Cinefilia ca omenie

Pe Ionuţ Mareş îl ştiu de prin 2005, când organizam proiecţii cu filme de cinematecă la librăria Humanitas „Joc secund”. Acolo, avea să-mi spună el (era, pe atunci, student la jurnalism), a descoperit mirajul Filmului. Cu majusculă, pentru că pelicule (movies) mai văzuse, Filme (capodopere) însă nu. Aşa i-a întâlnit pe Antonioni, pe Fellini, pe Bergman, Tarkovski şi atâţia alţii. Lista e – din fericire – deschisă. Interesul lui Ionuţ pentru cinematograful adevărat, pentru filmele prezentate la JS, mi-a dat putere să continui seria proiecţiilor cu noi şi noi filme de referinţă din cinematograful românesc şi universal.

Între timp, Ionuţ şi-a schimbat coordonatele geografice. A devenit „capitalist” şi, de aproape cinci ani, vede filme cu toptanul. Este nelipsit din sălile de cinematecă (Eforie, Union) din Bucureşti, din cinematogreafele care mai prezintă filme de artă („Studio”, „MŢR”, „Elvira Popescu” etc.). E greu să ţii pasul cu Ionuţ. Eu unul, ca un cinefil „răspopit” ce mă aflu, îi ascult doar poveştile despre filmele şi regizorii pe care îi descoperă şi redescoperă. Şi, recunosc, aştept cu mare curiozitate să văd ce va descoperi, într-un final, îndărătul „marelui ecran” pe care – cu un entuziasm molipsitor – îl cercetează atât de asiduu. Pentru că filmul (sau vizionatul filmelor), nu-i aşa, nu este (şi nu poate fi) un scop în sine.

La începutul toamnei 2012, Ionuţ avea să fie unui din primii cititori ai volumului Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului, despre care, de bună voie şi nesilit de nimeni, a scris aşa – îi mulţumesc:

„Marian Rădulescu este un privilegiat. Nefiind un critic cu patalama (spre deosebire de mult prea numeroşii impostori ai breslei), care să cedeze sub presiunea deseori inhibantă a deadline-ului şi a aparentei nevoi de a scrie despre premierele momentului, el se poate întoarce iar şi iar asupra operelor cinematografice fondatoare. În locul riscului de a irosi două ore cu un film recent, golit de substanţă, preferă să revadă acele pelicule (un cuvânt pe care epoca digitalului îl va arunca în curând desuetudine), „vechi” sau „noi”, care sunt surse de zidire interioară. Din acest precept de deplin asumat rezultă „bucuriile filmului” despre care scrie în „Pseudokinematikos 2” (Editura Theosis, 2012), continuarea firească a volumului prim cu acelaşi titlu, apărut în 2010. 

Pentru Marian Rădulescu, filmul nu este un scop în sine, dar rămâne o parte esenţială a formării ca intelectual (alături de muzică, literatură, teatru) şi a „iluminării” (ca în filmul lui Zanussi) prin imagine. Nu imagine ca fetiş, ci ca mijloc purtător de substanţă spre îmbogăţirea inimii şi a minţii. De aceea, el este printre puţinii care afirmă, aşa cum o face indirect şi în „Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului”, că marile opere ale cinematografiei nu ar reprezenta aproape nimic (în ciuda inovaţiilor formale pe care majoritatea dintre ele le-au adus) fără un conţinut bine solidificat. A nu se înţelege de aici că Marian Rădulescu preferă filmele cu „mesaj”. Lucrurile care îl îndepărtează cel mai repede şi cel mai sigur de falsul cinema sunt tocmai ilustrativul, explicitul, facilul, tezismul, denotativul şi simplificarea. O privire aruncată pe reperele „canonului” său (care nu are pretenţia de a fi exhaustiv) relevă că aproape toate bucuriile pe care i le-a oferit şi continuă să i le ofere Cinemaul se confundă cu o bună parte din reuşitele incontestabile ale marelui ecran. 

Firul care leagă selecţia aparent eclectică a celor aproximativ 100 de pelicule surprinse prin texte asemănătoare unor instantanee (de aici şi concentrarea pe esenţial, pe acel moment de graţie, transmiţător de emoţie şi fior estetic, captat ca în fotografia de artă) nu se arată unei priviri superficiale, rătăcite în vertijul produs de invazia comercialului şi de lipsa reperelor. Ingredientul care face ca operele cinematografice despre care scrie Marian Rădulescu să formeze un întreg (din care se remarcă, totuşi, filmele lui Tarkovski - limita supremă atinsă de această artă) este explicat de autorul însuşi în două mini-capitole introductive remarcabile: „În căutarea icoanei pierdute” şi „Filmul de artă – o hieroglifă a adevărului absolut”.

Marian Rădulescu mai este totodată şi un altruist, dincolo de capacitatea de a fi creatorul şi animatorul însufleţit al unui adevărat „cult al prieteniei între cinefili” (Mihai Fulger). Cu un simţ cultivat al smereniei şi cu o bibliografie solidă (dar selectivă) oricând la îndemână, el preferă să aducă de multe ori în faţa cititorilor fragmente, expresii sau idei ale unor predecesori sau contemporani care au scris cu inspiraţie şi talent despre aceleaşi bucurii ale filmului. Din acest motiv, volumul lui Marian Rădulescu ia forma unei opere postmoderne, marcată de un puternic intertextualism sau, mai exact, de un prolific dialog al unor voci avizate şi familiare. Rezultatul: o „simfonie” în care conţinutul propriu-zis al textelor comunică surprinzător de fertil cu crochiurile surprinse în numeroasele note de subsol, care par a constitui un adevărat al doilea volum de sine stătător.”

