joi, 8 noiembrie 2018

Quo vadis?

Am fost la conferința Sub pecetea crucii organizată în sala barocă a Muzeului de Artă din Timișoara pentru invitatul de onoare - dl Costion Nicolescu. În deschidere a vorbit dl Claudiu Arieșan, pe care l-am avut dascăl de latină la facultate. Iar pe dl Costion l-am descoperit tot la facultate, prin 1991, în suplimentul de cultură al Cotidianului, când publicase un serial despre viața și filmele lui Andrei Tarkovski. Abia peste vreo 20 de ani aveam să ne întâlnim față către față. Am reținut de la dl Costion pledoaria pentru o mărturisire creștină nelipsită de dimensiunea frumuseții, pentru că frumusețea - oricât ar strâmba unii puriști din nas - e dogmatică. A pomenit în câteva rânduri de Tarkovski, de felul în care, peste ani, doar frumusețea liturgică rămâne, iar nu scandalurile mai mici sau mai mari din biserici. I-a citat pe Pr Stăniloaie și pe preotul Ioan din Alba, care organizase proiectul Crucii 2018. Acesta din urmă, spunea dl Costion, a venit la MȚR (se întâmpla asta pe la începutul anilor 90) să-l întrebe pe Horia Bernea cum să construiască o biserică. Asta în condițiile în care nu se înghesuiau defel preoții să cerceteze cum se proiectează / construiește / pictează / slujește etc. Peste 25+ ani, la sfârșitul conferinței, din sala Muzeului de Artă, o doamnă a ținut să participe la sesiunea Q&A. Nu cu o întrebare, ci cu o dublă relatare. Întâi, că preotul de la biserica unde merge ea a spus că omul este o cruce vie (și a însoțit cuvintele cu gestul corespunzător, desfăcându-și brațele), apoi că a văzut de nenumărate ori block-buster-ul Quo Vadis (varianta cu Peter Ustinov), care - de la distanță - i se pare cea mai bună. Cum ar veni: pe de o parte activarea conștiinței ecleziale și a unui firesc străin de orice pompierism religios, pe de alta pioșenia cu care ni se lipește inima de „filme religioase”. Ei, da, așa mai merge, mi-am zis. Era și cazul - după un ceas și jumătate - să mai și coborâm din sferele înalte și din filosofiile „firescului creștin” (dl Arieșan) ori ale „minții ecleziale” din filmografia tarkovskiană (dl Costion) pe tărâmul ferm, sigur, al evlaviei populare. Quo vadis, într-adevăr. ... În sfârșit, una peste alta, m-am bucurat să-i întâlnesc și să-i ascult pe dl Arieșan și pe dl Costion.

luni, 22 octombrie 2018

Implicita iluminare. Gânduri pe marginea unui anumit tip de film

Există, în Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari, filmul lui Radu Jude ieșit pe ecrane în vara-toamna lui 2018, două trimiteri discrete, două semne referențiale ce scapă multor spectatori români și trec încă mai neobservate de către eventualii spectatori din lumea mare. Una, spre cinestul român (regizor de film și teatru) Lucian Pintilie, alta spre scriitorul-monah Nicolae Steinhardt - „evreu sută la sută și român mie la sută”. Pintilie este pomenit en passant pentru curajul cu care - în anii 70 - a amenințat că-și dă foc dacă cenzura nu-l lasă în pace. Numele lui Steinhard e folosit, cu vădită intenție polemică, din dorința de a-l judeca pentru „eroarea” de a-l fi considerat pe Mareșalul Antonescu nu un „criminal de război”, „antisemit” și „barbar” (cum este prezentat de teza filmului lui Jude), ci „dârz”, „curajos” și „modest”. 
O vară de neuitat
În Jurnalul fericirii aflăm că Mareșalul „a scăpat de la moarte câteva mii de evrei”, că „a trăit așa cum a murit: curajos”, că - le spune Oscar Steinhardt fiilor săi - „n-are nici un rost să ne supărăm, trebuie să înţelegem că altfel nu se poate”. Înclin să le dau dreptate negaționiștiilor lui Steinhardt, intrigați și scandalizați de simpatia cu care acesta a scris despre Antonescu și chiar despre legionari (care - în temnițele comuniste - și-au ispășit mare parte din vina de a fi fost excesiv de corecți din punct de vedere politic, într-un anumit moment istoric): el chiar voia să fie (și să rămână) un bun român, la fel ca Madam Dumitriu, soția căpitanului Petrică Dumitriu (un ofițer „inteligent și cult, caz rar - îmi pare rău că trebuie să spun - în Armata Română” - îl caracterizează un general) din O vară de neuitat (1993), filmul lui Pintilie după Salata lui Petru Dumitriu. În multe puncte, entuziasmul cu care îmbrățișa Nicolae Steinhardt bunătatea poporului român se aseamănă cu exuberanța personajului interpretat de Kristin Scott Thomas (crescută în Anglia, de o mamă româncă și un tată ungur) pentru care Dunărea este mult mai frumoasă când trece prin România decât în munții Pădurea Neagră, iar un vârf de munte dintr-o zonă aridă aflată la granița cu Bulgaria (pe când România avea Cadrilaterul) este mult mai frumos decât Fuji Yama. Crezul lui Steinhardt (preluat de la Saint Exupery): „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” În Barbarii săi, Jude - ca „martor al acuzării” - așază pomenirea lui Steinhardt în gura unui personaj desprins parcă din sit-com-uri populare gen Vacanța Mare sau La bloc. În După-amiaza unui torționar, Lucian Pintilie ține să-l filmeze pe Radu Beligan (în rolul unei victime a regimului comunist care-și reîntâlnește, neresentimentar, fostul călău) citind Jurnalul fericirii - cartea care, după 1990, l-a făcut cunoscut românilor pe Nicolae Steinhardt. În 2001, când am văzut întâia oară filmul lui Pintilie, alegerea acestui titlu și acestui autor mi s-au părut a fi nu doar un semn discret, înțeles (în esența lui) doar de cei familiarizați cu experiența credinței paradoxale mărturisite și trăite de Steinhardt, ci și o opțiune bizară din partea unui cineast pe care-l socoteam excesiv de cinic, de grotesc, invariabil tributar motto-ului caragialean ales pentru De ce trag clopotele, Mitică: „Simt enorm și văd monstruos!”. Revăzând peste ani filmografia lui Lucian Pintilie, mi-am dat seama că s-a folosit de numele lui Steinhardt în deplină cunoștință de cauză. Pentru că - dincolo de ceea ce pare „excesiv”, în exprimarea lui mereu contestatară - aflăm o nesfârșită declarație de iubire pentru poporul din al cărui trup Lucian Pintilie se socotea și pe care l-a slujit (niciodată emfatic, prin producții sau super-producții gen „epopee națională”) până la moarte. Care moarte avea să-i fie gătită - în primăvara anului 2018 - întru slava Învierii. Căci, nota bene, Lucian Pintilie a fost petrecut pe ultimul drum nu asemenea colonelului de Securitate preschimbat într-un pumn de cenușă la crematoriu, ci asemenea utopicului Titi din aceeași Balanță, care - prin voință testamentară - a ținut să fie îngropat după rânduială în satul său natal. 
Dacă Barbarii lui Jude nu m-a convins ca expresie cinematografică, cel puțin m-a făcut să mă gândesc, încă o dată, că drumul până la inima operei lui Nicolae Steinhardt și, nu mai puțin, a lui Lucian Pintilie, e mult mai anevoios decât pare la prima vedere. Iar prima vedere presupune - în ceea ce-l privește pe cel dintâi - o anume condescendență. Pentru că - nu-i așa? - anchetele, tortura, închisoarea te schimbă, te fac din om neom. Sau din evreu, creștin ortodox, iar mai apoi monah. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! - îmi răspunde raţiunea.” În cazul lui Pintilie, funcționează încă grila de receptare exclusiv pe linie socială, politică, iconoclastă, anti-establishment etc. La o privire mai atentă (mult mai atentă, aș spune), accentele cad pe „hipopotamul lui Iov”, pe „locul geometric” numit terminus paradis. Care, precizează regizorul (într-un material video despre filmul său, Terminus paradis, apărut în box set-ul Pintilie Cineast) este - nici mai mult, nici mai puțin - Biserica.  Chestiunea de onoare, ca și credința, exclude compromisul. Tertium non datur este nu doar titlul ultimului său film (inspirat din Capul de zimbru de Vasile Voiculescu), ci însăși arta sa poetică. Clopotele care altădată îl ademeneau pe Steinhardt să-și îmbisericească mintea (și viața) aveau să puncteze momente-cheie din De ce trag clopotele, Mitică?; Balanța; O vară de neuitat; Terminus paradis. În rând cu glasul monahului de la Rohia, dezertorul Mitu din Terminus paradis exclamă, cuprins de o „implicită iluminare” în fața altarului din biserică: „Să fie totul după rânduială!”. Pentru o dată, ideea apare - surprinzător - și la Radu Jude: în scurt-metrajul O umbră de nor (2012), unde un preot, devotat chemării sale, încearcă să spulbere nevoia de „miracole” (mai concret: de a învia morții sau măcar pe cei muribunzi) a unor personaje „progresiste”, invitându-le să-și îmbisericească viața. Să-și activeze și cultive conștiința eclezială. Să intre, cum ar veni, în rânduială, în loc să se închine unei religiozități sterpe. „Veniți la biserică!” - le spune. Adică: „Veniți și vedeți că bun este Dumnezeu!”. Da, numai că - pentru sceptici sau cinici - și aceasta nu e decât o replică, nimic mai mult. La fel ca finalul din Căința lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”…

