Lucian Mircu - Prefaţa la PSEUDOKINEMATIKOS 2. BUCURIILE FILMULUI

Îi mulţumesc amicului meu Lucian Mircu pentru prefaţa lui de la Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului - un volum care aştept să apară în vara aceasta, la Editura Theosis din Oradea.

Le muţumesc şi editorului meu, Virgil Baidoc, lui Dan Voinea (autorul coperţii), precum şi d-lui Iosif Demian, care mi-a oferit cu amabiitate un detaliu din afişul pe care l-a realizat la filmul său, O lacrimă de fată.

                  „Ochiul tău este lumina trupului tău.

                                                         Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este plin de lumină;

                                                         dar când ochiul tău este rău, şi trupul tau e plin de întuneric.
                                                          Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.”

 (Luca 11, 34-35)

Canonul lui Marian

Noi, cinefilii, avem obiceiul năstruşnic de a face topuri şi liste. Liste cu filme care ne-au marcat şi influenţat. Sau pur şi simplu ne-au atins la un moment dat. Preferinţele fiecăruia sunt, desigur, subiective. De multe ori nici nu mai ştim de ce ne-a plăcut o peliculă. Poate povestea de pe ecran semăna cu a noastră. Poate am fost vrăjiţi de coloana sonoră. Sau de un actor...Un lucru e cert:  lista noastră oferă indicii clare despre personalitatea noastră.  Spune-mi ce filme vezi ca să-ţi spun cine eşti.  „Lista” ne defineşte...aspiraţiile, preocupările şi plăcerile (vinovate sau nu). Suntem ceea ce vedem (dar mai ales, cum ne raportăm la ceea ce vedem). În Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului, Marian Rădulescu propune o listă proprie („Dosarul vizionărilor”). Dar el reuşeşte un echilibru între favoritele personale şi lucrările esenţiale (deşi mai corect e să spunem că „favoritele” lui sunt totodată „lucrări esenţiale...”). Dacă în primul volum autorul a cartografiat popasurile obligatorii în cinematografia românească, aici măreşte scara şi schiţează o planisferă, o hartă a întregii lumi cinematografice. Lista lui Marian e de fapt un canon. Un îndreptar cu filmele de căpătâi, filme cruciale. Acest canon nu e rigid (ca un decalog) şi nu are pretenţia de a fi integral, dar e un bun început.  „Let’s start at the very beginning / A very good place to start / When you read you begin with ABC / When you sing you begin with Do-Re-Mi [1](Sa începem chiar cu începutul /Un foarte bun punct de plecare / Cînd citeşti, începi cu ABC/ Cînd cînti, începi cu Do Re Mi”)*. Repertoriul propus de Marian este ABC-ul care trebuie învăţat pentru a desluşi limbajul cinematografic şi pentru a-i însuşi gramatica (aici s-ar potrivi alt înţeles al cuvîntului „canon”, acela de literă de tipar cu care se tipăreau cărţile canonice).  Din aceasta perspectivă, cele aproape 100 de titluri selectate şi cercetate aici pot fi privite ca o Educaţie. O fundaţie. Filme-indicator, filme-far, borne de folos în aceasta fascinantă călătorie numită Cinema. Dacă le vezi, n-ai cum să te pierzi. N-ai cum să te rătăceşti în labirintul vizual care ne înconjoară. Ele sunt ca un fir din ghemul Ariadnei care se deşiră în carte, începând cu anul 1916 şi până în 2011.

În aceşti 95 de ani, cinema-ul a trecut prin schimbări majore, dar esenţa lui e aceeaşi. Cinematografuul de artă rămâne un mod de înţelegere a vieţii, o Cale de a ajunge la ceea ce e profund uman. Această esenţă perpetuă, nemuritoare, se află în centrul atenţiei lui Marian Rădulescu. Autorul nu e doar un cinefil îndrăgostit de istoria filmului, este un iubitor de frumos şi adevăr. Iar când întîlneşte frumosul şi adevărul în sala de cinema, trăieşte bucuriile la care face referire în subtitlul cărţii. Dar aceste bucurii trebuie împărtăşite. Într-o zi de decembrie 2011, am ajuns la ultimul cinematograf de stat care a supravieţuit în Timişoara (din treisprezece cîte au fost odată) pentru a vedea Crulic (regia: Anca Damian, 2011). Lângă casa de bilete mai era un singur domn. Mă aştepta pe mine. Mă rog, aştepta încă un spectator. I se destăinuise plasatoarei că nu voia să vadă filmul de unul singur. Am înţeles atunci de ce mergem de fapt la cinema: vrem să simţim emoţia împărtăşită care face să vibreze aerul din sală. Marian trăieşte pentru această emoţie. De aceea mă sună de fiecare dată cînd descoperă ceva important de văzut. Ultima oară a fost un film polonez din 2010, Erratum (regia: Marek Lechki). Entuziasmul lui e molipsitor, chiar şi prin telefon:  „Să vezi câtă fineţe, câtă delicateţe. Atâtea lucruri exprimă filmul ăsta prin fiecare milimetru de peliculă! ... Să vezi ce înseamnă muzica în film, compoziţia plastică...Fiecare cadru e impecabil alcătuit, ca un tablou. Îţi vine să strigi ‘-Stooop! dă pe pauză, să văd cadrul ăsta mai bine!’. Am vrut să le spun să oprească proiecţia că mă sufocam de atâta frumuseţe.”  Pseudokinematikos 2 este o colecţie de astfel de experienţe desăvârşite. Ele nu au nimic de a face cu predilecţia industriei de cinema actuale pentru stimulare, pentru excitarea globului ocular. Au de a face cu explorarea, cu trezirea ochiului launtric. Autorul nu face concesii filmelor-de-unică-folosinţă. El e interesat de filmele care merită (trebuie) revizionate.  Indiferent de anul când sunt făcute, relevanţa lor nu poate expira. Adevăratele filme mustesc de sensuri. Ele trebuie văzute nu ca mijloace de recreere, ci ca mijloace de re-creare. Aşadar, volumul de faţă vorbeşte despre filmele care ne luminează dar, mai ales, despre cele care ne iluminează. Calea spre iluminare presupune însă un efort şi din partea noastră.  Nu ajunge doar să fii „în Zonă”. Totul depinde de noi. De atenţia, de reflecţia şi de reacţia noastră. Iluminarea nu e un rezultat al unor factori externi. Ea vine dinăuntru. În acest sens, Do-Re-Mi-ul propus de Marian este o iniţiere. Un prim pas pentru unii, o aducere aminte pentru alţii.

Cu această carte, Marian Rădulescu îşi întăreşte rolul de călăuză cinematografică, cu ajutor de la întâia sa  „călăuză”, Andrei Tarkovski (căruia îi dedică câteva  eseuri luminoase în Addenda). Autorul adresează o nouă scrisoare de dragoste către Cinema dar şi o propunere-invitaţie pentru şlefuirea interioară prin „filmele de conştiinţă”. Odată ce ţi-ai însuşit acest canon, ochiul nu va mai putea fi înceţoşat, păcălit, distras. Ochiul tău va fi curat. Şi va recunoaşte adevărata lumină.   

