O vară de neuitat, în imagini (primo tempo)

Arca Noetică - Alba Iulia

Vasile Șirli - compozitorul Karamazovilor

Schitul Pătrunsa - biserica veche

Cristi & Gabriela Iacob aka Ivan & Katia

Viața ca o poveste @ Casa Artelor, TM

După 31 de ani 

1 + 1 = 1

A fost odată Mircea Veroiu

Mai întâi a fost propunerea lui Ioan Pavel Azap de a scrie o carte despre Mircea Veroiu (1941 - 1997) pentru Editura Noi Media Print, în colecția dedicată cineaștilor români. L-am luat în serios și, nu peste multă vreme, editorul Emil Stanciu mi-a dat undă verde. Proiectul a fost salutat și de către dascălul Titus Vîjeu, care a acceptat să scrie prefața volumului. Prietenul meu de o viață, Dan Voinea, a dorit și el să prelucreze unele poze pe care Irina Spirescu, cea care a realizat grafica pe calculator, le-a așezat în pagină. Iar Iosif Demian, Dinu Lazăr, Lucian Pârvulescu, Radu Corciova, Gabriel Kossuth, Nicolae Mărgineanu, Gabriela Iacob ș.a. m-au ajutat cu câteva fotografii din filmele lui Veroiu sau de pe platouri. Amicul Paul Slayer Grigoriu a realizat versiunea în franceză a textului prescurtat. Mihai Fulger m-a ajutat să văd Mânia - filmul lui Veroiu cel mai puțin împlinit, din cele terminate înainte de 1990. Le mulțumesc tuturor.
Să scrii despre Mircea Veroiu e, totuși, altceva decât să vorbești despre el. Desigur, dacă i-ai văzut filmele și chiar știi despre ce vorbești. Ușor nu e, mai ales că filmografia sa nu e una unitară valoric și, la fel ca în cazul lui Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc sau Nicolae Mărgineanu, aparține și (sau mai ales) unui timp istoric ale cărui coordonate ideologice, politice, culturale etc. nu prea seamănă cu ceea ce trăim, în România, după 1990. (Alexandru Tatos e o excepție - a trecut la cele veșnice în 1990.) Am apelat și la o serie de comentarii, cronici, note, mărturii etc. (ale unor critici de film sau colaboratori apropiați: Ecaterina Oproiu, Valerian Sava, George Littera, Eva Sîrbu, Roxana Pană, Alice Mănoiu, Mircea Alexandrescu, Cristina Corciovescu, Eugenia Vodă, Tudor Caranfil, Bujor Râpeanu, Constantin Pivnicieru, Dan Pița, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Ion Brad, Hortensia Georgescu, Nicolae Drăgan, Adrian Enescu, Leopoldina Bălănuță, Rodica Tapalagă, Claudiu Bleonț, Marcel Iureș, Mariana Buruiană, Călin Ghibu, Bogdan Burileanu ș.a.) apărute înainte și după 1990. Rezultatul: un portret subiectiv al unui regizor-poet înzestrat cu o sensibilitate audio-vizuală ieșită din comun, o călătorie prin lumea filmelor sale, de la proiectul colectiv Apa ca un bivol negru până la Femeia în roșu - trecând prin momentele de vârf: Fefeleaga, Mârza, Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela.
Evocarea regizorilor români nealiniați cinema-ului realist-observațional de tip ciné-verité este, cred, necesară și chiar dorită de cei ce știu că filmul românesc ante-1990 nu se reduce doar la Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Secvențe, Moromeții și altele asemenea. Încercările unora ca Liviu Ciulei, Victor Iliu, Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Dan Pița sau Mircea Veroiu, insensibili la "farmecului feroce al realului", oferă nu puține momente, secvențe și, uneori, filme întregi în care inefabilul, visul, imaginarul, amintirea (sau iluzia) sunt plămădite cu mijloace specifice filmului, la fel cum se întâmpla și se întâmplă încă în lumea mare - de la Méliès până la - știu și eu? - Jim Jarmush, trecând prin experiementele lui Orson Welles, Dreyer, Mizoguchi, Ray, Kurosawa, Paradjanov, Fellini, Bunuel, Menzel, Forman, Zanussi ori Tarkovski. Și încă mulți alții. Iluzia lipsei de iluzii este, până la urmă, una din micile ironii ale vieții de cineast. Sau de cinefil.  

Lucian și Gibarian

Gibarian este savantul din Solaris pe care Kris nu-l mai prinde în viață (pentru că s-a sinucis) când ajunge pe planeta ca un „imens ocean gânditor”. Îi lasă acestuia un mesaj video spunându-i că îi pare atât de rău că a ajuns prea târziu. „Nu e nebunie, Kris. E mai de grabă o problemă de ... conștiință.” Dar, spre mirarea cinicului și pragmaticului Sartorius, Gibarian vrea să fie îngropat în pământul planetei care i-a dat viață, în loc să fie incinerat și aruncat în spațiu. „De ce să vrei să fii îngropat în pământ? Doar ca să ajungi hrană pentru viermi?” - se întreabă, intrigat, Gibarian...

Solaris

M-am gândit la acest episod din filmul lui Tarkovski când am aflat despre, cum se spune, adormirea întru Domnul a cineastului Lucian Pintilie. Îngrijit în ultimii ani de Marie France Ionesco, regizorul român a avut parte de o îngropăciune după rânduiala Bisericii. El, care - în teatru și film - dăduse o remarcabilă operă în care, așa cum observa Pr. Ioan Florin Florescu în articolul său La moartea unui profet, Biserica este absentă. Absentă dar ... terminus paradis. Cum însuși Pintilie mărturisește, în materialul bonus din ultimul DVD apărut în box-ul Pintilie Cineast, referindu-se la filmul său din 1998, Terminus paradis.

Într-o vreme a tuturor posibilităților ultraliberale, când legea o face acel Pointed Man din The Point (Oblio), care arată spre toate direcțiile, intelectualul și artistul Lucian Pintilie - spre deosebire de apropiații săi Liviu Ciulei și Clody Berthola - are parte de cumințenia „conservatoare” a slujbei de îngropăciune oficiată de un preot ortodox care îl conduce pe ultimul drum și rostește cele cuvenite înainte ca trupul să-i fie înghițit de pământ. Miracolul, cum ar veni, nu țin defel de hocus-pocus, de paranormal, ci - așa cum le spune preotul celor doi sceptici din mediu-metrajul lui Radu Jude, O umbră de nor - de îmbisericirea minții, de cultivarea conștiinței ecleziale. Până în pânzele albe.

Lucian Pintilie (1933 - 2018)

Lucian Pintilie: „Cred în critica de grup”

„Comunicarea unui artist este expresia matematică a unor determinări (chimice, impresii din copilărie, frustrări, iluminări, șocuri etc., etc.). prin natura lui, acest univers comunicat este limitat și subiectiv. Unghiul de deschidere a acestui univers poate fi mai mare sau mai mic; niciodată el nu atinge 360 de grade, cum îl atinge Shakespeare, dar noi vorbim de felul cum respirăm normal sub un copac, nu de explozii cosmice. 

În zona acestei comunicări, în zona acestei fâșii luminoase intră un număr de oameni determinați, purtând pe umăr același semn ca al artistului. Între ei e o complicitate a sentimentelor și senzațiilor. Nu cunosc nimic mai frumos pe lumea asta decât iradierile pe care le produc într-o discuție oameni cu spiritualitatea marcată de același semn. Nu cred în polemică. Decât în polemica cu semenul meu. Prostia mea, eroarea mea mi-e foarte greu să le comunic în afara zonei mele. E adevărat că sistemul de întrepătrundere a zonelor e foarte complicat, că luminile sunt difuze și se amestecă și că mai presus de orice nu există nicio ierarhie a zonelor. În clipa în care așteptăm anarhia imixtiunii, groaznica, dezolanta, neagra anarhie a imixtiunii. 

