Sincer, bleg de bun

Galaxia iubirii - pictură de Sabin Bălașa

L-am ascultat pe Nicolae Manolescu, critic literar și Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, adresându-se cititorilor revistei Convorbiri Literare, în Aula „Mihai Eminescu” a UAIC, Iași. Pe peretele ca un widescreen de cinema se afla o frescă în forme și culori specifice brandului Sabin Bălașa: o tânără femeie dezgolită și niște corpuri cerești printre care plutește. Lucrarea, aveam să aflu, se numește „Galaxia iubirii”. Prilejul acestei întâlniri: sărbătorirea a 150 de ani de la apariția primului număr al sus-pomenitei reviste. 

Consacrându-și cuvântarea lui Titu Maiorescu, distinsul critic (aproape) octogenar spunea, la un moment dat, că inamicul lui Maiorescu este, acum, internetul și toată babilonia sa, inclusiv zapping-ul continuu la televizor. Mai precis (pentru că Nicolae Manolescu a recunoscut că folosește și el tehnologiile moderne de scriere/citire, însă vede în internet un mijloc de comunicare - deosebit de sofisticat, de perfecționat - iar nu un scop în sine) felul idiotizant în care este el folosit. Consecința: agonia spiritului critic. Nu doar la tineri, firește. Ori miza Convorbirilor literare - cele de la începuturi, dar și seria de după 1995, reluată de actualul director Cassian Maria Spiridon - tocmai aceasta este: de a trezi și întreține spiritul critic, de a forma conștiințe. Se petrece acum, mai spunea Președintele USR, o reîntoarcere la pașoptiștii cei mult prea îngăduitori (după exigențele junimiștilor) cu non-valoarea. Dar nu la marea literatură pașoptistă (Bolintineanu, de pildă), ci la textele cu totul nesemnificative. Dacă dispare literatura, dispare - inevitabil - și limba. Treziți-vă! - au fost ultimele sale cuvinte, înainte de a preda cuvântul redactorilor de la Convorbiri Literare Antonio Patraș, Marius Chelaru și Mircea Platon. Ceva mai târziu, Nicolae Manolescu s-a referit la starea precară a învățământului, atrăgând atenția, o dată mai mult, că s-a deteriorat profund profesionalismul dascălilor. Nu doar de limba și literatura română. Nu doar elevii (și chiar studenții) nu mai citesc, dar nu citesc nici profesorii, ce resimt tot mai palid o chemare pentru activitatea lor la catedră. Despre ce spirit critic să vorbim atunci? Deși ai citit (poate că de zeci de ori) Moromeții (de exemplu), n-ai cum să te prezinți în fața clasei fără să revizuiești fișele făcute în alți ani, fără să te familiarizezi din nou - în detaliu - cu tematica, cu personajele, cu detaliile de atmosferă ale cărții etc. În aceeași zi, dar seara, în sala „Vasile Pogor” a Primăriei Municipiului Iași, cu ocazia decernării Premiilor anuale ale Revistei Convorbiri Literare, Nicolae Manolescu a dorit să precizeze că rămâne credincios ideii de a promova spiritul critic, fiind totodată sceptic față de „ideea națională”. Într-adevăr, este infinit mai anevoios să deprinzi și să folosești, neobosit, spiritul critic, atunci când te raportezi la o carte sau la orice alt produs cultural. Este mult mai greu să-ți găsești criteriile (fără de care primești totul de-a valma), să înțelegi contextul operei, să deslușești forma și fondul operei, decât să afișezi - ca-n Caragiale, ca-n viață - semnele unui triumfalism naționalist care, asemenea unui steag, nu poate ține loc de valoare, de caracter. (Asta nu înseamnă, firește, că valoarea și caracterul sunt incompatibile cu sensibilitățile față de „caracterul național”. Și nu înseamnă că venerabilul critic - care, așa cum a declarat, a publicat peste patruzeci de volume critice despre literatura română - ar fi anti-român.) Și încă ceva, a mai precizat criticul venit de la București pentru jubileul revistei ieșene: e mai bine să nu citești deloc, decât să citești din plictiseală, dintr-un moft, pentru a te afla în treabă. Pentru că atunci citești prost, fără nicio noimă, fără niciun fel de rațiune. Nu trebuie și nu poți să le cunoști pe toate. Dar atunci când vorbești, să aibă sens ce spui, să vrei să înțelegi, să cauți să eviți clișeele de gândire. Cei mai mulți însă tocmai asta fac: vorbesc ca să se afle-n treabă, nicidecum ca să înțeleagă. 