[1] Sunetul muzicii (regia: Robert Wise, 1965)

(Lucian MIRCU)

---

Sham Pearls on Real Swine

sursa: Hyperliteratura

titlu: Sham Pearls on Real Swine
autor: Franky Schaeffer
editura: Wolgemuth & Hyatt Pub, 1990
număr de pagini: 292
Cu un background protestant, regizorul, scenaristul şi scriitorul Franky Schaeffer caută, în această carte, Biserica despre care să poată spune că este „Stâlpul şi Temelia Adevărului”.
Sinopsis:
Liberalismul şi degringolada galopantă din bisericile protestante îl provoacă pe autor să se angajeze într-o aventură spirituală de căutare a „Bisericii adevărate”, sacramentale. Ea nu trebuie să fie „relevantă”, ci veşnică, pentru că doar ea poate oferi „trupul şi sângele Mântuitorului”.  

Pentru artistul Schaeffer arta „distruge, zideşte şi redefineşte”, „incomodează” şi – când este de calitate – „spune adevărul” şi „este interesată de orice”. La fel ca Biblia, arta „nu este definită de o perioadă istorică anume” şi explorează „imoralitatea şi imortalitatea”. Asemenea lui Hristos, „arta vine către păcătoşi, într-o lume imperfectă” şi doar „cei care se consideră perfecţi nu iubesc arta”. Arta este „materială şi totuşi veşnică”,  „oglinda lumii”, „puntea dintre trup şi suflet”.
Dimensiunea creştină din arta americană este pentru autor o „întoarcere la sentimentalismul ce confundă virtutea cu gingăşia”. În lumea artelor însă nu ar trebui să fie nicio deosebire între subiectele „laice” şi cele „religioase” pentru că „realitatea, ca şi Dumnezeu, este una”. Creştinii, spune el, ajung la artă doar „în lumea mare” din afara „ghetoului creştin”. Ideea de a produce „artă creştină” (muzică, literatură, teatru, film) – aşa cum o înţeleg fundamentaliştii şi evanghelicii de azi („ucigaşii artelor”) – este deci o aberaţie.
Slujirea liturgică în biserici, crede Schaeffer, nu ar trebui înlocuită cu trupe amatoare de mimi, ghitarişti sau de dans modern. Biserica este „păzitoarea sufletelor noastre şi a anumitor adevăruri ce nu pot fi negociate”. Ea trebuie doar să propovăduiască Evanghelia prin cuvânt şi faptă. Creştinul căutător de adevăr din ziua de azi nu trebuie considerat o „ciudăţenie mistică”. El e un om în carne şi oase care mai bine înjură când, neatent, se loveşte la degetele de la picioare, decât să spună din vârful buzelor „Doamne ajută!”.
Evanghelismul şi fundamentalismul pietist, catolic sau (neo)protestant, au compromis – afirmă Schaeffer – creştinismul. Nu e de mirare că lumea îl consideră acum absurd: aşa şi este. La capătul quest-ului său întru Adevăr, Schaeffer a îmbrăţişat Ortodoxia pentru paradoxul şi tainele ei. Volumul imediat următor, Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions, este continuarea odiseii în mediul ortodox american.

Jerusalem - Episode Six

16 aprilie 2012

Am ajuns şi în cel mai vechi oraş din lume (apărut, se spune, acum aproape 10000 de ani): Ierihonul. Întregul ţinut al Israelului şi Palestinei poartă însemnele evenimentelor biblice. Şi aici, în locurile de pelerinaj, Iisus Hristos este prezentat drept un „superstar”. Magazine şi tarabe, pe tot cuprinsul anului, fac profituri enorme din vânzări de obiecte religioase. O parte dintre ele (aproape nesemnificativă) te trimit spre un Hristos cu adevărat Pantocrator, spre o lume de imagini şi sunete articulate sub forma unui limbaj teologic (liturgic). Foarte rar se întâmplă să vizităm şi lăcaşuri unde pereţii comunică un singur limbaj, un singur film. Un astfel de lăcaş minunat (pe bună dreptate, stârneşte mirare) este biserica Naşterii Domnului din Ierihon, care mi-a amintit imediat de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti. (Din păcate însă, măicuţe evlavioase – am dedus eu – nu s-au muţumit cu splendidele reprezentări bizantine de pe pereţi şi au introdus în biserică, spre a fi sărutate de pelerini/credincioşi, câteva picturi religioase necanonice, de influenţă apuseană, pictate pe lemn.) În majoritatea însă, predomină un cu totul alt univers vizual.     

Este cumva năucitor şi teribil să ştii că mergi – la propriu – pe urmele Nazarineanului şi ale prietenilor Săi (sfinţii). Să vizitezi locurile (sau presupusele locuri) unde s-au întâmplat momente cruciale din viaţa Sa: naşterea, prezentarea la templu, botezul, întâlnirile cu apostolii, ispitirea de pe munte, intrarea în Ierusalim, răstignirea, învierea, înălţarea etc. Îmi aduc aminte, involuntar, de Călăuza. Scepticul Scriitor de acolo (un fariseu modern) filosofa pe tema falsificării obiectelor de ceramică. Omul de azi, spunea el, poate fi uşor păcălit, poate lua un vas recent (dar prezentat ca fiind o antichitate) drept un veritabil vestigiu. Doar Călăuza nu-şi pune astfel de probleme, pentru că a înţeles că esenţa e în altă parte: în respectarea ritualului / rânduielii ca şi cum totul ar funcţiona normal. Ca şi cum ar exista Dumnezeu („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”). Altfel spus: săvârşirea binelui nu în vederea unei răsplătiri viitoare, ci dezinteresat, în numele deprinderii firescului şi al lepădării de orice automatism, de orice gest artificial.

Jerusalem - Episode five

15 aprilie 2012

Am ajuns, pentru câteva ceasuri, în Palestina: la biserica Naşterii Domnului şi la două mănăstiri: Sf. Sava şi Sf. Teodosie. În fiecare din aceste locuri (ce au în comun o arhitectură masivă din piatră), pe lângă obişnuitele reprezentări apăsat romantic-realiste, am întâlnit – pe ici, pe colo – câteva icoane pe lemn sau chiar fresce purtând marca plasticii bizantine: hieratism, sobrietate, expresivitate ce vin parcă din altă lume.

Splendoarea acestora din urmă – atunci când nu eşti dependent de estetica barocului, de imagini ca de basm – te lasă mut de umire, te umple de încântare. O astfel de icoană care m-a umplut de admiraţie a fost seducătorul Deisis de la mănăstirea Sf. Sava. Mediul însă (pereţii bisericii) purta semne evidente ale picturii academic-romantice de tip Da Vinci. Disonanţa cu reprezentările bizantine presărate pe altar, pe câţiva pereţi, nu a fost sesizată de nimeni. Mă întreb dacă monahii sau mirenii ortodocşi din vechime (din a doua jumătate a primului mileniu) au rezistat iconoclasmului în numele reprezentărilor figurative - explicite, „cărnoase”, „umaniste”, baroce – legitimate de Renaştere sau Iluminism. Dacă s-a întâmplat astfel (dar e puţin probabil să fi fost aşa), nu s-a meritat osteneala. Sf. Ioan Damaschinul făcea neşovăitor distincţia între diferitele moduri de reprezentare a văzutului sau nevăzutului. Tot el spunea: „Arată-mi icoanele la care te închini, ca să-ţi spun ce credinţă ai.”  