surse:

http://filmele-maresalului.blogspot.ro/2012/09/bucuriile-unui-cinefil.html;

http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Ionut-Mares-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian-Bucuriile-unui-cinefil.html 

Gloria nu cântă

Gloria nu cântă este unul din acele filme româneşti din jumătatea a doua a secolului XX care – pentru vox populi din spaţiul autohton – au fost şi încă mai sunt sunt sacrosancte. Cele câteva atu­-uri ale sale (decorurile şi costumele Doinei Levinţa, coregrafia lui Cornel Patrichi, muzica lui Radu Şerban, unele replici şi gaguri din scenariul lui Dumitru Solomon şi interpreţii principali: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Margareta Pogonat, Horaţiu Mălăele, Margareta Pâslaru, Rodica Mandache, Jean Constantin, Constantin Diplan, Mihai Pălădescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ileana Stana Ionescu, Jean-Lorin Florescu ş.a.) hipnotizeau orice simţ critic în consumatorii filmelor „la care te râzi”. (Nu astfel au fost receptate filme ca B.D.-urile, Păcală, Nea Mărin miliardar şi altele asemenea?) 

Am revăzut, după 35 de ani această „comedie muzicală” debilă, fără nicio regie (concepţie regizorală), şi totuşi – aflăm din generic – în regia lui Alexandru Bocăneţ. Prestaţiile cvasi-absente ale tuturor celor deja numiţi (altfel, profesionişti redutabili în breaslă) activează mai degrabă nostalgii izolate, iar nu bucuria (re)întâlnirii cu un Film rotund, unitar. Mă uitam la chipurile tinereşti ale Torei Vasilescu (imediat după revelaţia numită Cursa şi înaintea rolurilor de forţă din Proba de microfon, Casa dintre câmpuri, Croaziera, Imposibila iubire) şi Horaţiu Mălăele, la chipurile Margaretei Pogonat şi Mihai Pălădescu (reuniţi pe generic – chiar dacă nu în aceeaşi scenă – după zece ani de la sofisticatele şi sacrificatele Meandre), la Toma (cel care avea să se prăpădească, împreună cu Alexandru Bocăneţ, cu puţină vreme înainte de premiera filmului, în tragicul cutremur din 4 martie 1977) şi la Octavian Cotescu, la poantele eternului şmenar jucat de Jean Constantin (reluări ale succesului din seria B.D.-urilor) etc. Reascultam cu emoţie cântecele lui Radu Şerban (orchestraţia: Sile Dinicu şi formaţia Sfinx a lui Dan Andrei Aldea; voci: Daniela  Vlădescu şi fetele de la 5T) şi admiram ritmurile şi paşii de dans coregrafiaţi de Cornel Patrichi. 

Ce păcat că, în formula aceasta de lung-metraj, ideile din fanteziile muzical-coregrafice TV ale lui Bocăneţ nu se mai „leagă”, aşa-cum atât de inspirat îi „furaseră” pe milioanele de telespectatori în emisiunile de divertisment (când echipa Bocăneţ-Levinţa-Patrichi devenise un brand şi un etalon al calităţii), vreme de aproape zece ani. Ce păcat că, neavând la dispoziţie o bază dramaturgică solidă, Bocăneţ n-a fost un Fosse (Sweet Charity, Cabaret, All That Jazz) al marelui ecran românesc. Dar poate că timpul n-a mai avut răbdare cu el ... 

Cântec pentru fiii mei

"Doamne, Dumnezeule! Fiii pe care îi am sunt un dar al bunătăţii Tale. Tu ai făcut a se naşte în mine simţământul care îi face scumpi inimii mele, simţământul dragostei părinteşti. Ţie îţi închin copiii mei, Doamne! Binevoieşte a le fi lor Părinte; eu sunt un neputincios muritor şi fără de ajutorul Tău nu pot face nimic.
Tu, Cel ce dai hrană păsărilor cerului, Cel ce păzeşti floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, Părinte a toată lumea, binevoieşte a îngriji şi de copiii mei, ca să poată fi fericiţi şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare. Ajută-mi să cultiv în ei bunătatea şi printr-o bună creştere să îi fac folositori semenilor.
Dă-le lor, Doamne, înţelepciune, ca să cunoască şi să voiască binele. Dă-le lor comorile cele cereşti ale virtuţii, că acestea sunt bogăţii nepieritoare. Nu cer pentru ei, Dumnezeul meu, bogăţii pământeşti care sunt supuse stricăciunii, ci Te rog să le dai trupuri sănătoase şi iubitoare de osteneală, ca să poată câştiga lupta împotriva relelor vieţii. Păzeşte inimile lor de orice alunecare păcătoasă şi apără nevinovăţia lor.
Rânduieşte, Preabunule Stăpâne, ca ei să ajungă prin harul Tău fii credincioşi ai Sfintei noastre Biserici şi să binecuvânteze Numele Tău în veci.
Doamne, Dumnezeule, iartă-mă că nu ştiu să cresc cum se cuvine aceşti copii pe care mi i-ai dăruit. Iartă-mă, Dumnezeule, iartă-mă! În loc să înveţe de la mine numai cele bune, copiii învaţă şi cele rele şi fără să vreau devin prilej de smintea lă pentru ei. Degeaba îi sfătuiesc să facă binele şi să ţină poruncile dacă ei văd că eu nu le păzesc. Degeaba îi îndemn cu vorbele dacă faptele mele nu sunt pe măsură.
O, cât sunt de vinovat în faţa Ta şi a lor! În loc să Te mărturisesc prin faptele mele, am făcut împotrivă. Greu cu adevărat este pentru mine, păcătosul, să cresc copiii cum trebuie. Cum va creşte un copil care nu a văzut în părinţii săi pildă de fapte bune?
Iartă-mă, Doamne, iartă-mă! Iartă-i şi pe părinţii, pe moşii şi strămoşii mei, pentru toate păcatele pe care le-au săvârşit, fiind prin ele pietre de poticnire pentru urmaşii lor.
Îndreptează-mă pe mine, păcătosul, Doamne, să duc o viaţă curată ca să-mi pot îndrepta copiii pe calea poruncilor Tale.
Să vină pacea Ta peste casa noastră, să vină peste noi mila Ta, ca să sporim în fapte bune şi în tot ce e bineplăcut Ţie. Ca să petrecem cealaltă vreme a vieţii noastre în pocăinţă şi să dobândim în această viaţă darul Tău, iar în cealaltă, bucuria veşnică. Pentru rugăciunile Preabinecuvântatei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Amin."