Pledoaria domnului Manolescu pentru întreținerea și cultivarea spiritului critic m-a pus pe gânduri. Mi-a amintit, involuntar, de Camil Petrescu și de a sa concluzie amară: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Fără spirit critic, deci cumva mai apropiat de „toleranța” pașoptiștilor, poți socializa mai ușor, în această lume interesată mai mult de palavre decât de convorbiri. Small talk-ul ți-e mai la-ndemână. Te faci că-ți pasă, chiar dacă - mereu mintea-ți zboară în cu totul alte părți și - asemenea Scriitorului din Călăuza - din tot universul nu te interesează decât un singur lucru: propria ta persoană. De aceea îți și vine lesne să spui celorlalți ceea ce știi că le face plăcere. Te bagi ușor sub pielea lor. Te joci cu vorbele. Epatezi. În ceea ce mă privește, este exact ceea ce nu știu (și nici nu vreau să învăț) să fac. Viața îmi pare mult prea scurtă ca să merite efortul. Și atunci se declanșează blocajul de comunicare. Uneori, în momentele când combinațiile chimice din creier sunt favorabile avânturilor optimiste, cred că ceea ce - după mintea mea - pare „nemântuibil” poate fi - undeva, cândva - mântuit. Adică „exorcizat”, transfigurat, vindecat de amărăciunea singurătății - starea care, atunci când e acut resimțită, ne împinge în pragul celei mai cumplite disperări. Poate chiar și prin bomba atomică a vorbei mele de bine, atunci când îmi țin mintea în iad (inclusiv în iadul gândurilor mele), dar fără să deznădăjduiesc. Cam la așa ceva mă gândeam și acum treizeci de ani, când am citit pentru întâia oară versurile lui Lucian Avramescu:

sincer, bleg de bun

gata să mă cheltui ca o damigeană

din care beau toți fără să le pese

că alcoolul ei 

se poate termina într-o zi,

bucuros să-mi număr cuiele din palmă

așa cum alții își numără sutele

aiurit, sincer, 

gata să-mi dau cămașa de pe mine

unuia mult mai bine îmbrăcat

și care oricum

nu suferă de frigul întâmplării

pun umărul întotdeauna

la osia căruței intrate în șanț

nu pentru că iubesc circulația fluentă

ci pentru că am convingerea neroadă că 

sângele aproapelui meu 

este combustibilul cel mai prețios

al acestei lumi

Simțul realității

Am auzit la Radio România o istorioară despre un preot care fusese vizitat de un om în vârstă – un negustor nebotezat, certat cu Biserica. Avea ceva pe inimă și, în amurgul vieții, a dorit să stea de vorbă cu un preot. Acesta, cu multă amabilitate, i-a oferit un scaun. Mai avea niște treburi și l-a poftit să se așeze până când avea să le isprăvească și să-l asculte. După ceva vreme rămaseră doar ei. Negustorul îi spuse preotului că nu înțelege defel cum trebuie să primească, în mintea sa, Învierea Domnului. Preotul îi oferi o serie de argumente biblice până când, la un moment dat, negustorul îl întrerupe și-i spune: Vreau să mă botez! Surprins, preotul îl întreabă dacă l-a convins argumentarea lui. Nicidecum – spune negustorul. Ceea ce m-a convins a fost gestul tău, simplu și firesc, de a-mi oferi un scaun ca să nu obosesc așteptându-te... Povestea auzită la radio mi-a amintit de Serghei Bulgakov, care spusese că Ortodoxia nu l-a convins, ci l-a sedus. Așa cum, pe evreul Nicolae Steinhardt îl vor fi sedus clopotele bisericii din Pantelimonul copilăriei sale, cum îl va fi sedus blândețea purtării atâtor cuvioși în închisorile unde – la nici 48 de ani împliniți – a primit botezul ortodox. 

Erland Josephson în Sacrificiul

L-am auzit, în Duminica Învierii din acest an, pe Părintele Valerian Dragoș Pâslaru vorbind într-o emisiune TV despre moștenirea uitată a omenirii: bucuria luminii adusă de Cel Care cu moartea, pe moarte a călcat. Și m-am gândit la inscripția de pe lăcașul unde, fără nicio segregare în „pentru morți” și „pentru vii”, se aprind lumânări depomenire, la mănăstirea Cebza: „Erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; ca fii ai luminii umblați!”. Conștiința acestui gând – că iadul nu mai există – e de ajuns ca să  înțelegem că nimeni nu ne poate face niciun rău decât și numai cu voia noastră. De aceea numai și numai de noi ar trebui să ne fie frică. De „omul din om”. Putem ajunge la măsura aceasta – dacă nu ne risipim în palavre, dacă nu ne împrăștiem gândurile, dacă înțelegem că războiul – nevăzut – nu ne lasă timp să ne ducem „la vatră” aici, pe pământ, ci doar acolo sus, pe plaiurile sfinte. Dacă, mai ales, putem să ne socotim curați cu inima și să spunem – asemenea mujicilor din Rubliov, în catedrala asediată de tătari: „Cu noi este Dumnezeu!”. Noi însă luăm partea lui Alexander din Sacrificiul, personajul tarkovskian cuprins de o „frică bolnăvicioasă, animalică”. Într-adevăr, atunci când iubirea s-a împuținat, ceea ce râmâne este nu atât moartea, cât frica de moarte. Lumea în care trăim, se lamentează același Alexander în sus-pomenitul film, este o „civilizație construită pe forță, putere, frică, dependență”. Există un antidot la risipirea noastră: metanoia, pocăința, despătimirea. Lucrul cel mai complicat, spune Părintele Valerian, din câte există. Dacă ni-l asumăm, ne vom putea elibera de frica noastră – de real, nu de ireal. Blamăm moartea și o considerăm „irațională”, însă noi nu cu „irealitatea” ei suntem în gâlceavă, ci – la fel ca personajul chirurgului din Faleze de nisip – cu realul. „Ți-ai pierdut simțul realității!” – îl dojenește Ștefan, amicul său fotograf. Miza antidotului tocmai aceasta e: redescoperirea și trăirea ... realului. Adică venirea în fire.

Răzvrătit, dar nu oricum

În Duminica Învierii l-am revăzut pe Părintele Valerian într-o emisiune ProTV de aproape un ceas. La început, îi auzim vocea: „Toată viața am fost un răzvrătit!...” Chiar atunci vedem o scurtă secvență din Drumeț în calea lupilor, unde - pe când era doar Dragoș Pâslaru - îl juca pe Horia Sima, care - în continuarea vorbelor Pr. Valerian - zice: „...Dar nu oricum!” L-am privit pe Pr. Valerian și mi-am amintit de întâlnirea noastră de acum, cred, 21, de ani. Atunci aveam să-l întâlnesc a doua oară, la mănăstirea Frăsinei (din Vâlcea), după ce - dintr-o întâmplare neîntâmplătoare - ne-am încrucișat drumurile în holul de intrare al UVT. Acolo, în chilia în care viețuia, crezând că l-am căutat dintr-un fel de criză, de disperare, mi-a recomandat câtiva preoți duhovnici din părțile mele. Acum l-am auzit spunând că, în 1990, pe când era implicat în civismul politic din Piața Universității, un preot l-a întrebat dacă are duhovnic. A zis că nu. Peste doar puțină vreme avea să-l găsească. La mijlocul anilor 90 încă mai juca teatru, film, teatru TV și radiofonic. Apoi s-a dedicat vieții de obște de la mănăstire și, pentru o vreme, pustniciei. Pentru că - a spus și acum - lipsea ceva ce doar mănăstirea putea desăvârși.

Dragoș Pâslaru în Fii cu ochii pe fericire (foto: Dinu Lazăr)

După ceasul petrecut cu Părintele Valerian la ProTV, am schimbat canalul pe ProCinema, unde era programat Sunetul muzicii. Am nimerit la secvența când Maria - cuceritoarea candidată la călugărie, tot o răzvrătită, dar nu oricum - se întoarce la mănăstire de la Familia Căpitanului. Îi cere maicii starețe să o primească în rândul maicilor. Răspunsul ei (după ce aude motivul pentru care Maria plecase de la casa baronului): „Zidurile acestea nu sunt construite ca să ne despartă de problemele noastre. Dacă iubești un bărbat nu înseamnă că-L iubești mai puțin pe Hristos!” Și începe să-i cânte: „Climb every mountain!” Adică: nu înceta să-ți cauți împlinirea în lume, dacă asta simți că dorești. ... Există ceva în Sunetul muzicii care, de fiecare dată, mă înduioșează. Muzica, orchestrația, versurile, povestea, actorii - toți suplinesc cumva, în chip fericit, ilustrativismul tratării cinematografice și lipsa unei viziuni de autor. La fel (am descoperit asta acum câteva zile) ca în Cântând în ploaie.

Julie Andrews în Sunetul muzicii

Weedend

Am dorit să ajung neapărat la conferința lui Dan C. Mihăilescu despre „construcția de sine” în perioada interbelică din Timișoara. I-am luat pe Theodor și pe Ioan de la școală și am ajuns cu un ceas mai devreme. Până la ora începerii conferinței, Aula Magna a UVT s-a umplut. S-a stat și în picioare. Am reținut de la D.C.M. cu precăere încercarea sa de a înțelege ambele „tabere”. Stricto sensu: și pe legionari și pe cei vânați de legionari. Pentru că, spune el, premisa „ori, ori” vine de la celălalt, adică de la Cel ce desparte (diabolo asta înseamnă). Discursul lui D.C.M. a fost savuros, entuziast, plin de umor. A pomenit, din nou, de top ten-ul său în materie de cărți obligatorii pentru orice „construcție de sine”. A inclus și Biblia, alături de stoici, Cervantes etc. Și totuși, Biblia a fost și încă e atât de abuzată. Fără o interpretare „în duh și adevăr” se poate ajunge la masacre sau - cum se întâmplă în recentul film rusesc, Mucenicul - la excese comportamentale ultra-teribiliste, violente, intolerante. Mi-a plăcut compararea istoriei interbelice cu o sursă implacabilă de radiații. De aceea este foarte riscant să abordezi unilateral excesele de huliganism din acea epocă. D.C.M. a vorbit apoi despre criza lecturii, despre imaginile de-a valma pe care le „absorb” noile generații în detrimentul timpului dedicat lecturii.

De la conferință am alergat la Filarmonică unde - într-o sală aproape plină - am urmărit proiecția filmului mut Cutia Pandorei (G.W. Pabst, 1929) cu acompaniamentul live al Orchestrei Filarmonicii Banatul. Filmul se păstrează foarte bine, iar Louise Brooks l-a influențat mult pe Bob Fosse când a distribuit-o pe Liza Minneli în Cabaret (1972) și când a compus acea „divine decadence” din Berlinul anilor 30. Am remarcat și un citat scurt din Câinele andaluz (1928, Bunuel) - mâna strânsă la ușă a regizorului spectacolului din film. Pabst pare extrem de interesant.

Cutia Pandorei (G.W. Pabst)

De Florii am fost cu Theodor la biserica rusă din București. A fost arhiplină și majoritatea s-a împărtășit. În aceeași zi, în Egipt, aveam să aflu, a explodat o bombă într-o biserică a copților în timpul liturghiei. După-masă am petrecut vreo trei ceasuri cu Petre Nicolae și Dan Pița la o cârciumă din Piața Rosetti. La sfârșit ni s-a alăturat și Ionuț Mareș. A fost un adevărat banchet. Vorbind despre muzici, filme, viață, mi-am amintit de acel „și, și” căutat de D.C.M. Cât de greu este să recuperezi, din cinema-ul românesc (dar nu numai) acele filme „mincinoase” pentru că, de exemplu, folosesc muzică originală (ca personaj dramatic), o coloană sonoră și un anume fel de a vorbi și a se mișca al personajelor care nu e „ca-n viață”, adică aproape de „realismul” lui Pintilie, Tatos, Daneliuc, Tănase, Puiu, Mungiu, Jude...

Pas în doi (Dan Pița și Petre Nicolae)

Pentru cine mai bat clopotele?

Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski, 1967)

Probabil că fiecare film își are vremea sa. La sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, clopotul construit cu trudă în Rubliov-ul tarkovskian a declanșat o strașnică „mânie proletară” în URSS. Omul sovietic (conducerea sovietică) nu l-a lăsat să bată în cinematografe decât după șapte ani de la definitivarea montajului. După ce asiști la nesfârșite orori și violențe (dar și momente de tulburătoare și înălțătoare poezie), de la acest film rămâi cu replica de final (rostită de monahul iconar, care nu mai vorbise de zece ani și pe care doar strădania și entuziasmul tânărului clopotar l-au făcut să vorbească din nou): „Hai cu mine! Tu vei construi clopote, eu voi picta biserici!...”

Andrei Rubliov

Mă întreb cum ar fi fost primit, în 2017, filmul lui Tarkovski (sau un altul, pe aceeași temă și cu aceeași esență) dacă ar fi avut parte de o distribuție main stream, dacă s-ar fi vorbit despre el (și) pentru că a făcut senzație - la Cannes, la alte festivaluri importante. Dacă n-ar fi doar o nișă accesată de câțiva (mai mult sau mai puțin) cunoscători... Pentru că implicația poveștii lui Tarkovski și Koncealovski tocmai asta e: după retragerea valurilor de cotropitori barbari (tătari sau - cinci sute de ani mai târziu - bolșevici), neamul își reclădește bisericile, căminele, vatra. Clopotele au să sune din nou. Da, numai că, la început de mileniu trei, clopotele - printr-o politică „multiculturalistă” și „iluministă” - nu prea mai au voie să bată în cetate. Orice clopot, nu doar „clopotul record”, cu o greutate de 25 de tone, al Catedralei Mântuirii Neamului din București. Urechile omului post-sovietic (sau post-sovietizat) vor să asculte felurite sunete de sirene, iar nu clopotul care, nu-i așa, cheamă la împreună-rugăciune. Omul însă (Tarkovski a înțeles, Dostoievski - un secol înaintea lui - la fel) nu prea mai știe cum și cui să se roage. (Ori și-a privatizat cu totul și această îndeletnicire, sub forma nenumăratelor „denominații” care - așa cum riposta pastorul scoțian din Breaking the Waves, filmul lui Las von Trier - nu au nevoie de clopote ca să se închine.) Omenirii i s-a atrofiat „simțul cosmic” - spune un personaj din Solaris.

Solaris (Andrei Tarkovski, 1972)

Strădania nu moare nici chiar în timpul „anticipaționist”, „științifico-fantastic”, din Solaris și Stalker.  Nevoia de a afirma infinirea sufletului omenesc (salvând „solaristica” de la pieire ori apărând „zona” de la distrugerea cu o bombă de câteva kilotone) ține de demnitatea omului, de conștiința sa, nu este doar produsul unui „ev întunecat” (cât de „luminate” sunt vremurile noastre (post)moderne putem vedea - în rezumat - din scurt-metrajul lui Godard, De l'origine du XXIe siècle). Mă gândesc la catedrala ticsită de mujicii participanți la rugăciunea de obște în Rubliov, în timp ce oștirea tătară (ajutată de rușii trădători de neam) o lua cu asalt. Oare fresca din grandioasa catedrală bucureșteană, încă în construcție, va mai păstra ceva din expresia iconografiei lui Rubliov și Teofan ori va conține doar pictură religioasă doloristă (asortată cu o arhitectură și o muzică pe măsură)? Hristos, la urma urmei, a venit să mântuiască neamul omenesc. Ori „mântuirea neamului” riscă să fie confundată cu (sau redusă la) „mântuirea neamului românesc”. Să nu fie! (Filetismul, deși condamnat de Biserică și considerat erezie, renaște mereu. Tatăl lui Steinhardt, când a aflat de botezul fiului său, ovrei ca și el: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că de-acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”) 

Hristos în slavă (icoană de Andrei Rubliov)

Să nu uităm: pentru mântuirea neamului omenesc - a celor care cred într-un Hristos al tuturor oamenilor, nu doar al rușilor, al grecilor, al românilor, al sârbilor etc. - e de ajuns un paraclis. Nota bene: primul cetățean al raiului - „tâlharul cel bun” - a fost mântuit pe crucea unde fusese răstignit, alături de Hristos.

