Pentru cine mai bat clopotele?

Recitesc, în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi (scrisorile lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca și Monica Lovinescu din anii 70-80), o frază preluată de neperechele (viitor) monah de la Rohia (nu mai rețin sursa): „Și înainte vreme au fost oameni lacomi și pizmași, dar băteau înspre seară clopotele și aceasta-i împiedica să cadă în patru labe”.
Îmi amintesc, deodată, de Tarkovski, de jindul său (conotativ, implicit, prin taină și sugestie) după civilizația pierdută a clopotelor. (Omenirea, credea el, a rămas fără niciun ideal. Vechiul ideal - Biserica - s-a prăbușit.) Sugestie, sugestie, dar în Rubliov a spus-o pe șleau. Ultima replică din film, a renumitului călugăr iconar, sună chiar așa: „Hai cu mine! Tu vei construi clopote, iar eu voi picta biserici!”. Replica nu are răspuns. Cel căruia îi este adresată e un băietan care - intuitiv, pentru că nu l-a învățat nimeni, nici chiar tatăl său clopotar, ucis în timpul atacurilor tătărești - izbutește să coordoneze lucrarea de construcție a unui clopot. În Copilăria lui Ivan zărim o mulțime de icoane, de biserici în ruine, de cruci. În Solaris, scepticul psiholog Kelvin ia cu el, pe nava spațială din oceanul ca un imens creier gânditor, icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov. În Oglinda, în camera personajului principal (pe care îl auzim doar din off, fără a-i putea vedea vreodată chipul), se află, pe un perete, posterul filmului Andrei Rubliov de pe care putem recunoaște formele aceleiași Troițe. Călăuza e însăși expresia acestui jind. Ea, civilizația eclezială a apus. Era e „post-creștină”. Au mai rămas doar niște ziduri decrepite spre care se îndreaptă cei dornici să-și împlinească cele mai ascunse dorințe. „Zona” cu pricina oferă și surprize. Celor insuficienți pregătiți pentru întâlnirea cu ea, celor ușuratici, le dăruiește nu ceea ce spun că ar vrea să primească (însănătoșirea aproapelui, de exemplu), ci un sac de bani. Pentru că asta era ascuns în sufletul lor. „Mistrețul” (numit cândva „Învățătorul”) exact asta primește, după care - asemenea lui Iuda - își pune capăt zilelor. În Nostalghia, un personaj vorbește despre cum o picătură de ploaie plus încă o picătură de ploaie formează o picătură mai mare, nu două picături. Implicația fiind că - în iubirea jertfitoare - chiar așa stau lucrurile: 1 + 1 = 1. Operația aceasta bizară o vedem chiar pe unul din pereții decrepiți (asemănători cu decorul din Călăuza) unde trăiește un smintit ce e convins că omenirea se află pe un drum greșit. Jertfa e și tema centrală din ultimul opus trakovskian, Sacrificiul. Jindul după apusa frumusețe liturgică (și după firescul uitat al rugăciunii) e prezent și aici. Personajul principal primește în dar de ziua lui un album cu icoane bizantine și spune, privindu-le: „Câtă frumusețe! Câtă profunzime și, totodată, câtă simplitate! ... Dar toate astea au dispărut.”  Icoana, ca pictură prin excelență a Bisericii, e - la Tarkovski - un paradis pierdut. Așa cum e pierdut paradisul lumii în care se mișcă personajele din Umbrele strămoșilor uitați de Serghei Paradjanov.
Cuvintele preluate de Steinhardt mi-au amintit nu doar de Tarkovski, ci și de Căința lui Tenghiz Abuladze (replica din final, explicită: „Ce stradă e aceea care nu duce la nicio biserică?”) sau de felul în care își trăiau viața personaje din Bunuel (Nazarin, Simion al deșertului) sau Bresson (Jurnalul unui preot de țară). În fine, m-am gândit (a câta oară?) la După dealuri (de Cristian Mungiu), la Umbra de nor (de Radu Jude), la Sieranevada (de Cristi Puiu), la Ouăle lui Tarzan (de Alexandru Solomon). Și mi-am zis că fiecare din aceste filme înseamnă altceva (sau total altceva) pentru fiecare spectator în parte, care spune că i-au plăcut. Că - eventual - pot însemna același lucru (o pricină de neobosită minunare) doar pentru cei care, ei înșiși, înțeleg - ca Steinhardt - că Dumnezeu, asemenea creștinismului, e coincidentia oppositorum. Că e prezent chiar în tine, cel care spui că nu crezi. (Cehov: „Ești nefericit pentru că nu știi că ești fericit!”) Că ea, Zona, astfel concepută, este - încă - un ideal „palpabil”, accesibil, care - „pregustare la veșnicie” - te face să-ți pierzi noțiunea timpului. Chiar și în capitala distrusă de bombardamentul războiului civil din Abhazia (și întreaga fostă URSS), așa cum vedem în documentarul Ouăle lui Tarzan.
M-am gândit la toate acestea în Duminica Izgonirii lui Adam din rai, pe când răsfoiam volumul corespondenței steinhardtiene în pangarul unei mănăstiri pe care-mi place s-o numesc Oază. De ce așa? Pentru că doar într-o Oază poți auzi ceva foarte asemănător cu vorbele Călăuzei tarkovskiene: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” Pentru că ea, Zona (sau Oaza), contrar aparențelor (nu puține), nu reprezintă nicidecum „o nouă religie” ori vreun tribunal, ci prilejul de a fi - în fine - tu însuți. De a te limpezi, de a te despovăra de atâtea măști deloc necesare, de a te întoarce la starea de dinainte de a descoperi politețea (=vicleșugul). De a deprinde, pentru întâia oară, iubirea aceea frățească (străină de orice ținere de minte a răului, de orice vicleșug) despre care vorbeau deopotrivă Apostolul Pavel (în a sa Epistolă către corinteni) și iconarul Rubliov în filmul lui Tarkovski. Și mersul - cu adevărat - pe verticală, fără a cădea în patru labe.

Anatoli Solonițîn - Andrei Rubliov

La început de drum

La începutul lui februarie 2017, Raluca a mers la TMT să vadă Sonetul 66. La un moment dat, în spectacolul regizat de Kokan Mladenović, actorii aruncă în sală niște păpuși care îi închipuie pe bebelușii acestui Pământ ce aveau să fie victimele prigoanelor, lagărelor și gulagurilor. Un astfel de bebeluș-păpușă a nimerit în brațele Ralucăi. (La plecare, toate păpușile au rămas pe scenă, evident.) A fost, poate, cel dintâi semn pe care ni l-a dat Simeon. Nouă luni mai târziu, venirea sa pe lume (și, după câteva zile, acasă) avea să fie legată tot de TMT, prin alte două spectacole: one man show-ul cu monologul lui Marmeladov și Ultima mutare. 

Sonnet 66 (Teatrul Maghiar Timișoara)

Ne-am gândit să-l numim Simeon cu gândul la fratele mai mare al mamei (care a plecat la cele veșnice la numai nouă ani). Și cu gândul la Dreptul Simeon, de praznicul căruia - prin împreună-lucrarea lui Dan, care întreit a răspuns, după rânduială, că se leapădă de Satana și că se unește cu Hristos - avea să primească cea dintâi cuminecătură. (În aceeași zi a fost pomenit și Sf. Mucenic Adrian. În chip nevăzut, Adrian Enescu a fost cu noi, iar la agapa de după i-am ascultat câteva muzici din anii 70, 80, 90.) De-acum, lui Simeon nu-i rămâne decât să se lupte pentru a deveni - paradoxal - ceea ce este. Am așteptat cu emoție întâlnirea cu toți invitații (pe unii nu-i mai văzusem de ani de zile) — la biserică și la restaurant. (Pentru fiecare din aceste două locații, noi, părinții lui Simeon, n-am avut decât o singură opțiune.) Iar ceasurile de taină au venit și au plecat fără să-mi asculte ruga înăbușită: „Clipă rămâi, ești atât de frumoasă!”

Pantokrator vs. Simeon

După săvârșirea slujbei ascultam cuvântul ieromonahului de drum bun în viață pentru Simeon și mi-am amintit de un alt cuvânt de-al său. Anume, că - amețiți de feluritele înșelări lumești - adesea uităm un lucru esențial: nu ne știm - nici după nume - străbunicii, necum să ne mai amintim (ori să aflăm ceva) de cei dinaintea lor. Și chiar despre bunici (uneori și despre părinți) știm atât de puțin. Cel mai trist e că, până la „ultima mutare” (apropo de titlul spectacolului de la TMT), acolo unde „nu este nici durere, nici întristare, nici suspin”, abia dacă ajungem să aflăm cele cu adevărat folositoare (și izbăvitoare) despre noi înșine. Despre sufletul nostru - unul și irepetabil - pe care ni l-am vătămat de atâtea ori.

Theodor cântă la nai la „Musiu”

Simeon e însă la început de drum, în această lume sfârtecată de orgolii, de ideologii și, nu de puține ori, de patetică autocompătimire. O lume condusă de șmecheri și de canalii, despre care Nicolae Steinhardt (evreul botezat ortodox - în închisoare - la 47 de ani și, după multe peripeții și refuzuri, primit în monahism la 68 de ani) spunea că e sluțită de fățărnicie nemiloasă, de prostie biruitoare și răutate funcționărească. Simeon e chemat, ca fiecare dintre noi, să fie străin și călător în această lume. Dar (o spune tot Steinhardt) nu turist. De aceea ne-am dori să-l creștem în așa fel încât să ia în serios „toate cele ale lumii unde ni se hotărăște mântuirea ori osânda, toate problemele ei, chemarea noastră de a spiritualiza cosmosul”. Așa cum simțim și pentru Theodor și Ioan, am vrea  să descopere (sau să i se descopere) comunicarea, dialogul, vorbirea absolut liberă. Nu de alta, dar neputința de a comunica duce negreșit la însingurare, inhibiții, boli psihice (datorate refulării), plictiseală. La nervozitate, încrâncenare, abrutizare. Și ne-am mai dori ca - fără să ajungă un flecar, în această lume a monologurilor paralele absurde - vorbirea să-i fie mereu o bucurie, nu o corvoadă. 

Simeon printre părinți și naș

În căutarea dialogului pierdut

Silence is best, sometimes. Tăcerea, uneori, e de aur. De pildă atunci când îți amintești la timp că, orice ai spune, vei fi greșit înțeles. Mai mult, când înțelegi că vorbele pe care le-ai rosti la supărare (oricât de îndreptățită) nu vor face nicidecum lumină, că cel pe care ești gata să-l dojenești va rămâne doar cu amintirea tonului tău rostit, nicidecum cu îndreptarea și „moralizarea” pe care cauți să i le aduci. Atunci e mai bine să taci. Valabil și în cazul când, cu asprime, vrei să corectezi purtarea unui copil, dar și atunci când - alături de o gașcă întreagă, cu care te simți solidar - cauți să „luminezi” o întreagă (altă) „turmă”, aflată - spui tu - „în rătăcire”. Cum încearcă, bunăoară, gașca ortodoxiștilor militanți și puriști să dea în vileag „blasfemia” agendei politice a celor „progresiști”. Cum procedează, nu mai puțin, aceștia din urmă, atunci când - fără rest - echivalează orice semn de gândire și trăire liturgică cu „întunecimile medievale”, cu „obscurantismul”.
Și totuși, cum se poate ajunge la dialog? Dar există, cu adevărat, dialog între un „progresist” și un „ortodoxist”? Îmi e greu să-mi închipui că da, atunci când și unul, și altul, urmărește doar „ismele”. Ar fi însă posibil, atunci când fiecare își trăiește convingerile cu moderație. Până una-alta, găsim doar ceea ce căutăm. Depinde - spunea Stalker-ul din Călăuza - de noi, nu de Zona unde se împlinesc dorințele. Și, adăuga Tarkovski, de măsura demnității noastre. Rapiditatea cu care ne desprindem de inocența copilăriei (vârsta când nu știm nici de rase, nici de ideologii și doctrine, când încă n-am deprins năravul monologului și al monologurilor paralele) ne îndeamnă să fim pesimiști, să credem că nu prea mai e nimic de făcut pentru ființa zisă om. Dar avem cel puțin un motiv să fim optimiști: demnitatea - măcar în dicționare - încă mai există...

Gânduri pe marginea unui protest

Mitică Popescu & Gheorghe Cozorici în
Vânătoare de vulpi (1980, regia: Mircea Daneliuc)
Fotografie de Emanuel Tânjală

Vânătoare de vulpi este, printre altele, și filmul dispariției unei clase sociale din România - țărănimea. Sau al metamorfozei sale degenerative. Este și unul din foarte puținele lung-metraje românești oneste despre viața la țară. La țară nouă, adică trecută prin colectivizarea forțată, prin stricarea rânduielii. Pe aceeași temă, izbutite au mai fost doar O lacrimă de fată și Baloane de curcubeu (ambele de Iosif Demian), Casa dintre câmpuri și Fructe de pădure (ambele de Alexandru Tatos) - din câte știu.
La fiecare manifestare spontană de „autosesizare” și indignare față de conținutul „blasfemator” al unor filme proiectate la cinema-ul de la Muzeul Țăranului Român din București (considerat de furioșii protestatari un „loc sacru”), mă întreb ce anume ar trebui să cuprindă și să nu cuprindă acest repertoriu. Există un index, o listă cu ce e permis și ce nu este permis? Este oare bine să cuprindă filme făcute în lumea mare, extra-românească, în care personajele nu sunt țărani virtuoși? Este oare bine să cuprindă cele cinci mai sus pomenite titluri, câtă vreme regizorii lor (Daneliuc, Demian, Tatos) nu pun într-o lumină prea bună (idilică, pășunistă) viața la țară? Este oare bine să existe un cinema la MȚR? (Chiar așa: ce treabă are țăranul român cu cinema-ul? Țăranul român de după 1990 nu mai are, clar, niciuna, de vreme ce s-au închis toate sălile de cinema de la sate.) Iar dacă există, cum se întâmplă încă, în A.D. 2018, e bine să se proiecteze acolo și altceva decât filme evocatoare despre miorițe și ciobănei trași prin inele? Îmi pun aceste întrebări pentru că protestele trec, imnele bisericești ale celor cântă „Cu noi este Dumnezeu” în locul proiecției cu filme „decadente” se termină și ele, nu le auzi în buclă, iar pânza albă a ecranului trebuie umplută mereu cu ceva. Iar autorii protestelor, presupun, urmăresc o „asanare”, o schimbare. Spre binele obștii, desigur. Mă mai întreb ce anume se află pe rafturile librăriilor de la MȚR. Cât de atent sunt filtrate cărțile care ajung acolo, DVD-urile cu filme puse în vânzare, ce fel de muzică se vinde acolo pe CD-uri, ce fel de muzică se cântă în concert etc. Există o cenzură și la cărți sau cu literatura sunt mai permisivi apărătorii purismului țărănesc? Și, la fel, cu muzica. Adică, dacă tot facem o revoluție, măcar s-o ducem până la capăt.
Mă gândesc la toate acestea pentru că nu țăranii (câți or mai fi rămas, nepătrunși de perfidul „spirit citadin”) se duc să vadă filme la MȚR, iar țărani - în sensul tradițional - oricum nu prea mai sunt. Mă mai gândesc că, în vreme ce ne oțărâm să purificăm repertoriul filmelor de la MȚR, uităm că repertoriul cinematografelor din România (și nu numai, evident) s-a americanizat în proporție de (aproape) 100%. Americanizat nu în sensul că găsești cumva filme hollywoodiene de Buster Keaton sau Chaplin sau Orson Welles sau John Ford sau Sydney Pollack, Bob Fosse etc. Amercianizat în sensul că nu poți vedea altceva decât blockbusters din anul în curs (sau din anul precedent). Ori filme „de gen”, croite după clișee vechi de când lumea. Așa cum uităm că nu există, la nivel național, niciun fel de politică culturală, educațională, coerentă. După cum uităm (sau ne prefacem că uităm) că, în era internetului, nu prea mai ține să faci educație patriotică în spirit pășunist, reducând procustian un întreg popor la nevoile spirituale ale unei pături sociale, fie ea și degenerată. Și oferindu-i, iar și iar, doar filmele „epopeii naționale”.
De-asta cred că ar trebui să se înțeleagă că o sală cu repertoriu exclusiv alcătuit din filme documentare despre „țăranul român” nu există în România. Și, oricum, această sală nu a fost și nu este cinema-ul de la MȚR. Blasfemul, scria teologul ortodox Olivier Clement, „ar trebui resemțit de către creștini ca o problemă ce le este pusă cu duritate”. Ca atare, și adevărata reacție la filmele „blasfematoare” proiectate acolo ar trebuisă fie, cum scria tot el, „o artă liturgică strălucitoare”. Nu o formă de activism. Un activism, ce-i drept, foarte corect politic, având în vedere că la putere sunt acum oameni „cu frică de Dumnezeu” și pe care-i vedem jurând pe Biblie.

Horroroca lu' conu' Iorgu

Mare e grădina lui Dumnezeu! Mare și felurită e și tagma celor care, dintr-o pricină sau alta, cu mai multă sau mai puțină tragere de inimă, se hrănesc cu filme. Așa se face că, referindu-se la unul și același film, comentatorii (critici avizați sau doar amatori) oferă adesea - pe un ton convingător -  feedbackuri ce se contrazic între ele. Pe cine să crezi?
Ionuț Mareș scria recent despre Killing of A Sacred Deer că e o „mizerie sinistră”, că regizorul e cinic deopotrivă față de spectatori și față de personajele sale. Poate că, dacă nu era atât de vehementă opinia lui Ionuț, nu m-aș fi dus să-l văd. Însă a ajuns în primitoarea sală de mall și m-am dus. Voiam să văd cum stă treaba cu cinismul, cu mizeria și, căutând cu lumânarea să mă conving, aveam să-i dau dreptate lui Ionuț. Ultima jumătate, cel puțin, mi s-a părut că trenează fără să ducă nicăieri. Trebuie un film să ducă undeva? De bună seamă, altminteri de ce ai alege să vezi filme? Așa se facă că thriller-ul (i s-a mai spus mystery, iar eu - cu gândul la tulburătorul și convingătorul film al lui Constantin Popescu jr. - îi spun horroroca) regizat de conu Iorgu Lanthimos a reușit să mă piardă pe drum. (Ionuț l-a comentat atent și cu argumente, aici.) Adică am ajuns să mă gândesc la cu totul altcvea decât ceea ce vedeam pe ecran. M-am gândit, bunăoară, la apoftegma unui monah care spunea așa: „Dacă socotești că totul este al lui Dumnezeu Care miluiește, și nu al celui ce voiește, nici al celui ce aleargă, pentru ce nu înțelegi și nu iubești pe fratele tău cu o iubire desăvârșită?” Și m-am mai gândit la vorbele Apostolului: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci pe aceea ce va să fie căutăm”. În tradiția vechilor greci (și a evreilor din vechime), Lanthimos pretinde că Dumnezeu (sau Destinul) este îmblânzit după principiul talmudic - „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Ori glasul Apostolului ne amintește că Dumnezeu se îmblânzește cu facerea de bine. Sigur, există în noi o aprigă nevoie de „dreptate” și, de cele mai multe ori, căutăm să ne facem singuri dreptate, uitând că - în ultimă instanță - totul se plătește. Că - din fericire sau din nenorocire - nimic nu rămâne fără plată. Dar Sacred Deer nici măcar nu surprinde „urâciunea pustiirii” declanșată de o „piază rea” (ca în Aurora, ca în Leviathan sau Pororoca). La „judecata de apoi” a regiei, conu Iorgu nu prea are ce pleda. Dar, deh, asta e doar o citire a filmului. Altora li se va părea „magnific”, incitant de „misterios”, de „filosofic” și „suprarealist”. Până la urmă, orice am spune sau scrie, nu facem decât să ne împărtășim. Poate de aceea nici nu cred - fără rest - în cronici hiper-elogioase ori hiper-defavorabile.
Ionuț a avut dreptate, iar eu, după cele 109 minute de proiecție care păreau că nu se mai sfârșesc, am plecat de la filmul lui Lanthimos cu jocul tânărului Barry Keoghan (din Dunkirk) și cu o nesperat de bună subtitrare în română a dialogurilor.

Pororoca sau scândura de balans

Proba de rezistență a oricărui film este măsura în care nu reușim să-l încadrăm într-un gen anume. Genul e însă o etichetă depersonalizată. Atunci când vorbim de un veritabil autor, etichetarea nu mai ține. El, autorul, este un gen. Așa au fost - prin ce au mai bun - Kurosawa, Bergman, Bresson, Bunuel, Paradjanov, Antonioni, Fellini, Tarkovski, Wajda, Menzel, Forman, Chitilova, Kusturica, Pasolini, Săucan, Pintilie, Pița, Veroiu, Tatos, Daneliuc ș.a. Așa sunt acum Puiu, Mungiu, Jude. După Portretul luptătorului la tinerețe, filmul despre mișcarea de rezistență anticomunistă din munți (care l-a entuziasmat într-atât pe amicul Lucian Mircu, încât s-a dus până la Mănăstirea Sâmbăta, unde l-a întâlnit în persoană pe „luptătorul” care i-a păcălit pe securiști în anii 50-60). Constantin Popescu jr. s-a apropiat de tema familiei destrămate în Principii de viață (poveste ce trebuia filmată de Radu Jude, care a „remixat”-o și i-a dat un alt chip: Toată lumea din familia noastră). Trecând peste incongruențele regizorale cu normele Noului Cinema Românesc, pot spune că filmul, când l-am văzut, mi-a mers la inimă. Fără să-l fi revizitat de atunci, am rămas cu sentimentul incert al unor dureri înăbușite. Foarte interesant cum un film îți rămâne pe retină chiar atunci când știi că nu e neapărat o „operă împlinită artistic” - dacă reușești să rezonezi cu o anume emoție pe care o transmite.

În acest sens cred că m-am apropiat și de Pororoca. Am trecut peste pretextul intrigii (răpirea unui copil în timpul șederii sale într-un parc, alături de tatăl și fratele său) și peste registrul shocking al scenei din final (o amplificare a finalului din Niki și Flo, regizat de Lucian Pintilie și produs de Constantin Popescu, tatăl regizorului de la Pororoca) pentru a rămâne cu - ceea ce mie mi se pare a fi - miezul filmului: rațiunea omului slab care - scria Eugen Ionescu - „este nebunie”. Și aici mi-am amintit de Aurora, filmul prin care l-am (re)descoperit pe Cristi Puiu. Într-un fel, violența din Pororoca este „din același film” cu violența din Aurora. Amblele sunt filme de dragoste deghizate în „thriller”. „Piaza rea”, în filmul lui Popescu jr. nu e atât necunoscutul care a răpit fetița, cât familia soției. Pentru că abia după ce se mută (în alt oraș) la socri, cedând insistențelor acestora, soția se schimbă și, o dată cu ea, se produce „dezumanizarea” bărbatului. Ioan Alexandru: „Copilul de pe scândura de balans a plecat / uitându-și toată greutatea în mine. / Cine o să mă mai echilibreze vreodată?” Pororoca este filmul acestei „dezechilibrări” ireversibile (după toate aparențele) pricinuite de „toată greutatea” pe care o lasă pierderea unui copil. În privința asta, avem de a face cu o anti-Sieranevada, unde - cum-necum, de bine, de rău - familia era un fel de „plasă de salvare”, de „volant”, de absorbant pentru orice fel de „piază rea”. Aici, o relație care pare solid construită (iar nu șubredă, cum au arătat unii comentatori) se frânge. Iar cei implicați în ea nu sunt pregătiți să facă față „valului ucigaș” (de unde și titlul filmului) prin individualism. „Omul are nevoie de om” - spune un personaj pe o îndepărtată planetă (ca un gigant creier omenesc) în Solaris-ul tarkovskian. Și totuși, absența celuilalt (nu atât răpirea unuia dintre copii) - în lipsa oricărei dimensiuni transcendente, a oricărei „busole” - provoacă ravagii inimaginabile. 

Jocul cu moartea și un „nene la o casă de fete”

Revăzând Prin cenușa imperiului (1976) mi-am amintit de un film oarecum pe aceeași temă, turnat în același an de Larisa Șepitko, Înălțarea (Ursul de Aur, Berlin, 1977). Tema este „prețul vieții” și păstrarea demnității în împrejurările cumplite ale războiului. Filmul lui Andrei Blaier nu rezistă comparației. Puțini regizori bărbați au izbutit un film despre război atât de insolit, de poetic-realist și cu elemente de apolog, ca Șepitko. De aceea m-am resemnat: Prin cenușa imperiului, cu toate naivitățile și lirismele sale, rezistă doar prin comparație cu ceea ce are mai plat, mai contrafăcut, mai tendențios cinema-ul românesc „revoluționar” de dinainte de 1990. Și chiar cu filmografia lui Andrei Blaier, în cadrul căreia ocupă unul din locurile fruntașe (totuși, după Ilustrate cu flori de câmp, realizat de Blaier cu un an înainte). Nu revoluționar ca limbaj filmic, ci revoluționar (și „pacifist”) prin „teză”, prin „story” și „demonstrație”, prin „demascarea” unei orânduiri „strâmb construite” în care unii visează o lume fără „stăpâni”, fără „imperii”, în care toți sunt „liberi”. Pe de altă parte însă, în „cenușa imperiului” prăbușit după Primul Război Mondial - spre deosebire de „lumea nouă” în care delațiunea și lichidarea vinovaților fără vină erau la ordinea zilei - încă mai era loc de omenie, de „asta nu se cuvine”. Lumea înfierată cu „sfânta ură proletară” mai păstra încă semne de noblețe.

Titlu de frunte în producțiile românești din 1976 (an în care apăruseră peste 20 de lung-metraje, greu de urmărit astăzi, și unde doar Mere roșii de Alexandru Tatos, Tănase Scatiu de Dan Pița și Dincolo de pod de Mircea Veroiu erau „vârfurile de lance”), Prin cenușa imperiului (cu o memorabilă imagine semnată de Dinu Tănase) încă se poate cu urmări cu o oarecare satisfacție. În primul rând, datorită lui Gheorghe Dinică - aici, poate, la cel mai bun rol al său în film: un pretins diplomat, un „nene la o casă de fete”, un ins fără scrupule pentru care orice om are un preț. Gabriel Oseciuc, în rolul lui „Darie al lui Darie al lui Darie...” care - nepierzându-și (încă) neprihănirea - nu se teme de moarte, se întrece în declarații patetice despre dorul de „acasă”, acolo unde îi sunt rădăcinile și i-au rămas copilăria și amintirile, acolo unde „e nevoie de el”. Când ajunge cu trenul la Orșova, exultă de bucurie că va ieși din țară și va vedea lumea. (Filmul asta și e: un road movie.) În România anului 1976, o astfel de replică putea fi privită (și chiar era) subversivă. De ani buni se înăspriseră condițiile de călătorie în străinătate, iar atunci când cereai un pașaport, erai invitat să vizitezi „frumusețile patriei”. Ei bine, Gabriel Oseciuc avea să-și ia în serios personajul exact în această privință. Pe la mijlocul anilor 80 a emigrat în Occident (unde trăiește până în prezent). Se gândește la „acasă” și la „rădăcini” din ... Canada. Dinică a rămas în continuare în România, unde a mai jucat în multe filme, piese de teatru și - după 2000 - în telenovele.

Ediție specială - împușcături, cascadori, tâmpenii, fasole bătută

Mai văzusem Ediție specială o singură dată în întregime - în vara anului 1978 (anul premierei), la cinema Parc, Deta. N-aveam decât zece ani și n-am înțeles atunci ițele politice care amestecau de-a valma ofițeri din Siguranța Statului, ziariști, comuniști, legionari, nababi germani care voiau să cumpere redacții de ziar ș.a.m.d. 40 de ani mai târziu, când aveam să-l revăd, n-a fost mai ușor să le dezleg. Vina principală n-o poartă Mircea Daneliuc (regizor, actor și co-scenarist), ci factorii de decizie care au impus modificări, adăugiri de secvențe și replici pentru a face mai evident rolul jucat de comuniști în intriga filmului. Așa se explică, probabil, secvența în care apar câteva „eminențe comuniste” (una din ele e jucată de Matei Alexandru, dublat la post sincron de Cornel Coman, alta e „omul de bine” interpretat de Costel Constantin). Fără dimensiunea aceasta, al doilea lung-metraj al lui Daneliuc ar fi avut de câștigat. În acest sens, regizorul (considerat „dificil” și „rebel”) a avut de pierdut. Se păstrează doar „versiunea oficială”, aprobată de politrucii vremii. (Daneliuc: „un alt film; complet și disperat altul”.) Săucan, marele ghinionist al cinema-ului românesc ever, a avut mai mult noroc: Țărmul nu are sfârșit, Meandre și 100 lei se păstrează așa cum le-a gândit el, chiar dacă n-au ajuns deloc (ori cu excesivă parcimnonie) în sălile de cinema. (Iar 100 lei a ajuns - înainte de 1990 - doar într-o versiune trunchiată, de care Săucan s-a dezis hotărât.)