Vizitatorilor de parte femeiască nu li s-a îngăduit intrarea în incinta mănăstirii Sf. Sava (aşa e rânduiala) şi au admirat doar peisajul arid (şi pitoresc) din preajmă.

Jerusalem - Episode four

În ajunul Învierii am vizitat două locuri (patronate acum de romano-catolici) închinate Sf. Ioan Botezătorul. Între pelerinaje am făcut cunoştinţă cu doi foarte simpatici actori pensionari (soţ şi soţie) din grupul nostru. Ne-a legat o vorbă spusă de mine în treacăt (oare?) cu o zi în urmă. Afirmasem atunci că mi-aş fi dorit să vizitez Ierusalimul cu zece ani înainte, când l-aş mai fi prins în viaţă pe regizorul Mircea Săucan (Meandre, 100 lei), care la sfârşitul anilor 80 s-a stabilit în Israel. Aşa am ajuns să vorbim despre o groază de filme (româneşti şi străine), despre teatru, despre regizori români de film şi teatru care – din pricina conjuncturii – n-au putut să se afirme, despre Tarkovski, despre lipsa nuanţării şi a „jocului secund” în opusurile cinematografice româneşti de după anul 2000 răsfăţate de festivaluri şi de critică. La un moment dat, când am ajuns la o grotă în care se spune că a trăit, ca pustnic, Ioan Înaintemergătorul, peisajul semăna frapant cu unele decoruri din Nostalgia: coline sălbatice pe care creşteau diverşi arbuşti şi – ruptă parcă din “civilizaţie” – o şosea şerpuitoare de asfalt…

***

Pe la prânz, am ajuns cu întreg grupul aproape de zidurile cetăţii Ierusalimului, lângă una dintre porţi (Jaffa). După o oră de aşteptare s-au auzit primele urale şi strigăte în rândul mulţimii. Erau arabii creştini care chemau venirea Luminii şi proclamau Ortodoxia ca fiind „singura credinţă adevărată”. Câţiva din cei veniţi anume pentru acest eveniment la Ierusalim s-au strecurat clandestin – riscând să fie evacuaţi în forţă de gardienii (şi gardienele) ce aveau arme de foc în dotare – prin cotloanele bisericii Sf. Mormânt. Îndrăzneţi şi temerari, căţărându-se pe acoperişuri, forţând mulţimea dezlănţuită, hăituiţi de poliţişti, au izbutit să prindă loc mai aproape de altar şi să vadă cu ochii lor vestita „lumină de la Ierusalim”. Noi am aşteptat dincolo de zidurile Cetăţii. Lumina pe care am primit-o era, cum se spune, lină şi – preţ de câteva clipe – nu-ţi ardea părul şi pielea. Când a sosit vremea pogorârii ei, soarele – pe care-l priveau aproape toţi – strălucea într-un fel ciudat, hipnotizant.

Nu ştiu şi nimeni nu ştie cât element de ştiinţă şi câtă ficţiune se află în poveştile cu iz S.F. relatate de martorii acestei minuni – de acum sau din alţi ani. Oricum, Ortodoxia a fost, este şi va fi descoperită – ca o „devenire întru fiinţă”, ca o „întoarcere acasă” a minţii şi a sufletului omului – şi în afara acestei „dovezi”. Şi asta pentru că – prin frumuseţea Liturghiei – ea seduce, nu convinge: Ortodoxia (atunci când nu este amestecată cu practici străine de ea) este mai ales seducţie, nu o demonstraţie „ştiinţifică”, „relevantă”, „logică”. La fel ca în cazul „luminii de la Ierusalim”, mulţi văd, puţin pricep. Călăuza lui Tarkovski: „Totul depinde de noi, nu de Zonă”. Nu în sensul că noi facem toată treaba, pentru că e vorba doar de o punere de accent pe atenţia (şi replica) noastră atunci când suntem de înconjuraţi de „lumina vieţii”, de frumos, de adevăr, de iubire. Putem la fel de bine spune da sau nu.

***

După terminarea praznicului, o tânără vorbitoare de engleză m-a întrebat ce se petrece. I-am spus. Când am întrebat-o de unde este, mi-a răspuns la fel de candid, că e din Tel Aviv, dar că n-a mai văzut aşa ceva niciodată. Apoi şi-a aprins o ţigară pe care a împărţit-o cu prietenul ei. Viaţa bate filmul, încă o dată. Fără să ştiu, trăiam cu acest schimb de replici o secvenţă din aceeaşi Călăuză tarkovskiană. La capătul odiseii în care nu s-a întâmpat nimic (pentru că cei doi „călăuziţi” erau mult prea raţionali, inteligenţa lor nefiind „luminată” de Lumina Taborului, ci a ideologiei iluministe), Scriitorul îşi aprinde o ţigară în barul acela împuţit şi insalubru, iar Profesorul se uită şi el spre Călăuzul care, aşteptat de nevastă şi de copilul lor infirm, porneşte spre casă. Niciunul, nici celălalt nu a priceput nimic din ce li s-a întâmplat. Se aşteptaseră să întâlnească o călăuză îmbrăcată în costum de piele, ca un fel de „căpitan al răzbunării”, nicidecum un „debil mintal” care le vorbeşte despre o presupusă „cameră a  dorinţelor”, despre importanţa credinţei atunci când îţi doreşti să ţi se împlinească ceva. Însă acel ceva fără de care sufletul tău nu poate trăi, nu un moft oarecare. Cele două personaje din Călăuza, la fel ca mulţi din privitorii ştafetei de lumină din Ierusalim (ori de aiurea), încă înrobiţi de „mofturi” şi „fiţe”, nu sunt pregătiţi să intre în „camera dorinţelor” în care nu e loc pentru nimeni în afara propriei lor conştiinţe.   

***

A fost prima Înviere petrecută într-un mediu atât de efervescent multicultural. Cu trupe militarizate, cu forfota unei mulţimi hipereterogene (cultural, etnic, religios etc.). Până la urmă, oricum am întoarce-o, pe Hristos se cade a-L mărturisi oriunde: într-o cameră de trecere, în puşcărie, în tramvai, într-o cetate ce-şi măsoară zilele sub semnul acalmiei (deşi este supranumită Cetatea Păcii) sau într-o comunitate de „călduţi” ambetaţi de un agnosticism mai mult sau mai puţin amorţit, anchilozat. Probabil aceasta este lecţia Ierusalimului, a credinţei în Hristos de aici – aşa-zis din „diaspora”, în fond mai ca „acasă la mama ei” ca niciunde altundeva. (Nu pe aceste pământuri se născuse, crescuse şi învăţase Nazarineanul, nu fusese aici prins şi răstignit, nu se ridicase de aici la cer?)

