Pentru cine mai bat clopotele?

Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski, 1967)

Probabil că fiecare film își are vremea sa. La sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, clopotul construit cu trudă în Rubliov-ul tarkovskian a declanșat o strașnică „mânie proletară” în URSS. Omul sovietic (conducerea sovietică) nu l-a lăsat să bată în cinematografe decât după șapte ani de la definitivarea montajului. După ce asiști la nesfârșite orori și violențe (dar și momente de tulburătoare și înălțătoare poezie), de la acest film rămâi cu replica de final (rostită de monahul iconar, care nu mai vorbise de zece ani și pe care doar strădania și entuziasmul tânărului clopotar l-au făcut să vorbească din nou): „Hai cu mine! Tu vei construi clopote, eu voi picta biserici!...”

Andrei Rubliov

Mă întreb cum ar fi fost primit, în 2017, filmul lui Tarkovski (sau un altul, pe aceeași temă și cu aceeași esență) dacă ar fi avut parte de o distribuție main stream, dacă s-ar fi vorbit despre el (și) pentru că a făcut senzație - la Cannes, la alte festivaluri importante. Dacă n-ar fi doar o nișă accesată de câțiva (mai mult sau mai puțin) cunoscători... Pentru că implicația poveștii lui Tarkovski și Koncealovski tocmai asta e: după retragerea valurilor de cotropitori barbari (tătari sau - cinci sute de ani mai târziu - bolșevici), neamul își reclădește bisericile, căminele, vatra. Clopotele au să sune din nou. Da, numai că, la început de mileniu trei, clopotele - printr-o politică „multiculturalistă” și „iluministă” - nu prea mai au voie să bată în cetate. Orice clopot, nu doar „clopotul record”, cu o greutate de 25 de tone, al Catedralei Mântuirii Neamului din București. Urechile omului post-sovietic (sau post-sovietizat) vor să asculte felurite sunete de sirene, iar nu clopotul care, nu-i așa, cheamă la împreună-rugăciune. Omul însă (Tarkovski a înțeles, Dostoievski - un secol înaintea lui - la fel) nu prea mai știe cum și cui să se roage. (Ori și-a privatizat cu totul și această îndeletnicire, sub forma nenumăratelor „denominații” care - așa cum riposta pastorul scoțian din Breaking the Waves, filmul lui Las von Trier - nu au nevoie de clopote ca să se închine.) Omenirii i s-a atrofiat „simțul cosmic” - spune un personaj din Solaris.

Solaris (Andrei Tarkovski, 1972)

Strădania nu moare nici chiar în timpul „anticipaționist”, „științifico-fantastic”, din Solaris și Stalker.  Nevoia de a afirma infinirea sufletului omenesc (salvând „solaristica” de la pieire ori apărând „zona” de la distrugerea cu o bombă de câteva kilotone) ține de demnitatea omului, de conștiința sa, nu este doar produsul unui „ev întunecat” (cât de „luminate” sunt vremurile noastre (post)moderne putem vedea - în rezumat - din scurt-metrajul lui Godard, De l'origine du XXIe siècle). Mă gândesc la catedrala ticsită de mujicii participanți la rugăciunea de obște în Rubliov, în timp ce oștirea tătară (ajutată de rușii trădători de neam) o lua cu asalt. Oare fresca din grandioasa catedrală bucureșteană, încă în construcție, va mai păstra ceva din expresia iconografiei lui Rubliov și Teofan ori va conține doar pictură religioasă doloristă (asortată cu o arhitectură și o muzică pe măsură)? Hristos, la urma urmei, a venit să mântuiască neamul omenesc. Ori „mântuirea neamului” riscă să fie confundată cu (sau redusă la) „mântuirea neamului românesc”. Să nu fie! (Filetismul, deși condamnat de Biserică și considerat erezie, renaște mereu. Tatăl lui Steinhardt, când a aflat de botezul fiului său, ovrei ca și el: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că de-acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”) 

Hristos în slavă (icoană de Andrei Rubliov)

Să nu uităm: pentru mântuirea neamului omenesc - a celor care cred într-un Hristos al tuturor oamenilor, nu doar al rușilor, al grecilor, al românilor, al sârbilor etc. - e de ajuns un paraclis. Nota bene: primul cetățean al raiului - „tâlharul cel bun” - a fost mântuit pe crucea unde fusese răstignit, alături de Hristos.