Ștefan Iordache, Ioana Crăciunescu, Costel Constantin

Cu toate „burțile” sale, Ediție specială face cinste filmului românesc. Pariul - în ciuda intruziunilor - a fost câștigat de Daneliuc. Chiar dacă rămâne cel mai slab film al său de dinainte de 1990. Dar altceva contează: Ediție specială l-a „învins” pe „Nemuritorul” Nicolaescu pe chiar terenul său, al filmului de acțiune, cu împușcături, urmăriri etc. Daneliuc despre Ediție specială în romanul său autobiografic, Pisica ruptă: „împușcături, cascadori, tâmpenii, fasole bătută”. Filmul său, deși încadrabil în același gen, e - de departe - din alt „regn”. E „de rasă”. Are atmosferă, o scenografie, o imagine, costume și un nerv ce vin din zona filmului de artă, a filmului-cult. Încă o dată: în ciuda presiunii exercitate asupra lui Daneliuc de a-l modifica spre a fi pe placul „vameșilor”. Cum sună replica dată de ofițerul de Siguranță mai tânăr (jucat de Daneliuc) către șeful său vârstnic: „E adevărat că la voi n-au loc tinerii de ăia bătrâni?” ...

Mircea Albulescu

După Cursa (lung-metrajul de debut, din 1975), pentru Daneliuc avea să mai fi loc (și ce loc!) doar de cinci ori, în cinematografia românească de dinainte de 1990. Vânătoare de vulpi, Proba de microfon, Croaziera și Iacob rămân titluri de referință și filme-unicat în vremuri asaltate de mediocritate. Pe care, ca puțini alții, Daneliuc le-a sfidat fără niciun compromis.

Ștefan Iordache, Mircea Daneliuc 

Proba de microfon - chipuri și fizionomii nefotogenice

Am văzut Proba de microfon la Cinema „Studio” în anul 1981. Eram, cred în clasa a șasea și nu ratam niciun film românesc. Țin minte că, deși problematica era „de oameni mari”, filmul m-a prins. Adică mi s-a imprimat în memorie. Aveam să-l revăd în câteva rânduri. Prin 1986 l-am văzut la TV Novi Sad. Iar în 1990 l-am revăzut la Cinema „Unirea” chiar în seara în care - după proiecție - aveam să trec pe la UVT să văd rezultatele admiterii la facultate. Și le-am văzut: am intrat la filologie.

Mircea Daneliuc, Tora Vasilescu

Tot pe la mijlocul anilor 80, Mircea Daneliuc era pe linie moartă. Glissando, pe care-l terminase prin 1982, abia trecuse de cenzură și - vreo câteva luni - era de găsit în cinematografele (pentru peliculă de 35 mm) din România. Pentru mulți a fost un film „subversiv”, atunci. Pățania cu vizionarea la „biroul doi” (în prezența Elenei Ceaușescu) e descrisă cu tot hazul în cartea sa, Pisica ruptă. Din rațiuni oculte, „to'arășii” s-au gândit - în 1985 - să relanseze pe ecrane Cursa (la zece ani de la premieră) și ... Proba de microfon (la cinci ani de la premieră). Așa le-am revăzut la cinema „Timiș” - pe atunci o sală selectă, în urbe. Astăzi - cu dezlegare de sus, unde competiția pentru obținerea de spați ultracentrale e acerbă - „Timiș”-ul a fost adus (ca celelalte 13 cinematografe din Timișoara) la sapă de lemn.

Gina Patrichi, Mircea Daneliuc

Revăzut la aproape 40 de ani de la premieră, Proba de microfon este o mărturie nu doar despre „anii ăia”, despre chipuri și stări de fapt dintr-un anume context istoric și politic, ci - mai ales - despre lumea de azi. Confuză și mofluză. Mă uitam la mutrele pe care camera lui Ion Marinescu le surprinde (nu doar în gări și săli de așteptare) în Proba de microfon. Pare că nimic nu s-a schimbat în 40 de ani. Sau în 80 de ani, dacă punem la socoteală și fizionomiile filmate de Călin Ghibu pentru Vânătoare de vulpi (1980), de același Daneliuc, a cărui poveste e plasată în România de la sfârșitul anilor 40. (În aceeași categorie de fizionomii nefotogenice intră și chipurile filmate pentru O lacrimă de fată și baloane de curcubeu - ambele de Iosif Demian, pentru Casa dintre câmpuri, Secvențe Fructe de pădure de Alexandru Tatos, pentru La capătul liniei de Dinu Tănase.) Și mă uitam la Daneliuc, la Tora Vasilescu și Gina Patrichi, la efortul în echipă al celor care - văzuți sau nevăzuți - au pus umărul la facerea acestui admirabil și radical film. Și mă gândesc ce premii peste premii a luat în țară. Ca și Croaziera, un an mai târziu. Pentru ca apoi să nu i se mai dea voie să filmeze decât de două ori (Glissando, Iacob) în cei opt ani care au mai rămas în acel deceniu. Probabil că zeloșii care i-au pus bețe-n toate au reușit să-l aducă la starea de lehamite și de acreală cu care și-a făcut mai toate filmele de după 1990. Păcat.

Mircea Daneliuc

Proba de microfon - unul din acele (nu multe la număr) filme excepționale românești „de actualitate”, din anii 70-80, care - măcar pe durata vizionării - te fac să uiți că ea, cinematografia românească, era a altora - a Nicolaeștilor și Drăganilor, a BD-urilor, Comisarilor și Voievozilor, a Haiducilor, Păcălicilor și Buletinelor de București ș.a.m.d.

Pădurea spânzuraților - cu gândiri și cu imagini

Revăzând - pentru Ioan & Theodor - Pădurea spânzuraților (Premiul pentru regie, Cannes, 1965) mi-am amintit că filmul lui Liviu Ciulei este cel mai ambițios proiect cinematografic din România, de până atunci (în 1965). Doar anvergura narativă preluată din romanul lui Liviu Rebreanu îl face mai solid construit decât celelalte izbânzi - mai puține decât degetele de la două mâini - ale filmului românesc de până la el (Viața nu iartă, Moara cu noroc, Erupția, Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Anotimpuri, Ultima noapte a copilăriei, Meandre, Duminică la ora 6). Asta după 70 de ani de cinema. Victor Rebengiuc face primul rol important în film, iar până la următorul rol „gras” (în Tănase Scatiu) avea să mai aștepte vreo zece ani. După aceea, printre tot felul de rolișoare, a tot avut parte de întâlniri mari cu oameni care chiar gândeau cinematografic. Iar aceste întâlniri, care aveau să se numească Profetul, aurul și ardelenii; Doctorul Poenaru; Un om în loden; De ce trag clopotele, Mitică?; Faleze de nisip; Dreptate în lanțuri; Pădureanca; Moromeții; Secretul armei secrete; Balanța; Prea târziu; Terminus paradis; Niki & Flo; Tertium non datur; Medalia de onoare; Aferim!, l-au transformat în actorul român de film care a „marcat” de cele mai multe ori. În filme-filme, nu în kilometri de peliculă. Impresionante gândirile și imaginile din Pădurea spânzuraților: decorurile (Giulio Tincu), imaginea (Ovidiu Gologan), sunetul (Anușavan Salamanian). Foarte buni actorii (Liviu Ciulei, Ștefan Ciubotărașu, Andrei Csiky, Emil Botta, Ana Szeles, Gina Patrichi, Mariana Mihuț).

Victor Rebengiuc & Ana Szeles - Pădurea spânzuraților

Ascultând Pădurea spânzuraților mi-am zis și de data asta că ea, muzica originală (Theodor Grigoriu), mi se pare personajul cel mai puțin împlinit din acest film cu restul personajelor surprinzător de împlinite. Cred că Tiberiu Olah făcea treabă mult mai bună. Săucan îl luase deja la Țărmul nu are sfârșit (1962), la Meandre (1965). Și uite-așa, am luat de pe raft DVD-ul cu Osânda, un film românesc din 1976, pe care l-am văzut întâia oară când aveam vârsta lui Ioan. Știu și unde: la cinema Victoria. Imaginea din Osânda e a lui Alexandru David, cameramanul- asistent al eminentului Ovidiu Gologan, care fusese lăudat în toată lumea pentru imaginea de la Pădurea spânzuraților. Da, numai că „exotismul” ei nu servește defel filmului. Nici n-avea cum. Spre deosebire de Liviu Ciulei (sau de Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Lucian Pintilie ș.a.), Sergiu Nicolaescu, aflat aici între Călugăreni (Mihai Viteazul, Nemuritorii) și Plevna (Pentru patrie), între două aventuri de-ale Comisarului Moldovan (Un comisar acuză, Revanșa), numai ochi de poet nu avea. I-am revăzut, în Osânda, pe câțiva din interpreții Pădurii - aici fără vlagă (artistică): Mihai Mereuță, Emeric Schaeffer (dublat la post-sincron de ... Victor Rebengiuc). Și - mai presus de toate - am reascultat cu mare bucurie compoziția lui Tiberiu Olah (feat. Corul „Madrigal”). Ca să nu mai spun că între Ilona (Ana Szeles) și Ruxandra (Ioana Pavelescu) - două personaje asemănătoare, ca tipologie - diferența (de expresivitate artistică) e uriașă. Una peste alta: Pădurea și Osânda sunt la fel de diferite ca un ziar de calitate și un tabloid (cu pretenții intelectualiste).

