Ziua întâi
În 2012, după calendarul Bisericii Ortodoxe, e Joia Mare. Cu doi ani în urmă, în aceeaşi zi din Săptămâna Patimilor, ni se năştea al doilea fiu, Ioan. În Joia Mare de anul trecut, într-un spital din Szeged, mama a suferit o serioasă intervenţie chirurgicală pe creier, după care a intrat în comă şi – nouă zile mai târziu – a avut parte de experienţa supremă a oricărui om: întâlnirea cu „lucrurile de pe urmă”. La aproape un an de la intrarea ei în „vacanţa cea mare” o purtăm în suflet şi îi simţim prezenţa. Împăcarea cu care s-a despărţit de această „lume a umbrelor” prin care noi, cei care-am rămas, încă mai rătăcim, ne este nesecat izvor de lumină. În ultimul an, stropi din această pace-împăcare a mamei s-au revărsat, centrifug, şi spre alţii din familia noastră care (puteau să n-o facă) i-au primit şi i-au înmulţit. Şi poate că de acolo, din ceruri, mama – cu bucuria pe care şi-a pregătit-o pentru „marea trecere” – ne veghează chiar unde ne aflăm acum: în Ierusalim. Poate că această venire a noastră în Cetatea Păcii (darul prietenilor noştri, Petre şi Gabriela) alături de Lamia, Laura, Anca, Nicolae, Aurel etc. este, într-un fel, co-„regizată”, la prezentul continuu, şi de mama...
***
Abia în avion, puţin înainte de aterizare, am început să conştientizez aventura ce urma să înceapă. De acolo, de sub nori, priveam la geometria blocurilor din ciment / piatră şi am fost seduşi de (aparenta) ordine a cetăţii – nu atât a păcii, aşa cum e supranumită, ci a acalmiei. Îmi amintesc de versurile lui Lucian Avramescu (poet şi ziarist român pe care l-am descoperit şi îndrăgit în anii 80):
oamenii vorbesc între ei
şi aud un zăngănit de arme în cuvintele lor,
oamenii vorbesc între ei
de la un meridian la altul,
de la un continent la altul,
se strigă dintr-o parte în alta a zilei
oamenii se bat pe umeri
de ai crede că sunt prieteni de când lumea
şi aud, clar, un zăngănit de arme
sub hainele lor,
oamenii râd unii de alţii
şi petrec unii cu alţii
în timp ce pun la cale,
urzesc,
întind năvoade, zbilţuri, conspiraţii,
oamenii vorbesc între ei
ai crede că o veche prietenie îi leagă
dar eu ştiu
că zăngănitul de arme din cuvintele lor
nu anunţă nimic bun
***
În centru privim de foarte aproape acele străzi pavate, acele ziduri alb-crem de piatră bine şlefuită despre care, deocamdată, credem că este partea cea mai frumoasă de aici. Am ajuns, puţin înainte de miezul nopţii, la biserica de pe lângă Sfântul Mormânt al Mântuitorului, iar lespedea („piatra ungerii”) din apropierea ei era îmbibată – ca de fiecare dată, ni se spune – de mir. Cred că locul ar avea o putere de seducţie vizuală şi mai mare dacă de pe pereţii bisericilor ar lipsi tablourile religioase (nu puţine) cu o puternică tuşă ilustrativ-pietistă, iar tarabele sau buticurile din bazaruri ar fi mai sărace în crucifixuri şi reprezentări picturale „explicite”, „didactice” (străine, vai, de apofatismul credinţei ortodoxe). Oricum, arhitectura locului (nu acelaşi lucru se poate spune despre pictura, predominant barocă) este fascinantă.
***
Mi-am amintit de Dostoievski şi de a sa butadă: „Dacă mi-ar dovedi cineva, cu argumente, că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos.” Există un mister de nepătruns în Povestea Poveştilor, fără de care viaţa întreagă a omului n-ar mai avea niciun sens. A-l minimaliza, a-l explica ori a-l combate (cu argumente ştiinţifice) înseamnă – vorba poetului – a ucide tainele şi adâncul mister de pe flori, din buze şi morminte. An de an (doar atunci când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Învierea), Lumina lină de la Ierusalim se arată sutelor şi miilor de pelerini (sau gură-cască) veniţi din toate părţile lumii să o vadă, să-i simtă căldura blândă.
***
Ajunşi la hotel ne-am întrebat de ce numai la noi în cameră se află un pătuţ de bebe şi un fotoliu-pat, parcă instalate anume pentru copiii noştri care de data aceasta au rămas acasă, alături de bunicii lor...
