Happy end

Preoții spun, uneori, lucruri trăznite. Ca de exemplu, deunăzi, când un părinte (nota bene: dintre cei cool, populari, cu humor etc.) afirma că nu găsești fărâmă de adevăr în filmele americane. Așa, la modul general. Cum ar veni, în orice film produs în America (de Nord, probabil) din 1895 până azi. Asta rezultă, la o primă privire. De fapt, se referea - bănuiesc - la filmele americane recente, la filmele-conservă, care alcătuiesc, invariabil, repertoriul mallurilor și al televiziunilor comerciale (majoritare). Dar dacă este așa, de ce să nu spunem că ele sunt dorite, devorate, adulate etc. de masa mare de spectatori care tocmai asta caută: acele „neadevăruri” pe care filmele made in the USA le livrează. Nu este mai sănătos (infinit mai sănătos) să ne întrebăm câtă foame de adevăr există în mințile și sufletele celor care caută astfel de filme? Nu este mai firesc să ne întrebăm: Cine oare mai dorește să sădească dorința de a căuta adevărul în mintea și sufletul copiilor / tinerilor / oamenilor de toate vârstele? Iar dacă nu a prea mai rămas nimeni (decât o cohortă de moraliști, de ideologi, de procuratori, de judecători), atunci să nu dăm vina pe repertoriul americanizat al mallurilor (din întreaga lune, în fond). Chestiunea e mult prea complexă pentru a găsi țapi ispășitori în producătorii mercantili și amorali de la Hollywood, în managerii de săli de cinema din malluri sau în directorii de programe de la televiziunile comerciale. Iar soluția oferită de filmele (rusești sau de aiurea) didacticiste, moralizatoare și pline de povețe (livrate, culmea, tot americănește) despre care același preot scrie și povestește cu înflăcărare, nu cred că merită luată în discuție. Sau merită?