Jerusalem - Chapter three

14 aprilie 2012. Sâmbăta Mare. Descinderea spre locurile – pietrele – încărcate de istorie şi sfinţite de oameni (omul sfinţeşte locul) echivalează, şi în Ierusalim, cu o călătorie spre împărăţia kitschului din aşa-numitul Christian Quarter. Sigur, buticarii (poligloţi) trebuie să trăiască şi ei. Din icoane bizantine, canonice, din obiecte bisericeşti rafinate – nestridente, nepestriţe – nu-şi mai fac ei planul de vânzări în veac. În vecii vecilor chiar. Şi atunci recurg (în fericitele cazuri când cunosc diferenţa dintre artă şi kitsch, dintre o reprezentare autentică şi una contrafăcută) la vânzarea de tot felul de „obiecte religioase”, de „viţei de aur” în miniatură, confecţionaţi cu o lipsă crasă de orice eleganţă şi bun gust.

***

Iisus Hristos şi restaurarea omului. A primului om (Adam) şi a tuturor celorlalţi care i-au urmat. „Făptura nouă” – iată marea minune a lui Hristos (Nicolae Steinhardt). Nu prefacerea apei în vin, nu mersul pe ape, nu înmulţirea pâinilor şi nici tămăduirea ologilor, orbilor, leproşilor etc. „Cine e în Hristos e făptură nouă.” „Devenirea întru fiinţă” (Constantin Noica)  – iată sensul vieţii. Ortodoxia (dreapta slăvire a lui Dumnezeu) – iată „descoperirea firii omului” (Pr. Rafail Noica).

***

Prăznuirea Învierii: ameţitoare întoarcere (imaginară) în tmp, fascinantă odisee a întrebărilor fără vreun răspuns definitiv. Deşi îmi pare că – atunci când nu mai e tânăr la spirit – omul are tot mai puţine întrebări şi devine tot mai conformist. Începe aventura „devenirii întru fiinţă” cu entuziasm, iar după ce s-a blazat, înghite – pe nemestecate – orice. Păcat...

Jerusalem - Chapter two

13 aprilie 2012. Vinerea Mare. Dimineaţa devreme, în lounge-ul hotelului, zeci de etiopieni în costume naţionale aşteptau să pornească în pelerinaj spre locurile biblice din Ierusalim. Erau, mi se spune, copţi. Mulţi dintre ei trecuseră de a doua (şi, unii, chiar de a treia) tinereţe, dar îi însufleţea şi lumina prezenţa în Cetatea Sfântă de praznicul Învierii.

Pe măsură ce ne-am apropiat de oraşul vechi, de cartierul creştin, am dat peste jeepuri de gardieni şi trupe de poliţişti înarmaţi până-n dinţi pentru a face faţă mulţimii în curs de dezlănţuire în ajunul şi cu ocazia marelui praznic. Am înţeles abia atunci semnificaţia scenelor cu tancuri şi cu gardieni înarmaţi cu mitraliere din Jesus Christ Superstar. Pe străzi, în locuri asiduu frecventate de turişti sau de ultra-religioşi, se intersectau evrei, musulmani, creştini.

Din cele văzute azi am rămas cu statuia Dreptului David cântând la harpă. Chipul îi era  molestat de iconoclaşti, care – asemenea legionarilor ce l-au ologit pe simpaticul Limbă, în Revanşa – i-au retezat proorocului nasul. La mormântul său am găsit două camere pentru rugăciune (una pentru bărbaţi, alta pentrru femei). De după un paravan se auzea o rugăciune cântată de nişte evrei. În general, ni se spune, e bine să evităm întâlnirile (de gradul unu, doi sau trei) cu ultraortodocşii mozaici. Şi le-am evitat.

Mănăstirea „Sfânta Cruce” este admirabilă pentru locaţie, piatra din care e zidită şi pentru frescele bizantine (sau ce-a mai rămas din ele). Peste splendoarea de chipuri pictate după canon, cu o desăvârşită atenţie (la culori, forme, duhul imaginii), se suprapun imagini mai noi, necanonice, renascentiste, aşa-zis neobizantine. Poate că doar alte valuri de iconoclasm, de barbarie să le clintească din loc. La fel ca în majoritatea bisericilor de acasă, amestecul de hieratic (transfigurativ, bizantin) şi pestriţ (realist, neo-bizantin) pare bine asimilat în structura iconografică şi nimeni din cei care se prosternează în faţa acestor imagini nu pare în vreun fel deranjat sau scandalizat. Dar, aflu de la preotul-ghid, vom vizita şi un lăcaş mănăstiresc unde conceptul audio-vizual este unitar, bizantin.       

Pe colinele Ierusalimului, măslini, palmieri, portocali şi lămâi – unii în floare şi cu fructe – cât cuprinde. Şi o arhitectură specifică, foarte asemenea celei din Edinburgh. Aceleaşi forme de pietre, aceeaşi culoare ocru-pământie să fie oare aici pricină de monotonie? Poate, pentru unii, dar – la fel ca în capitala scoţiană, unde clădirile la fel de geometrice sunt predominant gri – arhitectura clădirilor emană bun gust şi rafinament. 

Jerusalem - Chapter one

12 aprilie 2012. Anul acesta, după calendarul Bisericii Ortodoxe, e Joia Mare. Cu doi ani în urmă, în joia din Săptămâna Patimilor, ni se năştea al doilea fiu, Ioan. Anul trecut, într-un spital din Szeged, mama a suferit o serioasă intervenţie chirurgicală pe creier, după care a intrat în comă şi – nouă zile mai târziu – a avut parte de experienţa supremă: întâlnirea cu „lucrurile de pe urmă”. La aproape un an de la intrarea ei în „vacanţa cea mare” o purtăm în suflet şi îi simţim prezenţa. Împăcarea cu care s-a despărţit de această „lume a umbrelor” prin care noi, cei care-am rămas, încă mai rătăcim, ne este nesecat izvor de lumină. Stropi din această pace-împăcare a mamei s-au revărsat, centrifug, spre alţii din familia noastră care (puteau să n-o facă) i-au primit şi i-au înmulţit. Şi poate că de acolo, din ceruri, mama ne veghează chiar acum – cu bucuria pe care şi-a pregătit-o pentru „marea trecere” – în Ierusalim. Poate că această venire a noastră în Cetatea Păcii – darul prietenilor noştri: Petre, Gabriela, Lamia, Laura – este, într-un fel, co-„regizată”, la prezentul continuu, şi de mama...

Abia în avion, puţin înainte de aterizare, am început să conştientizez aventura ce urma să înceapă. De acolo, de sub nori, priveam la geometria blocurilor din ciment / piatră şi am fost seduşi de (aparenta) ordine a cetăţii. În centru aveam să privim de foarte aproape acele străzi pavate, acele ziduri de piatră bine şlefuită alb-crem despre care, deocamdată, credem că este partea cea mai frumoasă de aici. Am ajuns, puţin înainte de miezul nopţii, la biserica de pe lângă Sfântul Mormânt, iar din lespedea de piatră ieşea mir. Cred că locul ar avea o putere de seducţie vizuală şi mai mare dacă de pe pereţi ar lipsi tablourile religioase (nu puţine) de sorginte pietistă, iar de pe străzi tarabele sau buticurile ce vând tot felul de crucifixuri şi reprezentări picturale străine, vai, de apofatismul credinţei ortodoxe. Oricum, ca arhitectură (nu acelaşi lucru se poate spune despre pictură), locul este fascinant.