Ziua a doua
Vinerea Mare. Dimineaţa devreme, în lounge-ul hotelului, zeci de etiopieni în costume naţionale aşteaptă să pornească în pelerinaj spre locurile biblice din Ierusalim. Sunt, mi se spune, copţi (pseudo-ortodocşi, pentru că teologia lor, străină de concepţia ortodoxă privitoare la natura divino-umană a lui Iisus, accentuează natura divină a lui Hristos, în detrimentul naturii omeneşti). Mulţi dintre ei trecuseră de a doua (şi, unii, chiar de a treia) tinereţe, dar aveau chipurile însufleţite şi luminate de prezenţa în Cetatea Sfântă, acum la praznicul Învierii.
Pe măsură ce ne apropiem de oraşul vechi, de cartierul creştin, dăm peste jeepuri de gardieni şi trupe de poliţişti înarmaţi până-n dinţi pentru a face faţă mulţimii în curs de dezlănţuire în ajunul şi cu ocazia marelui praznic. Încep să înţeleg semnificaţia scenelor cu tancuri şi cu gardieni înarmaţi cu mitraliere din Jesus Christ Superstar. Pe străzi, în locuri asiduu frecventate de turişti sau de ultra-religioşi, se intersectează evrei, musulmani, creştini.
***
Din cele văzute azi am rămas cu statuia Dreptului David cântând la harpă. Chipul îi era molestat de iconoclaşti, care – asemenea legionarilor ce l-au ologit pe simpaticul Limbă, în Revanşa comisarului Moldovan – i-au retezat proorocului nasul. La mormântul său am găsit două camere pentru rugăciune (una pentru bărbaţi, alta pentrru femei). De după un paravan se auzea o rugăciune cântată de nişte evrei. În general, suntem avertizaţi, e bine să evităm întâlnirile (de gradul unu, doi sau trei) cu ultraortodocşii mozaici.
***
La mănăstirea „Sfânta Cruce” am admirat locaţia, piatra din care e zidită şi frescele bizantine (mai exact, ce-a mai rămas din ele). Peste splendoarea de chipuri pictate după canon, cu o desăvârşită atenţie (la culori, forme, duhul imaginii), se suprapun imagini mai noi (necanonice, renascentiste, baroce, neobizantine) ilustrative, nu transfigurative. Poate că doar alte valuri de iconoclasm, de barbarie să le clintească din loc. La fel ca în majoritatea bisericilor de acasă, amestecul de hieratic (expresiv-transfigurativ, bizantin) şi pestriţ (ilustrativ-realist, neo-bizantin) pare bine asimilat în structura iconografică. Mă întreb câţi din cei care se prosternează în faţa acestor imagini e, în vreun fel, deranjat sau scandalizat. Dar, aflu de la preotul-ghid, vom vizita şi un lăcaş mănăstiresc unde conceptul audio-vizual este unitar, bizantin.
***
Pe colinele Ierusalimului, măslini, palmieri, portocali şi lămâi – unii în floare şi cu fructe – cât cuprinde. Şi o arhitectură specifică, foarte asemenea celei din Edinburgh. Culoarea ocru-pământie a blocurilor de piatră să fie oare aici pricină de monotonie? Poate, pentru unii, dar – la fel ca în capitala scoţiană (unde clădirile, tot perfect geometrice, sunt predominant gri) – arhitectura clădirilor emană bun gust şi rafinament.
Ziua a treia
Sâmbăta Mare. Descinderea spre locurile – pietrele – încărcate de istorie şi sfinţite de oameni (omul sfinţeşte locul) echivalează, şi în Ierusalim, cu o călătorie spre împărăţia kitschului din aşa-numitul Christian Quarter. Sigur, buticarii (poligloţi) trebuie să trăiască şi ei. Din icoane bizantine, canonice, din obiecte bisericeşti rafinate – nestridente, nepestriţe – nu-şi mai fac ei planul de vânzări în veac. Şi atunci recurg (în fericitele cazuri când cunosc diferenţa dintre artă şi kitsch, dintre o reprezentare autentică şi una contrafăcută) la vânzarea de tot felul de „obiecte religioase”, de „viţei de aur” în miniatură, confecţionaţi cu o lipsă crasă de orice expresivitate, eleganţă şi bun gust.