Criticii, fiind și ei oameni înainte de orice, se încadrează și ei într-una din aceste zone. Cred în obiectivitatea criticii și mi se pare legitimă și armonioasă înregimentarea după opinii, legalizarea fanatismului, acceptarea ideii de înțelegere limitată nu în profunzime, ci în extindere. Atâta rveme cât nu există un instrument științific de analiză obiectivă (să fie oare structuralismul? mă întreb eu incult și suspicios) mi se pare foarte frumos, foarte loial, mărturisesc, de a face critică de grup (vezi „Cahiers du Cinéma!”). Când se stabilește o linie Rosselini-Bresson-Godard, Fellini e în afară, chiar dacă admitem că e genial. Eu care am în mine o groaznic de sentimentală tendință eteroclită, aspir, la o asemenea intransigență. Cred în critica de grup, iar dacă într-o zi toată lumea mă va lăuda fără excepție, înseamnă că unghiurile ființei mele s-au deschis considerabil sau sunt mort de mult, ceea ce e mai probabil.”

Lucian Pintilie - Cinema, 12, 1967

Lucian Pintilie (1933-2018)

Scurtă întâlnire

Într-un fel, strădania unui dascăl (care-și face meseria din chemare, nu din interese mercantile) se aseamănă mult cu dăruirea Călăuzei din Stalker, filmul lui Tarkovski din 1979, tradus în română prin Călăuza. Când e întrebat de cinicul (și blazatul) Scriitor dacă a văzut vreodată un om fericit, apostolul fericirii din apologul tarkovskian îi răspunde că nu știe dacă cei pe care îi duce în Zonă, în Camera Dorințelor, se întorc de acolo fericiți. Pur și simplu nu-i mai vede niciodată. Ca dascăl, se întâmplă să te reîntâlnești cu unii din foștii tăi elevi. Cu încă și mai puțini ajungi să schimbi o vorbă-două. Dacă nu te-ai schimbat atât de tare încât să arăți de nerecunoscut sau dacă fostul elev mai simte nevoia să te salute, să intre în vorbă cu tine. Uneori îți amintești doar vag chipul și numele celui care te oprește din drum să-ți amintească de anii săi de liceu, că i-ai fost profesor etc.

Stalker 

Zilele trecute a venit spre mine un fost elev de-al meu care, cred, a absolvit liceul cu cel puțin zece ani în urmă. Îmi spune că s-a gândit mult în toți acești ani la - mai ales - informațiile pe care le dădusem elevilor mei despre altceva decât obiectul de studiu propriu-zis (limba engleză): filme, muzică, literatură. Cu vreo două zile înainte de reîntâlnirea noastră, îmi spune, a revăzut Concurs,  filmul lui Dan Pița din 1982 despre care le voi fi vorbit și pe care, poate, l-am proiectat la școală. Mi-a vorbit apoi despre muzica lui Adrian Enescu din Concurs, despre Tarkovski. După care nici n-a mai fost nevoie să mai spună nimic. Era deajuns: numise jumătate din întâlnirile mele cruciale din liceu, pe care încercam să le transmit mai departe celor care erau liceeni în primii cinci ani din mileniul trei. Acum mi s-ar părea de neconceput să vorbesc liceenilor (cel puțin, celor de la școala unde am predat) despre Concurs și Călăuza. Curios cum avea să se deteriorze, progresiv și galopant, entuziasmul și cumințenia elevilor în nici zece ani. Ce va fi peste 5-10-15 ani, când Ioan și Simeon vor fi și ei liceeni? Ce-o să se aleagă de școală, de dascăli - câți or mai rămâne în învățământ? Mi-e tot mai clar că dragonul vremurilor prezente e infinit mai anevoios de păcălit decât fantomele din trecut. Chiar și dascălul care vrea să spună ceva elevilor abia își face auzită vocea în babilonia globalistă. În tranziția anterioară integrării europeane era, parcă, mai ușor. Acum, toată informația după care altădată scormoneam ani întregi, o purtăm cu noi în stickuri, în mini-hard-uri și smart phones. Mai greu e găsit o călăuză care să aibă disponibilitatea, entuziasmul și răbdarea să-ți arate cum să răzbești prin hățișul de linkuri, site-uri și imagini care de care mai ademenitoare...

Concurs

Bâlciul derizoriului - Norul cu pantaloni

Am ajuns la Norul cu pantaloni pentru că, în regia lui Kokan Mladenovic, mai văzusem - pe scena Teatrului Maghiar de Stat Timișoara (TMT) - Opera cerșetorilor, Sonetul 66 și Yami District.

Montările lui Mladenovic cu tematică socială divulgă o preocupare - la modul cel mai înalt - față de efectele utopiei asupra omului, față de necesitatea „revoluției”. Norul cu pantaloni - spectacol al Teatrului „Kostolanyi Dezso” din Subotica (Serbia ) și jucat la TMT în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara ( TEZST) - nu face excepție. 

Ceva mai puțin „minimalist” decât Yami, Norul e un cocktail de pantomimă, burlesc, musical, autoironie, meditație pe seama teatrului social actual și a condiției actorului distribuit în aceste piese, a limbajului licențios folosit în aceste montări și - în general - a „libertății de expresie” - a regizorului, și actorilor, a relației dintre artist și putere. Printr-un „meta-discurs”, actorii (trei actori și trei actrițe) vorbesc (auto)ironic despre privațiunile meseriei lor (ca în uvertura Operei cerșetorilor, ca fetele din Yami District), personajele lor închipuie o omenire care, de bună voie și nesilită de nimeni și de nimic altceva în afara somnului rațiunii, se lasă prinsă în robia societății „postcreștine”, „postmoderne”, „consumeriste” (Yami District, Sonetul 66, Norul cu pantaloni). Societatea nu are legi pentru că Partidul (comunist, unic) este el însuși legea și cine nu i se supune e oprimat. Aici, Sonetul 66 e mai conotativ, mai poetic, în vreme ce Norul e mai denotativ, mai puțin alegoric. În Norul, mesajele despre revoluție trimise de Maiakovski în 1909 sunt citite, pe scurt, la intervale regulate. Ele se repetă, ca un leit-motiv, ca versurile Sonetului 66 sau ca lozinca „Nu suntem la fel!”, care e esența replicilor din Yami District. 

Una din scenele Norului are ca temă „pâinea noastră (uscată) cea de toate zilele”. Care nu mai e „pâine spre ființă”, ci un produs de consum căruia fantezia dramaturgiei (Goli Kornelia) îi conferă cele mai neașteptate funcții. Care nu mai au nimic de a face cu comunicarea, cu marcarea prezenței nevăzute a Celui care - în chip tainic, sacramental - se vrea mereu printre oameni și în mijlocul lor. Și m-am gândit, involuntar, la pâinea care - ca o mană cerească, ca o ploaie - se revarsă asupra personajelor din Buzunarul cu pâine, piesa lui Matei Vișniec montată recent la Teatrul Maghiar din Timișoara. Acolo ni se dă de înțeles că putem muri cu aceste merinde cerești lângă noi dacă nu recunoaștem în cel care ni le-a dat pe stăpânul nostru cel mult milostiv. Dacă, altfel spus, nu mai știm să-i slujim, să-i aducem ofranda noastră de mulțumire. Lumea, pare a spune Kokan Mladenovic, este acum - prin desacralizare - un bâlci al derizoriului. Pâinea, care altădată era semnul vieții înseși („pâinea întru ființă”) e acum folosită pe post de ghips, de minge de football, de pantofi, de armă (pentru că s-a făcut tare ca piatra). 

Spectatorii sunt întrebați, iar și iar, dacă au „vână” ca să se revolte ori dacă n-au decât un „nor în pantaloni”. Dar însăși ideea de revoluție e „deconstruită” și dată în vileag drept o șarlatanie. Ceea ce pare pledoarie pentru „bun comun” sau pentru revoluție ce duce la o „lume nouă” nu e altceva decât expresia unor frustrări individuale, a unor răfuieli personale (de familie, de grup), nicidecum un gest dezinteresat, umanitar. Prin urmare, tot ce avem de făcut e să renunțăm la ochelarii roz, de cal, prin care ne amăgeam că privim lumea așa cum nu e în realitate. Iar aici, teatrul lui Mladenovic - o necruțătoare oglindă a societății, ca-n vremea lui Shakespeare - are un cuvânt greu de spus: libertatea pe care - cu neobosit „avânt revoluționar” - o tot scandăm, e un dar de care nu suntem conștienți și cu care nu știm ce să facem.  

Yami District - ... and no religion, too

Am ajuns la Yami District (o producție Think Tank Studio, Serbia) pentru numele regizorului -  Kokan Mladenovic. Mai văzusem, în regia lui pentru TMT (Teatrul Maghiar Timișoara), Opera cerșetorilor și Sonetul 66. De data asta, Mladenovic părăsește anvergura poematic-alegorică în favoarea unei perspective pseudo-documentare și minimaliste. Preocuparea pentru efectele globalizării, pentru consumerism și corporatism, se regăsește și aici. Și pentru o omenire în derivă care a uitat de rostul său, de întemeierea sa, de tot ceea ce o face vrednică de numele de om. 

Tot greul cade pe umerii actrițelor Isidora Simijonovic, Jelena Graovac, Nina Neskovic, aplaudate frenetic și îndelung la final. Fiecare din ele este exponenta unei țări din fosta Iugoslavie (Serbia, Croația, Bosnia) - celelalte (Slovenia, Macedonia, Kosovo, Muntenegru) nefiind ilustrate de textul Milenei Bogavac. Greu de primit dacă ai convingeri naționaliste (de un fel sau altul), Yami District poate fi redus la un vers din hit-ul lui John Lennon: „...and no religion, too”. Una din supra-temele sale e tocmal felul în care religia, în loc să unească (etimologic, religare se traduce prin restaurarea legăturilor vătămate cu semenii, cu natura, cu Dumnezeu), produce dezbinări. Așa cum - chiar dacă diferențele între sârbi, croați și bosnieci sunt doar de ordin cultural, nu și genetic - naționalismul extrem produce iremediabile și catastrofale dezbinări. 

Buzunarul cu pâinea noastră cea spre ființă

De dimineață am terminat de citit lui Theodor din Moby Dick (varianta în engleză, prescurtată) și mi-am amintit de balenele din Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov a căror sinucidere în masă e o reacție la tot ce se întâmplă pe pământ. Mai exact, la dezumanizare. Seara, alături de vreo 40 de spectatori, în sala Studio a TMT, descopăr o piesă de Matei Vișniec pe aceeași temă (și în imediata vecinătate a lui Beckett, cel din Așteptându-l pe Godot): Buzunarul cu pâine. Doi bărbați nu se pot hotărî să salveze un câine pe care îl cred căzut într-o fântână (și căruia îi aruncă, dintr-un buzunar, bucățele de pâine). „Dacă s-a sinucis?” - întreabă unul din ei. „Animalele nu se sinucid!” - îi răspunde celălalt. „Ba da, balenele se sinucid!” (Iar balene!)
Câteva lucruri desprind din această meditație tragi-comică montată de Kiss Attila și Molnos Andras Csaba - actori din trupa TMT și interpreții piesei. Mai întâi și mai la urmă, că - fără să observăm ori fără să ne pese - bun este Dumnezeu, cel ce-și revarsă asupra noastră, din cer, de undeva, mana - aici sub formă de pâine. Noi însă nu băgăm de seamă și ne purtăm asemenea câinelui care - în absența puterii de a-și recunoaște Stăpânul - poate să moară (și chiar moare) cu mâncarea (mana) alături. Pentru că nu înțelegem că doar atunci pâinea primită este spre ființă: când știm că e un dar. La finalul acestei tragi-comedii absurde (scenografia, minimalistă: Albert Alpar), peste cei doi bărbați cade din cer - în acordurile apoteotice ale muzicii electronice scrise de Cari Tibor - pâine. Pâine ca o mană. Absurd, cum ar veni, este nu cel ce aduce prinos de recunoștință Celui care îi dă viață, ci tocmai cel care primește cu indiferență viața ce-i este oferită în dar. Absurdă nu este înțelepciunea vieții (frica de Stăpânul care - minunea minunilor - ne iubește), ci ramolirea memoriei, nerecunoștința. Între aceste lucruri de început și de sfârșit, vorbe, vorbe, vorbe. Și nicio faptă. Teoretizări aride, suspiciuni, și filosofări din puțul gândirii despre alienare, despre animalele (cândva) domestice care nu mai vor să stea în preajma omului. Și totuși, mana cerească (pâinea cea de toate zilele) cade și peste omenirea alienată, care nu-și mai știe rostul pe pământ. Buzunarul cu pâine este, de fapt, cerul. Iar omul e om în măsura în care înțelege și trăiește acest adevăr.

Buzunarul cu pâine (TMT, 2018)

Ca o mană cerească sunt și spectacolele văzute în ultimii doi ani la TMT: Opera cerșetorilor, Pace în Itaca, Incendii, Sonetul 66, Wiener Walzer, Ultima mutare, Dancer in the Dark, Rabenthal, Exit, Crăiasa zăpezii. Care este motorul (combustibilul) nevăzut al acestui „stat în stat”? - mă întreabă câțiva amici care abia acum îl descoperă. Nu știu ce să le răspund. Poate - îmi spun - o cuvenită înțelegere a sursei care îl hrănește. Poate că - toți și fiecare în parte - știu cum să-și folosească spre zidire, iar nu spre surpare, talantul primit în dar. Poate un fel aparte de a înțelege - fără să trișeze - respectul de sine, respectul față de meserie și respectul față de spectatori. Un lucru e sigur: actorii de aici trăiesc și se dăruiesc scenei asemenea personajelor din Ultima mutare: fără niciun fel de rest, până la capăt.

P.S. A doua zi după vizionarea Buzunarului cu pâine (la premieră), găsesc în rânduiala Bisericii, la pericopa evanghelică a zilei de după praznicul Slăbănogului de la Vitezda, acest text (Ioan 6. 55-58): „Că trupul Meu adevărat este mâncare, și sângele Meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el. Precum M-au trimis pre Mine Tatăl cel viu, și Eu viez prin Tatăl; și cela ce Mă mănâncă pre Mine, și acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care din cer s-a pogorât, nu precum au mâncat mana mărinții voștri, și au murit; cela ce va mânca pâinea aceasta, va fi viu în veac.”

Știință și conștiință

Stlaker (Andrei Tarkovski, 1979)

A doua întâlnire cu academicianul Basarab Nicolescu a fost prefațată de naiul lui Theodor. Cântecul de leagăn și Hora ca la caval (învățate de la prof. Mădălin Luca) au deschis expoziția din holul Muzeului de Artă, unde un grup de studenți cu dascălii lor arhitecți (Diana Belci, Eugen Vaida) au prezentat stadiul la care au ajuns cu restaurarea casei părintești din satul Topârcea a Părintelui Teofil Părăian. Apoi lumea s-a mutat în sala barocă, unde Theodor (îndrumat de prof. Aida Marc) a cântat la pian partea a doua și a treia din Sonata lunii de Beethoven. Academicianul Basarab Nicolescu a punctat, și de data aceasta, foarte bine: cuvântul evoluție ar trebui să fie inclus în miezul oricărui dicționar. (Însă, nota bene, evoluție, nu progres, care e un construct ideologic.) Părintele Mihail, în numele Bisericii Ortodoxe, și-a exprimat  rezervele față de noțiunea de evoluție, față de teoria lui Darwin (pentru multe voci ortodoxiste, o blasfemie). Poziția d-lui Nicolescu mi se pare pe cât de directă, pe atât de necesară: „Nu există un punct de vedere ortodox. Unul, mereu același, monolitic. Pentru că există destui ortodocși în occident (și nu numai)  - „nu dau nume, pentru că e posibil să nu-i curtați, pe aici” - care gândesc și se exprimă altfel. Și încă ceva: „Când spui că Dumnezeu a spus așa și pe dincolo, nu cumva tu spui asta?” Cum ar veni: Dumnezeu e un vehicul (sau un paravan) pentru propria ta ideologie. Ori dl. Nicolescu îl evocă mereu pe Pr. Teofil, Părintele Bucuriei, care chiar era o prezență, o lumină vie, nicidecum o lozincă. Mă gândesc, apoi, câți din contestatarii lui Darwin l-au citit pe Darwin. Și mă mai gândesc la Olivier Clement, teologul ortodox citat (și prețuit) de dl. Nicolescu: „Reacția cea mai firească față de blasfem este îmbunătățirea vieții liturgice personale”. Pentru că, spunea cu o seară înainte distinsul academician, oamenii nu vor fi judecați la grămadă, „în societate”, ci personal. (Dumnealui spunea: „individual”.) Da, numai că asta e cel mai greu de purtat: judecata personală. Ține de libertatea cu care - ca oameni - am fost înzestrați. Dostoievski, Albert Camus: omul e condamnat la libertate, dar poate oare suporta această povară (sau - vezi Stalker - acest dar)? Cinghiz Aitmatov: „Din nenorocire, puțini vor să înțeleagă că toate necazurile se trag din faptul că noi, oamenii, ființe raționale, nu facem decât să ne fofilăm, doar-doar vom scăpa de răspundere, oricare ar fi prețul plătit și în ciuda a câte se întâmplă. Pentru viața mutilată în permanență găsim o mulțime de justificări, fără să deosebim răul de bine și fără să ne fie câtuși de puțin frică, doar ca să ieșim basma curată. Nu există pe pământ un alt purtător al răului decât noi înșine, oamenii. Și totuși, fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara grupului său, a castei, a națiunii, a statului și mai departe, a rasei, a religiei, a ideologiei. ”