miercuri, 17 octombrie 2018

Aferim!

De la ultimul film al lui Radu Jude, Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari îmi voi aminti, cu siguranță, aplauzele multor spectatori care - în sala plină a Teatrului Național din Timișoara (unde a avut loc premiera de gală a filmului) - au jubilat atunci când personajul Ioanei Iacob - preluând vorbele folosite de regizor într-un interviu - condamnă BOR (Biserica Ortodoxă Română) en masse, acuzând-o - nici mai mult, nici mai puțin - de complicitate la fascism, legionarism, stalinism, ceaușism, de homofobie și antisemitism. În această replică rostită cu năduf (potrivit gândului că "iadul sunt ceilalți", lăsând pe fiecare - după imaginație - să traseze linia despărțitoare între "cei buni" și "cei răi") e cuprinsă jumătate din teza filmului. Cealaltă jumătate e o somație la empatie pentru anumite victime. Dar publicul, în anul de grație 2018 (anul centenarului), aplaudă și altceva. Bunăoară - așa cum s-a întâmplat deunăzi la concertul-eveniment de la Filarmonica Banatul , "Tradiții la români" - texte-cult de muzici populare de felul "Noi suntem români, aici pe veci stăpâni!". Unu‘ la mână că nu e adevărat. Stăpânii care - ca pe niște marionete - manevrează ocupațiunea mintală a românilor nu sunt neapărat (sau numai) români. În afară de nevoia multora de a auzi astfel de mesaje (și) în muzicile populare (sau folk), se poate lesne ghici ce anume stăpânește mințile românilor de azi: manelele, filmele americane de tip blockbuster (dacă se poate, din anul în curs), telenovelele, emisiunile de televiziune (tabloidizate aproape fără excepție), filmele românești (a se citi: cele din "epopeea națională" ori din seria succeselor populare cu actori celebri). N-am pus la socoteală "clarvăzătorii" și ghicitorii în cafea sau pe cei specializați în cititul în podul palmei. Doi la mână: chiar de ar fi adevărat (realitatea e, hăt, departe de aceste dulci iluzii) și românii ar fi stăpâni hic et hunc (pentru că nu trăim, pe pământ, o veșnicie, ca să vedem dacă - așa cum zice cântecul - vom fi "aici în veci stăpâni"), tot n-am avea motive să aplaudăm și să jubilăm. Buna stăpânire (=gospodărire, chivernisire) a pământului care ți-a fost dat nu e altceva decât cel mai firesc gest prin care arăți că nu-ți este indiferent cum treci prin istorie, că nu-ți este indiferent de poporul și pământul peste care - cu vrednicie - stăpânești, că-ți pasă de generațiile care vor veni, de ceea ce lași în urma ta. Iar popororul nu e, vai, omogen, ci - așa cum se întâmplă și prin multe alte părți ale lumii - divers, la fel cum e folclorul din spațiul românesc. Concertul extraordinar din sala Filarmonicii Banatul (cu Ansamblurile "Timișul" din Timișoara, "Mureșul" din Târgu-Mureș și "Lăutarii" din Chișinău) a demonstrat cu prisosință că - atunci când e pus în valoare de rapsozi și muzicieni dăruiți artei lor - melosul popular din fiecare provincie (regiune) românească e încântător și mereu proaspăt. A primit ovații binemeritate. Sala arhiplină de la Capitol și-a răsplătit cu căldură artiștii. Nu același lucru se poate spune despre compozițiile contemporane românești care - în registrul simfonic sau jazz - prelucrează, pentru sensibilitatea omului de secol 20-21, motive folclorice din timpuri străvechi. Mi-ar plăcea să aud aplauze și ovații la scenă deschisă și în cadrul apropiatului Festival de muzică nouă (manifestare anuală găzduită la Filarmonica Banatul), ce se va desfășura tot la sala Capitol, la început de noiembrie. Mi-ar plăcea să văd tot atâta lume și la compozițiile (unele dintre ele în primă audiție la Timișoara) lui Aurel Stroe, Anatol Vieru, Richard Oschanitzsky, Octavian Nemescu, Myriam Marbe, Tiberiu Olah. Artiști prezenți extrem de rar în repertoriile orchestrelor simfonice din România și care nu au altă vină decât aceea că s-au inspirat din muzica acestui pământ și au făurit un limbaj muzical propriu omului contemporan, familiarizat cât de cât (chiar dacă nu vrea să recunoască) și cu revoluția industrială și cu dilemele existențiale pe care le răspândesc în jur babilonia și neorânduiala acestui veac.