Lansare PSEUDOKINEMATIKOS 2. BUCURIILE FILMULUI - Cluj 25 octombrie 19h

Micul paradis

Pe fostul meu dascăl de geografie din gimnaziu – azi octogenar – aveam să-l reîntâlnesc, cu aproape zece ani în urmă, în sala Filarmonicii. Aşa am aflat că de peste o jumătate de secol este nelipsit din stalul teatrelor, de la spectacole de teatru şi operă, de la concertele simfonice. Nu numai din „provincie”, ci şi din marile centre culturale din ţară şi străinătate. Deunăzi ne-a poftit în garajul său (transformat în magazie), unde (în timp ce fiul nostru cel mare citea în Braille din manualul său de ... geografie, iar cel mic alerga prin curte) i-am rânduit stivele de ziare şi reviste culturale („Săptămâna”, „Rpmânia literară”, „Cinema”, „Contemporanul” etc.), de caiete-program de la diverse spectacole din alte vremuri. O epifanie a Paradisului, nu altceva. Am dat peste cronici de film şi teatru, peste imagini cu artişti (actori, regizori, dramaturgi, cineaşti) dragi – pagini care mi-au hrănit adolescenţa. Am citit sau recitit cu mare bucurie despre filme-fetiş ca 100 lei, Concurs, Fructe de pădure, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, despre spectacolele Teatrului Naţional (din Bucureşti sau Timişoara), altor teatre bucureştene (Nottara, Comedia, Mic) ş.a. Parcurgeam cu jind titlurile din repertoriul Teatrului bucureştean Nottara (de exemplu), de la începutul anilor 80: Timon din Atena; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă; Micul infern; Noi, subsemnaţii; Karamazovii; Cum vă palce. Cu ele avea să apună epoca marilor spectacole ale unora ca Aureliu Manea, Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Dan Micu ... Peste cronicile şi amintirile lor s-a depus – la propriu şi la figurat – praful.   

desen de Klara Tamas

Why?

„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi.” (Matei, 21.22)

***

De o vreme încoace, Theodor, la cei zece ani şi jumătate ai săi, vrea să ştie de ce Dumnezeu nu „percutează” imediat la cererile sale. De ce, vasăzică, tace şi nu face. De ce nu-i îmbracă pe cei goi, de ce nu-i vindecă pe bolnavi, pe suferinzi, pe muribunzi etc. De ce nu se „execută”.

Mă gândesc la Mussolini (însă el era ateu), despre care se spune că, într-o întrunire, s-ar fi uitat la ceas si a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în cîteva minute să mă trăsnească dacă există! O oră mai târziu s-a uitat din nou la ceas. Nu fuseze trăznit şi – q.e.d. – a tras concluzia că Dumnezeu nu există. Mă gândesc la încrâncenarea torţionarilor din temniţele comuniste, care le cereau victimelor să demonstreze hic et hunc existenţa lui Dumnezeu. Mă mai gândesc însă şi la existenţialiştii care susţin că Dumnezeu nu este o existenţă ce trebuie (şi poate fi) demonstrată, ci o realitate ce trebuie trăită. Ei, asemenea celor din vechime (care nu raţionalizau totul), au înţeles: credinţa (despre care vorbeşte Călăuza în pragul „camerei dorinţelor” din Stalker, şi care este lucrătoare doar într-o minte îmbisericită) nu-i totuna cu magia. Dar viţeii de aur n-au moarte. Seduc mereu. 

Concluzia lui Theodor: dacă trebuie să aşteptăm, cu răbdare, ca Dumnezeu să ne răspundă, pentru ce trebuie numaidecât să-i ascultăm pe părinţi? De ce să nu fim şi noi asemenea lui Dumnezeu, care nu se grăbeşte? De ce trebuie ca noi (copiii) să facem ascultare fără să crâcnim, câtă vreme Dumnezeu nu ne face toată voia? Ce să-i răspund?  Poate că se va mângâia cândva cu răspunsul lui Steinhardt (care e şi jocul secund în Stalker): „Fiecare tot ceea ce vrea obţine, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândeşte ci neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor.” (Jurnalul fericirii) ... 