Acad. Basarab Nicolescu

Ascultându-l pe Basarab Nicolescu mi-am amintit de futurologul din Stigmatul Casandrei (de care rădeau prietenii săi apropiați, pentru că „e credincios și în somn”) același Cinghiz Aitmatov: „Omul n-a fost creat de la început să fie integru și moral, urmărind constant idealul etic, binele. În niciun caz n-a fost vorba de așa ceva. Pentru asta el trebuie să se străduiască neobosit, să-și întărească sufletul punându-l la încercare de fiecare dată, cu fiecare nouă naștere, s-o ia de la capăt ca să ajungă la idealul cu neputință de atins. Totul în om trebuie orientat spre acest lucru. Numai atunci e om.” Iar profețiile sale mai degrabă sumbre despre viitorul omenirii mi-au amintit de cugetarea amară a personajului din Stigmatul Casandrei: „Oricâte realizări științifice și tehnice am avut, am rămas și, din păcate, rămânem pentru totdeauna aceleași fiare care-și devorează semenii. Totul duce la ruină și, cu cât se merge mai departe, cu atât e mai cumplit, cu cât suntem mai puternici din punct de vedere tehnologic, cu atât mai înșelătoare sunt rătăcirile noastre, chinul nostru și abuzurile noastre.” Este o variațiune pe aceeași temă a sfâșierilor din Solaris și Stalker: între știință și conștiință se cască o prăpastie tot mai mare, de netrecut. Iată ideea centrală cu care am rămas de la cele două conferințe „Viața între rațiune și credință”: răspundem, ca oameni (încă o dată: personal, nu colectiv), pentru armonia vieții și pentru desăvârșirea ei. Inclusiv pentru gândurile și faptele noastre. (Părintele Tadeu: Cum îți sunt gândurile, așa îți este viața.) Ce mai presupune armonia? Să-ți înfrângi spiritul desfrânat, să te lupți cu el. Este asceza oferită în dar omenirii deopotrivă de futurologul și de „călugărul” din Stigmatul Casandrei. Și, convertind în muzică această dezbatere de idei despre „transumanism”, despre - vezi replicanții din Blade Runner - roboții care sunt tot mai asemănători omului (și invers: despre oameni tot mai robotizați), Theodor a încheiat ediția a noua a conferințelor în memoria Pr. Teofil (moderată de Claudiu Mesaroș, organizată de Emanuela Ciocan) interpretând la pian piesa lui Vangelis, „Memories of Green”,  din ... Blade Runner.

Evanghelia transumanistă și evlavia populară

Seria de conferințe, pe teme culturale, în memoria Pr. Teofil Părăian (✝ 2009) a ajuns - în Timișoara - la ediția a noua. Anul acesta, conferința inaugurală (moderată de conf. univ. dr. Claudiu Mesaroș) a avut ca temă „Informația naturală, informația spirituală și terțul ascuns”. Invitat: academicianul Basarab Nicolescu. Nu s-au depănat amintiri, nu s-au ținut cuvântări didacticist-moralizatoare, nu s-a vorbit în duhul „evlaviei populare”, astfel că publicul nu a fost prea numeros în amfiteatrul Facultății de Medicină. La urmă, unii teologi și preoți i-au adresat vorbitorului niște întrebări cam „pe lângă”. În câteva rânduri, Basarab Nicolescu a trebuit să scurteze logoreea celor care - sfătos și savant - se pregăteau să încropească o mini-conferință: „Întrebarea, vă rog. Știu despre ce am vorbit.” Unii, prin întrebările lor, lăsau să se înțeleagă că mintea le-a stat în cu totul altă parte, vreme de 50 de minute, dacă - suav, candid - cereau lămuriri despre lucruri explicate clar și coerent în timpul conferinței.

Solaris

Despre ce a vorbit Basarab Nicolescu? Despre necesitatea unei colaborări între știință și religie în numele dimensiunii paradoxale (armonia contrariilor) a existenței omenești. Despre „evanghelia transumanistă”, „singularitatea tehnologică” (generată de „construirea autonomă a unor mașini mai inteligente și mai puternice decât ele însele”) și „superinteligența” sau „explozia de inteligență” care tinde să-i întreacă pe toți oamenii de azi în materie de control și înțelegere. Dincolo de această „singularitate esențială în istoria rasei umane”, existența umană, „așa cum o cunoaștem, nu va mai putea continua”. Astfel, „nu va mai exista distincție post-singularitate între om și mașină”. Cât privește transumanismul, el „va transforma tot mai mult ființa în mașină, iar mașina va deveni tot mai umană”. În epoca „terorismului fundamentalist” (Steinhardt), transumanilor (Steinhardt: „purtătorilor de revolver”) li se vor adăuga, într-un viitor nu foarte îndepărtat, „vechii umani” (Steinhardt: „iobagii”). Care, inevitabil, „vor fi servitorii transumanilor”. Unde anume se află în gestație noul „antihrist” al „evangheliei transumaniste”, un „Dumnezeu-proteză” (anticipat de Freud, încă din 1930)? Fiind „invizibil”, „complet necunoscut, pentru că nimeni nu-i va putea vedea chipul” și „răspândit în toate rețelele informatice”, el se plămădește în chiar „pântecul electronic al pământului”. Și încă ceva: acest Satana „va fi indestructibil, căci ființele umane vor fi incapabile să-i pătrundă algoritmii. Doar distrugerea completă a Pământului îl va putea distruge.”

Călăuza

Fragmente din informația pregătită de Basarab Nicolescu se regăsesc în literatura și filmul ce problematizează relația dintre știință și conștiință, rolul responsabilității individuale, efectele hipertehnologizării și mecanicizării vieții omului. De la Metropolis, Fahrenheit 451, Blade Runner și Arrival până la Solaris și Călăuza, trecând prin O zi mai lungă decât veacul și Stigmatul Casandrei de Cinghiz Aitmatov. Ele și încă multe altele invită spectatorii / cititorii să reflecteze la aceste teme, să-și revizuiască opțiunile și modul de așezare în modernitate. Reacțiile (și întrebările) unora din sală vizau mai degrabă politica struțului și o atitudine ortodoxist-triumfalistă de factură ideologică: așa ceva (o realitate atât de îngrozitoare, de întunecată) nu există și nu va ajunge până la noi. Și, chiar dacă ar exista, noi știm cine e lumina, calea și viața. (Oricum, tot e bine: nu l-au întrebat pe vorbitor - direct, fără ocolișuri - dacă a semnat petiția CpF.) Basarab Nicolescu însă invită la exersarea (și cultivarea) lucidității și recomandă o carte în curs de apariție și în România: Transumanismul decriptat - Metamorfoza vasului lui Tezeu (autor: Preot Jean Boboc, din Franța). O doamnă care a încheiat sesiunea Q & A, se întreba, oarecum retoric, de ce oamenii de știință au două fețe. De ce descoperirile științifice sunt, și ele, cu două fețe. „Dar totul în viață e cu două fețe!” - a răspuns vorbitorul. Contează, cum ar veni, cine și - mai ales - cum citește. Și, nu mai puțin, cum deslușește prezența crucială (și „supra-firească”) a „terțului ascuns”.

