin pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii”. Ce anume este „în tinda Bisericii”? Tot „ceea ce se îndreaptă către sfântul altar, chiar la distanță mare fiind”. Deci și - uneori - cinema-ul, atunci când „ne invită să gândim, să ne punem probleme, să căutăm sensul lucrurilor pe căile contemplației”. Când, în fine, reușește „să lase deschis orizontul interpretării, să nu-l închidă asupra lumii ca un câine care-și mușcă propria coadă”.
 |
| Andrei Rubliov |
Refuzând să accepte divorțul dintre cultură și credință (pe care mulți le consideră „domenii paralele, iremediabil disociate”), Daniel Cornea înțelege că întâlnirea cu cinema-ul este „profund mediată”, că „nu percepem filmul decât printr-un vast și sofisticat dispozitiv interpretativ”. De vină pentru această „schizofrenie” consideră că e „definiția precară a culturii cu care operează ambele tipuri de discurs”. De aceea optează pentru definiția oferită de Chrystos Yannaras: „Cultura este modul nostru de viață; modul nostru de viață foarte, foarte real” și insistă pentru o înțelegere „lărgită” a culturii. Fără o abordare largo sensu a culturii, „cultura și credința vor glăsui de-a surda, fiecare în legea proprie”. Acum, ambele tabere se exclud reciproc și se acuză reciproc. Daniel Cornea însă crede că vina o poartă cei ce vestesc „Adevărul credinței” într-un mod excesiv de legalist, de arbitrar, de rigid: „Îi acuzăm nu de puține ori pe intelectuali că refuză pariul credinței, când de fapt noi suntem cei care nu ne-am dat osteneala să le vestim așa cum se cuvine Adevărul ei. Cel mai adesea intelectualii nu se distanțează de Biserică, ci de impostura pretinșilor ei slujitori.” Costion Nicolescu (Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească): „De ce oameni ai Bisericii, din zona cea mai curată a ei, pe care îi consideră buni și iubitori (de Dumnezeu și de aproapele), apar lipsiți de gust și promovează urâțeniile? (…) Lipsa bunului gust este o chestiune de infirmitate sau de educație? Și cât de vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos și, mai ales, de faptul că încurcă frumosul cu urâtul? (…) Poate că unii dintre aceia sunt atât de orbiți de frumusețea slavei lui Dumnezeu, încât nu mai disting prea clar împrejurul lor frumusețea din această lume. Totuși, n-aș acorda prea multora această circumstanță atenuantă. Și, în ultimă instanță, orice frumusețe reprezintă o răsfrângere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare și în niciun caz amestecată și confundată cu lucrurile slabe.” Monahul Daniel Cornea: „Omul este în egală măsură individ al speciei și aaprținător al unei culturi. Făptura lui se alcătuiește, așadar, nu doar din material genetic, aminoacizi, proteine etc., ci și din elementele unei culturi.”
 |
| El ángel exterminador |
Dacă în alte vremuri cultura era asumată în Biserică drept un „instrument util”, azi e considerată „o ocupație frivolă”. Daniel Cornea ne povestește că - nota bene! - un cunoscut editor de carte creștină i-ar fi spus că „nu vede rostul unei cărți despre cinema” deoarece nici unul din prietenii și cunoscuții lui nu se uită la filme. Ce înseamnă asta? se întreabă autorul. Cumva trebuie să înțelegem că „toți acești oameni preferă să își petreacă timpul în post și rugăciune”? Măcar de-ar fi așa. Cei mai mulți creștini, adaugă el, „nu sunt doar purtători de trup, ci și viețuitori în lume”, „nu locuisc deci în crăpăturile pământului, ci într-o lume tot mai aglomerată și mai urbană”, „merg la serviciu, se căsătoresc, dau naștere la prunci pe care se căznesc apoi să-i crească și să-i educe”. Altfel spus, „răspund și ei de fărâma de istorie care ne-a fost încredințată”. Mai mult chiar: nu doar consumă cultură (cărți, ziare, filme, site-uri), ci „au datoria să creeze cultură, pentru ca identitatea și credința lor să fie mărturisite înaintea lumii”. De aceea, crede Daniel Cornea, „disprețuirea fățarnică a „celor lumești” e urmare directă a lenei și nepăsării, atunci când nu-i de-a dreptul complicitate cu răul, camuflată sub masca bunei cuviințe”. Creștinii sunt îndemnați să se ferească de cultură „întrucât e impură, spurcă mintea, o încarcă cu lucruri rele ori nefolositoare etc.”. Cum ar veni, „creștinilor ar trebui să li se recomande … incultura”. Sau, poate, doar filme „pilduitoare” cu tematică religioasă, în care „teatralitatea siropoasă” a ideologiei „funciarmente manipulatorie” a tezelor „bune” și „frumoase” schimonosește „elementul cel mai instabil (și mai prețios): evlavia”.
 |
| Europa |
Cui i se adresează studiul lui Daniel Cornea? Deopotrivă celor „duși pe la biserică” și celor (încă) nefamiliarizați cu spațiul și timpul liturgic, cu „liturghia de după liturghie” - dacă sunt dispuși să riște, să caute coduri de acces către bine, adevăr și frumusețe chiar și în această unealtă ce „reunește fascinația imaginii în mișcare, a muzicii și a cuvântului”. Dacă nu li se pare cumva că „știu” totul despre lectura unul film. Dacă nu suferă de hristofobie sau de … culturofobie.
 |
| Smultronstället |