Despre Pseudokinematikos la TVR Tm

3 octombrie 2012

În emisiunea Roxanei Morun („Vezi ce-ţi doreşti”, TVR Timişoara),

alături de Lucian Mircu,

povestind despre proiectul Pseudokinematikos

Lansare BUCURIILE FILMULUI Timişoara 2 octombrie ora 19

Dor

Dintre cuvintele ce se cer tălmăcite, desluşite, contexualizate, mă gândesc mai ales la acesta: OM. De ce la el? Pentru că, dintre toate făpturile (animalele, vasăzică purtătoare de animus/anima), doar omul „ştie că ştie” (Constantin Noica), doar el îşi transfigurează dorurile. Desigur, un fel de doruri au şi alte vietăţi (atunci când rămân fără stăpân, de exemplu), însă doar omul îşi poate transfigura dorurile. Doar el – prin Artă – îşi pune întrebări veşnic rămase fără vreun răspuns, cum ar fi: unde se duc cei ce nu mai sunt (în viaţă), când şi cum îi mai rentâlnim etc.? Doar el poate face saltul din natură în cult şi cultură. Doar el este o „fiinţă teologică”. Şi ce altceva înseamnă să fii o „fiinţă teologică” decât să deprinzi „iubirea de vrăjmaşi” (mai exact: iubirea faţă de cei pe care îi socotim, noi înşine, vrăjmaşi)? Nu înainte, evident, de a desluşi taina iubirii şi de a te lămuri ce înseamnă un „vrăjmaş”.

Iubirea suntem chemaţi a o trăi aşa cum ne învaţă „apostolul neamurilor” aka Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I. 13 Corinteni 4-8). În ceea ce îi priveşte pe vrăjmaşi, statutul lor este tot de taină şi merită cercetat. Pentru că, dincolo de toate definiţiile frecvent întâlnite, vrăjmaşul  este cel de care ne împiedicăm, cel care – pentru noi – este „pricină de poticneală” şi de „rătăcire”, atunci şi numai atunci când noi ne lăsăm smintiţi, înşelaţi. Prin urmare, dintru început nici nu există vrăjmaşi. Ei „cresc” şi lucrează cu voia noastră. Şi, atunci când – în fine – înţelegem de cine anume se cuvine să ne temem (de însuşi „Părintele Luminii”, iar nu de fantome sau de „împieliţaţi”) ajungem la metanoia, la nostalghia, la dorul de casă. (Nu la melancholia, ce implică risipire, sfâşiere, remuşcare). Prin acest dor, la capătul unor obositoare pribegii şi colaborări cu „frumuseţi străine” şi cu himere, ne venim în fire.

Mercy

Formidabilă dualitatea aceasta: bine-rău, viaţă-moarte, nou-vechi, lumină-întuneric. E uluitor cât de repede poţi să treci dintr-o parte în alta din neglijenţă, din indiferenţa faţă de propria persoană sau dintr-o exagerat de bună părere de sine (căreia i se mai spune orgoliu). Dar toate cele rele şi (datorită puţinei noastre credinţe) neplăcute nouă trebuie să ni se întâmple. Spre înţelepţire. Spre lămurire. Spre luminare. „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mai mântui” – spune Patericul. Scapă de grăierea de rău a oamenilor, de uneltirile şi invidiile lor şi nu vei afla ceea ce cauţi: să ieşi biruitor din cea mai dură luptă, aceea cu propriul sine.   

***

Ţin minte că pe la mijlocul anilor 90 mi-am vizitat nişte cunoştinţe. Aveau televizorul deschis şi se difuza filmul românesc Tănase Scatiu (1976). Câteva secvenţe de la început redau atmosfera sobră, austeră dintr-o casă în care cineva (mama unui personaj principal) murise. Atunci, gazdele mele s-au găsit să comenteze, să conteste. Forma de închinare în care tocmai se înregimentaseră (şi pe care – coincidenţă – regizorul filmului avea s-o persifleze în filmul imediat următor din cariera sa, Profetul, aurul şi ardelenii – 1978) îi încuraja să dispreţuiască sentimentele de jale şi să adopte o atitudine de feel good în raport cu tainele vieţii. „Sham pearls on real swine”, ar spune – poate puţin cam tăios – scriitorul Frank Schaeffer. Bun cunoscător al teologiilor ultra-reformate, liberale, relativiste, acesta avea să descopere – în Biserica Una şi Nedespărţită – „lumina cea adevărată” şi „duhul cel ceresc”... Mă gândesc, nu o dată, la înşelarea care-i spăpâneşte pe oamenii fără volant (fără dreaptă socotinţă) atunci când – vorba lui Dostoievski – îşi refuză singura închinare vrednică de laudă (la Dumnezeul cel Viu) în favoarea închinării la idoli fără de număr („omul modern nu este ateu, ci idolatru”). Fără îndoială că necunoaşterea (de fapt, rezistenţa la orice formă de cunoaştere autentică, posibilă – pentru cei ce se nevoiesc să creadă în Întrupare – doar prin participarea la Tainele Bisericii) îl face pe om să se predea necondiţionat (adesea cu preţul suprem) ideologiilor, corectitudinilor politice, uniformelor. Chiar atunci (sau mai ales atunci) când este însetat după cele duhovniceşti. Atfel spus, totul pleacă de la intenţii bune (ca şi când ar fi pornit cineva, vreodată, cu intenţii rele). Treptat însă îşi face loc (nici nu se poate altfel) părerea de sine, eu-l se inflamează şi se instalează legiunea de obiceiuri urâte, de reflexe autodistructive ce pregătesc terenul pentru schizofrenii, schisme şi izolarea de lume.

***

În Biserică însă – acolo unde „afli că exişti” (Petre Ţuţea) dacă eşti atent la tot şi la toate – simţim gustul de „apă vie”, de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Când ne plecăm exagerat de mult asupra propriilor pofte şi interse, avem chipurile sfinţilor din icoane – atunci când sunt reprezentări bizantine, nu ilustraţii dulcege pe teme religioase. Privirile lor, din altă lume parcă, şi formele lor desăvârşite ne dojenesc şi ne mângâie, amintindu-ne de menirea noastră, aceea de a fi „fii ai luminii”, iar nu a „întunericului”. Şi atunci alegem: rămânem în starea noastră căzută sau ne ridicăm. Când  însă am căzut mult prea jos (datorită nemerniciei şi împietririi inimii noastre, datorită risipirii în multe şi felurite pălăvrăgiri), când „năravul a devenit în noi a doua natură, ne mai poate scăpa doar o voinţă de fier şi mila lui Dumnezeu” (Nil Sorski).