Insule de memorie tarkovskiană

Text apărut în Convorbiri Literare, nr. 9. 2018

Am văzut întâia oară Solaris-ul tarkovskian pe la începutul anilor 90, cred că era în 1991. Imediat după Revoluție, s-au făcut cópii noi la unele filme românești și străine, pentru a fi difuzate în cinematografe. În Timișoara, Solaris a fost proiectat la cinema „Constructorul” - o sală elegantă, de vreo 300 de locuri (în săptămâna cât a rulat, sălile au fost pline), din complexul studențesc. Apoi l-am revăzut doi ani mai târziu, la cinema „Studio”, unde am organizat proiecții speciale (de câteva ori pe săptâmână), cu filme de artă (sau „de autor”), ale căror cópii se găseau în depozitul de filme din Timișoara. Țin minte că în seara când am adus Solaris la „Studio”, sala era arhiplină - vreo 600 de spectatori. În fața mea (stăteam în rândul al doilea de la balcon) erau două studente. După prima parte a filmului, când apărea insertul „Solaris. Sfârșitul primei părți. Partea a doua”, cele două fete s-au uitat vădit nedumerite una la alta. Pe una din ele am auzit-o spunând: „Băi, sunt eu proastă sau ce-i cu filmul ăsta, că până acum n-am înțeles nimic?!…” 
Solaris
Am observat, în repetatele proiecții cu Solaris și Călăuza de-a lungul anilor, că mulți din cei care veneau să le vadă le văzuseră deja de câteva ori și păreau pe cât de intrigați, pe atât de fascinați de misterul lor. Într-adevăr, începând cu Solaris, Tarkovski părăsește cinematograful așa-zis narativ pentru cinema-ul mai degrabă experimental, de expresie ciudată, cu multe imagini / sunete / replici / situații aparent fără nicio noimă. Oglinda rămâne cel mai experimental film al său, dar și Călăuza avea să nedumerască prin profunzimile sale de apolog. Impresia puternică e că filmele sale - chiar dacă nu sunt tributare, la suprafață, genului S.F. - vin de pe altă planetă. Sau, poate, dintr-un alt timp. Și dintr-o altă viziune - despre om, despre viață, despre cinema. Iată, scena cu mașinile de pe autostradă (filmările au avut loc în Japonia), ce poate părea unora prea lungă. Ei bine, aceste zece minute (care-ți lasă impresia că nu se mai termină) în care vezi mașini automate gonind pe niște moderne drumuri de beton (filmările au avut loc în Japonia), se învecinează cu alte două secvențe în care Tarkovski a filmat frumusețea naturii de care omul citadin s-a înstrăinat. Un copil de vreo zece ani vede pentru prima oară un cal și i se pare că a întâlnit un monstru. Părinți și copii sunt înstrăinați și nu apucă să-și spună ceea ce au evitat să-și vorbească, în discuțiile lor, ani la rând. Tarkovski contrapune, în Solaris, două lumi. Ori poate două ipostaze ale aceleiași lumi - înainte și după „revoluția industrială”. Este viziunea unui om profund realist, deloc paseist, care crede că nicio cunoaștere nu are valoare în lipsa unei dimensiuni morale. Întrebările fundamentale sunt aceleași ca la începuturi și - pentru specia numită om - vor rămâne aceleași mereu. Trecutul nu este idealizat, ca în cazul romanticilor. La fel ca în Călăuza, totul depinde „de noi, nu de Zonă”, de propria noastră dispoziție lăuntrică de a deosebi ceea ce ne păstrează de ceea ce ne zdrobește.
Stalker
Preocuparea excesivă pentru „știință” a savantului Sartorius din Solaris urmărește lichidarea „insulelor de memorie”. În realitatea închipuită de regizorul rus, aceste „insule” nu pot fi însă anihilate decât cu pierderea umanității. Solaris păstrează și cinstește memoria muzicii lui Bach sau a tablourilor de Breughel, memoria lui Don Quijote de Cervantes, dar și a interogațiilor abisale din Dostoievski și Tolstoi, memoria „Întoarcerii fiului rătăcitor” de Rembrandt, dar și memoria „Sfintei Treimi” de Andrei Rubliov, în fața căreia îl surprindem pe psihologul Kris, în rugăciune. Scurta secvență nu are însă nicio încărcătură pietistă, „religioasă”. Este o formă de rugăciune deprinsă de om în cadrul eclezial ce pare cu totul rarefiat în societatea (post)industrială. Rugăciunea, care la Tarkovski e un dar, nu o obligație, este și (sau mai cu seamă) expresia mirării în fața vieții care, ea însăși, este minunea. Snaut, un alt cercetător de la bordul stației spațiale „Solaris” (situată pe o planetă ca un ocean gânditor), privește spre ferestrele navei și-i vine să le deschidă, ca apoi să-L strige pe Marele Nevăzut aka Dumnezeu. (Eterna iluzie a omului că distanța dintre el și Dumnezeu se micșorează dacă se apropie de cer.) Dar - se întreabă numaidecât - care să fie numele Lui? Ori poate că ar trebui să-L bată cu o nuia de mesteacăn (așa cum au făcut iudeii din vechime cu Fiul Omului)? 
Solaris
Pentru Kris, chestiunea lui Dumnezeu nu ține de speculație. Este, mai degrabă, o reamintire. O întoarcere la o anume predispoziție sufletească, la o stare a omului care, după ce descoperă că „rușinea salvează neamul omenesc”, nu mai poate să reziste binelui, compasiunii. Nota bene: rușinea regeneratoare (ce presupune U-turn-ul metanoiei), nu remușcarea amară și autodistructivă. Dar - și aici este pomenit Tolstoi - nu poți să ai compasiune și să iubești toată omenirea. Iubești doar ceea ce poți pierde: pe femeia ta, patria ta. Solaris este chiar filmul acestor gânduri și trăiri cel mai bine păzite și ascunse care - datorită proprietăților speciale ale „oceanului gânditor” - se materializează, se „întrupează”. Kris e singurul norocos, fiind „vizitat” de „copia” fostei sale soții, de care se despărțise cu mulți ani în urmă și pe care o avea - cum se spune - pe conștiință, după ce - din prea multă dragoste - ea își luă viața. Levitația lor (atunci când, pentru 30 de secunde, nava este în stare de imponderabilitate) e perfect justificată dramaturgic, fiind sprijinită pe considerente „fizice” (la fel ca mișcatul paharelor din Călăuza, în casa personajului principal aflată în imediata apropiere a unei șine de tren), nu „metafizice”. Încă o dată, la Tarkovski (la fel ca la Dostoievski), realul (dimensiunea „fizică” a existenței) și fantasticul (dimensiunea sa „metafizică”) sunt două fețe ale aceleiași monede. 
Stalker
Ceilalți doi savanți din Solaris au parte de „reîncarnări” ciudate. Sartorius este nevoit să se confrunte cu un om de statură foarte mică, iar Snaut este „vizitat” de un bărbat ce stă într-un hamac. Cel de-al treilea cercetător de pe „Solaris” (pe care Kris, când sosește la bordul navei, nu-l mai găsește în viață), se consideră propriul său judecător și, nemaiputând suporta „vizitele” unei tinere fete (problema sa de conștiință rămasă nerezolvată), își pune capăt zilelor. Rușinea îi fusese învinsă de remușcare. Și - chiar dacă e apoi ironizat de cinicul Sartorius - dorește să fie înmormântat pe Pământ (Cinghiz Aitmatov: „Pământul acesta fragil ca un cap de copil”), iar nu preschimbat într-un pumn de cenușă, pentru a fi aruncat în hăul de dincolo de fereastra navei. Spre deosebire de ceilalți trei cercetători, Kris înțelege că iubita lui este „mai importantă decât toate descoperirile științifice”. Doar lui i se descoperă iubirea ca mijloc de păstrare „omenității” sale. Se poartă omenește în „împrejurări neomenești”, pe o planetă unde „cele de pe urmă” nu sunt simple născociri, ci o realitate imediată. Solaris este filmul acestei realități.
Solaris

luni, 15 octombrie 2018

Cinema etc. @ UVT-TV

Dialog despre cinema în cadrul emisiunii realizate de Daniela Rațiu la UVT TV.