***
Iisus Hristos şi restaurarea omului. A primului om (Adam) şi a tuturor celorlalţi care i-au urmat. „Făptura nouă” – iată marea minune a lui Hristos (Nicolae Steinhardt). Nu prefacerea apei în vin, nu mersul pe ape, nu înmulţirea pâinilor şi nici tămăduirea ologilor, orbilor sau leproşilor: „Cine e în Hristos e făptură nouă.” Sensul vieţii: „Devenirea întru fiinţă” (Constantin Noica). Ortodoxia (dreapta slăvire a lui Dumnezeu) – iată „descoperirea firii omului” (Pr. Rafail Noica).
***
Prăznuirea Învierii: ameţitoare întoarcere (imaginară) în timp, fascinantă odisee a întrebărilor fără vreun răspuns definitiv. Deşi îmi pare că – atunci când nu mai e tânăr la spirit – omul are tot mai puţine întrebări şi devine tot mai conformist. Începe entuziast, la tinereţe, aventura „devenirii întru fiinţă”, iar după ce s-a blazat, înghite – pe nemestecate – orice. Păcat.
***
În ajunul Învierii vizităm câteva locuri (patronate acum de romano-catolici) închinate Sf. Ioan Botezătorul. Între pelerinaje facem cunoştinţă cu doi foarte simpatici actori pensionari (soţ şi soţie) din grupul nostru. Ne-a legat o vorbă spusă de mine în treacăt (oare?) cu o zi în urmă. Afirmasem atunci că mi-aş fi dorit să vizitez Ierusalimul cu zece ani înainte, când l-aş mai fi prins în viaţă pe regizorul Mircea Săucan (Meandre, 100 lei), care la sfârşitul anilor 80 s-a stabilit în Israel. Aşa am ajuns să vorbim despre o groază de filme (româneşti şi străine), despre spectacole de teatru, despre regizori români de film şi teatru care – din pricina conjuncturii – n-au putut să se afirme, despre Tarkovski, despre lipsa nuanţării şi a „jocului secund” în opusurile cinematografice româneşti de după anul 2000 răsfăţate de festivaluri şi de critică. La un moment dat, în apropierea unei grote în care se spune că a trăit, ca pustnic, Ioan Înaintemergătorul, peisajul semăna frapant cu unele decoruri din Nostalgia: coline sălbatice pe care creşteau diverşi arbuşti şi – ruptă parcă din „civilizaţie” – o şosea şerpuitoare de asfalt.
***
Pe la prânz, ajungem cu întreg grupul aproape de zidurile cetăţii Ierusalimului, lângă una dintre porţi (Jaffa). După o oră de aşteptare auzim primele urale şi strigăte în rândul mulţimii: sunt arabii creştini care cheamă venirea Luminii şi, an de an, proclamă Ortodoxia ca fiind „singura credinţă adevărată”. Câţiva din cei veniţi anume pentru acest eveniment la Ierusalim s-au strecurat clandestin – riscând să fie evacuaţi în forţă de gardienii (şi gardienele) ce aveau arme de foc în dotare – prin cotloanele bisericii Sf. Mormânt. Îndrăzneţi şi temerari, căţărându-se pe acoperişuri, forţând mulţimea dezlănţuită, hăituiţi de poliţişti, au izbutit să prindă loc mai aproape de altar şi să vadă cu ochii lor vestita „lumină de la Ierusalim”. Noi aşteptăm cuminţi dincolo de zidurile Cetăţii. Lumina pe care am primit-o este, după cum se spune, lină şi – preţ de câteva clipe – nu-ţi arde părul şi pielea. Când a sosit vremea pogorârii ei, soarele – pe care-l priveau aproape toţi – strălucea într-un fel ciudat, hipnotizant.
Nu ştiu şi nimeni nu ştie câtă ştiinţă şi câtă ficţiune se află în poveştile cu iz S.F. relatate de martorii acestei minuni – de acum sau din alţi ani. Oricum, Ortodoxia a fost, este şi va fi descoperită – ca o „devenire întru fiinţă”, ca o „întoarcere acasă” a minţii şi a sufletului omului – şi în afara acestei „dovezi”. Şi asta pentru că – prin frumuseţea Liturghiei – ea seduce, nu convinge: Ortodoxia (atunci când nu este amestecată cu practici străine de ea) este mai ales seducţie, nu o demonstraţie „ştiinţifică”, „relevantă”, „logică”. La fel ca în cazul „luminii de la Ierusalim”, mulţi văd, puţin pricep. Călăuza lui Tarkovski: „Totul depinde de noi, nu de Zonă”. Nu în sensul că noi facem toată treaba, pentru că e vorba doar de o punere de accent pe atenţia (şi replica) noastră atunci când suntem de înconjuraţi de „lumina vieţii”, de frumos, de adevăr, de iubire. Putem la fel de bine spune da sau nu.