***

Trăim într-un ev agresat de anti-icoane, de reprezentări stridente sau edulcorate ale celor văzute şi nevăzute. Suntem, de asemenea, contemporani, şi cu felurite grupări iconoclaste ce  promovează exclusiv formele abstracte, nefigurative. Icoana – leacul pentru depresii şi crize identitare, pentru emotivităţi netratate la timp şi pentru setea noastră de absolut – e mai aproape de noi decât am crede. O putem atinge cu mâna, dacă vrem. Atâta doar că – vorba Călăuzei tarkovskiene, care ştia că spre Zona dătătoare de Viaţă se ajunge pe căi ocolite, nefentând traseul presărat cu semne ciudate – e nevoie de o mână cam lungă. Şi avem acea „mână mai lungă” abia când aflăm drumul prin care ajungem să ne transfigurăm suferinţa. Dar până atunci, câte mreje, câte măşti, câte războaie nevăzute pe care avem să le purtăm – culmea! – niciodată cu potrivnicii noştri (pe care suntem chemaţi a-i iubi), întotdeauna cu noi înşine. De aceea nu putem spune decât „Slavă lui Dumnezeu întru toate!”...

Lansare BUCURIILE FILMULUI Bucureşti 28 sept ora 18.30

Mulţumiri speciale pentru Lucian Mircu (prefaţatorul cărţii), Iosif Demian aka Josef Demian si Dan Voinea (pentru realizarea coperţii şi afişului), lui Virgil Baidoc (editorul de la Editura Theosis, unde a aparut cartea) şi lui Daniel Voinea pentru găzduire.

Lansare "Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului"

Volumul PSEUDOKINEMATIKOS 2. BUCURIILE FILMULUI va fi lansat în prezenţa autorului la librăriile Cărtureşti din:

● Bucureşti (28 septembrie ora 18.30, str. A. Verona). Participă: Elena Dulgheru, Nicolae Mărgineanu, Mihai Fulger;

● Timişoara (2 octombrie ora 19, str. Mercy). Participă: Lucian Ionică, Lucian Mircu;

● Arad (27 octombrie ora 18, str. Aurel Vlaicu).

Fiecare eveniment va fi ilustrat muzical de armonii ambientale şi jazz de Adrian Enescu şi va găzdui proiecţia scurt-metrajului: Ajutoare umanitare (regia: Hanno Höfer).

Eventualele modificări din program vor fi anunţate pe parcurs. 

http://atelier.liternet.ro/articol/12219/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-2-Bucuriile-filmului.html 

http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian.html 

Warning - a poem by Jenny Joseph

WARNING

a poem by Jenny Joseph

When I am an old woman I shall wear purple
With a red hat which doesn't go, and doesn't suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
And satin sandals, and say we've no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I'm tired
And gobble up samples in shops and press alarm bells
And run my stick along the public railings
And make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
And pick flowers in other people's gardens
And learn to spit.

You can wear terrible shirts and grow more fat
And eat three pounds of sausages at a go
Or only bread and pickle for a week
And hoard pens and pencils and beermats and things in boxes.

But now we must have clothes that keep us dry
And pay our rent and not swear in the street
And set a good example for the children.
We must have friends to dinner and read the papers.

But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple.

Homosexualitatea. O abordare ortodoxă

Thomas Hopko

HOMOSEXUALITATEA.

O abordare ortodoxă

Coperta: Dan Voinea

Traducător: Marian Rădulescu

Editura Theosis, Oradea, 2009, 156 pag.

Hristos şi Biserica

PENTRU ORTODOXIE, „ÎNTREGUL HRISTOS” nu este doar Iisus.[1]  „Întregul Hristos” este Iisus şi Biserica Sa: Cap şi trup; Împărat şi popor, Păstor şi turmă, Maestru şi discipoli, Viţa şi mlădiţele, Piatra din capul unghiului şi templul. Şi, de maximă importanţă pentru sexualitatea omului – mai cu seamă pentru chestiunea iubirii dintre două persoane de acelaşi sex – „întregul Hristos” este Mirele diviono-uman împreună cu Mireasa Lui – creată, răscumpărată şi îndumnezeită.

Prima sintagmă folosită pentru Iisus în Evangheliile creştine este de „Mire”.[2] Nu este o imagine surprinzătoare, de vreme ce în Biblie imaginea predominantă în care este prezentată relaţia lui Iahve cu Israel este aceea a iubirii conjugale. Împărăţia lui Dumnezeu este înfăţişată ca un praznic de nuntă. Este „cina nunţii Mielului” (Apoc. 19:7–9). Biserica este „Mireasa” şi „femeia” Mielului (Apoc. 21:9). „Întregul Hristos” - deja acum pentru Biserică şi de-a pururi pentru toţi în împărăţia viitoare a lui Dumnezeu – este Iisus, Fiul lui Dumnezeu, împreună cu toţi oamenii – bărbaţi şi femei – care, prin harul credinţei devin „un singur trup” şi „un singur duh” cu El, fiind astfel fii şi fiice dumnezeieşti în Duhul Sfânt.[3]  Credincioşii care au „gândul lui Hristos” şi Duhul lui Dumnezeu sunt, aşa cum scrie Sf. Pavel, „mădularele lui Hristos” (1 Cor. 2:16; 6:15).