Amza Pellea & Ioana Pavelescu - Osânda

P.S. Spre final, în momentul său de euforie dinaintea dezertării (și prinderii), Apostol Bologa îi spune Ilonei: „Dumnezeu s-o trăznească de școală! S-o ia dracu' și mama lui!” M-am întrebat ce-o fi crezut Ioan ( 7 1/2 ani) de furia acestor vorbe împotriva școlii. Apoi mi-am zis că blestemul lui Apostol s-a împlinit. Școala românească e - și nu de ieri, de azi - pe butuci. Mai exact: din vremea în care învățământul a devenit obligatoriu și, concomitent, s-a degradat progresiv statutul dascălului în societate. Asta largo sensu. Stricto sensu: „dărâmarea” a început imediat după 1990. Strictissimo: în ultimii zece ani, care nu-mi mai lasă nicio nădejde. Apostol a cobit. Școala românească, după toate aparențele, e pe mâinile stăpânului acestei lumii. Și ale mamei sale.

În căutarea familiei pierdute

Marița lui Cristi Iftime, la fel ca alte filme românești din ultimii (aproape) 20 de ani - de Lucian Pintilie, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Corneliu Porumboiu, Adrian Sitaru ș.a. - nu are nimic în comun cu „mizerabilismul” unor filme românești din anii 90. De aceea cred că este o dovadă de mare nesocotință (chiar și din partea unui preot cu veleități de mim, sau mai ales din partea lui) să spui că întreg filmul românesc post 1990 se reduce la ceea ce vedem în Dragoste și apă caldă (un titlu de film azi uitat). Adică mizerabilism și amatorism.
Ceea ce surprinde și emoționează în Marița este cumințenia (ce vine din filmele lui Porumboiu, al cărui asistent a fost Iftime) cu care privește o familie adunată la aceeași masă, într-o pensiune de munte, în preajma sărbătorilor de iarnă. Familia însă e destrămată: pe tatăl focos „l-o divorțat” nevasta la o vârstă când oamenii se mai astâmpără. Unul dintre fii l-a „smuls” din noul său cămin alături de o doctoriță care „știe a-l îngriji bine”, astfel că - pentru o seară - familia este reunită. Nu făloșenia (și umorul) cu care tatăl iubeț își etalează aventurile contează aici. Semn de mirare e altceva: felul în care, încălziți de o cană cu vin fiert și una de palincă, tatăl și fiii nu se iau la harță, ci petrec de parcă niciun divorț nu i-ar fi despărțit. (Mama se duce mai devreme la culcare, însă fără să-i facă fostului ei bărbat niciun reproș.)  Nota bene: tatăl își părăsise familia cu ani buni în urmă, fără să mai dea niciun semn de viață. Și totuși: nicio scenă de mahalagism, necum de mizerabilism. Fiii, toți, par să fi fost crescuți de mamă în duhul cinstirii tatălui, oricât de netrebnic s-ar fi purtat. Și, ca minunarea să fie deplină, a doua zi dis-de-dimineață, când - mahmuri - fiecare pleacă la ale sale, femeia dă să-și urmeze, o clipă, bărbatul. Unul din fii (din off) îi spune: „Mamă, păi ce faci?” Abia atunci femeia se dezmeticește și se îndreaptă spre mașina unuia dintre băieți. Tatăl pleacă înapoi la „doctorița” lui. Cu „Marița” - o Dacie 1300 de prin anii 70-80 (mașina familiei lor de dinainte de divorț) pe care-o îngrijește și-o iubește așa cum n-a știut face cu fosta nevastă care „l-o divorțat”. Se despart, însă nu înainte de a-și lua, fiecare, rămas bun.
Apropo de Ziua Culturii Naționale. Națiunea e în continuare turmentată de televiziune, de blockbusters made in USA, de telenovele și alte cele. Iar dacă se oprește la câte un film românesc, alege ce-i vine la-ndemână: comedioare, comisari, haiduci, buletine de bucurești, liceeni, păcălici, voievozi. Noul Cinema Românesc, deși a pus România pe harta cinematografiei mondiale (cum altădată s-a întâmplat cu Neorealismul italian, cu Noul Val Francez, cu Free Cinema în filmul britanic etc.) mai poate să aștepte. Mult și bine.

Plăceri (foarte) vinovate

Există plăceri vinovate și există plăceri foarte vinovate. Dintre acestea din urmă se numără și seria Brigada Diverse, la care m-am întors când am zărit, deunăzi, cele trei episoade „la pachet” și „remasterizate” pe un dublu DVD. Fiind filme nerecomandate celor peste (să zicem) 12 ani, m-am gândit că acum e vremea să i le arăt lui Ioan. Care cunoscând câteva secvențe burlești din filmul antologic, Expresul de Buftea (o producție de montaj cu  „cele mai bune momente de comedie românească” de până la 1979), s-a distrat de cabotinajul celor trei actori principali (Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Jean Constantin). Eu însă nu mă pot gândi la BD-uri fără să le situez în epocă. Ori, la începutul anilor 60-70-80, în România aveau să apară (ori să fie interzise) o serie de alte câteva filme rămase până acum cvasi-necunoscute. Cine știe de Țărmul nu are sfârșit (film de Mircea Săucan din 1961, niciodată difuzat), de 100 lei (varianta de autor, nedifuzată până în 1990, care a provocat un imens scandal, iar regizorul - același Mircea Săucan - avea să fie trimis, literalmente, la balamuc), de variantele inițiale ale lui Filip cel bun de Dan Pița sau Dincolo de nisipuri de Radu Gabrea? Alte filme de excepție, difuzate cu parcimonie ori cu totul interzise înainte de 1990, și-au aflat, cu timpul, recunoașterea binemeritată: Reconstituirea și De ce trag clopotele, Mitică de Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Pița, Nunta de piatră și Duhul aurului de Mircea Veroiu și Dan Pița.
Cel ce a regizat aceste megahit-uri locale, Mircea Drăgan, a fost unul din „oamenii de bine” care s-au priceput de minune (și cu o energie demnă de cauze mai bune) să-l înlăture din cinematografia românească pe Mircea Săucan. Pe de altă parte, când știi ce soartă a avut Reconstituirea (film retras la câteva săptămâni de la premieră tot la „autosesizarea” unor „oameni de bine”), operă-unicat care dezvăluia față necosmetizată a „îndrumătorilor” neamului spre „noile piscuri” ale societății așa-zis fără clase (procurori, politruci, milițieni și alții asemenea), parcă nu te mai poți bucura din toată inima de acele câteva gag-uri (chinuite) ale interpreților principali. Dar ceva tot mi-a plăcut. Camera lui Nicolae Mărgineanu, care te ajută să descoperi Bucureștiul, așa cum era el în 1970. Și câteva străzi din Constanța. Și încă ceva: BD-urile, așa cum sunt ele de generoase în imagini și situații kitsch, par capodopere față de producțiile „de divertisment” apărute după 1990. (Că doar cu ele se cade să le comparăm, iar nu cu cinema-ul românesc de autor).

Capra e minunat (sic!)

Am ocolit vreo 20 de ani It's a Wonderful Life, comedia feel-good scrisă, regizată și produsă de Frank Capra în 1946. Deși It Happened One Night trebuia să mă convingă să-l cercetez în continuare pe Capra. Am trecut în noul an 2018 împreună cu povestea tonică a acestui film „de Crăciun”, a cărei „bunăvestire” și a cărei însuflețire ar fi de dorit să rămână cu noi zi de zi.

Partea amuzantă este că deunăzi am citit cel mai aprig interviu luat lui Tarkovski vreodată. De o femeie, în 1984. Care femeie-jurnalist (Irena Brezna) îi reproșează regizorului rus (stabilit recent în Occident), între altele, că în filmele sale nu găsești femei emancipate, femei care să aibă viață și o lume a lor („a room of their own”), care să fie fericite (sau nefericite) independent de bărbatul alături de care trăiesc. Nu-ți trebuie multă imaginație să-ți închipui cam ce ar ieși dintr-un astfel de dialog, dacă ești - cât de cât - familiarizat cu concepția lui Tarkovski despre „condiția femeii”, o concepție a cărei lipsă de echivoc își are rădăcina în intransigența paulină („Nu e bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” ș.a.m.d.)...Și mă uitam la personajul principal feminin din It's a Wonderful Life, la devotamentul, la răbdarea, la îndelunga răbdare de care dă dovadă. E ceva din acest personaj în Soția Călăuzei din Stalker, apropo de Tarkovski. Așa cum, tot apropo de Tarkovski, filmul lui Capra ne oferă (cu mijloacele cinemaului asumat „comercial”, „de public”) o reflecție pe marginea vorbei aceleiași Călăuze: „Trebuie doar să crezi. Și să te rogi. Și să-ți amintești întreaga viață. Omul când își amintește de trecut devine mai bun”. Salvarea personajului principal (masculin) o asigură (prin intermediul unui „înger de categoria a doua”, căruia încă nu-i crescuseră aripile în momentul încredințării misiunii) tocmai acest remember. Când vezi cum ar arăta lumea dacă nu te-ai fi născut niciodată (pentru că asta îți dorești, când ai ajuns pe culmile disperării), ești gata să primești cu bucurie (și cu iubire) prezentul „în criză” care, înainte de acest exercițiu de imaginație, îți părea de nesuportat, iar acum ți se pare un adevărat rai. (Chiar dacă ar trebui să pleci la închisoare pentru o vină care nu este a ta.) Ce idee de mestecat în lumea noastră din ce în ce mai dezvrăjită: aripile îngerilor le „creștem” noi. Și nu atât prin clinchet de clopoței, cât prin starea de nevăzută cernere, de „schimbare a minții” (metanoia), pentru că „pocăință” e deja un termen demonetizat.