Mi-am amintit de Dostoievski şi de a sa butadă: „Dacă mi-ar dovedi cineva, cu argumente, că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos.” Există un mister de nepătruns în Povestea Poveştilor, fără de care viaţa întreagă a omului n-ar mai avea niciun sens. A-l minimaliza, a-l „explica” ori a-l „combate” ştiinţific înseamnă – vorba poetului – a ucide tainele şi adâncul mister de pe flori, din buze şi morminte. Ori de acolo de unde, an de an (atunci când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Învierea), apare Lumina lină de la Ierusalim.     

P.S. Ajunşi la hotel ne-am întrebat, o dată în plus, de ce numai la noi în cameră se află un pătuţ de bebe şi un fotoliu-pat, parcă instalate anume pentru copiii noştri care au rămas acasă, alături de bunicii lor...

TARKOVSKI TRĂIEŞTE!

Într-o seară de marţi din Săptămâna Patimilor, în anul 2012, un mai tânăr amic de-al meu, un jurnalist împătimit de cinema, avea să revadă Andrei Rubliov. Şi nu oriunde, ci într-o cochetă sală de cinematecă din Bruxelles. Feed-back-ul său entuziast, trimis după vizionare, mi-a amintit că ceea ce au scris nişte chilieni pe pancarte, la o retrospectivă cu filmele regizorului – TARKOVSKI TRĂIEŞTE! - este mereu adevărat. Şi pentru că el nu-şi publică gândurile (decât cu parcimonie) pe blogul său, am socotit că trebuie să le pun eu pe share: „Uite, rezumat la o frază de profan, ce am înţeles eu: Cum să-ţi găseşti liniştea interioară ca să realizezi Ceva care să dăinuie când eşti înconjurat numai de barbarie (să fi fost barbaria din jurul lui Tarkovski însuşi?). Şi să reuşeşti (dovadă icoanele din final). Dincolo de asta, aşa, pe repede înainte şi sub prima impresie: cred că am văzut cea mai puternică secvenţă de cinema de până acum – invazia tătarilor şi masacrul, care aproape m-au făcut să plâng (dincolo de simbolistica sa, întreagul episod e uluitor de maiestuos regizat şi coregrafiat: haosul atent controlat, surprinderea momentelor de spaimă dar şi de credinţă, scurtele (perfect de bine dozate) cadre cu chipurile morţii şi ale nebuniei, acel cadru tulburător în care camera se opreşte câteva secunde pe chipul calului alb înainte de pătrunderea în catedrală, plus muzica etc.). În plus, există ceva aparte în filmul ăsta, ca şi în Oglinda şi Călăuza (celelalte două filme văzute recent şi mai atent), pe care nu ştiu să-l exprim în cuvinte. Cred că ţine de întreaga atmosferă, de felul în care e construit fiecare cadru şi de încărcătura lor. Aşa cum am mai spus, filmele lui sunt parcă o continuă stare de spirit, în care intri şi în care te trezeşti suspendat undeva – nu eşti nici în realitate, nici în poveste, nici în S.F., nici în parabolă, nici ..., nici ..., nici .... În rest, prologul m-a făcut să-mi amintesc de unele vise de acum mai mulţi ani în care zburam inexplicabil pe deasupra copacilor şi a pământului şi vedeam cum mă prăbuşesc. Mi-e era extrem de teamă, dar în acelaşi timp simţeam şi un fel de plăcere ...” 

N Steinhardt: Dăruind vei dobândi

sursa: Hyperliteratura

titlu: Dăruind vei dobândi
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N. Steinhardt, 2008
număr de pagini: 592
Nicolae Steinhardt adresează o serie de „cuvinte de credinţă” (iar a crede înseamnă îndeosebi „a crede necrezutul”) menite să-l apropie pe cititor de esenţa învăţăturii creştine, care e „această descoperire a fericirii”
Sinopsis:
Anii de temniţă (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o „şcoală a curajului” de unde a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica – „năpasta lumii” – „ca pe un păcat de moarte”. Că trebuie a privi mereu lucrurile „cu spirit larg şi tolerant”.

Nici vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor, nici înmulţirea pâinilor, umblatul pe ape, tămăduirea demonizaţilor sau învierea morţilor nu reprezintă, pentru Monahul Delarohia, „minunea cea mare şi fără seamăn”. Ceea ce îl copleşeşte la Hristos e „prefacerea totală a omului”. Printr-o împreună-lucrare, căci nu atât faptul că Dumnezeu e perfect trebuie să ne bucure, ci posibilitatea omului de a se înalţa deasupra condiţiei sale animalice şi trupeşti ca să se poată îndumnezei. Doar pe acest drum al desăvârşirii va putea omul să se privească şi judece pe sine „din afară”, aşa cum, „neîntrerupt, necruţător, netulburat”, îi judecă pe cei din jurul său.
Deosebit de semnificativă (pentru  felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul) este citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la călugărie: „În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am. Firesc ar fi fost să fie respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.”
Un loc aparte îl ocupă „metamorfozele demonismului” în planul vieţii publice: „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu, dezmăţ, anarhie”. Ambele îi par „nefireşti, primejdioase şi demonice”. Vrednică de căutat şi urmat rămâne numai „calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului”.

Święty interes / Afacerea sfântă

Filmul lui Maciej Wojtyszko este o comedie bine temperată despre satul polonez de la începutul mileniului trei, în care triumfă haimanalele, haidamacii şi „descurcăreţii”.

Doi fraţi se reunesc, după ani de zile în care n-au mai ştiut unul de altul, atunci când află că tatăl lor a murit. După ceremonialul îngropăciunii sunt dezamăgiţi să afle că defunctul lor părinte şi-a lăsat averea imobiliară (casa şi pământul) unor organizaţii de caritate, dar îi înveseleşte brusc vestea că s-ar putea îmbogăţi pe seama automobilului din hambar, cumpărat  cândva de tatăl lor de la însuşi Karol Woytyla (aka Papa Ioan Paul al II-lea). Pun la cale o serie de planuri, care de care mai avantajoase. Dar nu sunt singurii. Maşina cu pricina este râvnită – între alţii – şi de primarul afacerist, cu veleităţi de politician – fără scrupule – în ascensiune. Acesta întocmeşte ad-hoc o întrunire cu sătenii, unde fiecare cotizează cu bani ca să câştige dreptul de a sta câteva minute în „maşina miraculoasă” (despre care s-au şi născut o grămadă de legende).