***
După terminarea praznicului de primire a luminii pogorâte în chip tainic, o tânără vorbitoare de engleză m-a întrebat ce se petrece. I-am spus. Când am întrebat-o de unde este, mi-a răspuns la fel de candid, că e din Tel Aviv, dar că n-a mai văzut aşa ceva niciodată. Apoi şi-a aprins o ţigară pe care a împărţit-o cu prietenul ei. Viaţa bate filmul, încă o dată. Fără să ştiu, acest schimb de replici m-a transportat spre o secvenţă din aceeaşi Călăuză tarkovskiană. La capătul odiseii în care nu se întâmplă nimic (pentru că cei doi „călăuziţi” sunt mult prea raţionali, prea sceptici, inteligenţa lor nefiind „luminată” de Lumina Taborului, ci a ideologiei iluministe), Scriitorul îşi aprinde o ţigară în barul acela împuţit şi insalubru, iar Profesorul se uită şi el spre Călăuzul care, aşteptat de nevastă şi de copilul lor infirm, porneşte spre casă. Niciunul, nici celălalt nu pricepe nimic din ce li s-a întâmplat. Se aşteptaseră să întâlnească o călăuză îmbrăcată în costum de piele, ca un fel de „căpitan al răzbunării”, nicidecum un „debil mintal” care le vorbeşte despre o presupusă „cameră a dorinţelor”, despre importanţa credinţei atunci când îţi doreşti să ţi se împlinească ceva (acel ceva fără de care sufletul tău nu poate trăi, nu un moft oarecare), despre pocăinţă (înnoirea minţii). Cele două personaje din Călăuza, la fel ca mulţi din privitorii ştafetei de lumină din Ierusalim (ori de aiurea), încă înrobiţi de „mofturi” şi „fiţe”, nu sunt pregătiţi să intre în „camera dorinţelor” în care nu e loc pentru nimeni în afara trufaşei lor conştiinţe.
***
Seara îmi spun că a fost prima Înviere petrecută într-un mediu atât de efervescent multicultural. Cu trupe militarizate, cu forfota unei mulţimi hipereterogene (cultural, etnic, religios etc.). Până la urmă, oricum am întoarce-o, pe Hristos se cade a-L mărturisi oriunde: într-o cameră de trecere, în puşcărie, în tramvai, în cetatea acalmiei din Ierusalimu sau într-o comunitate de „călduţi” ambetaţi de un agnosticism mai mult sau mai puţin amorţit, anchilozat. Probabil aceasta este lecţia Ierusalimului, a credinţei în Hristos de aici – aşa-zis din „diaspora”, în fond mai „acasă la mama ei” ca niciunde altundeva. (Nu pe aceste pământuri se născuse, crescuse şi învăţase Nazarineanul, nu fusese aici prins şi răstignit, nu se ridicase de aici la cer?)
Ziua a patra
Ajungem, pentru câteva ceasuri, în Palestina. Vizităm biserica Naşterii Domnului şi două mănăstiri: Sf. Sava şi Sf. Teodosie. În fiecare din aceste locuri (ce au în comun o arhitectură masivă din piatră), pe lângă obişnuitele reprezentări apăsat romantic-realiste, întâlnesc – pe ici, pe colo – câteva icoane pe lemn sau chiar fresce purtând marca plasticii bizantine: hieratism, sobrietate, expresivitate ce vin parcă din altă lume. Splendoarea acestora din urmă – atunci când nu eşti dependent de estetica barocului, de imagini ca de basm – te lasă mut de umire, te umple de încântare. O astfel de icoană care m-a umplut de admiraţie a fost seducătorul Deisis de la mănăstirea Sf. Sava. Mediul însă (pereţii bisericii, înnegriţi) poartă semne evidente ale dulcegei picturi academic-romantice de tip Da Vinci. Disonanţa cu reprezentările bizantine presărate pe altar, pe câţiva pereţi, nu deranjează pe nimeni. Mă întreb dacă monahii sau mirenii ortodocşi din vechime (din a doua jumătate a primului mileniu) au rezistat iconoclasmului în numele reprezentărilor figurative – explicite, „cărnoase”, „umaniste”, baroce, ilustrative – legitimate de Renaştere sau Iluminism. Dacă s-a întâmplat astfel (dar e puţin probabil să fi fost aşa), nu s-a meritat osteneala. Pereţii goi ai templelor sunt infinit mai sugestivi, mai expresivi decât ilustraţiile edulcorate cu apăsate pricini didactice, moralizatoare. Sf. Ioan Damaschinul făcea neşovăitor distincţia între diferitele moduri de reprezentare a văzutului sau nevăzutului. Tot el spunea: „Arată-mi icoanele la care te închini, ca să-ţi spun ce credinţă ai.” Vizitatorii de parte femeiască – aşa e tipicul mănăstirii Sf. Sava – nu au avut voie să intre în incinta mănăstirii Sf. Sava şi au admirat doar peisajul arid-pitoresc din preajmă.