Urmăream copleșit de emoție comedia lui Capra ce poate fi redusă la acest motto (pe care, într-un cadru, îl vezi atârnat de un perete, sub fotografia lui pater familias): „Nu-ți rămâne decât ceea ce ai dăruit”, apropo de comorile „în alb” pe care, în ultimă instanță, ni le facem atunci când suntem - dezinteresat - generoși. (Steinhardt: „Dăruind, vei dobândi”.) Ceea ce te poate face să suspini, și chiar să lăcrimezi văzându-l, e doar gândul că știi că ai obosit, că nu mai ești (nici pe departe, poate) la fel de bun și de generos ca altădată. Că ți-ai trădat idealul de a fi frate și prieten tuturor.

P.S. Contrar părerilor exprimate de pesimiști și nostalgici, filme ca It's a Wonderful Life (despre homeliness, despre minunea numită familie) încă se mai fac. O dovedește candoarea din recentul film al lui Jim Jarmush, Paterson.

Cântarea cântărilor

Într-un sfârșit de decembrie 1986, pe 29, aveam să aflu - de la Televiziunea Iugoslavă - că Andrei Tarkovski s-a mutat acolo unde nu e nici întristare, nici suspin. După o grea suferință și după ce se stabilise în străinătate. Și-a schimbat statutul de singur printre ai săi (în URSS), cu singur printre străini (în Italia, Franța, Anglia). Iar filmul care exprimă cel mai clar sentimentul de înstrăinare e Nostalgia (1983), pe care sârbii l-au și programat la TV în chiar ziua în care și-a luat adio de la cele pământești. El, care a iubit atâta acest Pământ (Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza stau mărturie) - cum, cinematografic vorbind, îl iubise doar Alexander Dovjenko. Tarkovski nu mai face umbră Pământului de peste 40 de ani, însă a reușit să sucească (ori, poate, să îndrepte) mințile multora. Oricum, ale celor care îl cercetează cu atenție, printr-un neobosit (și de bucurie dătător) work in progress.

Dacă ar fi să adun într-un cuvânt imaginile tarkovskiene de la Compresorul și vioara până la Sacrificiul, acela ar fi ... ZONA. Și, ascunsă în chiar inima ei, Camera Dorințelor, în care se îndeplinesc nu orice fel de dorințe, ci doar acelea vitale, fără de care nu poți trăi. Cum ar veni, știe ea, Zona, de ceea ce ai tu neapărată nevoie. Dacă o rogi să-l facă sănătos pe cel drag ție, ea-ți va da un sac cu bani, pentru că știe că în adâncul sufletului asta ai dorit. Mai departe e treaba ta. Sau te căiești sau - cum s-a întâmplat cu Mistrețul, cunoscut înainte ca Învățătorul - îți faci felul pentru că ai ajuns la limita de jos a respectului de sine. De fapt, chiar ai depășit-o.

Călăuza

Care e comoara de mare preț a Călăuzei tarkovskiene? Discreția cu care regizorul îi spune povestea. Fără nicio explicitare, fără nicio delimitare strictă. Și cum ai putea delimita cele ce, până la urmă, sunt ale Duhului care colindă pe unde numai El știe? Și tot al Său e și jindul Călăuzei, dorirea lui de a-i ajuta pe oameni să recunoască poezia, să înțeleagă că ea, poezia, este nedespărțită de jertfa de sine. Că fără jertfa de sine nu putem trăi. Disponibilitatea de a te jertfi - iată „minunea”. Doar că, pentru ca „minunea” să se producă (iar „minunea” e însăși venirea omului în fire, după atâtea părelnicii), e nevoie să vrei. „Să crezi, mai ales să crezi!” - le spune Călăuza, scepticului Scriitor și cinicului Profesor. Să crezi în tine (pentru că „totul depinde de noi, nu de Zonă!”), dar mai ales să crezi în civilizația pierdută a Bisericii, din care în Călăuza vedem destule semne. Astfel, Călăuza se apropie nu atât de Solaris (deși Kris, psihologul șovăielnic și dornic să se „încredințeze”, își ia cu el pe „planeta-ocean” Troița lui Rubliov), cât de problematica din Andrei Rubliov: când toți și-au pierdut credința (inclusiv iconarul de geniu), apare cineva (băietanul Borișca, făuritorul clopotului) care e dispus s-o ia de la capăt. Abia atunci călugărul iconar renunță la votul tăcerii autoimpuse (vreme de zece ani) și-i spune: „Hai cu mine, tu o să construiești clopote, eu o să pictez icoane!”. Călăuza din Stalker nu mai are pe cine să ducă în Zonă, pentru că „nu numai aceștia doi nu cred, nimeni nu mai crede!”.

Călăuza

Și totuși, filmul nu se termină decât după ce o vedem pe fetița oloagă a Călăuzei cum citește dintr-un volum (vizibil citit și răscitit, plin de semne de carte), în timp ce-i auzim vocea recitând în șoaptă niște versuri de Arseni Tarkovski (tatăl regizorului), ca o „cântare a cântărilor”, despre apropierea de taină dintre doi îndrăgostiți (apropo de scheletele îmbrățișate pe care le vedem, preț de câteva clipe, în antecamera din Zonă):

Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito

Cu jocul de lumini şi umbre

Când ridici pleoapa din senin

Şi cuprinzi totul cu privirea,

Ca fulgerul căzut din cer.

Dar mă încântă şi mai mult 

Pleoapele sfielnic coborâte

Într-un sărut înflăcărat

Şi pe sub gene simt atunci

Mistuitoarea ta dorinţă.

Călăuza

Mulți consideră filmele lui Tarkovski o „plictiseală” teribilă, pentru mulți ele sunt „deprimante”, „pesimiste”, „greoaie”. Se verifică - încă o dată - ceea ce aflăm de la Călăuza: totul depinde de noi, nu de Zonă. Vedem doar ceea ce vrem (sau suntem pregătiți) să vedem, să simțim, să înțelegem. Nici mai mult, nici mai puțin. 

Călăuza

Zig-zag prin 2017

De Crăciun, în 2016, eram patru în casă. Acum suntem cinci. În Ajun de Halloween 2017 (cuvânt la auzul căruia unii, deși se referă la praznicul tuturor Sfinților, au strâmbat din nas) a venit pe lume (pe lumea asta care nu e așa de rea, de vreme ce Hristos S-a întrupat în ea) și Simeon. Cam pe când - alături de Theodor, Ioan și Octavia - urmăream, la aceeași masă de la „Zai”, monologul lui Marmeladov, interpretat de actorul și regizorul Levente Kocsàrdi. 

Cei 5R (dintre care unul e - încă - nevăzut), la Oază

Anul meu teatral 2017 începe și se încheie cu câte o premieră. În primele zile din ianuarie, Sonetul 66 la TMT (Teatrul Maghiar din Timișoara) - un musical tragic imaginat de Kocan Mladenović (regizor din Serbia, care mai montase la TMT Opera cerșetorilor) ce înregistrează „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist” (Nicolae Steinhardt). O serie de sugestii plastice (Guernica lui Picasso, Grădina desfătărilor lui Bosch), coregrafice (frenezia dansului din filmul lui Sydney Pollack, Și caii se împușcă, nu-i așa?) compun un decor foarte asemenea cu cel închipuit de Monahul de la Rohia pentru începutul secolului 21: „Țările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate.” O lume în regim de mobilizare, în care cei fărădelege au devenit stăpâni, iar cei cuminți, proști. O lume prin care trec alți Romeo și Julieta, Macbeth, Othello sau Titus Andronicus, unde până și aerul e irespirabil, astfel că fiecare - pentru a supraviețui - trebuie să poarte măști de gaze.  

Shakespeare's Sonnet 66 (TMT)

Rabenthal, ultima premieră a TMT și ultimul spectacol văzut în 2017, este un spectacol de autor. De bună seamă, universul Radu Afrim din acest ultim proiect al regizorului este rodul unei extraordinare strădanii în echipă. Și-au adus aportul, desigur, și interpreții, costumele, scenografia, coregrafia, luminile, precum și „universul sonor” (așa scrie pe caietul program) care aparține tot lui Afrim. Un spectacol dens și extrem de elaborat, de muncit, pe nemuritoarea temă eros & thanatos. Energia din umorul existențialist din Rabenthal mi-au amintit nu doar de unele montări ale lui Silviu Purcărete, ci și de universul unor filme ca Giulietta degli spiriti; Roma; La Grande Bouffe; Cabaret, All That Jazz; The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover.

Rabenthal (TMT)

Tot la TMT am văzut, în 2017, Ultima mutare (regia: Levente Kocsàrd) și Exit (regia: Árpad Schilling). 

Ultima mutare (TMT)

În cel dintâi, neobosit căutător al desăvârșirii, actorul este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu (scoasă din circuitul teatral în urmă cu zece ani) este aruncată în aer. Asemenea unui rege, actorul ar trebui să fie nemuritor. Și poate că, prin credincioșia cu care slujește scenei și încearcă să deslușească viața personajelor sale, chiar așa e. Poem dramatic al agoniei și mortii teatrului, Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală și, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieții. 