sâmbătă, 13 octombrie 2018

În marea trecere

Pe 12 Brumărel, Ioan, bunicul lui Theodor, Ioan și Simeon a petrecut ultima zi pe pământ, după care s-a mutat în pământul din care toate s-au făcut. În ceasurile dinaintea îngropăciunii mi-am amintit de filmul lui Lucian Pintilie, Balanța. Există, acolo, două muriri. Cea dintâi, a unui fost ofițer de securitate ce sfârșește în cuptorul unui crematoriu. Pintilie ne arată clipele când trupul ofițerului, neînsuflețit și sluțit de o grea suferință, se preface - fiind adus la incandescență - într-un pumn de cenușă. Îi vedem mâna ridicată (care, odinioară, arăta dictatorial spre lume) topindu-se în pârjolul crematoriului. Ceva mai încolo, fiica sa Nela (ce se declară, și ea, atee), găsește un stejar și-și îngroapă tatăl sub coroana sa bogată. Cea de-a doua murire din Balanța este a idealistului Titi, om de la țară cu mintea la "naivități, utopii", îndrăgostit de Kierkegaard și adept ascet al unei "revoluții sociale" și al vegetarianismului. El este înmormântat după rânduială de preotul din sat, un tip lumeț pe care primarul îl caracterizează cel mai cuprinzător: "fumează, bea pe rupte, pescuiește, vânează și-o mai regulează și pe secretara școlii". Niciodată nu m-am gândit că Pintilie a pus în balanță și cele două forme de murire: cea după datină și cea "progresistă". Niciodată nu m-am gândit că el însuși, celebrul regizor român ce s-a bucurat niște ani de un "exil royal" în occidentul "progresist", va avea parte de o îngropăciune după datină, cu preot și cruce, cu nădejdea Învierii. Așa ca Titi din filmul său (însă fără grotescul situațiilor de acolo). Da, numai că pentru asta, e nevoie să fi pregustat din această rânduială. Și să ai în urma ta pe cineva apropiat care să-ți pregătească plecarea în acest fel. Ioan a avut. Dumnezeu să ne înțelepțească pe noi, cei rămași în urma lui...
Cu câteva ceasuri înaintea îngropăciunii bunicului Ioan citesc următorul gând așezat de Biserică pentru a 12-a zi de Brumărel: "Adu-ți aminte că vom părăsi fără voie lumea și că viața noastră nu e lungă. Căci ce este viața omului? N-avem siguranța că vom trăi în lumea aceasta nici de dimineața până seara. Să părăsim de voie bună lucrurile de aici." Așa l-am aflat marți, cu o zi înainte ca sufletul să i se despartă de trup: obosit de boală, dar împăcat. I-am povestit despre nepoții săi, despre cum a fost săptămâna trecută la Festivalul de Film "Toamna la Voroneț" de la Gura Humorului. Abia putea să mai vorbească, dar a înțeles ce i-am spus. A vorbit cu greu, dar a vorbit. În ziua următoare, miercuri, doar mai respira. Am crezut că mă va strânge de mână, ca în ajun. Prea târziu. Nu mai avea putere. Se pregătea de marea trecere. Spre deosebire de cei răpuși de o moarte năprasnică, el s-a pregătit ani mulți. A doua zi după mutarea sa în pântecele Pământului, aflu că Părinții Bisericii au așezat, pentru cei ce se nevoiesc să trăiască liturgic, acest gând: "Fă-le pe toate după voia lui Dumnezeu și-L vei avea pe El ajutor. Teme-te întotdeauna de moarte, căci ea va veni neapărat la noi. Osândește-te în ceasul ieșirii și nu vei păcătui împotriva lui Dumnezeu. Și, de vei ajunge la liniște, vei afla odihna unită cu harul." Așa cred că își va fi aflat odihna robul lui Dumnezeu, Ioan.

marți, 9 octombrie 2018

Un film-far și o catedrală pe dimensiunile unei cutii de chibrituri

Două texte despre două filme „de suflet”, la aniversarea lui Dan Pița (născut pe 11 octombrie 1938)

Dan Pița

INSCRIPȚIA UNUI FILM-FAR: CONCURS

Pe la începutul anilor 80 apăruseră o serie de filme românești de excepție. Pe unele am apucat să le văd chiar la premieră, fiind elev în ciclul gimnazial: Proba de microfon, O lacrimă de fată, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Croaziera, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Glissando, Să mori rănit din dragoste de viață, Imposibila iubire, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Pe altele nu le-am văzut decât mai târziu, la (cel puțin) zece ani de la premieră: La capătul liniei, Vânătoare de vulpi, Faleze de nisip, Fructe de pădure, Secvențe, Ochi de urs. Dar filmul românesc al acelor ani de care, mărturisesc, mă simt cel mai legat și acum rămâne Concurs


Am ratat ocazia de a-l vedea la cinema, când a apărut, în toamna anului 1982. Din cronicie citite (majoritatea elogiase) credeam că e prea „filozofic”, prea „ermetic” și „elitist”. Adică plictisitor. Câțiva ani mai târziu, prin 1985, l-a programat  Televiziunea Iugoslavă. Eram  hotărât să nu-l mai ratez. Aproape o săptămână întreagă am așteptat cu mare emoție acea zi de marți când știam că va fi difuzat. Încă de la primele acorduri muzicale am fost „electrizat” de coloana sonoră. Atunci, cred, l-am descoperit cu adevărat pe Adrian Enescu (pe care îl știam din Tănase Scatiu, serialul Ardelenilor, Septembrie, Bietul Ioanide, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții), în anii 70-80 autorul unor muzici de film extrem de personale, de speciale, de ireale. Atunci am descoperit un film straniu, grav și profund răscolitor. Am citit toată noaptea cronici la filmele lui Dan Pița iar a doua zi, la școală, am dorit să schimb impresii cu colegii de clasă. Cei care îl văzuseră au fost dezamăgiți. Nu i-au savurat umorul, nu i-au deslușit „jocul de adâncime între satiră și mister, între naturalist și fantastic, surprinzător de expresiv la nivelul imaginii” (Eugenia Vodă). Au rămas doar cu unele accente de critică socială („șopârle”) anti-sistem. Pentru mine, însă, Concurs a fost o piatră de hotar. 