Nu importă succesiunea de încurcături născute din presupusa „lovitură” pe care fiii moştenitori ar putea să o dea. Ceea ce merită atenţie este felul în care localnicii se raportează la acest „viţel de aur”. Sunt de-a dreptul duioşi în clipele „de taină” pe care le petrec, atunci când le vine rândul, în scaunul şoferului din maşina „sfântă” (atinsă fiind cândva fostul papă ce tocmai fusese beatificat). Acolo, în faţa volanului, îşi spun păsul, iar of-urile lor (mai mult sau mai puţin egoiste şi materialiste) au un farmec dezarmant. Aceasta este „afacerea sfântă” la care participă fiecare cu „acţiuni”.

Şi încă ceva. Filmul ar fi fost mult mai sărac fără prezenţa mucalită a celui numit „idiotul satului” (ce aminteşte de mai vechile filme cehe de Jiři Menzel: Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag ş.a.). Acest tânăr abia ieşit din adolescenţă este îndrăgostit de o fată „cu fiţe” pentru care e gata oricând să se pună în posturi ridicole. Când iubita îi face avansuri, începe să-i spună de visele cu Iisus, de la care ar fi aflat că lumea va dispărea dacă toţi devin răi. Ori împreunarea „clandestină” (fără binecuvântarea autorităţilor bisericeşti) cu care fata îl ispiteşte este – în ochii lui – o faptă rea. El însă nu vrea să fie rău şi se mulţumeşte doar să spună, în gura mare: „Cred c-am să fac o nevroză sexuală”. La final, când barajul din sat este luat de apele dezlănţuite, îi vedem – în fine – iubindu-se într-o barcă ce pluteşte pe apele care au inundat satul. Secvenţa, apăsat poetică, pare decupată din Vremea ţiganilor de Kusturica

PSEUDOKINEMATIKOS 2. BUCURIILE FILMULUI

http://atelier.liternet.ro/articol/12219/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-2-Bucuriile-filmului.html

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/caravana-pseudokinematikos.html 

Coming soon: SIMPOZION Pr. TEOFIL - sala Capitol (Filarmonica "Banatul")Tm, 26 apr. 2012

Erratum - un film de Marek Lechki (2010)

Existenţa oarecum ternă a unui tânăr de 30 de ani, aparent împlinit în societate, este pusă la încercare de o călătorie de afaceri „la obârşie, la izvor”, adică în localitatea natală.   

După o lungă pauză, un fiu se reîntâlneşte cu tatăl vârstnic (de care-l desparte o răceală stânjenitoare), cu prieteni din adolescenţă, cu trecutul când totul era „tânăr şi clar”. La întoarcerea spre acasă, accidentează grav un homeless bătrân, „complet degenerat”, care îşi va sfârşi zilele înainte de a ajunge la spital. Crima săvârşită – în ochii justiţiei – nu este însă „atât de gravă” (boschetarul consumase alcool, se afla nejustificat pe partea carosabilă a drumului etc.), astfel că legea îl absolvă de vinovăţie. Dar în ochii săi? Poate că tocmai sentimentul nemărturisit de vinovăţie pentru lipsa de comunicare cu propriul tată îi dă puterea să afle cine a fost amărâtul pe care, involuntar, l-a ucis (unde locuia, cu ce se ocupa, ce familie avea etc.).

Filmul de debut al lui Marek Lechki este – dacă se poate spune aşa – cinema pur-sânge. În tradiţa bogată a şcolii poloneze de film (Erratum este din aceeaşi familie cu Iluminare, cu Structura cristalului, cu Domnişoarele din Wilko ş.a.), Lechki nuanţează cu o mare forţă de expresivitate audio-vizuală (griurile şi tonurile predominant verzi-cenuşii din decor electrizează privirea, aşa cum coloana sonoră cu armonii de elegie seduce auzul)  semnificaţiile unui fapt aparent divers. Titlul trimite nu spre o eroare oarecare din viaţa unui om, ci spre însăşi greşeala care a frânt cel dintâi zbor personajului ce trece acum printr-o dificilă perioadă de criză (încercare, judecată) a sinelui propriu, când îşi reconsideră opţiunea pentru profesie (visa să studieze muzica, dar – excalamă într-un moment de descătuşare – a ajuns la un „căcat de şcoală de contabilitate de trei ani”) şi mai ales gestul egoist de a-şi abandona cândva tatăl, „singur şi bolnav”, după moartea mamei. 

Fără nicio undă melodramatică sau obositor-moralizatoare, povestea din Erratum ­– ce aminteşte deopotrivă de În numele tatălui şi de Plecări (Okuribito) – îşi urmează traseul din „punctul mort” al rătăcirii unui „fiu risipitor” până în pragul nebănuitei „iluminări” sau „schimbări la faţă”. 

Nicolae Steinhardt răspunde la 365 întrebări

sursa: Hyperlitaratura

titlu: Nicolae Steinhardt răspunde la 365 întrebări
autor: Zaharia Sângeorzan
editura: Humanitas, Bucureşti, 1998
număr de pagini: 168

Zaharia Sângerozan a reuşit să „smulgă” de la Nicolae Steinhardt 365 de răspunsuri la tot atâtea întrebări pe teme de viaţă, artă, politică, religie.  

Sinopsis:
Nefiind sentimental, Steinhardt plânge „mereu şi de obicei în hohote” atunci când citeşte sau vede o capodoperă. În muzică îl socoteşte „cel dintâi chemat” pe Mozart, după care îi situează pe Haydn, Bach, Schubert, Wagner, pe preclasici şi apoi pe „toţi ceilalţi”. Evanghelia i se pare „primul roman absurd, negru”, „cu adaosul — esenţial! — că sfîrşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci învierea”.

Nicolae Steinhardt deplânge instaurarea „spiritului şmecheresc” chiar şi într-un loc mai ferit de poluări comportamentale precum Maramureşul: „Cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm” – recunoaşte o bătrână maramureşană. Dispariţia satelor – „urgie năprasnică”, „sinucidere”, „catastrofă” – i se pare „foarte probabilă”:  „Hunii, gepizii, tătarii, turcii, pînă şi Carol II au fost tot atîtea flori la ureche.”
Omul sfârşitului de veac XX trăieşte, arăta el, sub „teroarea neobositei mediocrităţi” ce „barează drumul oricărui cît de mic talent”.  Intervenţia minciunii în viaţa omului este „masivă”, „pustiitoare”, iar „oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună”.
Anul 2000 îi apare cât se poate de sumbru şi apocaliptic. Va fi, anticipa el, „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”, o „anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”. În privinţa indivizilor, vor fi purtători de revolver („oameni liberi, în sens feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”).
Cel care a ieşit – întărit, primenit, mai bun – din infernul temniţelor comuniste crede că „nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură”, că „li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor”. După momentul 1944 evreii „au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia” printr-un  „exces de zel”, printr-o „conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă”, printr-o „vigilenţă absolută” şi „denunţuri cu nemiluita”. Dar şi românii „s-au molipsit de la jidani”, devenind „mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii”, pierzânu-şi „bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond”.
Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt? Câte o vorbă bună adresată spontan, ne-boala, amintirea clipelor fericite, „răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi”, „rarele clipe de credinţă totală, fierbinte”, momentele de „civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup”.

Recital THEODOR 21 aprilie 2012 19h

Programul recitalului de sâmbătă, 21 aprilie 2012 – Theodor Alexandru  Rădulescu

Partea I - BAL  LA  CURTEA  REGELUI

J.S. BACH -  Preludiu în do minor – muzicanţii işi pregătesc instrumentele
J.S. BACH – Polonaise în sol minor - apar regele şi regina, păşind solemn în ritmul muzicii
J.S. BACH – Menuet 1 în sol major – plecăciuni...întreaga curte dansează
J.S. BACH - Menuet 2 în sol major – încă un menuet! Ordonă regele
W.A. Mozart - Musette – un dans popular preluat la curte, cimpoiul îl amuză şi pe rege
J.S. BACH - Menuet în sol minor – curtea redevine sobră
F. Kuhlau – Rondo în do major – dar de ce atât de sobră?...o horă (rondo) prinde bine
W.A. Mozart –Menuet în fa major – totuşi...tot menuetul
L van Beethoven – Ecossaise în sol major – de unde dansul ăsta şugubăţ? Din Scoţia, se zice..
J. Clarke – Marşul regelui – Destul! Regele vrea să se retragă...regina îl urmează

Pauză

Partea II 

T. Albinoni - Adagio în la minor
L van Beethoven – Romanţă din Sonatina în sol major
L. Mozart – Burlesca în sol major
*** - Black Forest Polka
I. Ivanovici – Valurile Dunării
*** - Dans ţărănesc
S. Joplin – Hockey –Pockey

Icoana ca Scriptură

sursa: Hyperliteratura

titlu: Icoana ca Scriptură
titlu original în limba engleză: Icon as Scripture
autor: Lazar Puhalo
traducere în limba română de: Marian Sorin Rădulescu
editura: Theosis, 2009
număr de pagini: 202
O carte despre icoane, oricând binevenită, ne aminteşte că locul icoanei este, înainte de toate, în biserică.
Sinopsis:
Icoanele sunt o altă modalitate de a interpreta corect şi de a comunica mesajul Sfintei Scripturi. Dar ce înseamnă „interpretare corectă”? De-a lungul vremii, arta iconografică a fost deliberat controlată şi articulată pentru a reprezenta – cu un limbaj plastic ale cărui norme (canoane) se cer încă desluşite – Sfânta Scriptură. Cartea lui Lazar Puhalo devine astfel un prilej de călătorie întru descoperirea sau redescoperirea frumuseţii restauratoare spre care ne îndreaptă privirea aceste „ferestre spre absolut”.


În icoană, ritmicitatea formelor este menită să facă legătura cu Sfânta Scriptură, icoanele devenind astfel echivalentul vizual al Scripturii. În Bizanţ, aceste principii iconografice nu au fost compromise de dezvoltarea formelor printr-o anumită graţie şi frumuseţe, prin aderenţa la diferitele stiluri şi curente artistice. Diversele şcoli de iconografie canonică nu diferă în această privinţă.
Pictorul ortodox renunţă la reprezentarea naturalistă a spaţiului, pentru că ceea ce contează nu este atât acţiunea reprezentată, cât mai ales comuniunea cu privitorul. Icoana nu este o artă care ilustrează Scriptura, ci un limbaj care este echivalent nu literei biblice şi nici cărţii ca obiect, ci propovăduirii evanghelice. Astfel, icoana are aceeaşi semnificaţie, acelaşi sens liturgic, dogmatic şi educativ ca şi Scriptura. Prin comparaţie, arta religioasă din Occident – următor vremurilor ortodoxe de acolo – a început să împrumute din principiile Greciei pre-creştine, unde înţelegerea omului trupesc şi a celor nevăzute era condiţionată de nivelul naturii umane, de epocile istorice, de circumstanţele politice etc. Se cuvine, aşadar, să înţelegem că „perspectiva răsturnată” din iconografie constituie un element esenţial de limbaj plastic – sugestiv şi de relevant – ce asigură corectitudinea icoanei din punct de vedere scriptural. Şi aceasta pentru că Evanghelia ne invită să ne „răsturnăm perspectiva”, să privim viaţa, lumea şi pe noi înşine dintr-o perspectivă diametral opusă felului în care lumea priveşte aceste lucruri.
Un loc aparte în prezenta lucrare îl ocupă referinţele critice la şcolile de iconografie necanonice, dezvoltate – de la Reformă încoace – sub influenţa unei gândiri şi sensibilităţi populare, lumeşti. Produsele edulcorate şi pestriţe ale acestor şcoli de pictură îl zugrăvesc „nu pe Dumnezeul-om, Iisus Hristos, ci pe liderul unui cult religios din California: un şarlatan cu mult sex appeal, o combinaţie de Robert Redford şi Charles Manson”. Aceste tablouri degenerate – foarte răspândite şi în mediul ortodox – reprezintă „tot ceea ce Hristos nu este şi nu reprezintă nimic din ceea ce este El. Sunt pur şi simplu reprezentări ale unui Antihrist ce se dă Iisus Hristos”. Alteori Hristos este surprins „sub forma unui actor efeminat, cu ruj pe buze şi pudră roşie acoperindu-i trăsăturile fade”. Ori părul lung a fost cu desăvârşire interzis de hotărârile Celui de-al Treilea Sinod Ecumenic. „Reprezentarea este cu atât mai blasfemiatoare” – afirmă autorul – „cu cât se vrea în mod intenţionat o icoană a lui Hristos”.
Meritul excepţional al cărţii de faţă este acela de a ne reactiva – în lumina învăţăturii scripturale şi a Tradiţiei Bisericii Ortodoxe – spiritul critic şi discernământul (sau dreapta socotinţă) atunci când ne raportăm la icoane. De dorit ar fi ca predania despre frumuseţea restauratoare a icoanei să transceadă litera cărţii de faţă şi să ne problematizeze vis à vis de imaginile pe care le cinstim. Şi poate că acum, mai mult ca niciodată, este nevoie să ne amintim şi să conştientizăm cuvintele afirmate cândva de Sf. Ioan Damaschinul: „Arată-mi icoanele la care te închini ca să pot să-ţi înţeleg credinţa.”

Nicolae Steinhardt - Primejdia mărturisirii

sursa: Hyperliteratura

titlu: Primejdia mărturisirii
autor: Nicolae Steinhardt
editura: Polirom, Seria de autor N Steinhardt, 2009
număr de pagini: 280

Primejdia mărturisirii consemnează situarea monahului Nicolae Delarohia „între viaţă şi cărţi” printr-o serie de mărturisiri pe teme de cultură, politică şi patristică.


Sinopsis:
Deşi îi plăcea să folosească adesea hiperbole, imaginile fantastice create de exprimarea lui Nicolae Steinhardt nu erau câtuşi de puţin rupte de realitate. „Timpul taifasului” de la Rohia înregistrează analizele făcute de „Părintele Nicolae” pe texte clasice sau contemporane, dar şi o chemare – adresată atât tinerilor săi interlocutori, cât şi virtuailor cititori – spre ordine.