Exit (TMT)

Cel de-al doilea spectacol surprinde goana unor est-europeni spre occident. Totul se întâmplă în terminalul unui aeroport londonez, spațiu ideal pentru revelarea unor caractere. Nu fără umor. Negru, pentru că rădăcinile vânzolelii acestor aventurieri sunt amare. De la Exit am rămas cu iluziile pierdute ale celor ce cred că limba maternă, numele și orice formă de pietate filială sau matrimonială se pot negocia și, la nevoie, substitui printr-o uniformizare generală.

Carmen (Opera Română, TM)

Pe la mijlocul anului, în sala TNT (Teatrul Național din Timișoara) am ajuns la opera Carmen în versiunea regizorală a lui Silviu Purcărete (decoruri: Dragoș Buhagiar). Spectacolul, înțeleg, i-a nemulțumit pe spectatorii mai „conservatori”, care așteptau o montare mai convențională, în care să nu se simtă amprenta regizorului… Greu de crezut că Purcărete poate oferi acest „confort” acestui tip de public. 

Inimi cicatrizate

Din întâlnirea cu Radu Jude la librăria „Două bufnițe” din Timișoara (în februarie, când s-a proiectat Inimi cicatrizate) rețin mai ales o întrebare pe care o tânără spectatoare i-a adresat-o regizorului. Anume, de ce a preferat să renunțe la atmosfera ambiguă, „de taină”, din scrierile lui Blecher. Jude a răspuns că cele mai multe demersuri regizorale de acest fel eșuează în kitsch. Cum ar veni, abordarea frustă, de tip „realist” (fără trucuri „suprarealiste”, fără flashback ori flashforward) e preferabilă. Unde mai pui că e mai aproape de „adevăr”. (De ce-ar fi „adevărul cinematografic” unul singur? Și Bresson și Mizoguchi ori Fellini sunt la fel de adevărați.) Apoi, apropo de kitsch, a urmat un exemplu - Dan Pița. Și aici Radu Jude m-a privit o clipă, știind că - împotriva „corectitudinii” criticii cinematografice din România de după 1990 - mă simt foarte legat de ceea ce a făcut Dan Pița până la Pas în doi. Firește, cel mai potrivit răspuns ar fi fost: Care Pița? N-am zis nimic. Probabil că încă nu e momentul reconsiderării tradiției din care face parte „acel Pița” (cel de dinainte de 1990). Știu însă că va veni o zi când comentatorii se vor dezmetici, iar limbajul filmic născocit de Iliu-Marcus (Viața nu iartă), Săucan (Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei), Pintilie (Duminică la ora 6), Pița-Veroiu (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului), Pița (Concurs, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (Semnul șarpelui, Sfârșitil nopții) ș.a. va fi, dacă nu recuperat, măcar valorizat ca un complement necesar pentru limbajul frust, de tip ciné-vérité (fructificat cu succes de Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Puiu, Mungiu ș.a.). 

Țara moartă

Țara moartă, documentarul lui Radu Jude (cu pagini din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian citite de regizor, cu fotografii din colecția Costică Acsinte, cu imnuri legionare și marșuri în fundal), mi-a amintit (ca, altădată, Aferim sau filmele lui Lucian Pintilie) de schița Românii verzi de Ion Luca Caragiale: „ … Un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile. Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia. De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului național celui mai extrem. Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, crește la sânul lor niste monștri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au vazut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverșunare. Să ferească Dumnezeul străbunilor noștri pe orice român sau orice româncă să dea naștere la așa specimene teratologice! … ”

Ouăle lui Tarzan

Un alt documentar, Ouăle lui Tarzan (de Alexandru Solomon), oferă din abundență prilejuri de bucurie pentru cei care - asemenea doctorițelor tinere din film - se folosesc de „vraja” spațiului liturgic (în care, spune una din ele, pierzi noțiunea timpului) fără să le pese de „vrăjeala” ideologiilor (comuniste, capitaliste). În filmul lui Solomon m-am întâlnit și cu Dostoievski și cu Soljenițân și cu Aitmatov și cu Svetlana Aleksievici. 

Fixeur

2017 a însemnat și descoperirea altor câtorva filme. În ianuarie, o întâlnire specială (într-o sală de mall, evident, goală) cu Fixeur și revirimentul unui regizor (după incertul Ilegitim): Adrian Sitaru. 

Dunkirk

Experiența audio-vizuală extraordinară la I-MAX, cu Dunkirk. 

Despre trup & suflet

Despre trup și suflet (regia: Ildiko Enyedi) este o poveste de dragoste atipică ce mi-a amintit de un poem de Nichita Stănescu: „Dacă te trezeşti, / iată până unde se poate ajunge: / Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru / ca un tunel, / privirea se face una cu tine. / Iată până unde se poate ajunge / privirea, dacă se trezeşte: / Deodată devine goală, aidoma / unei ţevi de plumb prin care / numai albastrul călătoreşte. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz: / Deodată devine gol pe dinăuntru / ca o arteră fără sânge / prin care peisajele curgătoare ale somnului / se văd …”. 

Rocker

Rocker (văzut acasă, pe laptop), de Marian Crișan, e o restanță de acum câțiva ani. Emoționantă jertfa de sine a tatălui ce-și ocrotește fiul rebel care se droga. 

Kagemusha

Tot o restanță (de și mai mulți ani) e și Kagemusha lui Kurosawa, despre care Nicolae Steinhardt scria că e o mărturie despre felul în care „fiinţa umană se cuvine să trăiască nici exclusiv în profan şi nici exclusiv în sacru: numai paralelismul celor două moduri de viaţă (ori matrice stilistice, ar zice Lucian Blaga) ajunge să îmbrăţişeze, complementar, sensul dual al vieţii”. 

Ultima zi

Cel mai insolit film românesc din 2017 a fost Ultima zi (regia: Gabriel Achim). Replică-rapel (rostită de Adrian, personajul jucat de Mimi Brănescu): „Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Dacă îngropăm sămânța ca să aducă roadă, cu atât mai mult se cade să îngropăm trupul, care-i mai mult decât sămânța. Oasele, chiar după mii de ani, păstrează ADN-ul, identitatea persoanei, cenușa nu. Pământul ne păstrează pe toți, ca o bibliotecă. Dacă o ardeți, ar fi ca o a doua moarte. Iertați-mă, dar așa am simțit că trebuie să vă spun.” În felul său, Ultima zi (ca și După dealuri, Sieranevada, Umbra de nor) e tot despre dezbisericire, despre cât e de greu „să schimbi macazul” (echivalentul colocvial al metanoiei), despre „vrăjeala” care a supraviețuit „dezvrăjirii” unei lumi. Pentru că, vorba primarului jucat de Doru Ana, „dacă ai  Discovery, National Geographic şi Animal Planet, la ce-ți mai trebuie religie?”.

Cutia Pandorei

Tot o bucurie a fost și Cutia Pandorei de Pabst (cu Louise Brooks), film mut din 1929,  acompaniat în 2017 de Orchestra Filarmonicii din Timișoara. 

Țărmul nu are sfârșit

În 2017 am văzut pentru întâia oară opusul lui Mircea Săucan din 1962, rămas (cvasi)inedit: Țărmul nu are sfârșit. Un film-poem, în care se întrevăd obsesiile regizorului din Meandre și 100 lei (realizate câțiva ani mai târziu și difuzate cu mari probleme). Mircea Săucan despre acest film al său îngropat de viu (nu a ajuns niciodată pe ecran înainte de 1990, iar după 1990 a fost difuzat doar la Cinematecă): „Eram un om cu mult mai bun. Mai deschis, mai naiv. Aveam o anumită puritate, o puritate care îți poate da o anumită inconștiență, dar și o anumită prostie. Filmul ăsta are o anumită virginitate pe care n-am încercat s-o deflorez niciodată. Am vrut să ne jucăm cu stelele, cu nisipul, cu universul. Microcosmosul include universul întreg. Într-un fir de nisip încape întregul univers. În gesturi, în mișcări puteam ascunde feminitatea, iubirea.” Am ajuns la filmul lui Săucan în drum spre Iași, unde am fost premiat pentru critică de film la evenimentul „Convorbiri Literare 150”. Mulțumesc echipei conduse de Cassian Maria Spiridon și lui Mircea Platon în special. 

Cu dl. Cassian Maria Spiridon

De Florii am fost cu Theodor la biserica studenților din București, iar apoi ne-am întâlnit cu Dan Pița, Petre Nicolae și Ionuț Mareș la un restaurant din Piața Rosetti. Încă aud ecoul întrebării lui Dan Pița despre pilda talanților („Cum adică, Dumnezeu îți dă și tot El îți ia înapoi dacă nu ești cuminte?”). 

Cu Cristi Puiu la Arad

2017 a fost anul în care - la Arad, în cadrul unor conferințe despre Sieranevada și Baloane de curcubeu (filmul lui Iosif Demian) - l-am întâlnit de două ori pe Cristi Puiu, „pescarul de inefabil”. Apoi, împreună cu Florin Doboș, ne-am revăzut la librăria Cărturești din mall. Descoperirea lui Cristi Puiu e semnul de netăgăduit al mult-milostivirii dumnezeiești care - după 15 ani de pripită cristipuiufobie (never say never!) - mi-a dăruit bucuria acestor trei scurte întâlniri. 