Ce m-a frapat și încă mă frapează cel mai mult la Concurs? Poate felul în care mi-a ținut de urât și m-a învățat că singurătatea pur și simplu nu există. Poate relația dintre Puști și grupul aflat în pădure în cadrul unui concurs de orientare turistică (un fel de team building). Poate felul în care, demn și firesc, personajul lui Claudiu Bleonț, cu boierie (de spirit) și blândețe (de gând), se salvează de tentaculele unui grup uman sfâșiat de „pofte, răfuieli personale și găinării” (Nicolae Steinhardt). Cumva, la nivel subliminal, filmul lui Dan Pița (scenariul și regia) mi-a transmis că „devenirea întru ființă” presupune să răzbați în viață fără să te acrești, fără să te lași copleșit de letargia sau viclenia sau agresivitatea celor din jurul tău. În acest sens, chiar dacă atunci nu puteam să-l „prind” în vreo definiție, Concurs este un jurnal cinematografic al fericirii, un poem închinat luminii și unei anumite stări de puritate sufletească, de „mesianism”. Astfel avea să-l citească și monahul Nicolae Steinhardt care, în chiar luna premierei, i-a trimis  regizorului o scrisoare de felicitare. Rândurile, extrem de elogioase, scrise „cu adânc și admirativ respect”, fac apel la însuși „Domnul Hristos – Împăratul și Basileul” pentru a-l „binecuvânta, ocroti și răsplăti” pe „credinciosul rob și minunatul Său zugrav Dan Pița”, cel care, „cu atâta curaj, sinceritate, râvnă și talent” I-a „scris Evanghelia în imagini, sunet și culori” și a dat un film „mai semnificativ și mai tulburător chiar decât foarte frumoasa Viață a lui Iisus de Zefirelli”. (Între filmul lui Dan Pița și filmul lui Zefirelli nu există termeni de comparație: primul este un film de expresie, celălalt o ilustrare pietistă.) 


Merită adăugat, poate, că proiectul lui Pița, ce datează încă din vremea șstudenției sale (anii 60), a fost aprobat după Călăuza lui Tarkovski (1979) și Croaziera lui Mircea Daneliuc (1981) – un road movie și un river movie cu care Concurs a fost comparat. Până la un punct, se poate vorbi de comparație (fiecare din ele este un apolog, un quest), însă demersul lui Pița e străin deopotrivă de complexitatea universului tarkovskian și de fronda „minimalistă” din filmele lui Daneliuc din anii 70-80



O CATEDRALĂ PE DIMENSIUNILE UNEI CUTII DE CHIBRITURI: PAS ÎN DOI


În 1985 avea premiera Pas în doi – un film de Dan Pița. A fost, atunci, pentru o bună parte a criticii și a publicului din România, un hit. La „judecata de apoi”, acest moment de referință din istoria filmului românesc se cuvine poziționat în contextul timpului căruia îi aparține – acum, doar o „civilizație dispărută” (mijlocul anilor 80) ce avea să însemne începutul sfârșitului pentru cinematografia socialistă a „Epocii de Aur”. 


Remarcabilă, în Pas în doi, este intenția polemică a regiei, dorința autorului de a „pune accentele”, de „a stabili centrul de greutate într-o stare de inspirație cinematografică” (Eugenia Vodă) pe care nu avea s-o mai găsească nicicând ulterior. Aici, însă, Pița se implică emoțional în textul pe care îl transpune cinematografic spre a compune o poveste în care conotațiile și aluziile – adică atmosfera – sunt adesea mai importante, mai relevante decât „faptele”. În acest sens, tipul de cinema pe care Dan Pița îl propune este mult mai aproape de polifoniile poetice ale lui Iulian Mihu – Manole Marcus (Viața nu iartă) și Mircea Săucan (Meandre, 100 lei) decât de „ciné-vérité”-ul practicat de Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Dinu Tănase. Pița nu și-a dorit să surprindă „firescul de pe stradă” și sordidul în cotidian, ci să construiască un tip de real în care straniul și insolitul ocupă un loc crucial.  


Pas în doi este un pariu câștigat de regizorul care a știut să respecte sensul și spiritul scenariului (George Bușecan), nu litera lui. Rezultatul: un film de expresie credibil și veridic (dacă și numai dacă spectatorul poate primi dimensiunea „supra-realistă” și prea puțin „neorealistă” a narațiunii), o „arhitectură de proporţiile unei catedrale pe dimensiunile unei cutii de chibrituri” (Mircea Alexandrescu), iar nu o simplă ilustrare a câtorva momente din viața unor muncitori nefamiliști. (Titlul inițial al scenariului fusese Nefamiliștii.) 


Uzina avea să devină – pentru întâia (și, probabil, singura) oară într-un film românesc – un adevărat personaj dramatic. Personajele, surprinse într-un fel de „tranzit existențial”, discută despre planul industrial și economia de materiale, dar „se și îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-și lămuri unul altuia adevărurile pe care le văd, le trăiesc și le înțeleg în felul lor” (Dan Pița). Dialogurile – livrești, într-o primă fază a scenariului – au suferit transformări majore în timpul filmărilor, ca urmare a unei vizibile preocupări creatoare pentru ca replicile să nu sune strident, artificial. Astfel, în Pas în doi contează unde si cum se schimbă replicile pentru a prinde viață „acel joc secund al vorbelor fără de care nu există artă și nici cinema” (Pița). 


Atitudinea și contribuția regizorului în elaborarea și tratarea dialogului (o materie eminamente literară) pare minimă și e nu tocmai lesne de pus în cuvinte ceea ce aduce el „în plus” față de scenariul literar. Cert e că regizorul – „primul între egali” – a adus poveștii lui Bușecan un plus de autenticitate, de farmec, de fantezie. Ceilalți „egali” sunt principalii săi colaboratori aflați într-o extra-ordinară stare de consens creator: directorul de imagine (Marian Stanciu), autorul decorurilor (Călin Papură), autorul muzicii (Adrian Enescu), actorii (Claudiu Bleonț, Petre Nicolae, Ecaterina Nazare, Tudorel Filimon, Mircea Andreescu, Adrian Titieni, Aurora Leonte). 



Mircea Veroiu 4 sale

Pentru doritori: albumul MIRCEA VEROIU - POEZIA UNEI LUMI TRAGICE (Ed. Noi Media Print, București, 2018) poate fi achiziționat de la Editură (str. Tokio nr. 1, sector 1, București, 11765). Telefon de contact: 021.222.0734. Au scris despre acest volum prof. Titus Vâjeu (Se non e vero(iu), e ben trovato), și jurnalstul Ionuț Mareș (Redescoperirea lui Veroiu).


miercuri, 26 septembrie 2018

Avalanșa - un altfel de teatru. La TMT.

Avalanșa (TMT)
În Noaptea Albă de la TMT am primit invitația de a veni, două zile mai târziu, la spectacolul Avalanșa. Îl recomanda unul dintre actori, Andras Bandi Zsolt. Și-am venit. Am descoperit încă o dată cum echipa TMT s-a întrecut pe sine. De data asta printr-o montare extrem de bine articulată scenografic (Dorotheea Iordănescu, autoarea și a „universului sonor”) și prin light design (Ștefan Iordănescu), cu o poveste extrem de călduroasă (autor: Tuncer Cücenoğlu), în ciuda temperaturilor scăzute la care trăiesc personajele. Un cătun în vârf de munte. În jur, munți înzăpeziți de pe care zăpada se poate rostogoli în avalanșă la cel mai mic zgomot. De aceea - ca-n filmele lui Mungiu - toate personajele vorbesc alene, în șoaptă. De aceea femeile au dreptul să nască doar trei luni pe an. Dacă se întîmplă ca vreuna să nu facă ascultare și să se bucure de noaptea nunții în afara rânduielii stabilite prin niște nescrise legi de bătrâni, riscă să moară cu zile într-un sicriu anume pregătit. Astfel, nici țipetele ei, nici ale pruncului nou-născut, nu amenință viața întregii comunități - „binele colectiv”. Mi-a plăcut să văd, în acest spectacol jucat parcă în slow motion, cum trei generații se așează la masă, cum cei bătrâni își amintesc de tinerețe, cum își mărturisesc - în povești mereu reluate - conștiința vinovată. Cum, în fine, viața e mai tare decât conformismul dictat de legile străbunilor pentru „binele comun”. Cum viața merge mai departe tocmai pentru că se găsește cineva care să încalce „așezămintele bătrînilor”, atunci când ele, ca-n tragediile antice grecești, impun jertfa de sînge. Cum o echipă de artiști pune în scenă o poveste atemporală, ce s-ar putea întâmpla în oricare vârf înzăpezit de munte, indiferent de țară, fără să țină seama de ritmurile și așteptările lumii noi care a ieșit de mult din „primitivismul” unei comunități „tradiționale”. Este, avea dreptate Bandi, un altfel de teatru. O montare ce te copleșește în primul rând vizual. Dar cumințenia și echilibrul ei, ce vin parcă din altă lume, poartă - nu se poate altfel - amprenta regizorală a lui Kedves Emoke. Și, evident, a întregii trupe de actori, care continuă să mă surprindă cu fiecare spectacol.
Avalanșa (TMT)

vineri, 14 septembrie 2018

All is grace

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Din slujbă mi-au rămas, ca ecou, versurile Psalmului 21: „Departe sunt de mântuirea mea / Cuvintele greșalelor mele...” Și-mi spun că, poate, avem atâta cruce în noi câtă pace în suflet, netulburată de „cuvintele greșalelor”, ajungem să economisim. Și cât de aproape am fi de mântuire dacă am înțelege cum să ne chivernisim vorbele. Pentru că, iată, în cuvinte puține, sacerdotul de la Oază ne-a amintit că - apropo de alegeri, de referendumuri - împărăția Domnului (adică „făptura cea nouă”, iar nu o societate de „virtuoși”) nu o aduc mai aproape legile omenești. Sau panglicile tricolore și iile asortate, eventual, cu opinci țărănești, pentru că țara ta e „grădina raiului”. Ideea e să credem, chiar să credem în acel „Facă-Se voia Ta!”, iar nu să pretindem, abuziv, satisfacerea proprii noastre voințe. (Dacă am ști măcar care-i aia, în furtuna de gânduri contradictorii de care nu mai scăpăm.) Ca în Umbra de nor scurt-metrajul  lui Radu Jude, când omu' revoltat pe religie, pe preoți, pe biserici etc. e exclusiv interesat de „miracolele” pe care, a auzit el, niște preoți din Kiev le-au făcut, înviind pe unii din morți. Neînțelegând că minunea (uimirea, paradoxul) este nu religia, ci - spune acolo preotul jucat de Alexandru Dabija - îmbisericirea minții, a vieții. Cât de ușor știm să fugim de moarte, fără să căutăm însă la viață!... La viața aceea în care - la fel ca-n Stalker, în funcție de inima fiecăruia („unde îți e inima, acolo îți e comoara”)unii se zdrobesc, iar alții se păstrează. Și se păstrează, poate, atunci când înțeleg că nimic nu contează câtă vreme - cum spune ultima replică, pe imaginea unei cruci, din Jurnalul unui preot de țară - „Totul e har!”. (În scurt-metrajul lui Jude, la fel spune și preotul lui Dabija: „Totul e grație!”.)



Laurențiu Damian CEFFT 2018 Theodor

"Nu îmi este indiferent dacă…
O sală de festivități transformată într-o sală de cinema. Cu un ecran. O scenă. Undeva într-un colț, un pian. Mai erau câteva minute și începea proiecția la Serafimii. Venea lumea. Eu stăteam lângă Ioana Iacob, actrița lui Radu Jude din Îmi e indiferent daca în istorie vom intra ca barbari. Amândoi eram într-un juriu. Îl așteptam și pe Ali Amir, minunat în Serafimii. De mine s-a apropiat un copil. Adus de cineva de mână. Nu era chiar un copil. Cred că era deja la liceu. L-a adus de mână. De fapt îl sprijinea. Copilul mi-a spus:
- Vreți să vă cânt la pian? Tata v-a așteptat astăzi să veniți pe la noi și eu m-am pregătit toată ziua!
Apoi, sprijinit, s-a urcat pe scenă, a pipăit cu degetele lui nefiresc de lungi pianul și a început să cânte. Lumea intra în sală. El cânta. Se auzea trântitul de scaune. El cânta. Mai suna un telefon. Câțiva, intrând, au rămas înțepeniți la auzul glasului meu: Rămâneți pe loc! Stați acolo! Copilul cânta. Cum cânta? Bunica mea, când se ruga la Dumnezeu, nu spunea „Doamne ajută-mă!” sau „Doamne, iartă-mă!”  sau „Tatăl nostru”… Nu, spunea: „Doamne pupa-ți-aș tălpile!”
O și vedeam spălându-l pe picioare pe Dumnezeu și sărutându-i calcâiele!
Copilul cânta și, Doamne, pupa-ți-as tălpile și mâinile tale … Totul era ca o vrajă.
Apoi copilul, ajutat, s-a coborât de pe scenă. A primit aplauze. S-a înclinat. Și s-a așezat lângă mine. Copilul era ORB!
Așa se născuse el. Nu l-au primit la școala de muzică. O profesoară cu ochi mari și bovini … cu siguranță bovini … ar fi zis că nu se poate cu handicap. Copilul a luat lecții de muzică acasă. Tatăl lui este critic de film. Scrie cărți despre cinema. Copilul mai are doi frați.
- Mergeți cu mine la grădină să vedem Pădurea spânzuraților?
- Mergem, am zis eu, buimac … dar nu l-am întrebat cum vede el un film…
L-am luat de mână și am mers la Pădurea … cu lumina reflectorului cu tot … cu Rebengiuc care spunea „Să nu ucizi lumina”! și copilul spunea replica ănainte…
După film, copilul a plecat acasă însoțit de tatăl lui. Am rămas într-o piață mare și m-am învârtit așa, în cerc, spunându-mi cu voce tare:
Nu îmi este indiferent că trăiesc lângă niște barbari!
Nu îmi este indiferent că a venit la mine un fost operator care mi-a cerut un ajutor … că i s-a spart ochiul. Cum s-a spart? Pai e de sticlă!! Și l-a pus pe masă de am crezut că nu vad eu bine … Un ajutor pentru un om care a făcut toata viața imagine de film pentru Jurnalul de la Sahia, în fiecare zi, în fiecare luăa, în fiecare an, o viață … acum îi trebuia o sticlă nouă să și-o pună drept ochi!
Nu îmi este indiferent că suntem mai orbi decât copilul care cânta dumnezeiește la pian!
Nu îmi este indiferent că Tedy Necula, cel din filmul Noro al lui Radu Gabrea face film cum numai el știe și a facut un excelent Coborâți la prima!
După ce am auzit cum cântă acest copil la pian nu mi-a mai fost indiferent ce văd!"
Laurențiu Damian