Ziua a cincea
Ajungem şi în cel mai vechi oraş din lume (apărut, se spune, acum aproape 10.000 de ani): Ierihonul. Întregul ţinut al Israelului şi Palestinei poartă însemnele evenimentelor biblice. Şi aici, în locurile de pelerinaj, Iisus Hristos este prezentat drept un „superstar”. Magazine şi tarabe, pe tot cuprinsul anului, fac profituri enorme din vânzări de obiecte religioase ce ilustrează scene din viaţa acestui „superstar”. O parte dintre ele (aproape nesemnificativă) te trimit – într-un fel aproape clandestin – spre un Hristos cu adevărat Pantocrator, spre o lume de imagini şi sunete articulate sub forma unui bogat limbaj teologic (liturgic). Foarte rar se întâmplă să vizităm şi lăcaşuri unde pereţii comunică un singur limbaj, un singur film. Un astfel de lăcaş minunat (aflăm că, pe bună dreptate, stârneşte deopotrivă mirare şi ... invidie) este biserica Naşterii Domnului din Ierihon, care mi-a amintit imediat de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti. Din păcate însă, măicuţe evlavioase – am dedus eu – nu s-au muţumit cu splendidele reprezentări bizantine de pe pereţi şi au introdus în biserică, spre a fi venerate (sărutate) de pelerini/credincioşi, câteva picturi religioase baroce, necanonice.
***
Este cumva năucitor şi teribil să ştii că mergi – la propriu – pe urmele Nazarineanului şi ale prietenilor Săi (sfinţii). Să vizitezi locurile (sau presupusele locuri) unde s-au întâmplat momente cruciale din viaţa Sa: naşterea, prezentarea la templu, botezul, întâlnirile cu apostolii, ispitirea de pe munte, intrarea în Ierusalim, răstignirea, învierea, înălţarea etc. Îmi aduc aminte, involuntar, de Călăuza. Scepticul Scriitor de acolo (un fariseu modern) filosofa pe tema falsificării obiectelor de ceramică. Omul de azi, spunea el, poate fi uşor păcălit, poate lua un vas recent (dar prezentat ca fiind o antichitate) drept un veritabil vestigiu. Doar Călăuza nu-şi pune astfel de probleme, pentru că a înţeles că esenţa e în altă parte: în respectarea ritualului / rânduielii ca şi cum totul ar funcţiona normal, ca şi cum ar exista Dumnezeu („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”). Altfel spus: săvârşirea binelui, da, însă nu în vederea unei răsplătiri viitoare, ci dezinteresat, în numele deprinderii firescului şi al lepădării de orice automatism, de orice gest artificial.
Ziua a şasea
Ajungem, împreună cu întreg grupul, în locul numit „mormântul Domnului”. Mormântul e gol, ca şi al Maicii Sale. După ce stăm la coadă un ceas şi mai bine, ne este îngăduit să intrăm, câte patru-cinci, în mica încăpere. Echipe formate din preoţi şi gardieni supraveghează neîncetat mulţimea şerpuitoare de pelerini ca să nu se calce în picioare. Când am pătruns în locul tainic unde se zice că – vreme de trei zile – Hristos ar fi adormit cu trupul, am putut să punem mâna pe lespedea frumos mirositoare a mir.
