Julie, o actriță franco-portugheză ajunge în Lisabona să
filmeze două secvențe dintr-un film francez de epocă (acțiunea se petrece în
secolul al XVII-lea) – un „film neconvențional” („Neconvențional? Adică
plictisitor!”, își dă cu părerea machioza echipei de filmare) cu numai două
personaje. O călugăriță și un ofițer de care aceasta se îndrăgostește. „Nu mă
uit niciodată la filme franțuzești! Sunt pentru intelectuali.” – spune recepționerul
hotelului unde se cazează actrița. „Știu că filmele noastre sunt apreciate în
Portugalia” – îi răspunde actrița. „Poate aici, în Lisabona, unde sunt mulți
intelectuali. Niciun oraș nu e perfect.” – adaugă mucalit recepționerul.
Filmul lui Eugene Green este, și el, un film „neconvențional”.
Cât e de plictisitor (sau dacă e) ține în mare măsură de profilul
spectatorului. De pregătirea (și dorința) sa de a urmări niște actori ce
execută o coregrafie aproape vaporoasă, ce-și rostesc replicile cu o lentoare
ce vine parcă din altă lume și din alt timp. Ce mi se pare a fi leit-motivul
din A Religiosa Portuguesa (2009)
este chemarea sfințeniei. Juana, o călugăriță de la începutul veacului XXI vine
în fiecare seară într-o capelă din centrul Lisabonei (unde se filmează cele două
scene din „filmul în film”) și, în fața altarului, cade în rugăciune până în
dimineața următoare. (Pentru unii, ea este o sfântă în viață, dar un tehnician
din echipa de filmare spune că „fiecare e liber să facă ce vrea, însă eu unul mi-aș
petrece altfel nopțile”.) Într-un așa fel că actrița, ce vizitează capela de
câteva ori, este cuprinsă (în două rânduri) de leșin. Conversația lor (dinspre
final) pare desprinsă din Pateric. Conștiința
sceptică, rezervată (față de „cele nevăzute”), a actriței (care abia în capelă,
în timpul mărturisirii către monahia Juana, spune: „Sunt fericită!”), se
întîlnește cu vocea de la care, cu duhul blândeții, află că „fiecare din noi
poartă în sine o viață nouă”. De fapt, chiar aceasta e tema filmului: quest-ul spre isihie și „făptura cea nouă” prin
care „învățăm să-i iubim pe cei apropiați nouă, pe cei apropiați lor, până la a
iubi tot ceea ce nu suntem, spre a găsi – abia atunci – bucuria”. Acolo,
în capela din centrul Lisabonei, Julie avea
să conștientizeze mai bine „singura dragoste nemăsurată”, ce „diferă, de la om
la om, doar în calitate”.
Găsirea vieții (a vieții celei noi, despătimite) începe cu
dăruirea ei. Julie redă unui sinucigaș (fie și doar pentru o vreme) încrederea
în viață, iar apoi îl înfiază pe Vasco, un copil orfan de șase ani. Prin acest
gest încearcă să pună capăt permamentei oscilări despre care cântă și
interpreții de fado, pe terasele și în cluburile cochete ale Lisabonei: „Dacă sunt
singur vreau să fiu cu cineva, dacă sunt cu cineva, vreau să fiu singur”, „Fericirea
e să fii altcineva, dar acel altcineva nu e fericit”, „Am avut cheile vieții,
dar n-am deschis porțile dincolo de care se află fericirea”, „Nu am trăit decât
iluzii, trădări, speranțe năruite”. Pe pereții diverselor încăperi din film
(camere de locuit, cafenele, capela mănăstirii) se află picturi religioase din
aceleași forme și culori, ce reprezintă scene din viața Mântuitorului. „Dumnezeu
nu se află numai în mănăstire” – îi spune monahia actriței. Dar replica ei nu
ascunde nicio sugestie „iluministă”, „anticlericală”, ci vine, cumva, în
întâmpinarea nevoii nutrite de personajul principal de a găsi „acea dragoste”
care să-i astâmpere setea de absolut. „Am iubit doar trupuri de carne și sânge”
– se mărturisește actrița. „În rugăciunea mea Îl caut pe Cuvântul întrupat” –
îi răspunde monahia Joana.
Credința și iubirea nu sunt „imateriale”, ci presupun
transfigurarea materiei – prin „schimbarea minții” (metanoia) – până la
incandescență. Călugărița portugheză – cu o lentoare ce amintește de Michelangelo
Antonioni, de Robert Bresson, de Eric Rohmer, dar și de Mircea Săucan – captează
această nevăzută metamorfoză a sufletului ce tânjește să fie, să devină întru
viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu