Weedend

Am dorit să ajung neapărat la conferința lui Dan C. Mihăilescu despre „construcția de sine” în perioada interbelică din Timișoara. I-am luat pe Theodor și pe Ioan de la școală și am ajuns cu un ceas mai devreme. Până la ora începerii conferinței, Aula Magna a UVT s-a umplut. S-a stat și în picioare. Am reținut de la D.C.M. cu precăere încercarea sa de a înțelege ambele „tabere”. Stricto sensu: și pe legionari și pe cei vânați de legionari. Pentru că, spune el, premisa „ori, ori” vine de la celălalt, adică de la Cel ce desparte (diabolo asta înseamnă). Discursul lui D.C.M. a fost savuros, entuziast, plin de umor. A pomenit, din nou, de top ten-ul său în materie de cărți obligatorii pentru orice „construcție de sine”. A inclus și Biblia, alături de stoici, Cervantes etc. Și totuși, Biblia a fost și încă e atât de abuzată. Fără o interpretare „în duh și adevăr” se poate ajunge la masacre sau - cum se întâmplă în recentul film rusesc, Mucenicul - la excese comportamentale ultra-teribiliste, violente, intolerante. Mi-a plăcut compararea istoriei interbelice cu o sursă implacabilă de radiații. De aceea este foarte riscant să abordezi unilateral excesele de huliganism din acea epocă. D.C.M. a vorbit apoi despre criza lecturii, despre imaginile de-a valma pe care le „absorb” noile generații în detrimentul timpului dedicat lecturii.

De la conferință am alergat la Filarmonică unde - într-o sală aproape plină - am urmărit proiecția filmului mut Cutia Pandorei (G.W. Pabst, 1929) cu acompaniamentul live al Orchestrei Filarmonicii Banatul. Filmul se păstrează foarte bine, iar Louise Brooks l-a influențat mult pe Bob Fosse când a distribuit-o pe Liza Minneli în Cabaret (1972) și când a compus acea „divine decadence” din Berlinul anilor 30. Am remarcat și un citat scurt din Câinele andaluz (1928, Bunuel) - mâna strânsă la ușă a regizorului spectacolului din film. Pabst pare extrem de interesant.

Cutia Pandorei (G.W. Pabst)

De Florii am fost cu Theodor la biserica rusă din București. A fost arhiplină și majoritatea s-a împărtășit. În aceeași zi, în Egipt, aveam să aflu, a explodat o bombă într-o biserică a copților în timpul liturghiei. După-masă am petrecut vreo trei ceasuri cu Petre Nicolae și Dan Pița la o cârciumă din Piața Rosetti. La sfârșit ni s-a alăturat și Ionuț Mareș. A fost un adevărat banchet. Vorbind despre muzici, filme, viață, mi-am amintit de acel „și, și” căutat de D.C.M. Cât de greu este să recuperezi, din cinema-ul românesc (dar nu numai) acele filme „mincinoase” pentru că, de exemplu, folosesc muzică originală (ca personaj dramatic), o coloană sonoră și un anume fel de a vorbi și a se mișca al personajelor care nu e „ca-n viață”, adică aproape de „realismul” lui Pintilie, Tatos, Daneliuc, Tănase, Puiu, Mungiu, Jude...

Pas în doi (Dan Pița și Petre Nicolae)

Pentru cine mai bat clopotele?

Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski, 1967)

Probabil că fiecare film își are vremea sa. La sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, clopotul construit cu trudă în Rubliov-ul tarkovskian a declanșat o strașnică „mânie proletară” în URSS. Omul sovietic (conducerea sovietică) nu l-a lăsat să bată în cinematografe decât după șapte ani de la definitivarea montajului. După ce asiști la nesfârșite orori și violențe (dar și momente de tulburătoare și înălțătoare poezie), de la acest film rămâi cu replica de final (rostită de monahul iconar, care nu mai vorbise de zece ani și pe care doar strădania și entuziasmul tânărului clopotar l-au făcut să vorbească din nou): „Hai cu mine! Tu vei construi clopote, eu voi picta biserici!...”

Andrei Rubliov

Mă întreb cum ar fi fost primit, în 2017, filmul lui Tarkovski (sau un altul, pe aceeași temă și cu aceeași esență) dacă ar fi avut parte de o distribuție main stream, dacă s-ar fi vorbit despre el (și) pentru că a făcut senzație - la Cannes, la alte festivaluri importante. Dacă n-ar fi doar o nișă accesată de câțiva (mai mult sau mai puțin) cunoscători... Pentru că implicația poveștii lui Tarkovski și Koncealovski tocmai asta e: după retragerea valurilor de cotropitori barbari (tătari sau - cinci sute de ani mai târziu - bolșevici), neamul își reclădește bisericile, căminele, vatra. Clopotele au să sune din nou. Da, numai că, la început de mileniu trei, clopotele - printr-o politică „multiculturalistă” și „iluministă” - nu prea mai au voie să bată în cetate. Orice clopot, nu doar „clopotul record”, cu o greutate de 25 de tone, al Catedralei Mântuirii Neamului din București. Urechile omului post-sovietic (sau post-sovietizat) vor să asculte felurite sunete de sirene, iar nu clopotul care, nu-i așa, cheamă la împreună-rugăciune. Omul însă (Tarkovski a înțeles, Dostoievski - un secol înaintea lui - la fel) nu prea mai știe cum și cui să se roage. (Ori și-a privatizat cu totul și această îndeletnicire, sub forma nenumăratelor „denominații” care - așa cum riposta pastorul scoțian din Breaking the Waves, filmul lui Las von Trier - nu au nevoie de clopote ca să se închine.) Omenirii i s-a atrofiat „simțul cosmic” - spune un personaj din Solaris.

Solaris (Andrei Tarkovski, 1972)

Strădania nu moare nici chiar în timpul „anticipaționist”, „științifico-fantastic”, din Solaris și Stalker.  Nevoia de a afirma infinirea sufletului omenesc (salvând „solaristica” de la pieire ori apărând „zona” de la distrugerea cu o bombă de câteva kilotone) ține de demnitatea omului, de conștiința sa, nu este doar produsul unui „ev întunecat” (cât de „luminate” sunt vremurile noastre (post)moderne putem vedea - în rezumat - din scurt-metrajul lui Godard, De l'origine du XXIe siècle). Mă gândesc la catedrala ticsită de mujicii participanți la rugăciunea de obște în Rubliov, în timp ce oștirea tătară (ajutată de rușii trădători de neam) o lua cu asalt. Oare fresca din grandioasa catedrală bucureșteană, încă în construcție, va mai păstra ceva din expresia iconografiei lui Rubliov și Teofan ori va conține doar pictură religioasă doloristă (asortată cu o arhitectură și o muzică pe măsură)? Hristos, la urma urmei, a venit să mântuiască neamul omenesc. Ori „mântuirea neamului” riscă să fie confundată cu (sau redusă la) „mântuirea neamului românesc”. Să nu fie! (Filetismul, deși condamnat de Biserică și considerat erezie, renaște mereu. Tatăl lui Steinhardt, când a aflat de botezul fiului său, ovrei ca și el: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că de-acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”) 

Hristos în slavă (icoană de Andrei Rubliov)

Să nu uităm: pentru mântuirea neamului omenesc - a celor care cred într-un Hristos al tuturor oamenilor, nu doar al rușilor, al grecilor, al românilor, al sârbilor etc. - e de ajuns un paraclis. Nota bene: primul cetățean al raiului - „tâlharul cel bun” - a fost mântuit pe crucea unde fusese răstignit, alături de Hristos.

În căutarea lui Tarkovski

Anatoli Solonițîn în Andrei Rubliov

E cazul - scrie jurnalistul Ionuț Mareș - să-l „umanizăm” pe Tarkovski, să-l „coborâm de pe soclu”, să nu ne mai extaziem ieftin și desuet în fața lui. Extazul acesta patetic, continuă el, îi ține deoparte pe mulți sceptici care îl socotesc un „misticoid”. (Doar asta să fie cauza?) De acord că filmele sale sunt porți spre noi și noi orizonturi / stări / trăiri / imagini / emoții. Atâta doar că pentru el arta era cealaltă față a monedei numită religie. Mai precis (fără însă a limita semnificațiile operei sale), mintea îmbisericită. Tarkovski nu a vorbit despre un zeu necunoscut sau „exotic”. L-a preocupat să pătrundă (și să se pătrundă, nu mai puțin) de taina Treimii, așa cum o va fi descoperit în reprezentarea iconografică a lui Andrei Rubliov. În acest sens a căutat (cu mijloacele specifice filmului) sfințenia și pocăința. În vremurile noastre grăbite, toate acestea nu mai sunt stări, năzuințe, valori, ci doar concepte demodate de care - pentru a fi cool - trebuie să te debarasezi. Cât mai repede. Iată pricina pentru care, dacă e să mai vorbim de el, Tarkovski trebuie adus „la zi”. Adică la nivelul de înțelegere și simțire al omului ce vede în biserică (în cel mai bun caz) doar un muzeu, al omului pentru care sfințenia și pocăința sunt - asemenea conștiinței despre care vorbea blazatul Scriitor în „Călăuza” - niște idei mai mult sau mai puțin primite de-a gata, niște născociri omenești care „se topesc precum meduza la soare”. 

 Filmul, pentru Tarkovski, era totuna cu poezia. Mai precis, cu un poem-mărturie. Ori lumea de azi recunoaște, ca etalon, doar mărturia psihanalitică. Nicidecum o mărturie în care dimensiunea duhovnicească, orientată spre idealul divino-uman al Bisericii, ocupă locul central. De unde, poate, nevoia de a-l face „relevant” omului fără trecut de azi. De ce nu? Dar nu oricum. Mai cu seamă că Tarkovski nu e - nici pe departe - singurul rămas „pe soclu”. De două mii de ani omenirea tot înalță socluri. Pe Ionuț îl nemulțumește (pe bună dreptate) receptarea „impresionistă”, „pietistă”, „slugarnică” a operei tarkovskiene. Dar stăm oare chiar atât de bine în privința felului în care am asimilat persoana divino-umană a Mântuitorului? Ori aici e, de fapt, buba. O relație personală cu icoana (și ea, greu de primit precum este), cu tot ceea ce - în fond - ține de taină, de infinirea omenească, de dumnezeirea din om ar putea schimba lucrurile. Dar pentru asta e nevoie de curaj, de adevăratul curaj. Amurgul idolilor e încă departe. Dar provocarea e mereu aceeași: fiecare spectator al lui Tarkovski este chemat să cerceteze - el pentru sine - ce și cum anume crede, în ce fel se folosește (sau abuzează) de ferestrele spre absolut din Ivan, Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul. Și, de ce nu, după ce a văzut cum stă treaba, să împărtășească - într-o formă sau alta - și celor din jur. 

Perpetuum mobile

Solaris (un film de Andrei Tarkovski, 1972)

Pentru Kris, chestiunea lui Dumnezeu nu ține de speculație. Este, mai degrabă, o reamintire. O întoarcere la o anume predispoziție sufletească, la o stare a omului care, după ce – printr-o epifanie – descoperă că rușinea salvează neamul omenesc, nu mai poate să reziste binelui, compasiunii. Dar – și aici este pomenit Tolstoi – nu poți să ai compasiune și să iubești toată omenirea, atunci când ești pe Pământ. Din spațiu, da, îți vine mult mai ușor să-i iubești pe toți. Mărturia lui Kris despre sentimentul rușinii care „salvează omenirea” este făcută într-un fel de stare delirantă. Hari și Snaut îl ajută să se deplaseze până în camera lui și, undeva la capătul culoarului din stația orbitală „Solaris”, se află o lumină puternică (asemenea unui far) care, pentru câteva clipe ne intră în ochi și nouă, spectatorilor. Scena trimite la mărturia lui Nicolae Steinhardt (din Jurnalul fericirii) despre „visul miraculos” din închisoare: văzuse o „Lumină uriașă – albă și strălucitoare” care îl „înconjura din toate părțile”. Simțise, în acea „vedenie”, că e „scăldat în Lumina orbitoare” și era încredințat că „va dura veșnic”, că e „un perpetuum mobile”: „Eu sunt, îmi vorbește Lumina, dar nu prin cuvinte, ci prin transmiterea gândului. Eu sunt! Și – prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. ... De atunci îmi e nespus de rușine. De prostii, de răutăți, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Rușine.”

La operă, la operă, ce mai capodoperă!...

Carmen (Opera Timișoara, stagiunea 2016-2017)

Cu vreo zece zile în urmă am fost la Filarmonică pentru Suita Carmen de Bizet / Scedrin, pe care am descoperit-o în timpul liceului. De data asta avea la percuție și marimba. A fost la fel de dinamic-spectaculoasă. Apoi am văzut că opera lui Bizet (fără orchestrația ritmată a lui Scedrin) va avea premiera la Opera Timișoara în regia modernă a lui Silviu Purcărete, scenografia lui Dragoș Buhagiar și conducerea muzicală a lui David Crescenzi (Italia). N-am stat pe gânduri, am luat patru bilete și am așteptat seara premierei. A fost și pentru Ioan o premieră întâlnirea cu sala Operei. În pauză ne-am întâlnit cu Robert Șerban. Era la o masă cu compozitorul Remus Georgescu și le-a smuls o sticlă de apă plată. Robert nu s-a supărat și i-a desfăcut-o. Îi sunt dator o apă. Iar Ioan va trebui să învețe să ceară voie și să mulțumească...
Montarea lui Purcărete a fost la fel de surprinzătoare ca și Danaidele, Orestia, Fedra, Cumnata lui Pantagruel, Gianni Schicchi sau Faust. (Nu vreau să-mi amintesc de Undeva la Palilula pe care ar trebui să-l revăz cândva.) Niciun moment de plictiseală. Carmen și Don Jose bătrâni, ca niște fantome, se plimbă prin scenele în care apar Carmen și Don Jose și Escamillo tineri. Punerea în scenă e proaspătă. Elemente decupate din musical-urile tragice ale lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz), din videoclipuri pop cu Genesis, din Vremea țiganilor de Kusturica și încă altele aduc la zi povestea. Escamillo poartă blugi, iar taverna are frigider modern cu doze de bere în el. Interpreții (Bogdan Zahariea, George Proca, Gabriella Varvari, Narcisa Brumar) susțin partituri solicitante și ca voce și ca mișcare scenică. Povestea lui Merrime mi-a amintit de concursul din textul deuterocanonic veterotestamentar Ezra. Acolo, participanților li se cerea să numească cel mai puternic lucru din lume. Unul spune că e împăratul, altul că e vinul, altul că e femeia (pentru care mulți își pierd capul, își nesocotesc părinții și chiar își pun viața în primejdie). Al patrulea (care și câștigă) spune că cel mai puternic dintre toți este adevărul.
La ieșire, lângă cofetăria Symphonia, ne-am întâlnit cu Vasile Șirli și soția lui, Adriana. Chiar mă gândisem la el, știind că are o colaborare strânsă cu Silviu Purcărete. L-am mai întâlnit o singură dată, la Casa George Enescu, în ziua când Adrian Enescu urma să fie incinerat. Și de data aceasta știa (de pe facebook și you tube) despre activitatea de pianist în devenire a lui Theodor și i-a urat sporire bună în continuare. Iar Theodor îi știe, la rândul său, muzicile încredințate Grupului „Song”, Mirabelei Dauer, Didei Drăgan, Angelei Similea și lui Tiberiu Ladner.

Plăcere și vinovăție - Bietul Ioanide

Am revăzut Bietul Ioanide pe 31 martie, când Adrian Enescu, cel care l-a făurit – muzical – pe Ioanide, ar fi împlinit 69 de ani. Filmul lui Dan Pița rămâne – pentru mine – o „plăcere vinovată”. De ce plăcere? Pentru că am obosit numărând actorii unu și unu filmați de Florin Mihăilescu – director de imagine care a debutat cu Pița (în Filip cel bun), apoi – mereu surprinztător – a continuat cu Mircea Daneliuc (Cursa, Ediție specială, Iacob), Alexandru Tatos (Mere roșii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Secvențe, Fructe de pădure), Stere Gulea (Ochi de urs). 

Exceptând interpetul rolului titular (neprofesionistul Ion Pacea, de profesie pictor) și personajul tezist construit de Ștefan Iordache, ceilalți sunt înrămați cu brio în această „frescă socială”: Constantin Codrescu, Marga Barbu, Olga Tudorache, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuță, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Carmen Galin, Mihai Pălădescu, Tănase Cazimir, Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Eniko Szilaghi, Petre Gheorghiu, Anda Căugăreanu, Dan Nasta, Dinu Ianculescu, Ion Besoiu, Mircea Constantinescu, Jean Lorin Florescu, Ovidiu Schumacher, Vasile Nițulescu, Dorel Vișan și încă alții. Decorurile lui Virgil Moise și costumele Svetlanei Șchiopu conferă și ele un farmec discret aristocrației interbelice. 

În partea a doua, de după instaurarea anarhiei de către comuniști (cum avea să prevadă, clarvăzător, personajul lui Ion Besoiu – un ofițer înregimentat politicii legionare căruia nu-i pasă cine-i plătește solda, câtă vreme e menținută ordinea în țară), aristocrația e surprinsă exclusiv într-o notă caricaturală. Pierzându-și proprietățile, trăiește de azi pe mâine și așteaptă venirea americanilor și vinde, ce nu le-a fost confiscat de comuniști, la talcioc. Acolo, un personaj la limita nebuniei, protestează în fața unui milițian, dezbrăcându-se de hainele de pe el și, când este săltat de forțele de ordine, spune: „Lăsați-mă, sunt o personalitate! Știi tu ce-i aia o personalitate? Țâncule! Habar n-ai! Porți șapca aia de pomană pe cap! Am fost cineva! Eu nu sunt hoț! Tot ce vând aparține familiei mele! Gogomanilor! Așa vă purtați cu un om? Să vă fie rușine! Luați acum tot de pe mine! Sunteți mulțumiți?” 

Poate că de la această criză a personalității sub comunism s-ar fi putut reconstrui drama trăită de aristocrații (ori, pur și simplu, oamenii cât de cât înstăriți) deposedeați de averi prin naționalizare și abuz de putere, după 1948. Așa, replicile cu pricina rămân o sugestie mult prea puțin valorificată. Pentru că ceea ce „iese în față” e cu totul altceva: atitudinea binevoitoare „față de om” a comunistului protejat de „apoliticul” Ioanide în „ilegalitate”, ajuns acum la putere; pretenția comuniștilor de a-i folosi pe „cei mai buni dintre cei mai buni” la „facerea lumii” și plămădirea „omului nou”. De aici și sentimentul, mărturisit, de vinovăție față de Bietul Ioanide. Contrar viziunii lui Călinescu și a scenaristului Eugen Barbu, în anii „obsedantului deceniu” (și chiar după aceea), cei mai buni dintre cei mai buni au îndurat frig și foame și suferință în pușcării, atunci când n-au sfârșit-o într-o groapă comună. 

Sigur, un film românesc din perioada comunistă îl vezi, îl înțelegi și îl primești sau nu în funcție de un complex de factori, de – cum se spune – gust, de propriile sensibilități. Iată, Bietul Ioanide, fie îl descalifici din start pentru „teatralism” și „idealizări”, fie îi recunoști neîmplinirile dar și demersul – până la un punct nu lipsit de interes și nici de anvergură – de a contura o lume insuficient sau nesemnificativ reprezentată cinematografic până la sfârșitul anilor 70: lumea aristocrației, a intelectualității interbelice, legionarii ș.a.m.d. După ce a depășit momentul Ioanide, Dan Pița avea să se mai joace puțin de-a Ardelenii (filmează episodul al treilea, Pruncul, petrolul și ardelenii, în 1980) și va regiza un cvadruplu îndreptar pentru viață, o adevărată scară spre desăvârșire: Concurs (1982), Faleze de nisip (1983), Dreptate în lanțuri (1984), Pas în doi (1985).