***
Emoţia apropierii de locurile din Ierusalim (şi împrejurimi) pe unde vor fi umblat şi au vieţuit drepţii Vechiului Legământ şi sfinţii (ori cei care aveau ocazia să-şi sfinţească vieţile) din primele veacuri creştine este amplificată (pentru unii, cei mai mulţi) sau virusată (pentru alţii, aflaţi mereu în minoritate) de reprezentările plastice ale diferitelor momente din economia Întrupării. Am constatat (fără să mă mir, totuşi) că – largo sensu – imaginea preferată a Învierii nu este Pogorârea Domnului la iad, unde Hristos cel Înviat îi slobozeşte din imperiul morţii pe cei dintâi oameni (Adam şi Eva) – singurul chip în care, potrivit învăţăturii Bisericii de la Răsărit, poate fi zugrăvită Învierea. Nu, ceea ce se putea vedea aproape peste tot este pictura religioasă născută în Apus, cu Hristos înălţându-se cumva deasupra mormântului păzit de soldaţi, cu steagul biruinţei în mână. M-a surprins să văd cum, până şi în biserica Naşterii Domnului din Ierihon (din cele vizitate, singura biserică pictată unitar, după un program iconografic bine articulat, a cărui splendoare mi-a amintit de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti) se găsesc două astfel de „intruziuni”. De fapt, două duhuri diferite se amestecă în toate lăcaşurile pe unde am fost: unul hiper-cucernic, pietist, şi – la umbra acestuia – duhul smereniei semeţe în care s-au pictat şi încă se pictează icoanele Bisericii. Duhul catafatic, necanonic, al picturii religioase (plasticizante) şi duhul apofatic şi canonic al icoanei bizantine (revelatorii).
***
„Staţiile” importante din circuitul străbătut – pe jos ori cu diverse mijloace e transport – de pelerini topesc orice particularităţi. Fiecare, bun sau rău, cu inima curată ori vicleană, face o „baie de sfinţenie” şi, pentru o clipă, dobândeşte promisiunea reînomenirii (sau dumnezeirii) lui. Mingea restaurării propriului ideal se află, o vreme, la el în teren. Ce va face mai departe ţine de voinţa individuală, de consecvenţă, de propria capacitate de a-şi întreţine (sau reînvia) entuziasmul, buna dispoziţie şi curăţia inimii, fără de care nimeni nu poate deveni o „făptură nouă”.
Ziua a şaptea
Ultima zi. Ca de fiecare dată, în peregrinările pe la biserici, mănăstiri, grote unde cândva au vieţuit sihaştri, suntem înoţiţi de D.J.-ul nostru: Pr. David. Este uluitoare verva cu care ne călăuzeşte povestindu-ne despre fiecare loc în parte, despre oamenii (de acum sau din vechime) din aceste locuri unde – aflăm – trăieşte, cu familia lui, de aproape 20 de ani. Ne povesteşte despre ciudăţeniile „perciunaţilor”, despre agricultura israeliţilor (şi vedem, cu ochii noştri, ce minuni pot scoate ei din pământul nu foarte prielnic pentru culturi), despre templul Bahai din Haifa, despre isprăvile „românaşilor noştri” care au construit multe din clădirile impunătoare de azi din Israel, despre individualismul evreilor din România (stabiliţi în Israel) în comparaţie cu solidaritatea evreilor veniţi din Rusia. Dar şi despre o serie de istorii (una mai fantastică decât alta) legate de oameni, locuri şi fapte – vetero şi neotestamentare. Cu fiecare anecdotă, cu fiecare rugăciune pe care ne îndemna s-o rostim in corpore în lăcaşurile vizitate, descoperim în el un om viu, entuziast, cu un uriaş simţ al umorului. La despărţire, când autocarul (pilotat de un simpatic arab creştin ce semăna cu Omar Sharif) ne-a adus la aeroport, părintele ne-a petrecut cu vorba Mântuitorului: „Săvârşitu-sa!”
***
Din locurile unde „s-a plinit Legea”, unde timpul – prin Întruparea Dumnezeului Nevăzut – s-a împărţit în două – ne-am întors la copiii şi părinţii noştri, la ţărişoara noastră cea pecetluită şi ea, asemenea Ierusalimului, de învăţături amestecate, mai vechi sau mai noi. Orice călătorie este – la modul potenţial – un prilej de cunoaştere şi autocunoaştere. Timpul petrecut pe alte meleaguri îţi oferă ocazia să descoperi că „străinul” este, într-un fel, „aproapele” (sau vecinul) tău. Că vieţuirea sa nu este radical diferită de felul în care tu însuţi trăieşti. Cu atât mai mult o călătorie pe meleagurile unde, acum aproape două mii de ani, totul s-a împlinit şi totul a reînceput.
.JPG)