joi, 6 septembrie 2018

Chic & shock

Pe la mijlocul/sfârșitul anilor Născuți asasini, babilonia audio-vizuală a lui Oliver Stone (pornind de la o poveste inițială de Quentin Tarantino) m-a amuzat (și intrigat, deopotrivă) pentru felul în care - fiind film de autor - izbutea să-și depășească genul. Cărui gen să i-l circumscrii? Greu de spus, așa cum - altădată, erau neîncadrabile Cu sufletul la gură, Persona, Margarete, Culorile rodiei, Dodeskaden, Viața nu iartă, 8 1/2, Blowup, Duminică la ora 6, Meandre, Cabaret, All That Jazz, Stalker ș.a. Aveam să provoc, atunci, destule antipatii invitându-mi prietenii (mă rog, pe cei pe care-i consideram destul de apropiați) să vadă trăznaia lui Stone. Unii fuseseră de-a dreptul șocați și scandalizați.
În 2016, când a apărut Câini, debutul în lung-metraj al lui Bogdan Mirică, am fost - se vede - mult prea ocupat cu Sieranevada și Bacalaureat (pe care le-am tot văzut și răsvăzut) pentru ca să merg să-l văd în sala de cinema. În plus, auzisem că ar fi un fel de thriller cu accente horror - deci un „film de gen”. Subiectul (un tip revendică pământurile bunicului dintr-o zonă îndepărtată a Dobrogei și este ucis de o bandă de mafioți care nu e străină de afacerile necurate ale acestuia) - chiar dacă sunt fan NBK - nu m-a atras. Au trecut doi ani, timp în care - știam asta - filmul s-a plimbat pe la mai multe festivaluri, întorcându-se acasă cu numeroase premii, între care Premiul Criticii Internaționale de Film de la Cannes, premii la Sarajevo, la TIFF etc. Mai în glumă, mai în serios, am fost apostrofat drept „corigent” și, într-o noapte, am ajuns și eu la Câini. De la primele secvențe aveam să regret că am lăsat să-mi scape când a rulat în sala spațioasă (150 locuri aproximativ) de la mall, cu fotolii, ecran mare și lat, aer condiționat și sonorizare impecabilă. A trebuit să mă mulțumesc, acum, doar cu dreptunghiul de (aproximativ) 600 centimetri pătrați al laptop-ului. Scenografia (Augustina Stanciu) și imaginea (Andrei Butică) - pe care-i știam din filmele lui Radu Jude și Călin Netzer - meritau din plin o pânză mare și lată. Vegetația acelui no man's land (sau, mai bine, God forsaken place, unde orice e posibil), cu ierburi uscate și pîlcuri verzi, cu eleșteul fotogenic, apoi casa cu foișor amenajată pentru filmare, s-ar fi văzut mult mai bine la alte proporții. Impresionantă mi s-a părut și coloana sonoră (Samuel Cohen) plus - surpriză în Noul Cinema Românesc - muzica originală (Codrin Lazăr, Sorin Romanescu). Toate aceste elemente (adevărate personaje dramatice) dau viață unei atmosfere. Filmul lui Bogdan Mirică are stil, nu e un „film de gen”, unul între altele. În cinematografia românească, e cvasi-insolit prin modul în care-și construiește suspense-ul. Practic, tot filmul e încărcat de o tensiune - rara avis - foarte inteligent construită și cu un profund respect față de spectator. În filmul românesc s-au încumetat să sfideze genul (thriller, policier) doar Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Iosif Demian (O lacrimă de fată), Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții), Dan Pița (Faleze de nisip). Mai recent, Corneliu Porumboiu (Polițist, adjectiv), Cristi Puiu (Aurora), Cristian Mungiu (Bacalaureat) și Adrian Sitaru (Fixeur). Dialogurile, de asemenea, sunt foarte „de acolo”, firești și îndeajuns de minimaliste, cât să te lase să-ți folosești în voie imaginația. Iar actorii (Gheorghe Visu, Dragoș Bucur, Vlad Ivanov, Raluca Aprodu, Costel Cașcaval, Teodor Corban) sunt surprinzător de expresivi pentru un debutant în lung-metraj. Gheorghe Visu face unul din cele mai bune roluri ale sale în film, alături de performanțele din Faleze de nisip, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață. După 20 de ani de la Terminus paradis, Visu filmează în aceeași scenă cu Cașcaval.
Atmosfera din Câini, chiar dacă insinuant-neliniștitoare (sau poate tocmai de aceea) nu se uită ușor. A doua zi aveam să vizitez și interviul luat regizorului-scenarist (cu o activitate de succes - la nivel planetar: fiind, la numai 26 de ani, cel mai tânăr director de creativitate din lume - în publicitate) de Eugenia Vodă, pentru Profesioniștii. Și-am descoperit povestea unui băiat care se teme, mai ales, de un singur lucru: să nu-și piardă vreodată curajul. Curajul de a fi el însuși, de a-și trăi viața ca pe un quest, de a fi recunoscător echipei sale de la filmare, precum și celor - neștiuți - care, în anii săi de formare, i-au definit personalitatea.