În căutarea lui Tarkovski

Anatoli Solonițîn în Andrei Rubliov

E cazul - scrie jurnalistul Ionuț Mareș - să-l „umanizăm” pe Tarkovski, să-l „coborâm de pe soclu”, să nu ne mai extaziem ieftin și desuet în fața lui. Extazul acesta patetic, continuă el, îi ține deoparte pe mulți sceptici care îl socotesc un „misticoid”. (Doar asta să fie cauza?) De acord că filmele sale sunt porți spre noi și noi orizonturi / stări / trăiri / imagini / emoții. Atâta doar că pentru el arta era cealaltă față a monedei numită religie. Mai precis (fără însă a limita semnificațiile operei sale), mintea îmbisericită. Tarkovski nu a vorbit despre un zeu necunoscut sau „exotic”. L-a preocupat să pătrundă (și să se pătrundă, nu mai puțin) de taina Treimii, așa cum o va fi descoperit în reprezentarea iconografică a lui Andrei Rubliov. În acest sens a căutat (cu mijloacele specifice filmului) sfințenia și pocăința. În vremurile noastre grăbite, toate acestea nu mai sunt stări, năzuințe, valori, ci doar concepte demodate de care - pentru a fi cool - trebuie să te debarasezi. Cât mai repede. Iată pricina pentru care, dacă e să mai vorbim de el, Tarkovski trebuie adus „la zi”. Adică la nivelul de înțelegere și simțire al omului ce vede în biserică (în cel mai bun caz) doar un muzeu, al omului pentru care sfințenia și pocăința sunt - asemenea conștiinței despre care vorbea blazatul Scriitor în „Călăuza” - niște idei mai mult sau mai puțin primite de-a gata, niște născociri omenești care „se topesc precum meduza la soare”. 

 Filmul, pentru Tarkovski, era totuna cu poezia. Mai precis, cu un poem-mărturie. Ori lumea de azi recunoaște, ca etalon, doar mărturia psihanalitică. Nicidecum o mărturie în care dimensiunea duhovnicească, orientată spre idealul divino-uman al Bisericii, ocupă locul central. De unde, poate, nevoia de a-l face „relevant” omului fără trecut de azi. De ce nu? Dar nu oricum. Mai cu seamă că Tarkovski nu e - nici pe departe - singurul rămas „pe soclu”. De două mii de ani omenirea tot înalță socluri. Pe Ionuț îl nemulțumește (pe bună dreptate) receptarea „impresionistă”, „pietistă”, „slugarnică” a operei tarkovskiene. Dar stăm oare chiar atât de bine în privința felului în care am asimilat persoana divino-umană a Mântuitorului? Ori aici e, de fapt, buba. O relație personală cu icoana (și ea, greu de primit precum este), cu tot ceea ce - în fond - ține de taină, de infinirea omenească, de dumnezeirea din om ar putea schimba lucrurile. Dar pentru asta e nevoie de curaj, de adevăratul curaj. Amurgul idolilor e încă departe. Dar provocarea e mereu aceeași: fiecare spectator al lui Tarkovski este chemat să cerceteze - el pentru sine - ce și cum anume crede, în ce fel se folosește (sau abuzează) de ferestrele spre absolut din Ivan, Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia, Sacrificiul. Și, de ce nu, după ce a văzut cum stă treaba, să împărtășească - într-o formă sau alta - și celor din jur. 

Perpetuum mobile

Solaris (un film de Andrei Tarkovski, 1972)

Pentru Kris, chestiunea lui Dumnezeu nu ține de speculație. Este, mai degrabă, o reamintire. O întoarcere la o anume predispoziție sufletească, la o stare a omului care, după ce – printr-o epifanie – descoperă că rușinea salvează neamul omenesc, nu mai poate să reziste binelui, compasiunii. Dar – și aici este pomenit Tolstoi – nu poți să ai compasiune și să iubești toată omenirea, atunci când ești pe Pământ. Din spațiu, da, îți vine mult mai ușor să-i iubești pe toți. Mărturia lui Kris despre sentimentul rușinii care „salvează omenirea” este făcută într-un fel de stare delirantă. Hari și Snaut îl ajută să se deplaseze până în camera lui și, undeva la capătul culoarului din stația orbitală „Solaris”, se află o lumină puternică (asemenea unui far) care, pentru câteva clipe ne intră în ochi și nouă, spectatorilor. Scena trimite la mărturia lui Nicolae Steinhardt (din Jurnalul fericirii) despre „visul miraculos” din închisoare: văzuse o „Lumină uriașă – albă și strălucitoare” care îl „înconjura din toate părțile”. Simțise, în acea „vedenie”, că e „scăldat în Lumina orbitoare” și era încredințat că „va dura veșnic”, că e „un perpetuum mobile”: „Eu sunt, îmi vorbește Lumina, dar nu prin cuvinte, ci prin transmiterea gândului. Eu sunt! Și – prin intelect și pe calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. ... De atunci îmi e nespus de rușine. De prostii, de răutăți, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Rușine.”