Potrivit Ortodoxiei, creştinii se unesc cu Dumnezeu şi sporesc mereu în comuniunea cu El prin Hristos şi Duhul Sfânt pentru că ştiu cât de „ticăloşi şi vrednici de plâns, şi săraci şi orbi şi goi” sunt (Apoc. 3:17).[4]  Îşi recunosc nevoia disperată de mântuire şi vindecare. Ştiu că fără Iisus sunt pierduţi şi fără viaţă. Vin la Hristos  osteniţi şi împovăraţi, pentru a învăţa de la Cel ce este „blând şi smerit cu inima”. Îşi găsesc „odihnă pentru suflete” în Cel al Cărui „jug este bun” şi a Cărui „povară este uşoară” (Mat. 11:28–30).[5]  Îşi arată dragostea faţă de El împlinindu-I poruncile, care nu sunt grele (Ioan 14:15, 21; 1 Ioan 5:3). Trăiesc cu El, murind faţă de lume împreună cu El, şi înviaţi cu El la o „viaţă nouă”.[6]  Îşi amintesc neîncetat că ei nu-şi mai aparţin, ci aparţin Celui Care i-a răscumpărat prin sângele Său pentru a-i face trupul Său şi Mireasa Sa.[7]  

O experienţă tridimensională

ACESTE CONVINGERI DESPRE HRISTOS, despre toate cele în Hristos, cu care ne începem reflecţiile, se bazează pe o experienţă a realităţii formată din trei elemente inseparabile. Dacă se pierde vreunul, experienţa – împreună cu viziunea realităţii pe care o evocă – este distrusă. Primul element: Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, ca expresie a dumnezeirii Sale. Al doilea: prin păcat, omul le-a stricat. Al treilea: totul este răscumpărat, sfinţit şi slăvit prin Hristosul răstignit şi înviat.

Ortodocşi primesc această experienţă întreită, dimpreună cu viziunea realităţii pe care o generează, în viaţa sacramentală a Bisericii Ortodoxe. O află mai întâi mărturisită în Biblie, unde fiecare cuvânt – cred ei – se referă la Hristosul răstignit şi slăvit. O regăsesc apoi în formulările dogmatice ale sinoadelor bisericeşti. O au explicată în scrierile Părinţilor Bisericii. O ocrotesc canoanele Bisericii. O trăiesc sfinţii Bisericii sub purtarea de grijă a Mariei, Maica Domnului. O contemplă în icoane. O prăznuiesc în liturghie. Încep să o trăiască prin participarea la Sfânta Împărtăşanie, după Cuvântul Domnului din Noul Testament. Se străduie să o actualizeze în vieţile lor de zi cu zi prin nevoinţe ascetice şi rugăciune permanentă.

Experienţa întreită – bunătatea creaţiunii, stricăciunea ei prin răul săvârşit de făpturile create şi restaurarea şi îndumnezeirea ei în Hristos – luminează toate lucrurile pentru cei care se căiesc, cred şi sunt botezaţi în Biserica Ortodoxă.[8] Această experienţă îi determină pe creştinii dreptcredincioşi să recunoască faptul că oamenii nu sunt „autonomi” în umanitatea lor, să înţeleagă că o „altă lege” (heteros nomos)*  lucrează necontenit în mădularele lor pământeşti. Această „altă lege” este fie „legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus”, fie „legea păcatului şi a morţii” (Rom. 7:23; 8:2).[9]  Totodată, această experienţă întreită constituie criteriul şi cadrul de referinţă pentru toate experienţele omeneşti. Cercetează sentimentele personale, precum şi recursul oamenilor la ştiinţă – în special la ştiinţele comportamentale, care studiază omul în starea lui  păcătoasă – pentru a le desluşi sensul şi scopul în viaţa şi fiinţa omului.

Sarcina noastră este să reflectăm asupra felului în care această experienţă şi viziune întru Hristos şi Biserică se poate aplica iubirii şi activităţii sexuale la care participă persoane de acelaşi sex, asupra iubirii şi activităţii sexuale în general, aşa cum sunt ele înţelese şi practicate în vremea noastră, în special în America de Nord, Europa şi Australia.

Atracţia între persoanele de acelaşi sex

FOLOSESC SINTAGMA „ATRACŢIE  ÎINTRE PERSOANELE DE ACELAŞI SEX”  în reflecţiile mele deoarece consider că termenul „homosexualitate”, atunci când nu este utilizat cu sens general, nu este suficient de potrivit.[10]  Mult mai exactă şi mai folositoare îmi pare expresia „atracţie între persoane de acelaşi sex”, ale căror sentimente şi dorinţe au o varietate de cauze, forme şi expresii. Mi-am propus să reflectez asupra felului în care aceste atracţii şi emoţii faţă de persoane de acelaşi sex se raportează la credinţa creştină, aşa cum este ea înţeleasă şi trăită în Ortodoxie. De asemenea, în studiul de faţă încerc să reflectez asupra relaţiei lor cu iubirea, aşa cum este ea revelată de Dumnezeu în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt al Bisericii.