marți, 28 august 2018

Umbra lui Veroiu. În Aula Magna a UVT

L-am întâlnit pe Mircea Veroiu în trei rânduri. Prima oară, la Casa Tineretului din Timișoara - locul unde, între 1984 și 1989, se proiectau - luni seara - filme de cinematecă. La început erau aduse de la ANF (Arhiva Națională de Filme), apoi doar de la Depozitul de Filme din Calea Girocului, unde oferta de filme de artă era, evident, mult mai săracă.
Mircea Veroiu fusese invitat la un spectacol de gală, după vreo două-trei zile în care i se proiectaseră aproape toate filmele pe care le realizase până atunci. Era prin 1986, când filma Umbrele soarelui. N-a apucat să-l termine. A devenit Mircea V. Roiu după ce a șters-o în occident. S-a întors în țară (unde a mai făcut trei lung-metraje și un film de televiziune) măcinat de o boală care avea să-l prăpădească în iarna lui 1997. Țin minte că acolo, în fața spectatorilor rămași pentru discuții cu regizorul, Mircea Veroiu a spus ce crede despre Sergiu Nicolaescu (nu se putea să nu fie pomenit): „Să-l țină Dumnezeu așa cum e, că de schimbat nu cred că se va schimba. Dacă n-ar fi el, niciunul din noi n-ar putea face film.” N-am înțeles prea bine vorbele lui, dar am înțeles, peste ani, că unii (cum a fost Mircea Săucan, pe care aveam să-l descopăr după 1990) chiar n-au mai putut face film din cauza lui Sergiu Nicolaescu. Și a lui Mircea Drăgan și a altor colegi de breaslă, a unor politruci și culturnici care au simțit în Săucan o forță uriașă - nota bene! - în zona creativității regizorale, nicidecum a filmelor block buster. L-am revăzut apoi pe Mircea Veroiu la sediul Casei de Filme „Solaris” (condusă de Dan Pița), pe la mijlocul anilor 90. Și, ultima oară, tot pe atunci, la Pizza Hut din Piața Romană (în București). Era la o masă împreună cu Elena Albu, iar eu treceam pe trotuarul de pe lângă pizzerie.
Mă gândesc adesea la filmele lui Mircea Veroiu - la cele mai bune dintre ele, adică: Apa ca un bivol negru (debut colectiv, alături de Dan Pița, Iosif Demian, Andrei Cătălin Băleanu ș.a.), Nunta de piatră (segmentul Fefeleaga), Duhul aurului (segmentul Mârza), Dincolo de pod, Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela. Mă gândesc la poetica lor, la eleganța lor care, unora, li se pare estetism snob. Mă gândesc la prea-plinul de frumusețe pe care îl revărsau într-o vreme în care estet - în România - mai era doar Dan Pița, iar direcția cine-verite (Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian sau - ocazional - Andrei Blaier, Dinu Tănase și Nicolae Mărgineanu) reprezenta o nișă, covârșitoare fiind producția de filme cenușii, propagandistice, plate, vorbind exclusiv despre îndeplinirea planului și lupta „binelui” cu „mai binele”. Inclusiv în producția de filme istorice sau de divertisment. Mă gândesc că demersul său întru căutarea purității și pledoaria sa pentru sentimentul frățesc al prieteniei nu sunt deloc de neglijat. Și nici desuete. Decât dacă ești sufocat de blestemul autosuficienței cinice. 
Mircea Veroiu (1941 - 1997)
Mă gândesc la toate acestea și la încă altele (la colaborările sale fructuoase cu oameni de cinema ca Dan Pița, Iosif Demian, Călin Ghibu, Doru Mitran, Gabriel Kosuth, Hortensia Georgescu, Aureliu Ionescu, Nicolae Drăgan, Călin Papură, Dorin-Liviu Zaharia și Dan Andrei Aldea (feat. Sfinx), Adrian Enescu, Leopoldina Bălănuță, Eliza Petrăchescu, Ferencz Benze, Elisabeta Jar Rozorea, Liviu Rozorea, Mircea Albulescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, George Motoi, Irina Petrescu, Maria Ploae, Petre Gheorghiu, Ion Caramitru, Rodica Tapalagă, Ion Vâlcu, Dorel Vișan, Mircea Diaconu, Claudiu Bleonț, Magda Catone, Gheorghe Visu, Mariana Buruiană, Petre Tanasievici, Simona Măicănescu, Marcel Iureș, Marina Procopie, Valeria Seciu, Ștefan Sileanu, Dragoș Pâslaru. Și lista ar putea continua. 
Despre toate acestea și încă altele, plus un remember sub forma unei proiecții de fotograme (cu muzici de Adrian Enescu pentru Șapte zile, Adela, Umbrele soarelui), plus proiecția cu Fefeleaga, plus lansarea albumului recent apărut la Editura Noi Media Print, ne vom aminti și vom vorbi - în cadrul Festivalului de Film Central European - sâmbătă 1 septembrie a.c., între 11 - 12.30, în Aula Magna a Universității de Vest din Timișoara. Cu cine s-o nimeri să fie acolo atunci. Duhul lui Veroiu sperăm să-l împrumutăm. Fie și pentru un ceas și jumătate de aducere aminte. 

marți, 21 august 2018

O dublă stea

„Omul are nevoie de om” - spune un personaj din Solaris-ul tarkovskian. Ca să nu trăiască singuri, unii - cântă Dalida în Pour ne pas vivre seul - țin în preajma lor cîte un câine, ori poate trandafiri sau un crucifix. Alții, continuă celebra cântăreață, fac filme ca să scape de singurătate. Sau se agață de o amintire, de o umbră. Sau așteaptă primăvara. Iar alții fac copii care, la rândul lor, sunt bolnavi de singurătate. Alți oameni construiesc catedrale ca să nu fie singuri ori se agață de o stea. Ori își fac prieteni și se vizitează când îi cuprinde urâtul, când îi ajunge suferința. Ori se căsătoresc - bărbați cu bărbați, femei cu femei. Ca să nu fie singuri. (Chiar așa să fi cântat Dalida? m-au întrebat unii după ce au văzut filmul dedicat vieții cunoscutei cântărețe. Sau - spuneau ei - este o licență politic-corectă, o ștampilă a unei agende politice aplicată unor vremuri - anii 60-70 - când „problema nu se punea chiar așa”?) În fine, unii trăiesc pentru bani, pentru ca s-agonisească. Dar - încheie Dalida - nu s-a văzut încă un sicriu cu două locuri. Cum ar veni, fiecare moare singur. Da, numai că în Soare până și noaptea, filmul fraților Taviani (după Părintele Serghei de Lev Tolstoi), vedem cum doi oameni care s-au iubit toată viața (un el și o ea, oameni simpli, fără știință de carte), care au fost împreună la bine și la greu, odihnesc acum sub două movilițe gemene, una lângă alta. Deasupra mormântului lor siamez veghează o cruce. Una singură pentru amândoi. Ani de zile îl rugaseră pe Părintele Serghei (Sergio, în filmul fraților Taviani), un preot cu mare râvnă ascetică, să-i ceară bunului Dumnezeu să-i ia de pe Pământ în același ceas. Rugăciunea ascetului părinte avea să fie ascultată. 
Soare pînă și noaptea (un film de Frații Taviani)
La fel și-n Călăuza aceluiași Tarkovski, dacă trecem peste semnele „telekineziei” și peste dimensiunea „politică” a Zonei, zărim în apropiere de „camera dorințelor”, scheletul unui „animal cu două spinări” - vorba lui Joyce, cel din Ulysses. Ca și cum doi îndrăgostiți ar fi cerut acolo, în camera unde - atunci când mergeai cu inima curată, fără nicio intenție egoistă - ți se îndeplinea orice dorință. Adică dorința aceea fără de care nu puteai trăi. Dorința celor doi oameni care voiseră să nu fie singuri în veșnicie s-a întrupat. La fel ca în povestea lui Tolstoi și în filmul fraților Taviani. În două rânduri (cel puțin), versurile Dalidei (de fapt, scrise de S. Balasko și E. Faure, doar cântate de Dalida) au fost contrazise. Dubla stea există. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. 
Călăuza (un film de Andrei Tarkovski)