Retrospectiva Tarkovski la BCUT

În 2017 am reușit să proiectez și să prezint la cinemateca BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara) cele cinci lung-metraje ale lui Tarkovski din URSS (Copilăria lui Ivam, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, plus alte două filme sovietice: Gară pentru doi și Câteva zile din viața lui Oblomov).  Au venit neașteptat de mulți tineri (studenți). La proiecția cu Andrei Rubliov a intrat în sală - nu e plăsmuire! - un câine vagabond. Cu două minute înainte să înceapă filmul. A venit de parcă ar fi avut invitație, s-a așezat sub un rând de scaune, fiind răsfățat de studenți. La un moment dat, a început să schiaune și chiar să latre când, pe ecran, niște câini hămesiți s-au sfâșiat pentru o bucată de slănină pe care le-a aruncat-o un tătar. La final, după ce au ieșit toți din sală, el a rămas nestingherit sub scaun. În zadar a încercat doamna Lia Vighi (coordonatoarea proiectului de cinematecă de la BCUT) să-l ducă (la propriu!) cu zăhărelul spre ieșirea din aulă. Abia după vreo câteva minute de siestă (deh, Rubliov e un film greu de digerat chiar dacă ai stomac de câine), a făcut singur cale întoarsă. Mă așteptam ca la Solaris (filmul pe care aveam să-l proiectăm în săptămâna următoare), să ne trezim cu un cal (Tarkovski iubea și caii, nu doar câinii), dar n-au venit decât studenți. Peste câteva săptămâni, după proiecția Călăuzei, Simona Croitoriu, scrie pe contul său de facebook: „Dacă ar fi să pot alege, toată viața care mi-a mai rămas aș fi doar spectator la Călăuza. Și dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aș fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani și aș putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aș lua Călăuza – mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să  ai parte de frumusețe în lumea în care ești! Mulțumesc!” 

Câinele-spectator la Andrei Rubliov

Tot în 2017 am ajuns pentru prima oară la Ceau, cinema! (ediția a patra). Am rămas cu: Sătucul meu drag (proiecție specială la Gottlob, în singurul cinema sătex de lux din România), Balul pompierilor, Margarete, Despre ospăț și oaspeți, Imaginea de apoi și Planeta Petrila. 

Margarete

În cadrul CEFFT (Festivalului de Film Central European), dar și în cadrul Les Films de Cannes à Timișoara (unde am ajuns în urma invitației lui Cristian Mungiu), am prezentat scurt-metrajul lui Valeriu Andriuță, Chers amis, care m-a dus cu gândul la Cehov. Dar atmosfera nu e livrescă, ci - surprinzător pentru un regizor debutant - cinematografică. Andriuță ne invită să medităm la ce mai înseamnă școală în acest început de mileniu trei, la condiția dascălului (dar și a directorului de școală, a părintelui, a elevului). 

La CEFFT le-am reîntâlnit pe doamnele Manuela Cernat și Victoria Cociaș. Tot acolo l-am cunoscut pe regizorul Alexandru Maftei, pe care-l știam doar din elegiacul său film TV de debut, Fii cu ochii pe fericire, centrat pe o reuniune de clasă (în vara asta am avut și eu întâlnirea de 30 de ani cu foștii colegi de liceu). 

Fii cu ochii pe fericire

Acolo aveam să descopăr un apăsător, tulburător (și încântător) film bulgar: Bezbog (Leopardul de Aur 2016 pentru Laritza Petrova și Premiul de interpretare feminină pentru Irena Ivanova, la Locarno). Cinema pur-sânge. 

Bezbog

La FFC m-a uimit candoarea din filmul lui Jim Jarmush, Paterson.

Paterson

La fix un an de când trupul compozitorului Adrian Enescu a fost prefăcut într-un pumn de cenușă, primesc de la Sorina Moldvai (de peste ocean!) două piese pop inedite - Numai iubirea și Bună seara, iubito. Îi mulțumesc pentru încredere. Unii își mai amintesc, poate, că Sorina (ce voce avea!!!) urma să-i cânte compozițiile LP-ului Bună seara, iubito, lansat până la urmă de Loredana Groza, în 1988. Dar Sorina a fugit în occident. Versurile erau ale lui Lucian Avramescu. După densitatea imaginilor poetice din primul său LP (poemul pop simfonic Basorelief, pe versuri de Ioan Alexandru), din alte câteva melodii pop scrise în anii 70 și la începutul anilor 80, până (inclusiv) la LP-ul cu Grupul Stereo (pe versuri tot de Lucian Avramescu), Adrian Enescu a optat pentru versuri mai simple care să redea „o poveste simplă de viață cu două-trei metafore”. Muzica de dans (strălucit orchestrată aici) nu se pretează la filosofie, mai spunea compozitorul. Rezultatele acestei schimbări de optică au apărut imediat: electrizantul disc de debut al Loredanei avea să fie un mega-hit.  

În 2017, invitat de Ioan Pavel Azap, am răspuns unei anchete de la revista clujeană Dilema, pe tema „Cinema & comunism”, cu aplicație la repertoriul cinematografelor din România, ante-1990. Am numit zece filme românești de referință, din perioada aceea. Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvențe, O lacrimă de fată, Moromeții. Nu știu dacă sunt cele mai bune și nici nu-l cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.  

La începutul toamnei, la Robert Șerban în emisiune (Piper pe limbă, TVR 3) am vorbit despre Pseudokinematikos 3 (despre care au scris pentru Orizont și Convorbiri Literare, anul ăsta, Grațiela Benga și Dana Schipor), despre cinematografe și filmul românesc de azi și de ieri, despre Tarkovski și despre învățământ. Cum e la catedră? - vrea să știe Robert. Câteva săptămâni mai târziu, doamna Adriana Babeți, amfitrioana unor întâlniri cu liceeni de elită din Timișoara în cadrul unui proiect numit „Pașaport cultural” (unde le-am vorbit elevilor despre Detachment) mă întreabă de ce m-am lăsat de profesorat, după 20 de ani. Îi răspund cu vorbele lui Soljenițîn: „Trebuie să te naști pedagog. Lecția nu trebuie să fie niciodată o povară pentru profesor. Acesta nu trebuie să obosească niciodată, iar când apare primul semn că lecțiile tale nu mai aduc bucurie, trebuie să abandonezi școala și să pleci. Sunt mulți care posedă acest talent norocos. Însă puțini sunt cei care pot să ducă acest talent peste ani.” În ceea ce mă privește, îmi doresc să-mi pot exercita încă multă vreme de-acum înainte acest talent - dar în familie, față de fiii mei. 

Detachment

Ultimele zile de noiembrie. Părintele Ioan Pintea - pe care voiam să-l cunosc de pe vremea când i-am citit cartea de interviuri cu Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), adică de acum 20 de ani - mă cheamă la Bistrița, unde este directorul Bibliotecii Județene, „George Coșbuc”. Pe 7 decembrie (la o zi după praznicul Sf. Nicolae), aflu, va avea loc un moment (numit BiblioFilm) în memoria Monahului Nicolae. Părintele Ioan îmi propune să vorbim despre filmele despre care a scris Nicolae Steinhardt, să prezint volumul (apărut în octombrie, anul acesta) Monahului Daniel Cornea (+ septembrie 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii, să vorbim despre Pseudokinematikos. Eu îi propun să prezentăm și un montaj video cu fotograme din filmele lădate de Steinhardt, iar la final să vizionăm un scurt-metraj. M-am gândit că Ajutoare umanitare de Hanno Hoefer ar fi fost pe gustul și în duhul Monahului Nicolae. Hanno ne dă undă verde. 

Cu Pr Ioan Pintea & Simion Pop

La Bistrița merg via Lupșa, cu Theodor, Ioan și Florin Doboș. Îl cunoaștem pe Simion Pop, pasionat - dintr-o perspectivă academică, intelectuală - de antropologie și religie. Îmi amintesc de Soljenițîn: „Un intelectual nu se definește prin filiația profesională și ocupație. O bună educație și o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese și a cărui voință se concentrează în spațiul spiritual al existenței, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om, a cărui gîndire refuză orice mimetism.” 

Tot la Bistrița îl întâlnim pe Pr. Constantin Necula, venit de la Sibiu pentru a vorbi, în biserica unde slujește Părintele Ioan, despre iertare. Stăm alături la masa de seară. Și - cu politețe din parea sa, cu o amabilitate mai degrabă rece din partea mea - ajungem să vorbim de una, alta. De exemplu, despre cinema-ul românesc de azi (pe care nu mă pot abține să nu-l laud) ori despre cinema-ul „didacticist” și „sentimentalist” gen Ostrov (pe care Părintele Nicula nu se poate abține să nu-l laude). La despărțire, mi-am amintit de replica doctorului Irod (Mircea Diaconu) din Mere roșii. Când procurorul bonom (Mitică Popescu) îi spune, tot la despărțire, „Rămânem prieteni!”, acesta îi răspunde: „N-am fost, dar rămânem!” (Dar am rămas cu ceva de la Pr. Constantin, care mi-a atras atenția că Părintele Ioan Pintea seamănă cu regizorul Nicolae Mărgineanu. Și-ntr-adevăr: ucenicul monahului de la Rohia emană aceeași căldură și bonomie și lumină ca domnul Mărgineanu.)

Monahul Nicolae Steinhardt

În Ajun de Crăciun 2017, în formație de cinci în casă, îl privesc în leagăn pe Simeon (care acuși face două luni) și-mi amintesc de Steinhardt, apropo de „cotitura” incertă din 1989, apropo de cât de greu ajunge omul să „schimbe macazul”: „Carapacea aceasta formidabilă - cutia craniană care ascunde sediul eului nostru intelectual, creierul - e îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul s-o poată perfora în caz de intervenție chirurgicală. Carapacea aceasta de egoism, agresivitate, încăpățânare și trufie, pe care nici razele cosmice n-o pot birui, e topită, uneori, doar de cuvintele lui Hristos. Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa și se răscolește miezul din carapace, mai dur ca materia aștrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone…”