Exercițiu de admirație

Pentru cei care aderă la interpretarea conotativ-apofatică, iar nu denotativ-legalistă a mesajului evanghelic, apostolul Toma este nu atât un „necredincios”, cât unul care a vrut să se „încredințeze”. Există, cum ar veni, îndoieli și îndoieli. Pentru că nici ceea ce numim credință și nici ceea ce numim îndoială nu sunt - în sine - rele. Sau bune. Ce este bun atunci? Doar căutarea sinceră după adevăr, dorința de lămurire - atunci când nu e de împrumut. O astfel de dorință, de nevoie de clarificare întru cele ce țin de veșnicie, va fi avut Toma. Și poate că ne deosebim unii de alții prin felul în care ne punem problema veșniciei. Unii au înțeles că sunt de partea veșniciei chiar fără să scrie un rând (desenând însă cu degetul pe nisip niște cuvinte rămase o engimă); alții au căutat să se înveșnicească lăsând în urmă somptuoase pietre funerare. Cult și cultură. Pentru unii sinonime, pentru alții antonime. Deși, antonimia adevărată se verifică doar între dreapta raportare (prin căutarea și cercetarea căii celei înguste a smereniei) și amăgitoarea raportare (prin îndumnezeirea în sens nietzschean) la veșnicie. Pentru Pavel Florenski (una in cele mai luminate minți ale veacului 20), cultul și cultura nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. Cărțile sale (ca și cărțile lui Nicolae Steinhardt sau Christos Yannaras) au fost și sunt și încă vor mai fi o prezență rară, excentrică și bizară în pangarul bisericilor și mănăstirilor ortodoxe. Vandabile sunt altfel de cărți, mult mai „practice” și mai „minimaliste” în conotații trans-culturale. Răsfoiesc o carte care - de câțiva ani - mă bucură mult: Pavel Florenski, un geniu tăcut. Dramatica și extraordinara viață a necunoscutului Da Vinci al Rusiei (Ed. Renașterea; autor: Geoffrey Hosking, profesor emerit de Istoria Rusiei la University College din Londra). Recitesc un scurt fragment dintr-o scrisoare testamentară, pe care Florenski apucase s-o redacteze cu puțină vreme înainte de a fi împușcat într-unul din Gulagurile sovietice: „Obișnuiți-vă, exersați, ca tot ceea ce faceți să faceți cu conștiinciozitate, cu eleganță, cu finețe. Nu vă încețoșați munca, nu faceți nimic prost, de mântuială. Aduceți-vă aminte că vă puteți irosi o viață întreagă cu lucruri făcute de mântuială, în timp ce activități bine gândite, ritmice sau chiar lucruri sau îndatoriri de importanță secundară au puterea să vă ajute să descoperiți mult din ceea ce ar putea mai târziu să vă servească, probabil, ca cea mai profundă sursă a noilor abordări creative... Gândirea este darul lui Dumnezeu și necesită claritate. Claritatea și precizia în gândire sunt garanția libertății spirituale și bucuriiei de a gândi.” 

Crăiasa Zăpezii (TMT, 2018)

În după-amiaza Duminicii Tomii am fost cu Ioan la Teatrul Maghiar din Timișoara. Se juca ultima premieră, un musical modern, antrenant (Crăiasa Zăpezii) de Cari Tibor. Feeria scrisă și regizată de Traian Savinescu (după basmul lui Hans Christian Anderson), cu o scenografie de Carmencita Brojboiu (light design, video: Eross Laszlo), are momente strălucite de coregrafie (Andreea Novac) desfășurată cu naturalețe pe o suprafață scenică destul de mică. Nu știu cum se face, dar de fiecare dată când trec pragul acestui lăcaș (căruia - nu doar pentru că nu prea ajunge în nominalizările UNITER - îmi place să-i spun admirativ „stat în stat”), simt că textul lui Florenski (pe care l-am citit abia azi) se întrupează în chip minunat. La TMT, mereu o echipă bine sudată (așa se vede din locul în care stau și o urmăresc: conștiincioasă, care nu-și face lucrarea de mântuială) izbutește să-mi activeze admirația pe care o port nu doar față de montările văzute la TMT, ci față de Teatru ca formă de mărturisire. Ca profesiune de credință. Printr-o punere în scenă inteligentă, actorii din Crăiasa Zăpezii (sau Opera cerșetorilor, Sonetul 66, Pace în Itaca, Incendii, Wiener Waltzer, Dansând în noapte, Ultima mutare, Rabenthal), mai mult, infinit mai mult decât „actorii în general” (actorii-funcționari, actorii-prestatori de servicii și moleșiți de rutină), sunt responsabili de acest miracol - în care încă mai cred - numit Artă. Și numai ei știu câtă trudă - nevăzută de spectatori, bine condusă de regizor - stă îndărătul reușitei lor. Dacă îmi pot imagina o lume fără teatru? Nu mai mult decât o lume fără contextul liturgic - singurul mediu propriu de expunere a icoanelor, credea Pavel Florenski. Ar fi o lume la fel de searbădă ca spațiul cenușiu, „post-creștin” din Stalker. (Chiar dacă, în spații iconoclaste, transformate într-un fel de tribunale, se mai vorbește de mesajul kerygmei). Dar - bucurie! - într-o astfel de lume, se mai găsesc - ca în Ultima mutare - patru actori (doi profesioniști, doi amatori, convertiți la teatru după o viață trăită în fabrică sau pe ringul de box) care „sfințesc locul”. Și care - ultimii și cu prețul vieții - sting  lumina. La TMT, pregătirile pentru 2021, când Timișoara va fi capitală culturală europeană, au început. Și nu de ieri, de azi. Cu conștiinciozitate, cu eleganță, cu finețe. Fără lucruri de mântuială și prost făcute. Cu cap și cu abordări creative, pentru că gândirea este darul lui Dumnezeu și necesită claritate...

Pe când caii aveau aripi

Primul meu Forman a fost Zbor deasupra unui cuib de cuci, văzut prin 1983-1984 la - cred - Teatrul Maghiar din Timișoara. Pe atunci apăruseră în oraș câteva locuri unde se proiectau filme pe video. Ecranele erau mici, ca de televizor. Multe din filmele proiectate nu apăruseraă la cinematografele din România. Le puteai vedea însă la Televiziunea iugoslavă sau la cea maghiară. 20 de ani mai târziu am ajuns la Balul pompierilor, Asul de pică, Iubirile unei blonde, Amadeus, Taking Off, Scandalul Larry Flynt, Omul de pe Lună. 

La sfârșitul anilor 60, după ocuparea Ceholsovaciei de trupele sovietice și ale altor state semnatare ale Tratatului de la Varșovia (mai puțin România), Milos Forman s-a săturat și de baluri și de blonde și a trecut oceanul unde a făcut cinema. Pe cai mari! Acum, în ziua trecerii sale la cele veșnice, mă gândesc la Taking Off - primul său film din SUA, terminat la patru ani după Balul pompierilor. Există acolo, un cântec fredonat de o adolescentă (pe atunci), Kathy Bates: „Even the Horses Had Wings”. E strigătul de jale al unui copil ce descoperă lumea adulților ce nu mai sunt de mult copii (și astfel, cum spune Brâncuși, au murit de mult), o elegie despre adevărata moarte - cea care premerge descompunerii biologice. Iată o temă care - asemenea poeziei - nu cunoaște granițe, nu ține numai de „blocul capitalist” sau numai de „blocul comunist”. Versurile sunt sfâșietoare pentru că surprind tocmai metamorfoza - după toate semnele, ireversibilă - a copilului viu într-un adult ce nu e altceva decât un cadavru viu. Iar metamorfoza e foarte asemenea „mankurtizării” despre care scria Cinghiz Aitmatov (în romanul său O zi mai lungă decât viața): 

I was born into a world full of angels and kings

and there was some place to grow and someone to be

and even the horses had wings

and even in the darkest of storms you knew that the sun was still there

and even the horses had wings

it was that special kind of world, with its heart set on laughter

and the sun was meant to be touched and the dream to be after

at the end of each day was the wonder of each night

and even the horses had wings

that was the world that I knew as a child

I can't believe it's changed - it's got to be the world

and somehow we can mend it like it was

we can make it like it was before

when even the horses had wings

I'm dying in a world that will die before death

because angels don't exist and kings never laugh

and I'm afraid I've forgotten I believed that there really was a world

where even the horses had wings

here am I, alone now

...there was something that I meant to do,

but it's been so long ago that I can't remember what it was...