Potrivit Bisericii Ortodoxe, toţi oamenii sunt fiinţe cu duh, suflet şi trup, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.[11]  Ei sunt făcuţi astfel - parte bărbătească şi parte femeiască – pentru a trăi de-a pururi în comuniune de iubire cu Dumnezeu, unii cu alţii şi cu întreaga făptură.[12]  Menirea şi destinul lor este să devină, prin harul lui Dumnezeu, tot ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa.[13]  

Din raţiuni ce nu pot fi nicicând – complet şi decisiv – identificate pentru fiecare persoană în parte (deşi la unii ele pot fi destul de evidente), câţiva bărbaţi şi femei manifestă sentimente şi atracţii erotice, cu dorinţa de a se angaja în activităţi sexuale, pentru persoane de acelaşi sex. Unii susţin că au avut aceste sentimente în mod constant toată viaţa, încă din copilărie. Alţii spun că le-au avut - şi este posibil să le mai aibă -  doar în anumite momente, situaţii sau condiţii.

Viziunea ortodoxă – aşa cum o înţeleg eu – consideră că fenomenul atracţiei între persoanele de acelaşi sex se datorează răzvrătirii omenirii împotriva lui Dumnezeu. Este, pe scurt, un element ce ţine de a doua dimensiune (din cele trei) a experienţei ortodoxe a realităţii, la care ne-am referit mai sus: stricăciunea adusă în lume prin păcatul omenesc. Toate reflecţiile noastre se vor întoarce, într-o formă sau alta, la această convingere, relaţionând-o cu celelalte două convingeri fundamentale ortodoxe, şi anume: bunătatea edificatoare a creaţiei stăpânite de bărbaţi şi femei făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; mântuirea şi îndumnezeirea tuturor lucrurilor de către Dumnezeu, începând cu omenirea, prin Hristosul răstignit şi slăvit.

O dată stabilite aceste premize, reflecţiile noastre se bazează pe convingerea că Dumnezeu nu îi face pe oameni „homosexuali”. Dumnezeu îi face pe bărbaţi şi pe femei să trăiască o viaţă de iubire prin comuniunea lor complementară la toate nivelele:  fizic, emoţional, spiritual şi sexual. Portivit acestei viziuni, oamenii ajung să fie stăpâniţi de sentimente şi dorinţe (cu tentă pronunţat sexuală) pentru persoane de acelaşi sex – căutând împlinirea în activităţi erotice şi genital-sexuale – datorită stării căzute a omenirii în care s-au născut şi în care trăiesc. Oamenii, aşadar, nu sunt „homosexuali” în sensul în care sunt bărbaţi sau femei, negri sau albi, asiatici sau africani, ori un amestec de elemente rasiale şi / sau naţionale.

În vreme ce sexualitatea exprimată prin sentimente şi activităţi heterosexuale bine rânduite este un element esenţial în viaţa omului, dorinţele sexuale pentru relaţii trupeşti cu persoane de acelaşi sex nu sunt parte din identitatea sexuală fundamentală a unei persoane. Un bărbat cu gânduri şi sentimente pentru alţi bărbaţi este tot bărbat, iar o femeie atrasă sexual de femei este tot femeie. Toţi bărbaţii şi toate femeile, oricât de pure sau de impure ar fi sentimentele lor sexuale, sunt oameni ce nu pot fi – în mod esenţial - definiţi în umanitatea lor (dăruită de Dumnezeu) prin sentimentele şi dorinţele lor – sentimente şi dorinţe născute în ei prin moştenirea lor biologică, psihologică şi culturală, prin felul în care au fost trataţi de alţii, în special de familie, în condiţiile unei lumi căzute şi pervertite.[14] 

---

[1] Sintagma „întregul Hristos, cap şi trup” se regăseşte la Fer. Augustin: „totus Christus, caput et corpus”, în Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, 28:1, precum şi în alte locuri. Vezi de asemenea Sf. Grigore de Nisa, „în multe rânduri Biserica este numită şi Hristos, de către Pavel”, Viaţa lui Moise, 184; şi „cel care priveşte Biserica Îl priveşte direct pe Hristos. . . . Biserica este refacerea lumii”, Despre Cântarea Cântărilor, Predica 13; de asemenea Sf. Ioan Gură de Aur, „Căci aşa cum capul şi trupul formează un om, tot astfel [apostolul Pavel] a spus că Biserica şi Hristos una sunt. De aceea a numit Biserică trupul lui Hristos” Comentariu la Epistola întâi către Corinteni, Omilia 30.

[2] Marcu 2:19; Ioan 3:29. Prăznuirea Patimilor lui Hristos în Biserica Ortodoxă începe cu imnurile „Iată, Mirele vine” şi „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd frumos împodobită”. Slujbele liturgice din primele zile ale Săptămânii Patimilor sunt numite Slubele Mirelui. De Paşti, canonul pascal proclamă că Hristos a ieşit din mormânt „ca un Mire”.

[3] Efes. 5:23–32; 1 Cor. 6:15–19; and Gal. 3:23—4:7, care include imnul procesional de la botez, ce înlocuieşte Imnul întreit sfânt din Sfânta Liturghie în timpul marilor praznice ale Bisericii Ortodoxe (3:27) şi de asemenea lecturile din Epistole din Liturghia de Crăciun (4:4–7). Vezi şi Romani 8.

[4] Se spune că Sf. Herman de Alaska le-a cerut unor marinari ruşi să se îmbisericească, iar ei i-au răspuns că nu pot face aceasta deoarece sunt păcătoşi. Sf. Herman le-a răspuns că a fi păcătos este singura condiţie pentru a fi creştin, că numai păcătoşii sunt primiţi în biserică.

[5] Cuvântul „bun” (chrestos) apare în versiunea originală grecească (blago în slavonă). Este cuvântul folosit în Ps. 33:8, “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”.

[6] Vezi Rom. 6:2–11, lectura din Epistolă din Sfânta Liturghie Pascală ce se ţine în Noaptea de Înviere şi la slujbele baptismale din Biserica Ortodoxă. Vezi de asemenea Gal. 3:20; 6:14 şi 2 Tim. 2:11–13.