Dintru început se cuvine a preciza că Nicolae Steinhardt considera cultura – „atunci când este adevărată” şi „stă sub semnul unui duh iubitor de oameni” – un „imn de laudă adus vieţii”. Cultura („caldă, vivace şi puternică”) nu constituia pentru el o „pricină de sminteală”. Avea, de aceea, cultul călătoriilor în timpuri şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de „celălalt”, de „străinătate”, Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi diverşi, sunt „solidari cu noi”, că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”.
O atenţie aparte se acordă momentului convertirii („un acces la fericire”) din închisoare. Ieşind „din întuneric, din chin”, Steinhardt nu a intrat numaidecât într-o „stare de fericire perfectă”. Totuşi, necazurile care se întâmplă ulterior convertirii vin „pe un fond de fericire, de linişte”. Botezul sincer însă „nu este cu apă”, ci „cu duh şi foc”. („Apa de la Jilava pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!”) Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt o „experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare”, încât ştia că – dacă o să apuce liberarea – nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a îngrijit încă trei ani de „bătrânul său părinte” (care a murit la nouăzeci de ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful Constantin Noica, avea să-l „năşească” a doua oară. Lui îi datora „blagoslovenia peregrinării prin închisoare” (pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar) şi „deschiderea ochilor tâmpi”. Acum îi descoperea „liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia”, în judeţul Maramureş.
Vrednică de atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între „descurcă-te” şi răzbate”. Pe când „descurcă-te” lansează o „invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt”, fiind „expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii”, „a răzbate” duce cu gândul „la cu totul alte valori”. Deşi descurcăreţul este „omul zilei”, răzbătătorul – ne aminteşte el – era altădată „omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa”.
Pe Nicolae Steinhardt l-a „întărit şi energizat” deopotrivă dragostea pentru creştinism şi pentru neamul românesc („înţeleg să-i stau alături şi la bine şi la rău, şi la vale şi la deal, şi la dulce şi la post”). Ultimii ani din viaţă avea să-i petreacă la Rohia, eliberat „de orice fanatism”. Prin felul său de viaţă – „tonic, activ, plural” – avea să fie, până la capăt, un răzbătător, infirmând ceea ce se crede în general despre monahism, care „nu-i totuna cu trândăvia şi puturoşenia”.

Sfânta nevoinţă a saltimbancului – Jesus Christ Superstar

Trebuie să recunosc: nu mă omor nici după filmele care – înt-un fel sau altul – îl au ca personaj principal pe Iisus, nici după filmele muzicale. Există excepţii. Între ele:  Evanghelia după Matei sau Iisus din Montreal, în primul caz, şi Cabaret sau All That Jazz în al doilea. Jesus Christ Superstar (transpunerea cinematografică a operei rock montate cu mare succes pe Broadway – muzica: Andrew Lloyd Webber; versuri: Tim Rice; conducerea muzicală: André Previn; regia: Norman Jewison) are însă deopotrivă meritul de a îmbina inteligenţa apropierii – cu prudenţă, fără intenţii moralizatoare – de subiectul Patimilor, amintind totodată de fanteziile muzical-coregrafice ale lui Bob Fosse. 

La vremea sa (dar şi după lansarea de la începutul anilor 70), Jesus Christ Superstar  deranja prin atmosfera hippie, prin firescul interpreţilor. Iisus nu era „suficient” de divin, era un personaj „omenesc, prea omenesc”. Îi lipsea „aura” de Superman pe care aveau s-o exploateze la maxim atât ecranizările – propagandistice, puritane – comandate (ce ironie!) de diverse asociaţii iconoclaste, cât şi producţiile de „basm” precum Iisus din Nazaret (în regia lui Franco Zefirelli). În termenii celor ce se auto-îndreptăţesc (killjoys li se spune în engleză), asta se cheamă „blasfemie” şi nu se poate tolera. 

Pentru Nicolae Steinhardt, opera rock a lui Webber-Rice este concepută după reţeta creştinismului ca happening, ca „aventură” – „terapeutica cea mai îngrozitoare (ne cere imposibilul)” şi medicamentul „cel mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”. Jesus Christ Superstar îi aminteşte lui Steinhardt de nuvela lui Anatol France (Le jongleur de Notre Dame, o prelucrare a unei istorisiri din Pateric): „Măscăriciul face ce ştie şi ce poate în faţa icoanei Maicii cu Pruncul. Îşi aduce prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, al giumbuşlucurilor. Oficiantul regulamentar, de după un stâlp, riveşte îngrozit bâlciul. Dar pruncul râde şi bate din palme; iar Maică-Sa şterge cu marama Ei sudoarea sfintei nevoinţe de pe fruntea saltimbancului”.

O "odisee de lumină" - Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt

sursa: Hyperliteratura

Jurnalul fericirii nu înregistrează doar umilinţe şi abuzuri inimaginabile, ci mai cu seamă „îmbisericirea minţii”, prin botezul clandestin din celulă. 

Sinopsis:
Refuzând să fie martor al acuzării în „lotul Noica”, Steinhardt ajunge la puşcărie. Jurnalul fericirii este o călăuză spre viaţa transfigurată de „dreapta socotinţă” care-i îndeamnă pe oameni să fie „treji în toate” şi „întregi la minte”, că altfel „se cuibăreşte prostia”. Este şi cronica înfrângerii fricii („sensul vieţii”, căci „numai cine nu riscă pierde totul”) instaurate de un regim totalitar.

Pentru Steinhardt, Biserica nu e o simplă schimbare de decor. „Fantasticul credinţei” nu-l amăgeşte, nu-i distrează mintea cu „un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale”, ci îl solicită „să se concentreze asupra realităţii”. Motto-ul cărţii („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”) trimite la „legea fundamentală a universului”: contradicţia. A crede în Dumnezeu înseamnă pentru el „să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista”. În rândul „amicilor evrei”, Steinhardt are o „reputaţie de nebun bine stabilită”. Dar, avea să gândească el în 1964 (anul ieşirii din închisoare), i-a prins bine „nebunia asta”: „Ce mă făceam dacă nu înnebuneam? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”
Mărturisirea creştină e independentă de locuri şi vremuri: „Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă”. Credinţa („suprema armă  secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul”) avea să-i descopere lui Steinhardt că singura bogăţie e aceea de „a ne bucura că trăim”. Închisoarea l-a învăţat că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scupulelor”. Aceasta este „lupta vieţii” ce nu ţine seama de împrejurări („o scuză pentru rataţi”): „Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori.”
Un personaj important în această „odisee de lumină” e însuşi tatăl autorului: un „ovrei bătrân”, un foarte mic pensionar, un „senator roman”, un „patriarh din Pantelimon”. Dintr-un dezvoltat simţ al onoarei, îşi îndreaptă fiul spre jertfă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.” L-a aşteptat şi, „mic, necrezut de mic, mult gârbovit”, „fără teamă” şi „cu ochii vioi”, îi răspunde fiului care-i cere să nu plângă: „Să plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?” Iar după ce află de botez îi spune: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum  s-a zis, Dumnezeu o  să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”
În loc de epilog: „Dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut.” Nicolae Steinhardt a păstrat vie torţa acestui crez până la moarte.