...horses...?

Casa necasă, masa nemasă

Marița lui Cristi Iftime nu e un film mare, însă e - cum să spun? - onest, tandru și îți poate da o stare de blues. Mi-a mers la suflet și mi s-a inscripționat instantaneu pe memoria involuntară, replica rostită de Costi (Alexandru Potocean) către prietena sa, în ajunul sărbătorilor de Crăciun: „De ce să trecem pe la ai tăi, că oricum nu fac altceva decât să se certe tot timpul prin tine?...” Costi știe el ce știe. Părinții lui s-au despărțit după niște ani de conviețuire (vreo douăzeci) și, după cum vom vedea, atunci când se reîntâlnesc (datorită lui, care se prezintă cu tatăl său în cabana închiriată pentru o noapte de ceilalți doi frați ai săi, unde venise și mama lor), știu să glumească, să fie politicoși. Semn de tandrețe în filmul lui Cristi Iftime: să vezi doi oameni cu trei copii mari, doi oameni care acum sunt divorțați (mai exact, spune - hâtru - bărbatul: „Maică-ta m-o divorțat!”), dar pot sta la aceeași masă fără să-și mai reproșeze neînțelegeri din trecut. Oameni care - dincolo de tot ce a fost - știu să se menajeze. Ce-i drept, reîntâlnirea a fost de scurtă durată - câteva ceasuri. Și-atunci mă întreb - apropo de prima replică pe care-am remarcat-o în Marița: cum e oare mai bine: să rămâi alături de soț/nevastă - după ce știi că dragoste nu (mai) e (și - vorba lui Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni  - nimic nu mai e), prelungind la nesfârșit un calvar (cum ni se lasă de înțeles că fac părinții prietenei lui Costi) sau să te desparți (așa  cum au făcut prinții lui Costi)? Ne putem întreba ce anume îi face pe oameni să se despartă, după ce au făcut deja casă împreună, dar la fel de bine poate să fie pricină de mirare și rămânerea laolaltă, în aceeași casă, atunci când casa de mult nu mai e casă, când masa de mult nu mai e masă. Chiar dacă pe perete - ca să te autosugestionezi - pui un goblen cu „Home, sweet home”...

Școala profesională a meseriei de om în lume

Slujba Prohodului 2018 mi-a amintit - involuntar - de unul din cele mai surprinzătoare filme văzute în 2017: Ouăle lui Tarzan. Documentarul lui Alexandru Solomon este filmat - de-a lungul a câtorva ani (vreo șase?) - în Abhazia (din vestul Georgei), la vestitul institut de primatologie din acea țară ce făcuse parte din URSS până la sângerosul război civil de la începutul anilor 90. Montajul alternează, de pildă, scene cu octogenarii manageri acelui institut, darwiniști convinși, dar și mărturii ale unor angajate mai tinere (undeva pe la 30 de ani) - cercetătoare, doctorițe, care gândesc altfel. Un dascăl universitar, în halat alb, le explică studenților că în viață nu există taine, că - prin religie - omul se amăgește, se autosugestionează, pentru ca apoi camera lui Solomon să surprindă „tabăra adversă” în mulțimea celor care - cuminți, cu lumânarea aprinsă în mână - așteaptă Învierea. „Cum poți să fii creștină și să lucrezi aici?” - o întreabă cucoana octogenară pe angajata ei. „E mult de zis și, oricum, n-am isprăvi nicicând. Ce știu e că, atunci când intru într-o biserică, pierd noțiunea timpului.” O alta zice că, abia de când e creștină, viața ei a luat-o pe făgașul normal. Când Steinhardt le spunea același lucru coreligionarilor săi (după sânge), aceștia - pentru a-i justifica „apostazia” - invocau închisoarea și chinurile prin care trecuse. Fetele din Tarzan nu trecuseră prin niciun univers concentraționar. Apucaseră însă războiul civil și povestesc cu groază despre cum și-au pierdut pe unii din cei dragi în vacarmul și infernul acelor ani. Pentru „progresiști” și „materialiști”, mărturia lor e semn că nu sunt decât niște „ridicole patetice și ignorante”, de vreme ce-și pierd vremea închinându-se Nazarineanului răstignit. Poate că, la urma urmei, Evanghelia nu este decât un „roman absurd” (cel dintâi, chiar). Diferența o face felul în care îi citim finalul. Pentru unii, în zeflemitoarea tradiție nietzscheană, „Dumnezeu a murit pe cruce”. Pentru alții, cum sunt și blajinele din Tarzan, la capătul calvarului se află nu moartea, ci învierea. Așadar, viața.

Ouăle lui Tarzan

Vuică, zurbagiul simpatic din Reconstituirea lui Pintilie, îi spune amicului său că a înțeles - în sfârșit - ce-l deosebește pe om de maimuță: buletinul. Procurorul care ba îi lua buletinul, ba i-l da îndărăt, îl făcuse să creadă că semnul demnității, vrednice de un om, e acest act prin care - în fața organelor administrative - îți dovedenți existența ca cetățean. Documentarul lui Solomon pare să ne transmită că diferența o face nu buletinul de identitate, ci felul în care ne raportăm la taina tainelor: învierea. Într-un fel, băbuța inimoasă care lua acasă câte un pui de maimuță și-l îngrijea ca pe copilul ei (spre a-l scăpa de cumplite experimente la institutul de primatologie) și tinerele doctorițe care - împotriva opiniei oficiale de ieri și de azi - se mărturisesc și de definesc (fără ostentație) prin credința trăită, sunt singurele personaje care caută să-și descopere identitatea de om. Buletinul lor este participarea la împreună slăvirea Celui care este nu doar bun, smerit și ascultător, ci și - în sensul cel mai înalt, prin felul în care știe să înfrunte răstignirea - curajos. Steinhardt: „Prieteni dragi, de vreți să vă pregătiți pentru viață și să nu aveți surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria și mai bună e meseria - brățară de aur - bune-s tehnica dentară și sudura, bune-s limbile străine și biblioteconomia, dar cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viață și a le putea face față cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului și al Golgotei. Asta e școala practică și tehnică, asta e adevărata școală profesională a meseriei de om în lume.”