[7] 1 Cor. 6:20; 7:23; 2 Pet 2:1. Scrierile Sf. Siluan Athonitul (m. 1938) constituie o meditaţie simplă, frumoasă şi profundă asupra  ideilor din acest paragraf. Se găsesc, împreună cu lunga introducere analitică a Arhimandritului Sofonie Saharov, în Saint Silouan the Athonite (Essex, England: Monastery of St. John the Baptist, 1999 and Crestwood, NY: SVS Press, 2000).

[8] A te căi înseamnă a-ţi schimba gândul, modul de a gândi. A crede înseamnă a fi încredinţat de ceea ce auzi şi vezi. A fi botezat înseamnă să renunţi la ideile şi faptele trecute pentru a primi o nouă identitate. Cei care se căiesc, cred şi sunt botezaţi în Hristos primesc mintea Lui, se poartă în Duhul Său şi se identifică cu El în toate. Vezi prima predică creştină a Apostolului Pavel în ziua Cincizecimii (Fapte 2:14–42). De asemenea, Rom. 6:3–14, lectura din Epistole din cadrul Sfintei Liturghii din noaptea de Înviere şi de la slujbele baptismale din Biserica Ortodoxă; Efes. 4:17–32; Col. 3:1–17.

[9] Vezi Rom. 7:21—8:30. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus” (Rom. 8:2) este, de asemenea, numită „Legea lui Dumnezeu” (Rom. 7:25). Sf. Pavel o mai numeşte „Legea lui Hristos” (Gal. 6:2). În Epistola lui Iacov este numită „legea cea desăvârşită a libertăţii” (Iacov 1:25).

[10] Folosesc expresia „atracţie între persoane de acelaşi sex” după exemplul mişcării Courage din Biserica Romano- Catolică. Vezi Paul Scalia, “A Label that Sticks,” First Things, June/July 2005, No. 154, pp. 12–14.

[11] În prima din epistolele sale apostolice, Sf. Pavel se adresează tesalonicienilor astfel: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru [pneuma], şi sufletul [psyche] şi trupul [soma] să vi-l păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi adaugă: „Credincios este Cel care vă cheamă. El vă va îndeplini”. (1 Tes. 5:23–24). În traducerile englezeşti ale Noului Testament, „duhovnicesc” este, din păcate tradus uneori prin „supranatural”, iar „sufletesc” prin „natural” sau chiar „neduhovnicesc”. În unele traduceri patristice „sufletesc” este tradus prin „animal,” pornind de la cuvântul latinesc pentru suflet (anima).

[12] Uneori „chipul lui Dumnezeu” în oameni este identificat inexact cu duhul, sufletul sau mintea lor. Oamenii sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” pentru a avea atributele dumnezeirii şi astfel pentru a fi şi a făptui aşa cum este şi făptuieşte Dumnezeu, în deplinătatea umanităţii lor. Pentru a fi şi a făptui asemenea lui Dumnezeu, oamenii trebuie, înainte de toate, să fie duhovniceşti (pneumatikos, noetikos, logikos). Dar trebuie să fie şi sufleteşti şi trupeşti, ca parte bărbătească şi ca parte femeiască. Duhul / pneuma (sau mintea / nous sau cuvântul / logos) trebuie să stăpânească sufeltul şi trupul unui om, cu emoţiile şi patimile sale (vezi mai jus). Dacă numai „duhul” ar fi chipul lui Dumnezeu în oameni, atunci puteri netrupeşti (de exemplu îngerii), nu oamenii ar fi făcute „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Trebuie să remarcăm aici că Dumnezeu nu este „un duh”. Dumnezeu este total diferit (totaliter aliter) de făpturi în toate privinţele. A-l concepe pe Dumnezeu ca „duh” este o exprimare la fel de antropomorfică precum a vorbi despre ochii sau mâinile lui Dumnezeu. În Evanghelia lui Ioan Iisus spune „Dumnezeu este Duh” pentru a arăta că Dumnezeu nu este localizat nicăieri şi că trebuie slăvit „în duh şi adevăr” (Ioan 4:24). Domnul nu formulează aici o afirmaţie metafizică despre fiinţa lui Dumnezeu, care – potrivit interpretărilor scripturale datorate părinţilor ortodocşi ai bisericii, potrivit trăirii lor mistice personale – este „dincolo de fiinţă [hyperousios]” şi chiar „dincolo de dumnezeire [hypertheos]”.

[13] Învăţătura patristică ortodoxă arată că oamenii, pentru a fi cu adevărat oameni, au nevoie de harul lui Dumnezeu (kata charin theou), bunăvoire (kat’ evdokian), făptuire (kat’ energeian) şi putere (kata dynamin) – de tot ceea ce Dumnezeu Însuşi este prin natură (kat’ousian). Alcătuirea lor ca fiinţe duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti face posibilă îndumnezeirea.

[14] Pentru moştenirea genetică şi influenţele mediului cu privire la sexualitate vezi Dean Hamer and Peter Copeland, Living with Our Genes, Why They Matter More Than You Think (New York: Doubleday, 1998), mai ales pag. 158–200. În 1993 laboratorul lui Hamer a descoperit aşa-zisa „genă gay” la care se referă în această carte (pp. 182–183). Vezi, de asemenea V. S. Ramachandran & Sandra Blakeslee, Phantoms in the Brain, Probing the Mysteries of the Human Mind (New York: HarperCollins, 1999). De asemenea, T. Hopko, Sin: Primordial, Generational, Personal [Audio recording] (Crestwood, NY: SVS Press, 1990).