Pieta - icoană ortodoxă

Superstar

Cu niște ani în urmă, cu sprijinul Bibliotecii Americane, am proiectat la BCUT Jesus Christ Superstar. Știam că - în sfârșit - a venit vremea să-l văd. Ani de zile (vreo 30) fusesem scandalizat de titlu. Cum adică superstar?! ... Pe la mijlocul anilor 90 auzisem că lui Nicolae Steinhardt îi plăcuse. Citisem chiar în Jurnalul fericirii câteva pagini elogioase și entuziaste. Ce-i drept, ele se refereau nu la film, ci la opera pop-rock compusă de Andrew Lloyd Webber, cinematografiată în 1973 de Norman Jewison. Știam și că o serie de intelectuali apropiați de Steinhardt au râs de el când a comparat opera lui Webber cu Haydn sau Mozart. În fine, am programat filmul, BCUT tocmai primise niște boxe noi, iar cu o zi înaintea proiecției au început să sosească niște unii, „oameni de bine”, care au sfătuit doamnele de la Bibliotecă să nu proiecteze acest film „eretic” și „blasfemator”. Doamna Lia Vighi, coordonatoare de proiect, chiar m-a sfătuit să invit și un preot la proiecție - „protestatarii” aveau de gând să revină și la momentul proiecției, dacă totuși va avea loc. Pentru câteva minute am ezitat și eram gata să-mi văd de treabă. Ce nevoie am să-mi aprind paie-n cap? - mi-am zis. Dar am mers, totuși. Cu vreo jumătate de oră înainte, aveam să aflu, un alai de „revoltați” trecuse pe la BCUT cu amenințări și blesteme. N-au stat la proiecție. Dar la final am găsit niște bilețele cu tot felul de „profeții” care de care mai sumbre, mai „apocaliptice”, la adresa celor care aveau să fie părtași unei asemenea „blasfemii”. Asta după ce secretariatele din UVT au primit, fiecare, aceeași circulară, prin care tuturor facultăților din instituție li se cerea să ia atitudine și să împiedice proiecția.

Au trecut aproape 50 de ani de la primele reprezentații cu opera lui Webber, de la filmul lui Jewison. Publicul începutului de veac XXI nu e nici pe departe vindecat de purisme și legalisme. În 2012, cu tonul dat de nu puțini preoți și monahi, de activiști în numele neamului, familiei, credinței strămoșești etc., o serie de voci - majoritatea agramate - au condamnat (chiar fără să-l fi văzut) filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri. Cristalofilia (sau puritanismul sau fariseismul) nu ține de etnie, de religie, de confesiune. Nu are granițe. Și se manifestă, iată, nu doar în muzee asociate - după logica războinică a evlaviei populare - cu așezămintele sacre în care, nu-i așa, a locuit de veacuri, țăranul român. Spiritul cristalofil e viu și în biblioteci, în săli de proiecție care, orișicât, nu sunt biserici. Într-un fel, „zgomotul și furia” celor „ultragiați” de Jesus Christ Superstar, de După dealuri (pentru că Mungiu așa și pe dincolo), de Evanghelia după Matei (pentru că știm noi cine a fost Pasolini), de Sieranevada (pentru că Puiu etc.), ca altădată de Reconstituirea și Vara de neuitat ale lui Pintilie, de Meandrele și Suta de lei ale lui Săucan, de Ciocârliile pe sârmă ale lui Menzel, de Rubliov-ul lui Tarkovski, de Căința lui Abuladze ș.a.m.d.  sunt semnul că Hristos „e același acum și în veac”. Că acum - ca și cu două mii de ani în urmă - împărăția lăuntrică e la fel de anevoie de deslușit. Că moda lupilor în blană de oaie e evergreen. La fel și moda reprezentărilor artizanale, didacticiste ale sacrului, ale „evlaviei populare”.

Andrei Rubliov

Că există și excepții (iar cine caută să înțeleagă se hrănește tocmai din aceste excepții) o dovedește și osteneala unui monah trecut la cele veșnice în toamna anului 2017, la doar 45 de ani. Daniel Cornea, după câteva luni de pătimire care i-au grăbit sfârșitul petrecerii sale pământene, a lăsat lumii un eseu-testament: Cinema-ul - o lectură îmbisericită. Volumul său este o călăuză pentru cei care nu le știu chiar pe toate. Pentru cei care - fără să confunde sala de cinema (ori biblioteca ori sala de concert) cu biserica - găsesc bucurie în cinema (suntem, totuși, în veacul XXI!), în limbajul acestei forme speciale (și ultrapopulare) de mărturisire. Care nu e nici literatură, nici teatru, nici operă. Care - mai mult decât toate acestea la un loc - solicită privitorul să-i deslușească miezul, forma, reprezentarea. Până la urmă, la fel ca în cazul poeziei, înțelegem / simțim exact atât cât vrem (sau suntem pregătiți) să înțelegem / simțim.

Dor de înviere

Ei da, Margaret Mitchell știa ce știa când - în Pe aripile vântului - l-a pus pe Rhett Butler să-i spună lui Scarlett O'Hara că ei doi se potrivesc. Sunt la fel de amorali, de indiferenți la convențiile sociale și la fel de de fără inimă. Dar se poate și altfel. Să te potrivești cu cel care știi că are la fel de multă (și de zdrobită) inimă ca tine. Așa cum a înțeles Sonia Marmeladova lui Dostoievski (în Crimă și pedeapsă) că e Rorion Romanovici Raskolnikov. Așa cum a înțeles el, Rodion Romanovici Raskolnikov, că e Sonia. Când anume? Poate atunci când ea - ghicindu-i suferința înăbușită - îi citea despre învierea lui Lazăr. Și poate că relatarea despre învierea celui mort de patru zile (Marta, sora mortului, către Mântuitorul: „Doamne, pute, că este de patru zile!”) a fost fermentul convertirii lor, morți și ei de atâta amar de zile și cu același dor de înviere. Nicolae Steinhardt (N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări): „La Bistrița am definit arta (cultura) ca „smerenie semeață”. Umilința creștină (a lui Dostoievski) e drum spre îndumnezeirea omului (în sens creștin, nu nietzschean). Chenoza lui Hristos. Nu religia dezmoșteniților, e virtutea elitei spirituale.”

Învierea lui Lazăr - icoană bizantină sec XIV

Adrian Enescu 70

Pe 31 martie 2018, Adrian Floru Enescu - prolific compozitor, orchestrator, maestru de sunet, cu o activitate asiduă în slujba artei de aproape jumătate de veac - ar fi împlinit 70 de ani. La puțină vreme după 1990, de Florii, când s-a nimerit să cadă și ziua sa de naștere, Florin Călinescu spunea la TVR1 (în emisiunea lui Eugen Dumitru, Video Magazin): „Puțini știu că azi este și ziua de nume a lui Adrian Enescu.” „Așa e, el a făcut muzica la spectacolul în care am jucat și eu în anii 80, Zbor deasupra unui cuib de cuci. La mulți ani, Adrian Enescu!” - a zis și Florin Piersic, invitat la emisiune. Peste mai mulți ani aveam să pricep că urarea lor era și pentru Floru, nu doar pentru Adrian.
Prin 1987 am văzut Iacob la „Casa Tineretului” din Timișoara. Venise și regizorul Mircea Daneliuc împreună cu proaspăta lui muză, Cecilia Bârbora (care-i devenise soață). După proiecție am schimbat câteva vorbe cu cel pe care-l știam din Cursa, Proba de microfon, Croaziera sau Casa dintre câmpuri și care - după o premieră cu scandal - uluise o parte a publicului de cinema din România, cu Glissando. N-am găsit să-l întreb altceva pe Mircea Daneliuc decât ... dacă îi place muzica lui Adrain Enescu. Asta spune multe despre aderența mea - pe atunci - la poetica cinema-ului practicat de Tatos și Daneliuc... Răspunsul pe care l-am primit era - cum altfel? - mai degrabă rezervat, rece chiar. Adept al filmelor în care muzica nu e „personaj dramatic”, Mircea Daneliuc mi-a spus că synthesizerul nu-i spune mare lucru. Că regizorii pun muzică în filme ca să mascheze golul de idei. (N-a știut sau s-a făcut că nu știe că - la Șapte zile; Întoarcerea lui Magelan; Tănase Scatiu; Râul care urcă muntele; Urgia; Bietul Ioanide; Septembrie; Doctorul Poenaru; Ciuleandra; Noi, cei din linia întâi; Bătălia din umbră ș.a. - Adrian Enescu scrisese muzică și pentru orchestră de cameră, pentru orchestră mare, pentru orchestră și cor, nu numai pentru orchestră electronică. N-a știut sau n-a vrut să știe că, în istoria filmului, există multe exemple de muzică inteligent folosită, iar nu drept element de umplutură.). Când m-am făcut „băiat mare” aveam să ajung să povestesc îndelung cu Adrian Enescu. Nu numai despre muzica sa. Iar cu poetica cíné-verité-ului aveam să mă împrietenesc - ireversibil, sper - destul de greu, abia după ce am văzut După dealuri de Cristian Mungiu, Cea mai fericită fată din lume și Toată lumea din familia noastră de Radu Jude, Aurora și Sieranevada de Cristi Puiu.

Privesc poza făcută de Raluca în 2011, în parcul dendrologic de la Bazoș. Îl am alături pe Adrian Enescu (venise la Timișoara pentru prima audiție a compoziției sale pentru percuție și orchestră, Domino) și - în fața mea - căruciorul în care doarme Ioan pe când nu avea încă niciun an. Și pe când încă nu învățase pe de rost - ca Theodor, fratele său mai mare - zeci de teme adrianenesciene. Mă gândesc la urna cu cenușă pe care - alături de Raluca - am văzut-o în iarna anului 2016, la cinci luni de la incinerarea sa. Mă gândesc la fascinația pe care o exercita asupra lui orașul, cu - spunea el - „mirosul de gaze de eșapament, cu înjurăturile lui, cu smog, cu toate viciile lui, cu acid rain, cu baruri de noapte, cu replicanți, cu vânători de replicanți care chiar au uneori suflet de om”. Vorbeam despre Blade Runner, pornind de la un exercițiu de admirație față de natură, față de „tot ceea ce Dumnezeu a creat în măiestria Lui”. Viața - îi plăcea să repete, citând personajul principal din filmul spaniol Mar adentro - „e un dar, nu o obligație”. Era deviza lui Adrian Enescu, omul care - mai mult decât oricine altcineva - m-a împrietenit cu Muzica, omul care - în felul său -  tânjea după „suprema împăcare” și se bucura de tot ceea ce îl făcea să viseze cu ochii deschiși (fără să facă din vis un zeu), de tot ceea ce îi aducea aminte că există. „Valoarea noastră finală stă nu în felul în care învingem, ci în felul în care suntem înfrânți” - mai spunea cel care a câștigat nu puține bătălii pe terenul muzicii. Al muzicii de film, de scenă, al muzicii pop-rock, al jazz-ului, al muzicii electronice, al muzicii electro-acustice, al muzicii experimentale. Crezul său îmi amintește mereu de pilda, despre care scria Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: dacă e să pierim, atunci să fie în zori, după o luptă îndârjită - precum a caprei din povestirea lui Alphonse Daudet - cu cel ce caută să ne ia viața. Așa va fi fost și lupta sa cu stihiile suferinței care - chiar în 18/19 august 2016, ziua când Biserica îl prăznuia pe Sf. Floru, ziua de naștere a muzicianului George Enescu - l-au mutat pe Adrian Floru Enescu la cele veșnice.

Un pas în urma cinema-ului

Știam că Gala Gopo 2018 urma să fie difuzată începând cu ora 20, dar chiar atunci - alături de Raluca, Octavia, Ioan și Simeon - am început să revăd Casa dintre câmpuri - filmul pentru televiziune (și ulterior transferat pe peliculă de 35 mm) regizat de Alexandru Tatos în 1979 (cu Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc). Când s-a terminat, ne-am uitat - via Cinepub - și la Gala care tocmai se terminase. Unul din documentare o avea ca personaj pe poeta Nina Cassian. Atunci am luat de pe raft Magazinul Estival Cinema 1979 și am recitit textul ei - intitulat „Inscripții pe o casă de țară” - despre filmul lui Tatos, care se încheie așa: „Există în acest film un grai al firescului, un firesc grăitor, adică semnificativ, în care sunt incluse pasagiile, psihologiile, rostirea însăși (lucru rar în filmele noastre!), evenimente mai mari sau mai mici care circumscriu o actualitate savuroasă prin autenticitatea ei. ... Ca în Mere roșii, am simțit că un grup uman, o echipă mi se adresează cu căldură, că nu îi sunt indiferente înțelegerea și participarea mea, că mă invită să gândesc alături de ea la adevăruri care ne privesc pe toți. Un film fratern, ca o strângere de mână.”

Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc

Palmaresul Galei Gopo 2018 - spre deosebire de filmul lui Tatos - nu am simțit că mi se adresează cu căldură, că îi pasă în vreun fel de înțelegerea și participarea mea, că mă invită să mă gândesc la adevăruri care ne privesc pe toți. În 2012, După dealuri, datorită deciziei lui Mungiu, nu a fost nominalizat la Gopo. Alte filme, și ele extrem de interesante și de inteligent construite (Eu, când vreau să fluier, fluier; Aurora; Toată lumea din familia noastră sau Sieranevada), au primit o grămadă de premii (și) la Gopo în alți ani. Deci se poate! ...

Pe facebook, cineva parafrazează titlul filmului multipremiat, acum, la Gală (Un pas în urma serafimilor): „În seara asta, jurații au făcut un pas în urma cinema-ului”. Doar un pas? - îmi vine să adaug. Bine, bine, dar cui ce-i pasă de cinema, câtă vreme printre nominalizați se află un hit care place. Și care nu-și propune să capteze „firescul semnificativ”, ci semnele (mai exact: clișeele) cinema-ului popular. Regizorul, chemat în câteva rânduri pe scena de la Naționalul bucureștean (unde a avut loc decernarea premiilor), a fost sincer și a recunoscut că modelul său de film românesc (alt succes de casă autohton, de acum 15 ani) e Filantropica. Un motiv în plus să credem că, pentru fostul absolvent de seminar teologic ajuns, azi, regizor-scenarist de succes de public (inclusiv la Gala Gopo), cea dintâi experiență majoră în „industria românească de film” a fost punct ochit, punct lovit. În fond, omul nu și-a propus altceva, așa că nu ar trebui să surprindă pe nimeni premiile care i-au fost acordate. Iar dacă - așa cum a ținut să precizeze Daniel Sandu când a primit și Omulețul pentru cel mai bun film (după ce Serafimii fuseseră premiați, între altele, pentru regie și scenariu) - e cineva surprins, cu atât mai bine pentru el. Pentru el, adică pentru Daniel Sandu, „omul zilei”. Gândindu-mă din nou la Serafimi, îmi vin în minte vorbele postate pe internet de un monah superstar acum șase ani, despre După dealuri. Nu știu dacă văzuse filmul sau doar trailerul (ăla pentru export), cert e că textul său de atunci se potrivește de minune filmului regizat de Daniel Sandu, multipremiat la Gopo 2018: „Filmul vine să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate”. Cu precizarea că registrele celor două filme sunt total diferite: minimalismul auster și firescul semnificativ propus de Mungiu nu au de a face cu narațiunea „glamour” și „hip-hop” despre o Românie „ortodox-handicapată” din filmul lui Sandu. (Pe de altă parte, „zgomotul și furia”, ca să fie accesibile „marelui public”, nu aveau cum să fie altfel. Orice mesaj ambiguu, orice minimalizare a facilului în favoarea unei expresii mai degrabă experimental-poetice decât anecdotic-epice ar fi pus în încurcătură pe cei ce se așteaptă să primească pe tavă „subiectul”.)

Dar au fost și momente plăcute la Gala Gopo 2018: prezența pe scenă a unor actori și actrițe care înmânau premii (Tora Vasilescu, Victor Rebengiuc, Ela Ionescu, Gheorghe Visu), scheciul comic scris de Alex Bogdan (prezentatorul Galei) și inspirat dintr-o seecvență din Terminus paradis de Lucian Pintilie, montajul cu imagini din Reconstituirea aceluiași Pintilie, dinaintea decernării premiilor pentru întreaga activitate lui George Mihăiță și Vladimir Găitan. De altfel, Mihăiță i-a dedicat premiul lui Lucian Pintilie. Am revăzut câteva scurte secvențe din Fixeur (de departe cel mai interesant film românesc de ficțiune din Gală) și din Ana, mon amour (premiat pentru montajul Danei Bunescu și pentru interpretare feminină: Diana Cavallioti). La secțiunea film documentar a fost premiat Planeta Petrila, nu - așa cum îmi doream - Ouăle lui Tarzan. Din nou, nicio surpriză. În fine, m-am bucurat de premiul pentru cel mai bun film european: Despre trup și suflet.